Umblu cu bocceluța prin viață

Melodia saptamanii: Nu mai e timp

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Wed, 01 Feb 2012 20:50:00 +0000

De ce a trebuit să creștem? De ce nu mai e timp să ne bucurăm? :)

O prezență elegantă astăzi pe blog, o colaborare excelentă, care m-a determinat să postez, dacă nu mă înșel, prima melodie românească în această categorie.

Astăzi, Holograf feat Angela Gheorghiu - Nu mai e timp.

Audiție plăcută, "muzicofili"!

Aventuri de "inceput" de iarna

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Thu, 26 Jan 2012 18:44:00 +0000

Din punct de vedere calendaristic, am intrat în a doua jumătate a iernii. Anul trecut am văzut zăpadă în Craiova doar în noiembrie și doar în spatele blocului meu, după cum v-am povestit și arătat aici, și, la cât de cald și soare și frumos a fost săptămâna trecută, nici nu mă așteptam să văd prea curând. Vremea, însă, confirmă cu vârf și îndesat ceea ce se spune despre ea, și anume că e capricioasă, căci într-o zi jumate a nins în Craiova cât n-a nins tot anul trecut. Ca peste tot în țară, autoritățile au fost surprinse în mod previzibil! :P Dar nu despre asta voiam să scriu astăzi. Haideți, mai bine, să vă fac sinteza unei zile de "început" de iarnă!

Ora 8: Mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat și am deschis jaluzelele. Parcarea pliiină de zăpadă, copaci aplecați cu crengile la pământ sub greutatea omătului, oameni cu lopețile în mână, încercau să își recapete posesiunea asupra mașinilor proprii și personale. Și mai și ningea cuminte peste toți și toate. M-a mai amuzat și nenea care și-a curățat Volkswagen-ul timp de o oră, timp în care ninsoarea îl acoperea pe altă parte, și care a cedat nervos până la urmă și n-a mai scos mașina din parcare. Feeric peisaj, încărcat de o veselie inexplicabilă.

Ora 9: Sun la taxi. Linia nu este momentan disponibilă. Nici la Romnicom, nici la Barbie, nici la PMI, nici la Favorit, nici la STG. După 30-45 de minute de insistențe, îmi răspund. Nicio firmă nu are mașini disponibile. Ce să fac? Decizii, decizii...

Ora 10: Mă înarmez cu căciulă, fular și mănuși, plus umbrelă și cizmele de scandal și purced pe jos. Primele 10 minute mă găsesc la nici 500 de metri de bloc. Trotuarele sunt impracticabile și toți pietonii merg pe mijlocul străzii. Noroc că nu sunt și mașini, căci atunci ar fi cu adevărat caraghios. Ajung în strada Nicolae Iorga - aha, deci există mașini, dar evită străduțele mici, necurățate. Fiindcă trotuarele continuă să fie acoperite de un strat de minim 40cm de zăpadă, oamenii merg pe carosabil, fiind depășiți la foarte mică distanță de mașini. Se mai și alunecă, deci merg încordată ca naiba! O mașină încearcă să iasă de pe o alee dintre blocuri și rămâne împotmolită. Are fundul pe alee și botul pe Iorga, blocând sensul și formând o coadă de mașini în spatele ei, care formează o coadă de pietoni în spatele lor. Cu cât motorul se agită mai tare, cu atât roțile aruncă un jet mai înalt de zăpadă murdară, cu atât o șleahtă de 5 - 6 câini latră mai furioși la roți. Într-un final reușește să treacă, trec și mașini. Pietonii merg(em) cuminți în spatele mașinilor, aliniați în șir indian. O iau în sus pe str. Rovine. Aici un cetățean cu spirit civic și-a făcut curățenie la poartă aruncând toată zăpadă pe mijlocul drumului. Un jeep se oprește în pantă din cauza mormanului de zăpadă peste care nu poate să treacă. Domnul rămâne la volan în timp ce doamna coboară și încearcă să împrăștie zăpada cu piciorul. Trec de ei, nu știu cum va fi evoluat situația. La o poartă, o doamnă mai în vârstă îi strigă unui domn din curte: Nu ți-e rușine? De ce nu ieșiși să cureți zăpada? La cât te sculași?

