Clasică prin vechime, Roma e un oraş cu suflet baroc. Pieţele ornate în viziunea din Seicento fac parte dn ”spiritul locului”, la fel ca marmura care participă la fanteziile apei în fântâni mitologice. Nicăieri barocul nu e mai puţin emfatic. Ostentaţia de aiurea este, la Roma, exaltare sinceră, îndreptăţindu-l oarecum pe Burckhardt să spună că barocul vorbeşte tot limbajul Renaşterii, dar intr-un dialect sălbatic.

Bernini a exprimat cel mai bine acestă vocaţie  barocă a Romei. Colonada din Piaţa San Piedro e, in mod explicit, expresia Romei triumphans din veacul Contrareformei. Patru rânduri de coloane monumentale supraveghează de o parte şi de alta imensul spaţiu al pieţei. Obeliscul înălţat în centru, adus în antichitate la Roma, din Heliopolis, îşi declină umbra pe o roză a vânturilor încastrată în pavaj. Între el şi cele doua fântâni din piaţă, o dală de marmură fixează locul de unde cvadrupla colonadă dorică se vede ca un singur rând de coloane. Totul arată ca sub o lupă ce măreşte de mai multe ori. Masivitatea coloanelor e a acelora de la Karnak. Şi sensul oarecum acelaşi. La Karnak, arhitecţii au intenţionat să impună prin dimensiunile copleşitoare. Barocul retoric din Piaţa San Piedro vrea şi el să interzică, prin grandoare, orice îndoieli şi dileme…

În Piaţa Navona barocul a creat cea mai frumoasă dintre fântânile Romei. Alegoriile a patru fluvii, Dunărea, Gangele, Nilul şi Rio de la Plata, executate de elevii lui Bernini, domină un mare bazin în mijlocul căruia se găseşte o stâncă de travertin străpunsă de galerii. Aerul umbreşte grota de unde iese calul marin, simbol al Dunării, şi luminează gestul personajului ce reprezintă Rio de la Plata care-şi protejează ironic privirea cu braţul ca să nu vadă faţada bisericii S. Agnese in Agone construită de Borromini, rivalul lui Gian Lorenzo. Jeturile de apă îşi dau propriul spectacol, completând piatra, ca şi cum statuile s-au dezvoltat din fantezia aerului şi a apei.

Acolo te convingi că fântânile Romei curg şi astăzi baroc.” (Drumuri prin memorie)        

Unii dintre cei care-l vad trecand in trasura, tacut si privind lumea de sub pleoapele grele, ca pe prima plansa a Capriciilor, spun ca nu va avea niciodata melancolia muzicala a lui Watteau. Că e  grosolan langa suspinelee unui Fra Angelico si vorbaret langa tacerea lui Velasquez. Ei nu stiu ce surprizaa ii asteapta in aceste  Capricii.  Sub palaria mare de fetru  e acum un alt artist. Un Savonarola spaniol care invoca nu pe Dumnezeu, ci Ratiunea.(Si daca lui Fra Angelico i se potriveste intr-adevar versul lui Browning,”Domnul este in cerurile sale, pe pamant totul e bine”, don Francisco, daca l-ar auzi, ar zambi ironic). Cu mana puternica, el da la o parte obiectiile si cartelile si-si vede de drum. E sensibil la onoruri? Acesta nu e pacatul cel mai mare intr-o lume in care Machiavelli a fost luat adesea drept model. Si pe urma destinul ii e acum dator. In tinuta sa ireprosabila, don Francisco se arata linistit si sigur de sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Parca s-ar intoarce de la o serata a ducesei de Alba. Ce paradox viata acestui pictor.

Botticelli a pictat Primavara si Nasterea Venerei intre treizeci si patruzeci de ani. La batranete, singuratatea lui are parte nu atat de adevarul creatiei, cat de suferinte penibile si de indiferenta celor din jur. Predicile lui Savonarola si “incendiile vanitatii” din pietele florentine au umplut inima sensibila a artistului de remuscari posomorate si de obsesii expiatorii. Un Botticelli sfarsind aproape uitat,”proptindu-se la mers in doua bete, caci nu se poate tine drept” pe strazile Florenţei,  ne trimite înapoi  la cel care, la treizeci şi trei de ani a pictat Primăvara.

