Octavian Paler

Celebritatea

Catalin — Thu, 02 Sep 2010 13:43:10 +0000

“Stiti si dumneavoastra, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastica are celebritatea. Impune gusturi. Intimideaza dubiile si da sentinte ce devin, ulterior, “mituri”. Cine si-ar ingadui, azi, sa treaca neglijent prin fata “Giocondei” la Luvru? Eu am stat, candva, la panda pe Acropole. Vroiam sa vad daca se gaseste vreun turist care sa spuna cu voce tare ca nu-i place Parthenonul, ca-l dezamageste. Ei bine, m-am lamurit ca toti cei care treceau de Propilee erau “pregatiti” sa se arate impresionati. Am vorbit in una din cartile mele, nu mai stiu in care, despre “dictatura celebritatii”. Am vazut-o la lucru. In Capela Medici din Florenta, unde se afla cele patru sculpturi ale lui Michelangelo reprezentand Crepusculul, Ziua, Aurora si Noaptea, m-am tinut dupa un grup masiv de americani carora ghidul le dadea explicatii. Va rog sa ma credeti, ofereau un spectacol care merita vazut. Cand ghidul le-a lamurit turistilor americani ca lI Pensieroso e numit asa deoarece “personajul sta pe ganduri”, toti au inteles subit “sensul” operei si au dat, aprobator, din cap.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Sursa foto: www.losangeles-acting-school.com

Cu rasuflarea taiata

Catalin — Fri, 27 Aug 2010 19:28:34 +0000

“Sunteti, oare, chiar convins ca personalitatea lui Don Quijote este “magnetica” pentru lumea de azi? Sunteti sigur ca “publicul” “urmareste cu rasuflarea taiata pe cavalerul morilor de vant”? Eu nu cred. Ba, chiar inclin sa presupun ca nouazeci si noua din o suta de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela vazut pana la capat, de ispravile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche ca e vorba de “o capodopera”. Numai ca, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) sa admita ca nu-l intereseaza “chestia” cu morile de vant ori ca nu are nicio parere despre “batranul ala caraghios care a luat-o razna”. Va garantez ca si Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote daca ar fi intrebat.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Sursa foto:objetivoalbacete.laverdad.es

Don Quijote si “donquijotismul”

Catalin — Thu, 12 Aug 2010 09:24:57 +0000

Diferenta dintre Don Quijote si donquijotism… sincer sa fiu, nu credeam ca este o diferenta reala pana in momentul in care am citit ceea ce a zis Octavian Paler in fragmentul de mai jos. Eram naiv deoarece puneam semnul egal intre acesti doi “termeni”. Nu stiam ca exista si jumatati de masura si un “ceva” fara masura. Don Quijote era cel fara masura, dar ii dispare acesta calitate cand se trezeste din iluzie si vorbeste, cu amaraciune, despre “ratacirile” sale?

“Mi-a devenit, insa, din ce in ce mai limpede diferenta dintre Don Quijote si “donquijotism”. Asa ca, azi, pot sa spun linistit ca in postura de emul al lui Don Quijote (cum m-am socotit) n-am cum sa fiu decat un impostor. N-am iluzii atat de puternice, atat de sincere, incat le-as putea opune realitatii. Nu vad gradini in locul gunoaielor din Bucuresti sau castele pe Bulevardul Alexandru Ioan Cuza. Ma regasesc, in schimb, usor in ipostaza de individ care “donquijotizeaza”.

Dupa parerea mea, “donquijotismul” a existat inainte de Don Quijote. N-a fost inventat de Cervantes. Doar ca nu avea un nume si nu era dus la limita superioara. In fapt, “donquijotismul” se opreste la jumatatea drumului dintre realitate si iluzii. Nu e capabil de un realism decis si nud, dar nici nu reuseste sa dea iluziilor o mai mare importanta decat realitatii.

Si mai e ceva. Pe mine nu ma intereseaza daca eroul lui Cervantes era sau nu “un nebun patentat”, cum zice Ortega y Gasset. Si nu ma intereseaza din doua pricini. 1) Daca accept ca Don Quijote era “un nebun patentat”, cavalerul care se zbate cu morile de vant devine o problema de psihiatrie. Trebuie s-o lamureasca medicii. 2 ) Daca nu accept ca e “nebun patentat”, lucrurile se complica. Don Quijote “facea pe nebunul” si, la un moment dat, a obosit, nu si-a mai putut juca rolul? ” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Sursa foto : www.check4that.com