Ora 10:30: Pe Nifon Criveanu schimb strada pentru trotuar. Cineva se ține de glume, căci trotuarul e curățat până într-un punct din care, în orice direcție ai vrea să mergi, se ridică un munte de zăpadă. Ori o iau înapoi, ori fac o baie de zăpadă. Ce să fie? Decizii, decizii... Pun toți banii pe picioarele mele lungi și pierd. Zăpada îmi trece de genunchi și îmi intră în cizme. Nu pot să mă curăț ca lumea cu umbrela în mâna, așa că o pun jos. Mă ninge pe căciulă. Mai în față, tot pe Criveanu e un copac cu crengile la pământ (vezi foto), blocând un sens de mers. Până în centru nu se mai întâmplă mare lucru, în afară de o schimbare de culoare, de la albul curat din cartier la o fleșcăială neagră, și de un trafic destul de aglomerat. Un plug de zăpadă curăță zona (închisă traficului) dintre Universitate și KFC. Urc cu greu panta din spatele Teatrului și alunec ca naiba pe esplanadă. Pe AI Cuza sunt ok trotuarele - în fine nu mai merg și eu ca Olga Nebuna pe mijlocul străzii. În față la Amandina un puștan o bruschează pe una până cade aia în zăpadă. O cădere destul de violentă, după mine, dar aparent extrem de haioasă pentru tânărul retardat. Îmi văd de treabă și de drum, lăudându-mi, în sinea mea, cizmele de scandal pentru cât de exemplar s-au comportat. Încerc să trec strada în față la Carol, dar calc într-o baltă de minim 10cm adâncime. Instantaneu simt în talpa stângă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur în gând, apoi îmi dau seama că-s în fața bisericii și îmi fac trei cruci rapide cu limba în cerul gurii, înspre iertarea păcatului. Pe partea cealaltă a străzii se vede șuvoiul rapid de apă lângă trotuar, de neevitat. Să calc în apă cu piciorul deja ud sau să risc și să îl bag pe cel încă uscat? Ce să fac? Decizii, decizii... Calc cu cel uscat și instantaneu simt în talpa dreaptă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur - cu voce tare și fără să-mi mai pese de biserica de care deja mă despărțea un fluviu în devenire.

Ora 11: Până la Inspectorat fac doi pași pe stradă, trei pe trotuar. Dau să urc în clădire, dar scările exterioare - de gresie - s-au transformat într-un patinoar. Cineva îmi indică o intrare pe la subsol. Victorie - sunt înăuntru. Merg la lift, dar liftul nu vrea să meargă cu mine. Urc pe picioare până la etajul 5. Ajung la curs cu 2 ore întârziere, udă la picioare, ninsă pe haină, transpirată sub haină, o veselie!