Intr-un fel,”cazul” Botticelli este contrariul “cazului” Goya. Caci pictorul spaniol a trebuit sa astepte apropierea batranetii pentru a fi el insusi. Ceea ce facuse pana atunci nu I-ar fi imortalizat probabil numele. Si daca ar fi murit la varsta la care au murit Rafael, Van Gogh sau Caravaggio, Goya n-ar mai fi fost si n-ar fi stat in istoria artei alaturi de ei. La treizeci si sapte de ani, cat a masurat viata lui Rafael si mai tarziu cea a lui Van Gogh (iar Masaccio n-a trait decat douazeci si sapte de ani) Goya inca mai era un pictor de serbari galante. Are cincizeci si trei de ani cand apar Capriciile. Si inca nu exista Dezastrele, nu exista Disparates, nu exista picturile halucinante din “Casa surdului”…

Dar ce revansa pentru anii cand in cartoanele pentru tapiserii a privit viata ca pe un joc in care, inainte de orice, conteaza abilitatea. Boala l-a schimbat. L-a smuls brutal din mijlocul petrecerii, de la care a pastrat doar hainele. Acum nu se mai considera dator sa spuna minciuni aurii. E, in sfarsit, Goya. Chiar daca mandrul aragonez isi ascunde infirmitatea sub o distinctie provocatoare. El a avut grija sa para in acest autoportret ca un invingator, dar arta sa va arata de acum inainte un mare interes pentru victime.

Iata-l, coboara din trasura. E scund si, din pricina gatului scurt, pare si mai indesat. Dispare intr-una din casele de la Puerta del Sol si, in piata goala, se mai aud o vreme ecourile pasilor sai. Ni-l inchipuim indreptandu-se spre “Casa sursului”. Dealtfel, nu e departe pana pe malul celalalt al raului Manzanares. Vor mai trece insa douazeci de ani pana ce Goya va ajunge acolo. Saturn mai poate sa astepteee in grota timpului sa-si inceapa ospatul sadic. Don Francisco se afla abia la primii pasi pe noul sau drum.

Primii pasi, intr-adevar. Dar lava a izbucnit din maruntaiele vulcanului ce parea linistit. Acum nu se mai putea opri. Se rostogoleste sub mana lui Goya, salbateca, de o frumusete sumbra si orbitoare, intrand cu un vuiet in istoria artei. Povestitorul delectabil, care putea aspira cel mult la o glorie de tipul  celei a lui Fragonard, a murit. In locul lui, din boală s-a ridicat un om care suie in ascuns pe munte alaturi de Prometeu si deseneaza acolo toate chipurilee pe care le ia vulturul.

“E un diavol cu inima de inger”,a zis servitorul sau despre acest om. Dar, oricat am gusta butada, ea nu ne explica aproape nimic. Si, mai ales, nu ne lamureste ce s-a intamplat cand nici diavolul, nici ingerul n-au mai existat. Cand a ramas numai un artist fata in fata cu boala sa. La o raspantie. Caci, la drept vorbind, existau in aceasta incercare doua solutii. Una la care au apelat totdeauna spiritele slabe. Sa evite adevarul printr-un optimism fortat si facil. Alta aspra si orgolioasa. Sa zici: iata infernul meu si iata arta mea care e mai puternica decat el. Arta a fost totdeauna orgolioasa, dar Goya se numara printre cei care au dovedit  ca arta adevarata nu-si  pleaca niciodata capul. “A fi!”, raspunde el la vechea intrebare a lui Hamlet. “A fi, dar nu oricum”. Si cu ochii sai indaratnici, din care ghicim ca pentru Goya vointa se confunda cu incapatanarea, priveste drept in  fata. Nerusinat, am zice daca n-am sti si alte lucruri.”

Articol publicat in Flacara 1268, din 27.09.1979

Falsii scriitori

“Nu-i intereseaza ca produsul muncii lor nu are cautare, ca librarii refuza sa-l difuzeze, ca publicul il ignora cu desavarsire. Multi autori de azi nu urmaresc sa-i emotioneze pe cititori, sa-i cucereasca, sa se faca admirati de ei, ci doar sa li se recunoasca, formal, calitatea de scriitori. Iar recunoasterea acestei calitati o obtin - in numeroase cazuri - prin insistenta, in loc sa o lase sa vina de la sine. Competitia libera a valorilor este inlocuita de o competitie trucata, cu un rezultat cunoscut dinainte.

Primul act: luarea cu asalt a redactiilor revistelor literare. Solicitantii se poarta ca si cum ar fi venit la o primarie pentru a-si cere un drept al lor, inalienabil. Ei uita ca este vorba de institutii particulare, care pot accepta sau refuza sa-i publice in functie de raportul cerere-oferta de pe piata literara. Redactorul de la o revista literara nu are imunitate nici cand se afla in afara redactiei. Tratat ca un cititor de serviciu cu program non-stop, el este oprit pe strada sau i se telefoneaza acasa la orice ora din zi si din noapte, indiferent de starea lui de spirit si de imprejurare.