Cazul Rembrandt (VI). Bătrânii

Andrei — Tue, 10 Aug 2010 11:37:20 +0000

“Pictura începe acolo unde cuvintele se opresc. Poate nicăieri nu e mai evident acest fapt ca la Rembrandt, iar înlăuntrul operei lui Rembrandt în tablourile sale cu bătrâni. Ei sunt atât de absorbiţi de gânduri, încât au uitat parcă demult să mai vorbească. Nu mai au nevoie de cuvinte decât pentru a-şi cerne singurătatea în raţionamente. Înţelepciune ? Dacă ţinem cu orice preţ, putem să-i spunem şi aşa. Deşi a te numi înţelept înseamnă a păstra încă, din ceea ce ai lăsat în urmă, o parte de vanitate. În timp ce aceşti bătrâni cu feţe liniştite, îmbrăcaţi uneori în veşminte sacerdotale, alteori în haine obişnuite, cu care se vor fi plimbat şi pe străzile Amsterdamului, tocmai asta au reuşit.
Pierzându-şi tinereţea, ei au câştigat cel puţin libertatea de a se confrunta cu destinul fără emoţie şi fără să mai aştepte nimic. Poate doar umbra care înaintează spre ei. Noaptea unde nu vor mai avea nevoie de un nume. Uneori parcă îşi amintesc strigătul lui Michelangelo : ¨ La ce bun toate când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ?¨ Pe urmă redevin calmi. Văduviţi de luxul acţiunii, se cufundă în meditaţie. În trupul învins, a mai rămas o victorie posibilă : accea de a înţelege. Înţelepţii lui Rembrandt provin din oameni înfrânţi, dar ei au un scop care-i obligă să trăiască încă.
Au uitat şi că sunt modele. După cum, pictându-i, Rembrandt le-a uitat, se pare, numele. El caută pe feţele uzate de vârstă altceva decât o identitate. Bătrânii l-au atras întotdeauna, iar bătrâneţea l-a atras l-a fascinat încă din tinereţe. Pentru că atunci n-o putea picta uitându-se în oglindă, a făcut de mai multe ori portretul mamei sale şi al tatălui său. Şi chiar pe el însuşi s-a îmbătrânit voit uneori, în autoportrete, pentru a studia bătrâneţea. Într-un autoportret, pe care l-am văzut la Luvru, în care lumina a fost pusă să arate fără milă ridurile, s-a înfăţişat ca un om de patruzeci şi cinci de ani, deşi n-avea decât douăzeci şi opt când l-a pictat.
Renaşterea crezuse în frumuseţea eternă, ca şi grecii, şi în gloria trupului, dar Rembrandt pare să ştie din tinereţe că această frumuseţe e trecătoare şi că gloria trupului va apune. Chiar când exultă, el nu uită că această clipă va trece. Nu se amăgeşte aproape niciodată că s-ar putea sustrage timpului. Se simte mereu înăuntrul lui şi observă cu o infinită tandreţe curgerea lui ireparabilă. Îl atrag bătrânii cu atât mai mult cu cât pare convins că a şti să îmbătrâneşti e unul din lucrurile cele mai dificile. Mereu la luminile unui foc în crepuscul, el priveşte obrazul omenesc fascinat de ravagiile pe care le face timpul şi uimit de bogăţia de gânduri care i se opune. Filosofii lui preferă să consimtă că viaţa e trecătoare decât să-i dea un chip neadevărat, însă tot ei privesc cu şi mai multă căldură viaţa după ce i-au înţeles adevărul. Poate nici o iubire nu e mai copleşitoare ca o iubire fără speranţă. Ea nu-şi poate găsi consolări şi atunci singura ei soluţie e să devină mistuitoare. De aceea, oare, un pictor al bătrâneţii ne emoţionează mai mult decât toţi cântăreţii perfecţiunii ? De fiecare dată, când modelul lui Rembrandt e un om încovoiat de timp, geniul său ţâşneşe fără limite. Intuim că pictorul nu se simte şi nu ne minte şi de aceea e cel mai omenesc sintre toţi. Însuşi Dumnezeu ştie în atelierul lui Rembrandt că e muritor.
¨Dintre toate ruinele din lume, ruina omului este desigur cea mai tristă de văzut¨, exclama Théophile Gautier, dar ascultându-l, simţim nevoia să-i replicăm : pentru ce ne spui asta, domnule Gautier ? În schimb, Rembrandt ne emoţionează tocmai pentru că nu caută la bătrânii săi o înţelepciune posomorâtă. Cu alte cuvinte, nu este un pictor al decrepitudinii. Dimpotrivă, el dă bătrâneţii o aureolă pe care trupul tânăr n-o are. Nu ignoră declinul fizic, dar câtă nobleţe în liniştea acestui declin. Şi poate nu întâmplător, pe măsură ce Rembrandt rămâne mai sungur, bătrânii pictaţi de el se înmulţesc. Aproape toţi sunt luminaţi de soarele în amurg. Sărăciţi de forţa trupului, ei se îmbogăţesc spiritual. În tinereţe au putut fi aventurieri, condotieri, orice. Acum sunt filosofi. Sunt mai în vârstă decât Rembrandt şi mai înţelepţi decât el. Au văzut multe şi au înţeles multe. Chiar cei care nu s-au mişcat din portul Amsterdam cunosc întreaga lume. Şi întreaga noastră istorie. Ştiu ce-am greşit şi sunt gata să ne spună. Aşteaptă numai clipa de linişte când vom fi în stare să auzim o poveste spusă fără vorbe. Şi uneori am impresia că departe de a fi o stare de decrepitudine, bătrâneţea este, în ochii lui Rembrandt, o apoteoză, un triumf al umanului. Dacă trupul îşi recunoaşte fragilitatea, triumfă în el înţelegerea tandră a acestui adevăr.
Rembrandt însuşi, pe măsură ce îmbătrâneşte renunţă în autoportrete la podoabe. În schimb, ochii caută în oglindă mai întrebători. S-au îmnulţit umbrele ? Răspunsul întârzie, dar din vaga oboseală a culorii ne dăm seama că nu poate fi multă vreme amânat. Ca şi filosofii săi, pictorul ştie că orele de nisip dansează în clepsidră şi ultima ucide. Însă cât de bine se vede acum că la căderea serii obiectele devin străvezii înainte de a se învălui în umbră. Şi cu siguranţă Rembrandt simte în asemenea momente că poate ajunge la limitele picturii.
Acum înţelegem de ce aproape trei sferturi din opera lui sunt portrete. Nu-l mai interesează din întreaga natură decât omul, iar din om nu-l mai interesează decât ceea ce ne poate zgălţâi din somnolenţa stupidă în care trăim câteodată. Şi dacă Papini avea dreptate că nu se poate judeca un om decât la sfârşitul vieţii, acum e momentul cel mai prielnic pentru a ne apropia de Rembrandt. De multă vreme, bătrânii lui aşteaptă tăcuţi clipa când cei ce trec prin faţa lor vor fi în stare să înţeleagă ce-ar vrea să pună.”

