Nu știu dacă nu mai scriu din delăsare sau maturizare sau câte puțin din fiecare. Mi se reproșează din coaste că nu mai sunt la fel de ambițioasă cum eram la prima tinerețe. Just, atunci mă motiva cel mai tare competiția, habar nu am de unde-i învățasem spiritul și ce era așa grozav la primul loc. Poate faptul că erau singurele momente când îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Altfel, mă-mbujorez la cea mai mică adiere străină.

Am fost dintotdeauna timidă, dar nu spuneți nimănui, că mi-e rușine.

Înainte, mă enervam până în punctul în care vedeam artificii și auzeam dungi negre; acum, când mă stresez din toate rahaturile job-related de care, la drept vorbind, ar trebui să mi se rupă, mă doare inima. Serios, cât de jenant e să te doară inima la vârsta asta. Dar să nu neg lucrurile bune: m-am mai rotunjit, evoluez încet și sigur de la forme colțuroase de biscuite în dungă la rotunjimi de clepsidră (*insert coke bottle here*, special pentru Mihai).

Peste 5 ani, nu mă văd nicăieri pentru că imaginația mea se oprește la ziua de mâine. Am o aversiune teribilă față de schimbări. Niciodată nu dau click pe update, nu-mi place noua interfață gmail/reader/facebook, sunt reticentă la mâncăruri noi, prefer să merg pe un drum cunoscut, am aceeași tunsoare, sunt ultima care și-a făcut cont pe twitter. Probabil că în dex, la definiția plicticoșeniei, e poza mea. Mi-ar plăcea să am o casă pe pământ, cu o curte mare în care să muncesc de plăcere și libertatea de a face în fiecare dimineață fix ce am chef atunci. Atât. The ultimate underachiever. Dar nici pentru asta nu aș sclavagi până în pânzele albe, zi și noapte, mințindu-mă că e totul bine, am un ideal, merg într-o direcție, voi realiza ceva. Pur și simplu am ceva defect în locul ăla unde ar fi trebuit să fie aspirațiile, măreția, toate lucrurile astea care-i motivează pe majoritatea. Nu mai există nimeni cu care să fiu în competiție. Și acum, ce? Ar trebui să lupt să mă autodepășesc, cum zice vreun guru care ține workshopuri de filosofie de viață, fără să-i învețe pe fraieri evidentul: că-i ușor să faci mulți bani și s-o duci bine, exploatând slăbiciunile altora. Tăiați rahaturile cu munca, pasiunea, fă ce-ți place și banii o să vină. Lăcomia și proastele moravuri sunt forțele motrice ale lumii.

În fine, iar am început să zburd pe câmpii depresive. Azi admiram o brunetă în autobuz, genul de fată pe care aș fi iubit-o dacă eram bărbat – ușor trecută de adolescență, părul lung, până peste sâni, alură de Penelope Cruz, cu ochii nimicitori și calzi, cu genele dese și buze coapte.. Îmbrăcată neglijent – geacă de piele, cămașă largă, în carouri, dâre de pix pe mână – își umezește buzele mereu, le întredeschide, are privirea vie și neliniștită, obrajii sărutați de căldură. Prospețimea, mereu apetisantă și atrăgătoare. Am momente -scurte și rapid respinse- în care înțeleg bărbații atrași de lolite: tinerețea e frumoasă prin ea însăși.

Trebuie să ies din zona mea de confort. Trebuie să ies din zona mea de confort. Doar așa o să am chestii multe: multă carieră, nenumărați bani, mașină cu 7 roți, casă cu două acoperișuri – sau care va mai fi standardul de reușită în viață peste câțiva ani. Doar așa o să am ceva remarcabil de povestit la reuniunea din liceu.

Sau pot să adopt 5 copii de pe continente diferite și v-am luat pe toți.

