Trei conditii trebuia sa indeplineasca un tanar in Lisa pentru a trece pragul maturitatii: sa fie un bun cosas, sa bea o cantitate apreciabila de rachiu fara sa se clatine si sa devina destul de practic incat sa-si vada clar propriul sau interes, care-l diferentia de ceilalti. [...]

Astfel ca, din punctul de vedere al lumii in care am vazut lumina zilei, mi-ar fi greu sa pretind ca m-am maturizat vreodata cu adevarat. Unica mea performanta, aceea de cosas de elita, s-a invechit. De altminteri, ea nu prezinta nici un fel de interes in Bucuresti. Ca sa ma judec, ar trebui sa adopt alte criterii, or aici patrund pe un teren extrem de controversat. Traiesc, probabil, intr-o varsta echivoca in care, pe pragul batranetii, mai am impulsuri tardive de adolescent. Si cand ma gandesc ca am pornit sa ma maturizez sub semnul unei devize care parea foarte promitatoare! “Per aspera ad astra”, “Pe cai aspre catre stele”, un dicton din Seneca ales pentru tabloul de absolvire a liceului “Radu Negru” din Fagaras de catre promotia anului 1945. [...] N-am ajuns la “astre”, nici n-am infruntat cararile abrupte, anevoioase. In general, m-am multumit cu drumurile sigure, batatorite, si numai rareori am indraznit s-o pornesc pieptis.

E drept ca autorul tragediei “Hercule furios” de unde a fost extrasa deviza tabloului nostru, n-a facut parte niciodata din maestrii mei. Si nici nu putea face. Mai intai ca l-am citit la o varsta cand moderatia mi se parea ridicola, mai ales in conditiile in care atatea imi lipseau. Ce puteam sa inteleg atunci din moderatia stoica? Indeosebi dintr-una predicata de cineva care putea sa-si permita orice, fiind sfetnicul unui imparat. Ea mi se parea o insulta adusa celor care o traiau impotriva vointei lor. [...]

Dupa gustul meu de atunci, as fi ales ca deviza aceasta fraza din Stendhal : “Doreste mult, spera putin, nu cere nimic”. Ea ma exprima perfect, junele din forografie, care are chipul meu fara riduri, cunoscand, spre deosebire de mine, valoarea lucrurilor gratuite.

Viata ca o corida – Per aspera ad astra

Maturitatea omului, inseamna si acum, la fel ca intotdeauna, cam aceleasi lucruri: indeplinirea unui complex de cerinte fizice, morale si sociale. Adica, cu alte cuvinte, un om matur inseamna un om cu un eu bine conturat si puternic.

Dar ce inseamna maturitatea sufletului, foarte putini ajung sa afle, nici macar toti aceia care imbatranesc, despre care s-ar zice ca sunt maturi sufleteste.  Putini sunt cei care ajung sa li se maturizeze sufletul, caci maturizarea sufletului inseamna inainte de toate absenta totala a suferintei, adica a durerii pentru propria persoana, pentru diverse motive, ale lui insusi, sau ale altora, inseamna lipsa totala a dependentei de orice, de lucruri, de locuri, de persoane, ori de anumite stari sufletesti care produc bucurie ori placere.

Am citit undeva ca, omul va evita prin orice mijloace, confruntarea cu propriul sau suflet. Ori, nici un om nu va putea evolua si maturiza sufleteste, atata timp cat evita intalnirea cu ceea ce ii este contrar.

Octavian Paler a fost un om matur, pentru mine a fost clar acest lucru, inca de cand a lansat ideea polemicilor cordiale.  Un om care nu poate polemiza cordial pe orice fel de subiect, mai ales propria persoana, nu poate intra in categoria oamenilor maturi.

Nu exista oameni maturi in lume, poate in manastiri, dar nici acolo nu mai gasim prea multi.  Maturitate sufleteasca inseamna impacarea cu propriul suflet, si nu resemnarea lui. Inseamna recunoasterea adevarului ca omul este un amestec de bunatate si rautate, de intuneric si lumina, deopotriva si in acelasi timp, ca nu exista oameni rai, si oameni buni, ci oameni care sufera mai mult sau mai putin, si oameni care si-au depasit suferinta.

Am gasit intr-o carte, ceea ce spunea Sfantul Ioan Gura de Aur, scriitorul Sfintei Liturghii:“a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

Traim intr-o lume a imaturitatii, a nebuniei si a patimilor de tot felul, si nici macar nu ne sinchisim ca traim atat de putin, alergam dupa lucruri materiale, si la maturitatea sufletului nu ne mai gandim, fiindca nu mai avem timp. Cu adevarat este un paradox faptul ca, desi avem timp pentru toate in viata, noi nu ne gasim timp decat pentru aspectul pecuniar al existentei, gandindu-ne mereu ca moartea li se intampla numai altora, si nu ca este o realitate finala pentru fiecare dintre noi.