Ora 18: O veselie, am terminat cursul! Mergem pe jos, pe o ninsoare mai liniștită, până la semafoarele de la Galeriile de Artă, de unde iau mereu taxi. De pe trotuar nu poți coborî pe carosabil decât printr-o singură "fereastră" croită printr-un morman de zăpadă, în fața căreia mai așteaptă vreo 3 persoane. Mă așez cuminte la coadă. Se întrezărește primul taxi. Persoana așezată prima la coadă se pregătește să sară prin fereastră. Până să facă un gest, o domnișoară țopăie ca o capră neagră prin zăpadă pe lângă ea, oprește taxiul cu 5m înainte să ajungă la fereastra la care așteptăm toți cuminți și fuge cu el. În fine, vin vreo trei taxiuri, ajung cap de rând la fereastră, în spatele meu o doamnă se luptă cu o cutie mare de la Philips. După vreo 5 minute, tot eu erau cap de rând, tot doamna aia era în spatele meu, taxiurile ia-le de unde poți. - Stați de mult, domnișoară? - Stau de ceva vreme. Au trecut mai multe taxiuri mai devreme, acum niciunul. Hai că se vede un taxi la orizont; inima începe să îmi bată mai repede. Mă uit la doamna care tot se mai lupta cu ditamai cutia în brațe. Să fiu lipsită de inimă, să mă sui în taxi și să îmi văd de ale mele? Să îi las ei taxiul ăsta și eu să mai rămân în frig, udă la picioare? Ce să fac? Decizii, decizii... - Dumneavoastră unde mergeți?, zic. - În Rovine. - Unde în Rovine? - La H-uri. - Haideți că și eu merg în Rovine, la D-uri. Îl împărțim? - Îl împărțim, zice doamna cu evidentă bucurie. Drumul e lung, căci se merge încet. Facem conversație legată de vreme, dar nu e ca toate conversațiile despre vreme. Acum are substanță! Mergem să mă lase mai întâi pe mine, e în drum. La cofetăria Damarin, aici în cartier, șoferul întreabă speriat: - Și acum mergem tot în față, pe dealul ăsta? - Dacă nu puteți urca, mai bine mă lăsați aici. Dup-aia dacă vă împotmoliți să nu mă puneți pe mine să vă împing! Se pune pe râs în timp ce ambalează ușor motorul la deal: - Dumneavoastră ați zis să o luăm pe aici, dumneavoastră împingeți! Râdem toți trei, necunoscuți și totuși calzi. La colț, unde îi spun să oprească, dau să scot portofelul. Doamna cu cutia de Philips îmi închide portofelul: - Lasă, astăzi plătesc eu! Casc niște ochi semi-mirați, care, în traducere liberă, ar fi întrebat: - Cucoană, vorbești serios? Nu e ca și cum ar mai exista o data viitoare pe care să o plătesc eu, știi? O întreb dacă a venit Crăciunul. Zice că dacă n-am avut zăpadă de Crăciun, barem acum, că avem, să reînviem un pic spiritul sărbătorilor. Cobor urându-i din suflet o seară frumoasă! :)

Melodia saptamanii: Not Looking Back

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Wed, 18 Jan 2012 08:10:00 +0000

Așa se întâmplă când ești pe drumul cel bun și te îndrepți spre noi orizonturi - nu te mai uiți în urmă. Asta ne spun și băieții care mi-au făcut săptămâna mai frumoasă, și nu doar atât: ne îndeamnă să ne trăm visele, ceea ce, cum se zice pe la noi prin blogosferă, vă doresc și vouă! :) (Un fel de PS: Mi-a plăcut așa tare piesa asta că am pus-o și pe YouTube.)
Astăzi, Driver - Not Looking Back.

Audiție plăcută, "muzicofili"!

Intamplarea cu Antonio

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Tue, 17 Jan 2012 19:55:00 +0000

Cum, nu îl știți pe Antonio? Nu-i nimic, nici eu n-am știut despre cine e vorba prima dată când i-am auzit numele. Ba mai mult, mi-am amintit de reclama de la Nestea cu "Antonio, fa caldo" și mi-a mai venit să și râd. Dar să vă pun la curent cu întâmplarea cu care vă amenințam încă din titlu.

Săptămâna trecută, două fete cucuiete lasă într-o seară mașina în spate la Universitate și pleacă pe jos, prin frig, una dintre ele (nu spun cine - Cris) mai fiind și îmbrăcată în fustă, până la El Greco. Să bage ca domnișoarele la ghiozdan. Zis și făcut, ajungem noi la restaurant, intrăm, înăuntru plin de oameni. Dăm o târcoală vizuală a restaurantului, vedem din ochi că n-ar mai fi locuri, totuși mă apropii de o masă goală dintr-un colț, era rezervată, ne întoarcem pe călcâie și ieșim. Tot ca domnișoarele, nehotărâte, ne oprim în fața restaurantului, pe trotuar, să ne decidem dacă mergem înspre Universitate să luăm mașina sau dacă mergem pe jos către altă posibilă țintă a foamei noastre magistrale. Până ne-am expus noi argumentele, până am susținut pledoariile interminabile, ne pomenim că ne strigă cineva. Nu mai țin minte exact cum, dar a fost genul ăla de chemare care taie liniștea serii și n-ai cum să nu te întorci, chiar dacă habar n-ai dacă pe tine te vizează. Din ușă de la El Greco, o domnișoară chelneriță ne spune că ne strigă Antonio. Eu mă uit la Cris întrebătoare, Cris se uită suspicioasă la mine. Antonio? WTF? Ridicăm simultan din umeri. Ne ducem către domnișoară să aflăm misterul. Când ne apropiem suficient, Cris mai întreabă o dată despre ce e vorba. Zic: "Nu știu, dar o întrebăm pe domnișoara și ne spune." Ne repetă, destinsă și zâmbitoare: "Vă strigă Antonio!" Și cu mâna ni-l indică pe ... Antonio, care stătea în dreptul ușii de la bucătărie. Primul mister mi s-a deslușit, căci pe bucătarul de la El Greco îl mai întâlnisem o dată, cu ocazia unei cine luate acolo cu Cristina și Tony, doar că nu știam că îl cheamă așa. Dar acum se ridică valul doi de curiozitate, și anume de ce ne-ar striga Antonio pe noi?!