La fel de insistenti sunt autorii lipsiti de talent cand vor sa-si publice cartile. Nu-i intereseaza ca produsul muncii lor nu are cautare, ca librarii refuza sa-l difuzeze, ca publicul il ignora cu desavarsire. Pentru ei tiparirea unei carti reprezinta un scop in sine, urmarit cu fanatism. De fapt, nu un scop in sine, ci un mijloc de a-si crea obsedantul statut de scriitori.
Urmeaza lungile si extenuantele batalii pentru premiile literare, pentru smulgerea unor cronici favorabile de la criticii literari, pentru participarea la festivaluri de literatura, pentru intrarea in Uniunea Scriitorilor, pentru traducerea “operei” in alte limbi, pentru prezentarea ei in manualele scolare. Momentul apoteotic il constituie aparitia (si ea aranjata) a unei monografii despre ambitiosul autor, monografie in care sunt transcrise, la sfarsit, tot felul de “referinte critice”, inclusiv frazele binevoitoare rostite, la chefuri, de diversi critici literari, ca si fotografii din albumul familiei, insotite de explicatii de genul: “mama scriitorului, privind in zare, cu gandul la regatul cuvintelor peste care va domni fiul ei”. Avand acte de identitate de scriitor (fie si falsificate), eroul nostru organizeaza “lansari”, participa la emisiuni TV, isi pune pe usa de la intrarea in apartament o tablita pe care scrie “X - membru al Uniunii Scriitorilor”. Chiar si dupa moarte se mai agita putin ca sa fie ingropat intr-un cimitir select, pe Aleea Scriitorilor.

Asa se consuma o viata de impostura, derulata (in cele mai multe cazuri) in afara literaturii.”

Articol scris de Octavian Paler si publicat in “Ziarul Financiar” la 28 iulie 2006

Ati simtit vreo schimbare de atunci, din 2006, aveti cumva vreo ramasita de speranta ca s-a intors catusi de putin realitatea catre un fagas normal? Sunteti calatori on-line, devoratori de litere si cautatori de sensuri, cateodata surprinsi, de cele mai multe ori incetosati de furie si de imposibilitatea de a gasi ceva care sa va surprinda in mod placut. Nu s-a schimbat nimic, spectacolul jalnic provocat de micii soricei ce vor sa-si prinda-n spate aripi de inorog continua si mai abitir. Pe zi ce trece, impostura, nesimtirea si josnicia aspirantilor la o carte de vizita impozanta, cunosc dimensiuni infernale. Cobor cu cateva tonuri spre lumea virtuala (suntem cu totii obisnuiti cu metehnele ei) si nu pot sa nu-mi reprim sila privind atotputernicia complezentei, ranjetelor cu gura pana la urechi, concursurilor si premiilor de tot felul, organizate intre si pentru membrii unor grupuri jucause. Intr-un fel este normal, veti spune. Fiecare are dreptul sa faca ce doreste, cand, cum, si in compania cui doreste. Perfect adevarat! Numai ca actul de creatie a inceput sa se piarda din cauza acestor perdele cu paiete si serate private, a devenit un ghemotoc de branza aflat doar in capcana valurilor de marketing si de interese. Nimic nou, asa a fost dintotdeauna. Si vom mai recupera acest articol si peste 500 de ani. Si iarasi ne vom raci gura de pomana… 

Or, tocmai asupra acestei concluzii am serioase indoieli. Venetia stie cum, intr-adevar, cat de necrutator e timpul cu vanitatile si ar fi putut fi chiar cel mai bun profesor de modestie daca nu s-ar fi petrecut un fenomen ciudat care ne arata ca, de fapt, ea si-a ramas credincioasa siesi in ciuda experintelor penibile pe care a fost silita sa le traiasca. Obsedata altadata de maretia ei, Venetia e obsedata acum de decadenta ei. Dar chiar si din decadenta ea vrea sa faca o forma de glorie. Ea e acum melancolica, dar si melancolia ei vrea sa fie somptuoasa. Si agonia ei vrea sa aiba grandoare. Venetia nu poate invata modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorica a  tacerii, asa cum altadata avea o retorica a strigatului si a cantecului.