La felul întâi, servim puțin din vacanțele altora, mirosim all-you-can-eat bulgăresc și citim satisfacția din ochii celor care au plătit 100 de euro pe sejur, dar au mâncat de 300, ca niște oameni cu principii sănătoase. Adulmecăm și puțină aromă de munte, aceiași turiști în teniși și treninguri foiță de ceapă care se așteptau să descopere vara pe platoul Bucegilor. Cu zăpada-n ciorapi, am vrea să poposim și la un grătar strașnic, pe marginea unei șosele, dar ce păcat că plouă și doar niște cheflii au făcut bucate fripte, cu zeamă de nor. Ne mai dregem cu câteva ouă roșii și puțin cozonac neaoș, din Bucovina, de la Maramu’ – acele plaiuri de poveste unde tradiția s-a păstrat, de fapt singurele locuri din țărișoara asta care au scăpat neatinse de molima desfrâului, acum și în vecii vecilor.

Că tot am pomenit de cele nesfinte, iată-ne ajunși și la felul doi, de altfel și partea cea mai consistentă a serii. Sub sloganul “Nici o sărbătoare fără #buci”, și de Paștele ăsta suntem tratați regește, cu codițe apetisante de iepurași, cu coapse bronzate, urechiușe roz obraznice, sânișori sufocați zbenguindu-se jucăuș. Tinerii, tinerii. Of, tinerii, care-o taie de la biserică fix la club, sau nici măcar nu mai trec pe la biserică, și se îmbată și dansează și petrec. Nu-i nimic, îi mestecăm hulpav și pe ei (ele!) și trecem mai departe.

După o asemenea masă copioasă, nu putea să lipsească din meniul fix al sărbătorii tradiționalul desert al apelurilor la ambulanță. Câte au fost, care e trendul față de anul trecut și față de Crăciun, Florii și Sfântu’- Așteaptă; câți s-au îmbătat, câți s-au îndopat, câți au capitulat de tot, fără să mai învie. C-așa-i în viață, mâncarea și moartea nu-s neapărat pe felii diferite.

Și dacă ne-a picat greu răsfățul mediatic de Paște, mai ancorat în tradiție decât oul bucovinean și barba călugărească, nu-i nevoie să facem o tragedie din asta. Nu ne-a pus nimeni să băgăm atâta-n noi, ca idioții. Greșeala e de partea noastră, la fel ca anul trecut, la fel ca anul ce va să vie. Doamne, iartă-ne!

Eu merg zi de zi cu transportul în comun, pentru că atâta-mi permit momentan. După cum remarca cineva într-un comentariu elaborat la adresa mea, sunt “ruptă-n cur” în țara-n care și vânzătorii de la Mic.ro au curaj să-și cumpere mașină pe credit. Studiile empirice au arătat că, și în aceste condiții vitrege pe care rar le mai suportă cineva în ziua de azi, expusă permanent tuturor virusurilor din București, răcesc de 2-3 ori pe an. Cam la jumătate față de posesorii de mașină pe care-i cunosc, oameni pentru care autobuzul sau mersul pe jos sunt excentricități vulgare. Și asta pentru că mie îmi crește imunitatea, în timp ce vouă vă scade inteligența. Gecile și paltoanele sunt pentru sărăntoci, doar trebuie să se vadă valoarea pe voi când intrați undeva. Haine subțiri, lejere, de primăvară în toiul iernii, adidași în loc de bocanci, mănuși și fulare lipsă, iar când părăsiți coaja de ou cu temperatură constantă de 25 de grade, vă îngheață și inima-n piept. Trist moment, mii de ani de evoluție și ăștia tot n-au inventat mașini slim fit, oul protector în care să se întoarcă puiuții când le e greu, mult prea greu afară.

Ce voiam să zic de fapt e că le-aș recomanda celor care au rumegat această campanie să nu se reproducă vreodată. Chiar nu e nevoie. Ați reușit să faceți mai mult rău în 30 de secunde decât reușesc criminali în serie în 30 de ani. Din cauza voastră, o să se inventeze roboți de unică folosință care să ne șteargă la fund și apoi să se autodistrugă și o să apară meserii murdare, plătite cu sporuri rușinoase, precum “deschizătorii de uși”, “suflătorii de muci”, “prinzătorii de flegme”.