În fine, nu vă descriu gândurile care mi-au traversat cu repeziciune mintea din momentul în care am intrat înapoi în restaurant și până am ajuns lângă personajul cu pricina. Ne salută, zâmbitor și el, și ne arată cu mâna o masă goală, pe care noi nu o observaserăm, fiind ascunsă după o perdeluță, la care ne invită să luăm loc. Și se retrage. Asta ... a fost tot. Ne lasă cu dubiile și cu neînțelegerile. Oscilam între a crede că și-a amintit de mine în mod special și că a observat faptul că am intrat și nu am găsit masă. Oricare variantă ar fi fost, nu ne puteam opri din zâmbit, și eu și Cris, pentru că ne-a făcut să ne simțim excelent. Era plin în jurul nostru, chelnerii abia își vedeau capul de treabă. Îmi e greu să cred că n-a vrut să piardă un client într-o seară. Mai degrabă gândesc că a vrut să facă acel client să se simtă special și să se întoarcă de mai multe ori. Și să povestească despre locul ăsta (aș putea spune vrăjit), ca să revină cu mai mulți. A fost o seară extrem de plăcută. Nu mai laud compania, căci vă puteți numa' imagina; în schimb vă spun că, de la mâncare până la servire și atmosferă, totul a fost ireproșabil. Pentru că se poate și așa da, nu numai așa nu.

PS: De mult ce mi-a plăcut în prima seară, am revenit și în a doua cu Mădă și Dana. Antonio a fost la datorie, mai mult în restaurant decât la bucătărie. Întâmpina clienții la ușă, îi ajuta să își găsească masă; se făcea plăcut. Abia atunci am observat că prima pagină din meniu îi e dedicată. Ne-am distrat grămadă citind-o - și ne-a devenit și mai simpatic. :)

Trendence Graduate Barometer 2012

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sun, 15 Jan 2012 10:59:00 +0000

De curând s-a lansat Trendence Graduate Barometer 2012, un chestionar online adresat studenților europeni, ce se referă la preferințele acestora și la prioritățile lor atunci când selectează primul angajator. Studiul mai examinează și strategiile pe care absolvenții le utilizează atunci când caută informații despre potențialii angajatori. Completarea survey-ului se face accesând linkul www.trendence-gradbarometer.eu și durează 2-3 minute.

Pentru inspirație vă invit ca, după ce răspundeți la întrebări, să aruncați un ochi asupra raportului de anul trecut, pe care îl puteți descărca de aici.

Sursă foto, aici.

Fiecare slujba vine cu o atitudine

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 14 Jan 2012 11:10:00 +0000

Nu e vorba de o preconcepție, ci de un lucru de bun simț atunci când ne alegem o profesie sau alta. Fiecare slujbă vine cu o atitudine pe care, într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare dintre noi care lucrăm în domeniul respectiv trebuie (sau e bine să) ne-o asumăm. E ceva ce ține de conduita profesională și care, zic eu, n-ar trebui să știrbească cu nimic din identitatea, felul de a fi sau atitudinea naturală a persoanei în cauză. Bineînțeles, polologhia de mai sus nu se aplică tuturor domeniilor de lucru, dar haideți să vă dau câteva exemple ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.