Articol publicat in Flacara 1279 – 13.12.1979

Rostul vietii

Catalin — Fri, 06 Aug 2010 09:40:57 +0000

Intrebarile vesnic tinere, indiferent de secolele peste care ne-am arunca privirea, sunt cele legate de rostul vietii noastre. Suntem multi cei care avem raspunsul la aceste intrebari? Poate nu avem, si nici nu aveam, astfel de probleme idealiste intr-o lume in care vicisitudinile vietii sunt apasatoare. Numarul idealistilor este, probabil, intr-o scadere semnificativa. Cervantes, chiar daca la inceput dorea crearea unui “raspuns” la trendul romanelor cavaleresti, a reusit sa creeze un personaj care ne invata ce inseamna sa avem o convingere de nestramutat, indiferent cat de ridicola este acesta credinta a noastra. Important este, dupa cum zice Maestrul Paler la finalul fragmentului din “Convorbiri cu Octavian Paler” de mai jos, sa credem pana la capat in certitudinea (sau certitudinile) noastre…fara masura.

“Eu prefer sa fiu de partea celor care vad in Don Quijote un “Christos spaniol”. In felul lui, Don Quijote propune si el un fel de religie, chiar daca, in loc de doisprezece apostoli, e insotit numai de un scutier, care e convins ca stapanul lui il va face guvernator peste o insula. Religia intemeiata de Iisus se bazeaza pe “iubirea aproapelui”(adica tot un fel de iluzie). Cea propusa de Don Quijote se bazeaza pe “increderea in iluzii” (adica tot un fel de iubire). Acest batran care pare bun de dus la un azil rezolva, daca ne gandim bine, cea mai incalcita problema a filosofiei: rostul vietii. Noi, care nu dispunem de harul lui, de a considera iluziile unica realitate, nu putem evita, mai ales spre batranete, teama de zadarnicie si gandul ca bajbaim in absurd. Or, pentru Don Quijote nu exista nici desertaciune, nici absurd! El are un scop precis, de la care nu se abate, oricat ar rade ceilalti de el. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie si ea ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic. E o minciuna, oare, lumea in care traieste Don Quijote? Pentru noi e o minciuna. Pentru el, insa, e un adevar. Si ce e adevarul? Nu e adevarul si la fel de nesigur si la fel de necasar ca Dumnezeu? Va dati seama ce ar insemna sa fie luata “ca adevar” ideea lui Nietzsche ca “Dumnezeu a murit”? Duhoarea metafizica raspandita de cadavrul lui Dumnezeu ar faca viata irespurabila. Pentru mine, Matisse, care raspunde intrebarii “credeti in Dumnezeu” prin “da, cand pictez”, nu e foarte departe de Don Quijote. La fel, Gauguin cand pleaca la tropice intorcand spatele Parisului. Iar atunci cand, incercand sa se sinucida cu arsenic, Gauguin zice “ce aventura nebuna, urata si trista e calatoria mea in Tahiti”, nu procedeaza, oare, ca Don Quijote cand se “dezmeticeste”? Amintiti-va ca si Hristos pe cruce se intreaba: “Doamne, de ce m-ai parasit?”

Bineinteles, pentru mine, “adevaratul, profundul Quijote” e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu “masura” ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi “fara masura”.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Postarile saptamanale au intarziat sa apara din diverse motive, dar indiferent de justetea acestor motive noi trebuia sa incercam postarea articolelor. Ne cerem iertare pentru acesta intrerupere de aproape o luna.

Cântecul

Catalin — Fri, 09 Jul 2010 10:53:53 +0000

Cântecul

View more presentations or Upload your own.