Oricum, deja mulți dintre noi sunt de acord: pericolul numărul 1 al vieții nu e moartea; sunt
germenii . Mă duc să-mi dezinfectez degetele cu spirt, probabil chiar în aceste momente dramatice sunt luată cu asalt de miliardele de microbi care zac parșiv pe tastatură.

Veţi spune: eh, e încă mic, nu şi-a conştientizat şi asumat rolul de spartan invincibil. Dar cum se face că nu cunosc nici un bărbat în toată firea care să rămână calm la vederea unui ac de seringă? Sau care să nu se albească subit numai când îi sugerează cineva că poaaate ar fi momentul să se ducă la un dentist? “NU, eu voi omorî măseaua, nu măseaua pe mine!” – toţi se prefac că rabdă vitejeşte, doar-doar o trece de la sine, fără intervenţia lu’ nenea ăla rău cu ace şi freze.

Ziceam acum ceva vreme că bărbaţilor nu ar trebui să le fie frică de câini. Câţiva capsaţi au sărit imediat pe mine să mă contrazică, cum că n-ar mai trebui lăsaţi maidanezii pe străzi, te înhaţă şi te mutilează şi te omoară. Să scuipăm în sân, zic, de la vânători de mamuţi am ajuns să ne fie teamă să ieşim din bloc, că ne pândeşte primejdia de moarte sub forma unui sac de purici şchiop, costeliv şi cu 3 dinţi în gură. A nu se înţelege că-s fană câini sau Bear Grylls, dar nici fătălăii care trăiesc aventurile vieţii bătându-se cu zombie pe calculator nu mi-s dragi.

Chiar nu mă interesează că nu-i sănătos să te expui riscurilor şi să treci nepăsător ca un viking prin mijlocul unei haite de câini nervoşi. Eşti bărbat, comportă-te ca atare. Eu o să bocesc în continuare la filme când hormonii mi-o dictează, voi suferi ca o pisică privată de atenţie o dată pe lună şi-n general o să fiu cea care are nevoie de înţelegere şi alinare, mai ales când îmi rup vreo unghiuţă. Chiar nu e loc de doi oameni care se vaită sub un singur acoperiş, aşa că dragilor, Tarzanilor, musculoşilor, înfruntaţi-vă cu demnitate (şi, mai ales, pe ascuns) temerile şi angoasele. Chiar trebuie să vă spună o femeie asta?

*titlul este licenţă poetică; Mareane, eat your heart out!

Nu pot să îmi explic revolta care îi cuprinde pe unii când aud de coplata unor servicii medicale. Ne-am săturat să dăm șpăgi, să ne lovim de sărăcia și mizeriile care se întâmplă zi de zi în spitale, dar când vine vorba de o contribuție minoră la schimbarea lucrurilor… stai puțin, îmi iau banii din buzunar? Hoții! Adică eu plătesc asigurări și acum să scot CINCI LEI la medicul de familie și ZECE LEI pentru o consultație la spital? E inuman de mult! Mai ales pentru cetățeni pensionari care umblă văitându-se de durere-n buric, cu papornița de medicamente după ei, pe la cine apleacă urechea să-i asculte: “O fi bine, maică, ce mi-a dat aici? Mai apuc stră-stră-nepoții sau mă prăpădesc așa, de tânără?”.

La fel cu învățământul – mai ales cel superior. “La stat” se intră cu grămada și se iese la fel. O posibilă soluție de triaj, responsabilizare a studenților și îmbunătățire a întregului sistem ar fi desființarea locurilor subvenționate. Să se plătească gros, ca la proștii de americani, cu Harvard-ul și Yale-ul lor și alte fițe elitiste care domină lejer topul universităților din lume. Ce dobitoci și ăștia, se îndatorează pe viață ca să facă o școală, mai bine veneau la ASE, să-i facem diplomați-lăcătuși și bancheri-vânzători de șaorma. Poate îi trăznește vreunui ministru român să introducă o taxă, cât de mică, dar obligatorie, pentru absolut toți studenții. Sunt sigură că se vor isca proteste peste petiții peste scandaluri.