Cei care aleg să devină profesori, învățători, educatori sau alte slujbe în care se presupune interacțiunea cu copiii ar trebui, în primul rând, să placă micile creaturi și să știe cum să interacționeze cu ele. Să fie amuzanți, dar în același timp instructivi. Sunt niște trăsături care vin cu slujba, deci dacă ești un tip morocănos și închis în tine, eu zic să nu te legi la cap. Alege să fii cine ești și să îți alegi o slujbă pe măsură, în loc să faci viața - și a ta și a copiilor - un chin.

Să iau un alt exemplu: agent de vânzări. Ca să fii agent de vânzări, se presupune că trebuie să ai niște competențe profesionale, dar și niște aptitudini personale (trecute, de altfel, și în fișa postului) care să se traducă într-o atitudine potrivită, adaptată procesului de persuasiune și negociere pe care urmează să îl desfășori. Nu te oprește nimeni să fii serios sau amuzant, asta ține de opțiune și de metodă, dar tot trebuie să fii convingător și să inspiri încredere. Dacă pleci la o vânzare convins de eșec, lipsit de încredere în tine sau în produsul/serviciul pe care îl vinzi, dacă ești o persoană sfioasă sau puțin limbută, atunci eșecul o să îl găsești.

Și aș mai putea da multe exemple, deși sunt convinsă că ați înțeles esența. Mă opresc asupra breslei despre care voiam să scriu de la început, pentru a puncta o întâmplare concretă și supărătoare, și anume cea a chelnerilor. Pentru mine ca și clientă a unui local sau a altuia, nu mă interesează că e chelnerul mai priceput sau mai puțin priceput, mai vorbăreț sau mai taciturn, mai glumeț sau mai serios. Eu vreau să fie serviabil și să fie la dispoziția mea, având o atitudine din care să înțeleg că, dacă nu se bucură că îmi poate fi de folos, măcar se preface în mod credibil. Nu vreau să umilesc pe nimeni sau să fac oamenii ăia să se simtă inferiori - doar nu ies din casă ca să le fac lor viața mai urâtă. Dar dacă atitudinea chelnerului e greșită, tocmai am început să mă simt prost în locul ăla și pa local. Consider că atitudinea lui (greșită, după mine) e așa din cauză că i se permite, deci e vina patronului pe care nu îl interesează să își fidelizeze clienții și iarăși pa local. Orice ar mai fi la mijloc între capetele segmentului (atitudinea greșită a chelnerului|----------|pa local), rezultatul este același.

Pa local am zis și la proaspăt deschisul restaurant TwentySIX din Craiova. Prin noiembrie, Blogatu m-a anunțat că am câștigat un voucher de o anumită valoare, valabil pentru o cină de două persoane, ca urmare a desemnării blogului meu cel mai interesant al săptămânii (deci fără să fi scris eu vreun articol anume ca să mă înscriu la concurs, am câștigat cu cel pe care s-a întâmplat să îl scriu). Fără un cupon fizic, fără vreo dată de expirare. Trebuia doar să mă duc acolo și să spun că am câștigat la Blogatu. Bun, asta se întâmpla prin noiembrie, eu am ajuns la restaurant săptămâna trecută. M-a adus foamea, nu dorința de a cheltui cuponul - altfel zis aș fi comandat de acolo și dacă mai era, și dacă nu mai era valabil voucherul. O întreb pe chelneriță de cupon, zice că ea nu știe nimic, că trebuie să sune să întrebe, o dă în bâlbâieli. O rog să sune până ne uităm noi peste meniu. Revine după un timp cu cel mai afectat, arogant, atotcunoscător, ironic și superior zâmbet din lume. Era clar că răspunsul urma să fie un NU, dar putea să vină să îmi spună frumos că nu mai e valabil voucherul, nu era nicio problemă, pe mine nu mă mai enerva și nu mai scriam articolul ăsta pe care nici măcar nu mi-e drag că trebuie să îl scriu. Revenind deci, se apropie de masa noastră precedată de zâmbetul ante-menționat și mă întreabă când am câștigat voucherul. Îi zic că nu mai știu, că prin noiembrie anul trecut. Zice: Păi nu crezi că a trecut cam mult timp de atunci? Și purcede la a-mi spune că nu, nu mai e valabil cuponul, că trebuia să îmi fac timp atunci să fi venit și alte bălării. Îmi displace profund să îmi spună cineva ce să cred. Ce cred sau nu cred eu nu e, sub nicio formă, treaba ei, și nici cum trebuia să îmi organizez timpul. Nu-i problemă, chiar nu era nicio problemă cu voucherul, ci doar cu atitudinea ei de doi lei pe care nici măcar n-a fost în stare să o oprească acolo. De parcă n-ar fi fost suficient, mă întreabă dacă e prima dată când vin acolo. Îi spun că da, dar îmi taie vorba cu un Știu superior. Și începe să îmi împărtășească din lucrurile care nu o lasă pe ea să doarmă noaptea, și anume că e curioasă cum, dacă n-am fost eu niciodată la restaurantul cu pricina, aș fi putut să scriu un articol despre restaurant. Am încercat să îi explic că am scris un alt gen de articol, dar nici nu puteam să zic nimic că iar mă întrerupe: Dar totuși, nu pot să-mi dau seama ce părere ai fi putut să ai despre restaurantul nostru dacă nu ai fost niciodată aici. I-am mai zis o dată că articolul nu a fost despre restaurant, doar premiul era, și am purces repede la a comanda, de teamă ca nu cumva domnișoara Ally (sau ceva de genul ăsta) să îmi mai destăinuiască din nedumeririle ei grave. Toată seara a fost un joc al șoarecelui cu pisica cu superiorități de o parte și cu mâncarea rămasă în gât de cealaltă. Stând apoi strâmb și judecând drept, regret că nu m-am ridicat să plec fără să comand, dar măcar m-am convins că nu merită să mai vin și altă dată într-un local care își tratează astfel clienții.