Ca să-şi împlinească destinul cu acel minimum de intransigenţă interioară pe care o presupune o operă, un creator trebuie să înainteze pe o cărare îngustă între două câmpuri. Dintr-unul îl cheamă Viaţa. Din celălalt se aud cântecele de sirenă ale gloriei.

El, care ştie preţul vieţii, pentru că altfel n-ar  putea crea nimic, şi care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura până la capăt pe nici unul din aceste câmpuri. Trebuie să revină mereu la cărarea sa, la singurătatea sa.

Preţul plătit pentru norocul talentului său e că, într-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar dacă nu e ascet, un artist are o asceză pe care nu i-o cunoaşte nimeni.

Viaţa nu-i dă totul sau el nu poate lua totul de la viaţă pentru că altfel ar trebui să sacrifice o parte din creaţia sa. Nici cântecele de sirenă ale gloriei nu le poate asculta prea mult fără riscuri.

Cel mai adesea, trebuie să audă tăcerea. Altfel spus, un artist trebuie să se mulţumească cu mai puţin decât i se oferă şi să dea mai mult decât a primit.

Înghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.

Polemici Cordiale

Pentru cei care consideră că e înţelept să rămâi cu picioarele pe pământ din moment ce nu te-ai născut pasăre, gestul lui Icar e mai mult decât o eroare; e o nebunie. Şi nu s-a spus oare că Leonardo a fost un mare ratat din pricina multor proiecte eşuate, între care şi acela de a zbura? Există eşecuri nemuritoare şi reuşite de cârtiţă meticuloasă. Aşa cum există izbânzi născute dintr-un gest ce-a putut părea unora nu întru totul firesc.

Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, făcea un lucru aparent inutil, privea un măr căzut la pământ. Şi abia mai târziu lumea a aflat că astfel a fost descoperită legea gravitaţiei. În condiţii „obişnuite”, pe Everest nu s-ar fi urcat nimeni. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai rămâne nimic dacă nu mai strigă :”Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi”. Sau rămâne un ins care ar fi trebuit să se ducă, înainte de orice, direct în insula Sfânta Elena să cultive castraveţi.

Polemici cordiale – Eroare si firesc

Reversul absolut al unui om de artă, este să creadă că a primit talentul doar ca să se automulţumească pe sine însuşi, şi că nu s-ar fi ridicat încă la înălţimea suficientă de a crea ceva măreţ.  Imposibilul e un cuvânt pentru nătângi, mă văd nevoită să-l citez pe Napoleon. Limitele şi le impune fiecare lui însuşi, fiindcă un geniu este nelimitat de timp, ori spaţiu. „Dacă spui că poţi, ai dreptate. Dacă spui că nu poţi, şi atunci ai dreptate” spunea Henry Ford. Oamenii de artă din ţara asta au hotărât: nu pot să ridice cultura din mocirla în care a intrat în cei douăzeci de ani de, sperată, sau mai bine zis de-sperată, democraţie. Si mai ales, nu mai există muzicieni, care să compuna un imn simplu şi adevărat. Un imn care să înfioare românul din cap şi până în vârful degetelor de la picioare, un imn care să îl facă pe român să se ridice respectuos în picioare şi să-l cânte din toată inima. Oare , România, cândva leagăn al artiştilor de geniu, să fi rămas făr’ de artişti?

Cad peste o frază a lui Cioran: „La judecata de apoi se vor cântări numai lacrimile.” În acest caz, ce mă fac eu? N-am plâns niciodată! Nici la moartea tatei, nici la moartea mamei. Am vrut să plâng, dar n-am reușit. Și m-am detestat pentru asta. De ce suferința mea nu s-a putut manifesta și prin plâns, nu înțeleg nici azi. Nu pot invoca nici scuza că aș fi un „bărbat puternic”. Să fie de vină un instinct egoist care nu mi-a permis să ating starea unde omul izbucnește în lacrimi? Neplacută întrebare. Și nu am un răspuns.

Când plângem, ne simtim frustrați ori copleșiti de o situație. A plânge în public, poate fi, dintr-un punct de vedere, manifestarea unei slăbiciuni, iar Maestrul detesta să fie compătimit, ori privit ca un om slab, ardelean pur-sânge fiind, păstrându-și  rațiunea în toate situațiile vieții. Dar asta nu a însemnat că a simțit mai puțin decât alții, în ai căror ochi am putut vedea sclipirea unei lacrimi. Domnia-sa a plâns destul în cărțile sale.