Si altfel, Venetia obtine acum cu maineile golale ceea ce altadata n-a izbutit prin forta. Acum e iubita pentru ea insasi. Vechile vanitati au tradat-o, in schimb a afltat ca exista glorie care nu mai depinde de ambitii si de putere, ci de poezie, care i-a dat mai mult decat a pierdut pe mari. Cufundata din ce in ce mai mult in trecut, rescumparand prin melancolie ceea ce a pradat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a inteles sau n-a putut intelege, Venetia devine timp, timp pietrificat, care se gandeste pe el insusi. Dar amatorii de elegii a la carte adulmeca aerul derutati. Tacerea e mai puternica decat cantecele  de odinioara si de-acum Venetia se confunda cu arta. Ea isi obtine azi maretia din dezamagiri. Isi cucereste victoriile victoriile din infrangeri. Steagurile nu se mai umfla orgolioase in vant, cerul poate sa-si arate in sfarsit intreaga lui poezie. Naufragiul este somptuos si paradoxal, caci, dupa ce a pierdut totul, Venetia a dobandit privilegii pe care nu le-a avut niciodata. Locuitorii o parasesc, dar in loc sa nu mai apartina nimanui, ea apartine tuturor. Cei care trec pe cheiuri tresar cand inteleg ca orologiul din turnul San Marco nu mai masoara vremea, ci propria lor viata, luand-o mereu de la inceput, cu orice vine aici, si ajungand mereu la sfarsit, cu orice plecare.

Schopenhauer e greu de citit la Venetia, chiar in palatele parasite si cu obloanele trase.

Adevarul e ca Venetia nu s-a lasat niciodata atrasa de ispitele negatiei. Nici acum, in plina decadenta, ea nu-si intoarce capul pentru a visa o saracie sfanta. Invatata cu fastul, incearca sa-si joace decadenta cu fast. Nu mai e stapana marilor, e capitala romantismului. Serbarile s-au sfarsit, e randul tacerii sa vorbeasca. Din ziduri emana nu numai o tristete insidioasa, ci o vraja care subjuga mai sigur decat o facea pe vremuri semetia Seerenissimei. Si nu e o descoperire ciudata, oare, ca, Venetia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase si de neinduplecatul Consilu, ca ii ajunge fosforescenta dezamagirilor ei ca sa obtina de la noi o capitulare fara conditii ?” ~ Polemici cordiale

Existenţa lui Tintoretto e saracă în evenimente, Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a  făcut decât un drum la Roma, şi acela pus sub semnul întrebării, dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist în cursă. Unii l-au socotit “un geniu înăbuşit de facilitate” sau “un El Greco fără inimă”, ceea ce e nedrept. Amândouă impresiile provin din furia cu care a pictat. E vanitos (legenda pretinde că a aşezat pe peretele atelierului său acestă deviză: “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”), dar cine şi-a căutat vreodată aici gloria în modestie? Dă trupurilor opulenţe pe care nu le vom întâlni decât la Rubens şi, peste tumultul culorilor, face să plutească, poate fără să vrea, fosforescenţa unui presentiment. În aer, chiar, e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Începe oare Veneţia să descopere că gloria nu e eternă, că fastul şi puterea nu sunt de ajuns? Nu, nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor ramâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă şi că orologiile nu vor mai avea decât trecut. Nimeni nu bănuieşte şi poate e bine aşa. Intotdeauna e bine aşa, altfel n-am mai reuşi să iubim ceea ce încă avem. Cănd plouă, culoarea curge pe ziduri ca un fard roşu, dar după aceea, chiar şi otrăvită de ceaţă, ea îşi reia rolul. Numai Tintoretto amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate fiindcă arta vede mai departe.

Venţienii tresar când îi privesc picturile. Sunt şi extaziaţi, şi îngroziţi. “Furiosul” exagerează! Apoi se stăpânesc. Veneţia e încă destul de puternică pe mări pentru a încerca să combată frigul interior cu veşmintele mai scumpe şi cu un lux mai mare. Dar undeva, în umbră, trecutul se pregăteşte să cucerească oraşul casă cu casă, palat cu palat, cum fac şi mareele insidioase ale Adriaticei. Şi, într-o zi, nu va mai exista decât el. Învăluit de tăceri angoasante ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci, trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.

Atunci?

Acum.

Dar va mai fi vreodată un oraş care să îndrăznească o aventură la fel de naivă şi la fel sublimă ca a Veneţiei? Şi va mai exista vreun pictor care în miezul acestei aventuri să strige, pe toţi pereţii ce-i vor fi puşi la dispoziţie, neliniştea omului născut pentru a iubi şi a muri?“  (Un muzeu în labirint - Istorie subiectivă a autoportretului)