Știu că multe lucruri nu merg bine la noi, că se fură de sus în jos, că Iliescu, că Băse, că mai e ceva până departe. Dar așa de tare mi s-a acrit de oamenii care se plâng și așteaptă tot timpul pomeni, fără să dea niciodată…

E drept, nu am înțeles niciodată de ce l-a acceptat în viața ei pe el, potentul financiar, în afara motivului evident de care îmi venea greu să o cred capabilă. Pentru că banii veneau la pachet cu o altă cultură, un strat adipos bine îngrijit, ochi cețoși, paranoia, aroganță, trăsături dure, imaturitate. Poate nu îl cunoșteam îndeajuns…

Doliul s-a purtat pe Facebook. Poezii în engleză, fotografii-tribut, statusuri și melodii triste. Pentru că unii oameni simt nevoia să-și exterioreze suferința, să dea cu ea de toți pereții virtuali, până când vor renaște din like-uri și comentarii pline de compasiune.

Toți vrem să credem că viața s-ar opri puțin în loc fără noi. Puțin, o eternitate, cuvintele sunt doar detalii. Nu aș spune nimănui să fie fericit fără mine – aș vrea să-mi simtă lipsa cu fiecare bătaie a inimii, așa cum i-aș simți-o și eu. Sper să nu aflu niciodată dacă treci peste moartea unui iubit ca peste un sughiț sâcâitor. Permiteți-mi, totuși, să am rezervele mele.

Au trecut o vară și o toamnă fără ea. Îmi doresc să fie într-un loc frumos, fără acces la Facebook, să nu vadă cum jalea și depresia lui s-au transformat în mugur de iubire. E din nou noiembrie, luna în care am văzut-o ultima dată, puternică și încrezătoare. El este într-o relație cu o blondă frumoasă; 10 people like this. Poeziile cu îngeri și viața de apoi au făcut loc versurilor de iubire nouă.

Viața merge mai departe.

…Mă scuzați, eu am amețit, oare pot să cobor la prima din acceleratul vesel?

Alţi români, mai ghininioşti, îşi permit doar un olinclusiv la prietenii bulgari, o raită pe la greci sau o maximă extravaganţă în Turcia. Întorşi acasă după o săptămână de huzur şi îndopare cu stil, mai trăiesc în amintirea zilelor petrecute peste graniţă. Doar puţin, cât să arate oricui cele 500 de poze făcute pe marginea piscinei, sub palmier (marea-i pentru fraieri fără valoare) şi să povestească pe îndelete câte feluri de mâncare avea bufetul suedez.

Pe de altă parte, românaşii care poposesc cu alte scopuri decât vacanţa prin ţări străine au senzaţia că ajung la o înţelegere foarte profundă a locurilor respective şi a vieţii. Ei nu mai au păreri care să nu includă o paralelă între existenţa de rahat din România şi mirificitatea din Străinezia. Le spui că afară ninge, ei îţi răspund că-n Hamerica ninge cu bucăţi mici de vată de zahăr care-ţi pică direct pe limbă. Le zici c-ai văzut o reducere la mâncare pentru pisici, îţi povestesc cum stăteau ei în Spania şi numărau teancurile de euroi şi ar fi putut să-şi ia un mic domeniu acolo, dar s-au întors că le era dor de copii (şi cu ocazia asta şi-au plătit şi datoriile la Provident). Oricum ai da-o, ei ajung tot la castravete. Cel mai mare şi cel mai tare castravete care-a existat vreodată pe planeta asta.

Oamenii ăştia sunt atât de trişti încât mi-e mai milă de ei decât de ăia care se pozează îmbrăcaţi în bancnote de 100 lei. Am înţeles şi o ştim toţi. Castravetele străinez e lung şi gros. Dar voi v-aţi întors în România, la cornişoni amărâţi, aşa că ar fi recomandat să terminaţi cu penibilismele şi să învăţaţi şi alte lecţii din viaţa asta scurtă.