Dar eu ma intreb, de ce sa suferim? De ce sa nu ne oprim a suferi pentru toate cele? Parintii cand ne mor, ei nu trebuie plansi, caci ii inecam cu lacrimile noastre, ei au plecat intr-un loc mai bun, de ce sa nu ne bucuram pentru ei? Moartea este o izbavire, de la o anumita varsta, iar daca am avut fericirea de a trai multi ani alaturi de parintii nostri, mai bine sa-i multumim Domnului pentru un asa minunat dar, decat sa incepem sa suferim pentru ca nu ne place ce ne trimite viata, Creatorul ei!  De fapt, cand ne mor parintii, ne plangem pe noi, ca am ramas fara ei, iar nicidecum nu ii plangem pe ei, care au plecat intr-un loc mai bun; caci cu siguranta cu totii se duc intr-un loc mai bun!

Ne lamentam, si ne tanguim pentru tot ce vedem, auzim, si pentru tot ce traim si nu ne este pe plac! Dar daca am inceta sa ne mai plangem, poate am gasi energia necesara actiunii, aceea de a ne schimba fiecare pe noi insine, si picatura cu picatura umplem un ocean de bunatate, de iubire, si de ganduri bune, calde, si pasnice. Cu carcoteli si lamentari si suferinte – ca nu ne iese ceva asa cum vrem noi, precum dorintele ne-au fost mai inainte – nu ajungem nicaieri, decat si la mai multe nemultumiri. Cel mai recent si elocvent exemplu este Serban Huidu, care si-a facut-o cu gura lui, cu gandul lui, si nu exista dovada mai clara, ca tot ce gandim si toate cuvintele pe care le spunem, se supun legii bumerangului: se intorc la noi cu putere insutita, si ne darama vietile.

Sa incepem dar, cu noi insine, si sa ne pazim gandul si inima curate fata de toti, si toate. Iar suferinta, sa le-o lasam celor care nu mai prididesc sa isi doreasca tot felul de lucruri, iar si iar, atasandu-se de dorinte intr-atat de mult, incat suferinta provocata de ele nu se va sfarsi niciodata pentru ei, nici macar dincolo de mormant.

La judecata de apoi ni se vor cantari poate, numai lacrimile, dar sunt lacrimi intre lacrimi, si poti plange, chiar si fara sa versi macar o singura lacrima…aidoma lui Octavian Paler.

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.” Octavian Paler, Polemici Cordiale

” Cer ingaduinta sa incep mai putin obisnuit rechizitoriul meu. Cu o marturisire. Stiu ca e impotriva uzantelor, dar un procuror e si el om[...] Si cred ca e de datoria mea sa marturisesc ce ma framanta.

Nopti intregi, in care am studiat acest dosar, m-am gandit cu spaima la scandura esafodului si la faptul ca niciodata n-am stiut sa iau hotarari. [...] Am ezitat sa ajung la o concluzie si s-o urmez. Iar astazi inteleg ca excesele in istorie au fost totdeauna incurajate de oameni ca mine. Asa cum inteleg, onorata curte, de ce oameni ca mine, oricate justificari si-au gasit singuri, au fost totdeauna vinovati de impasul lor. O victima nu poate evita esafodul, nu depinde de ea acest lucru. Dar ea poate evita sa fie complice cu cel care a trimis-o la esafod. Ea nu poate evita moartea. Dar poate evita indecenta de a da dreptate mortii.

Ma intreb cu inima plina de o imensa nedumerire: cum a fost posibil sa fie ridicat steagul fraternitatii deasupra ghilotinei? Si nu ma pot opri sa adaug: dar cei care au stat in acest timp langa esafod si au privit totul, ce au facut? Dumneavoastra chiar, domnilor judecatori, unde ati fost? Nu erati, ca si mine, printre cei care asteptau in fata ghilotinei, cu capul in pamant, dezgustati de atata sange?… O, sa nu-mi raspundeti ca noi nu eram nascuti inca. Ba da, am trait in ezitarile, dilemele, teama sau indiferenta altora. Imi permit sa va amintesc de cetateanul Sieyes,deputatul Sieyes care a stat toti anii aceia in Conventie fara sa deschida gura si care, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in tot acest timp a raspuns zambind: “Am trait“. Si ca el au fost si altii, atunci si mereu,  atatia carora eu si dumneavostra le semanam, domnilor judecatori. Asadar, amintiti-va. Eram impreuna si priveam esafodul. Unora ne era, e drept, sila de executii, dar ne consolam cu ideea ca nu ne aflam noi acolo langa calau. Noi eram jos si gatul nostru ramanea la locul lui si asta ne era de ajuns. Ne consolam ca nu noi eram victima si nu noi eram calaul. Nu noi am semnat sentinta de condamnare la moarte, nu noi l-am impins pe cel condamnat din caruta pe treptele esafodului, nu noi am ras cand calaul i-a poruncit sa-si descheie camasa si i-a examinat gatul…

Nu, noi “am trait”. Ne-am cutremurat in tacere si ne gandeam ca, intr-o zi, cineva va trebui sa plateasca pentru toate astea.” ~ Viata pe un peron

Da, noi “am trait”, dar ce vom face in continuare ? Vom ramane in aceeasi tacere glaciala acceptand complicitatea ?