1. Banii. Dacă trebuie să economisești luni întregi să-ți iei un telefon sau, și mai rău, te bagi să-l iei în rate (cu abonament dedicat), poate că un Nokia de 200 de lei e totuși o alegere mai înțeleaptă pentru tine. Știu, și eu aș vrea un castel în Franța, dar nu cred că pot să-l cumpăr în viața asta nici dacă aș fi implicată într-un scandal murdar cu politicieni. So get over yourselves. Și, ca regulă generală: dacă nu ai un venit lunar care să acopere costul smartphone-ului plus necesitățile din acea lună, abține-te. Nu te obligă nimeni să îți accepți limitele, dar primul pas, de bun simț, e să le înțelegi.

2. Tentația prea mare de a te lăuda cu el. Umbla o vorbă pe twitter – “How do you know if someone has an iPhone? They will tell you”. Sau îl scot din 2 în 2 minute, ca și cum ar aștepta vreun e-mail schimbător de viață. Sau fac poze și filme cu el la concerte și evenimente, până în momentul fatidic când karma îi prinde la înghesuială într-un mosh pit și le frânge gâtul, cu smartphone cu tot. Chiar vrei să fii nătângul ăla care filmează HD pe munte, în loc să aibă grijă pe unde calcă?

3. Pițiponceala. Dacă ești fată, sigur ai o poză cu el, în oglindă. Pentru că în străfundul sufletului, toate suntem pițipoance, chiar dacă n-avem unghii roz cu sclipici și botic. Dacă ți-ai făcut poze cu el, sigur le-ai pus și pe net. Internetul nu uită niciodată, iar tu te vei trezi într-o zi că șefu’ sau colegii se uită altfel la tine. De aici și până la lucruri urâte nu e mult, așa că mai bine evită din start unealta diavolului!

4. Bateria. Că tot se derulează campania asta de iubire a României, m-am simțit provocată și de ea. Deci, vă zic: bateria de smartphone e ca România, mereu surprinzătoare – nu știi niciodată când ți-o trage. Da, ecranu-i mare, aplicațiile mișto, fițoșenia la nivel maxim – dar ai grijă să nu rămâi cu o cărămidă complet inutilă în buzunar, când ai nevoie urgentă să vorbești cu cineva. Până acum câțiva ani, venea omu’ la o întâlnire-n bar și-și deșerta buzunarele de 5 telefoane: câte unul pe fiecare rețea, unu’ de la muncă și altul de rezervă. De când cu smartphoanele, am observat că-i unul și ‘bun’, poate mai cară cineva ceva extra dacă-i dedicat muncii, dar cam atât. De-aia o baterie pe care să te poți baza e esențială – mă rog, asta dacă te interează câtuși de puțin aspectele practice. Nu știi niciodată când vine apocalipsa și trebuie să-ți anunți tot neamul.

5. Majoritatea-s suficient de mari încât să nu-ți încapă grațios în buzunar. A, producătorii s-au gândit la sănătatea organelor noastre genitale! Dar poate vreau să mă duc până la colțul blocului și nu-mi iau papornița pe umăr. Sau vreau să-l simt vibrând mai aproape de mine. Pentru băieți cred că e și mai ciudat, să-ți atârne atâta tehnologie în buzunar… Oricum, în unele situații, vrei-nu vrei mergi cu dânsul în mână, ridicând sprâncene. Chiar crezi că o să mai poți scăpa de imaginea de coca’?

6. Te îndobitocește. Știu, o să-mi săriți toți în cap că-i de fapt pe dos, dar la ce se reduce până la urmă un smartphone? Informație, socializare, entertainment. Te dezobișnuiești să gândești în mai mult de 140 de caractere, știrile îți curg printre urechi, informația te bombardează din toate părțile și ai impresia că ești sufletul petrecerii triste de pe internet, dar la sfârșitul zilei sinapsele tale n-au îndrăznit să producă vreun gând original. Întrebările adresate lui Siri nu se pun…

7. Stimulează hackereala de 3 lei și pirateria. C-așa-i românul, suficient de bogat să-și permită un iPhone, destul de sărac să se uite strâmb la o aplicație care costă 1 euro.

8. Descurajează obiceiuri sănătoase. Și nu mă refer la campania anti-caca-tare susținută cu avânt de unele bloggerițe, ci la citit. Poate în timpul mort pe care-l petreci în transportul în comun sau pe budă, testând eficacitatea iaurtului, ai putea lectura altceva decât libertatea online. Nu-mi spuneți că se pot citi cărți și pe telefon – e ca și cum ai face sex cu o fleshlight. It’s still a hole, right?

9. Dacă ai ADHD, ți-l duce până-n pânzele albe. E o chestie lucioasă cu posibilități aproape nelimitate. Despre ce vorbeam?

10. Per ansamblu, e o sursă inepuizabilă de first world problems. Poate există dezbateri mai importante decât veșnicele războaie între tabăra iOS și Android – un subiect la fel de profund și relevant ca sondajele de opinie de la OTV. Just, n-avem treabă cu foametea din Africa, doar de-aia suntem oarecum civilizați și avem posibilitatea să ne cumpărăm gadgeturi. Dar mai ușor cu îndoctrinarea, Apple fanboys, nu reușiți decât să păreți ridicoli și superficiali…

Atât am avut de zis, mă duc să-mi fac poze cu iPhone-ul meu vintage, pa.

PASUL 2. Trage peste blana de 5 centimetri a UGG-urilor niște tricotaje ieftine. De ce? Că sunt trendy-sexy-cool și îți completează perfect ținuta. Cum, încălzitoarele de picioare nu se pot pune peste UGG-uri? E colosal de absurd? Nuuuuu cred.

Poza fabuloasă din stânga e luată de pe un site cu îndrumări foarte utile – pentru că, nu-i așa, există o etichetă a leg warmerelor care trebuie transmisă celor neinițiate, altfel totul s-ar putea transforma într-un dezastru stilistic. Apropo, sper că nu mâncați, pentru că mai am o veste proastă pentru voi…

Wikipedia zice că aberațiile astea vestimentare au avut inițial un scop practic, erau purtate de dansatoare ca să prevină crampele musculare. Între timp, au ajuns și la noi, trase de oricine peste orice, c-așa-i frumos în modă, să fim îndrăzneți și originali până la limita de jos a boschetărelii.

Sau până ne transformăm în găini încălțate. Cât stil, cât sex-appeal!

Se făcea că era o seară friguroasă de octombrie și stând eu la gura sobei, frământată de probleme-n dragoste imaginare, îmi vine ideea de a posta pe twitter dublu direcționat. Target 1: sursa scâncetelor din corazon (parafrazez ce-mi zice el cu duioșie adesea); target 2: oricine mai pică, wannabe trolls are not picky.

Câțiva îmi deplâng frustrările, câțiva sunt amuzați; nimic neobișnuit. Până a doua zi dimineața, pe la 7.30, când zâmbetul cu cipilică cu care n-am schimbat 2 vorbe în viața mea – nici măcar virtual – se stropșește la mine:

Eu mă panichez nițel, nu-s obișnuită să mă ia lumea tare la ora la care sunt o pleașcă de entuziasm sedusă de un nou răsărit, așa că zic să nu-mi stric zenul matinal precar și o dau mai mult neutră.

Amuzantul AR nu se oprește, însă, aici. Dacă eram lângă el seara și aș fi făcut glumița asta, probabil că m-ar fi tras de codițe până aș fi învățat că numai Omul are voie să trolleze pe internet, în vreme ce muierea îl susține din bucătărie.

Vedeți, ce v-am zis? Amuzant, ca de obicei. Data viitoare, poate mă lasă să-l sărut pe cipică. Nu pot să-i mărturisesc că m-a cucerit prin șarm și haz și nu e nici măcar ora 8 AM, dar fac o aluzie subtilă la gradul meu de umectare.

Iar el, din motive obscure, nu îmi apreciază disponibilitatea de femeie suferindă și îmi frânge inima.
Altul…

De aceea, zic: fetelor și iaurturilor din toată lumea, nu vă lăsați păcălite! Cineva nu e amuzant, serios.

Și dacă-mi spuneți că problema-i de fapt la mine și de-aia lumea mă ia de bună, vă mai supun atenției câteva mostre de râs marca AR:

Verdict?