Lăsând supărările deoparte (acum că le-am vărsat), cazul de mai sus vine să exemplifice titlul articolului de azi. Fiecare slujbă vine cu o atitudine și cine nu poate să accepte asta în domeniul în care activează nu face altceva decât să-și bată singur cuie în talpă.

PS: Cred că-s hateriță, că mă regăsesc în citatul pe care cei de la restaurant l-au postat pe pagina lor de Facebook: Haters only hate the things that they can't get and the people they can't be.

Sanatos si eu, sanatos si mediul meu!

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Thu, 12 Jan 2012 09:14:00 +0000

Dacă mă citiți mai de multicel, știți că am promovat și m-am mai aplecat, de-a lungul timpului, asupra diferitelor cazuri, inițiative și proiecte sociale sau educaționale. De la cazul lui Victor la donațiile de Sărbători, de la recrutarea AIESEC Craiova la Gala Premiilor în Educație. Motivele au fost multe, începând cu implicarea personală (să îi zicem sentimentală) până la dorința de a susține valoarea, de a face o faptă bună (oricât de banal ar putea să sune) sau pentru că îmi place să ajut comunitatea locală să se dezvolte.

Un pic din fiecare din motivele menționate mai sus mă face să aduc în fața voastră un nou proiect, "Sănătos și eu, sănătos și mediul meu". Inițiativă a Societății Studenților Mediciniști din Craiova, el participă la concursul de proiecte din cadrul programului Țara lui Andrei al celor de la Petrom. Cu o componentă socială, dar și ecologică, puternică, "Sănătos și eu, sănătos și mediul meu" se adresează în principal unei categorii sociale pe care de multe ori o ignorăm, și anume copiii cu deficiențe. Puteți afla mai multe detalii descărcând de aici formularul detaliat al proiectului.

Dacă aveți timp câteva minute - și vă asigur că nu durează mai mult -, faceți-vă un cont pe http://www.taraluiandrei.ro/ și votați "Sănătos și eu, sănătos și mediul meu" drept proiectul lunii. Dacă proiectul însumează, până la finalul lunii, cel mai mare număr de voturi, este finanțat cu 5000 euro pentru a fi implementat. Și noi rămânem cu satisfacția că am ajutat, care nu e lucru puțin. Chiar deloc... :)

Melodia saptamanii: Ai Se Eu Te Pego

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Wed, 11 Jan 2012 07:31:00 +0000

Iertat să-mi fie, am încercat să rezist cât de mult s-a putut. De obicei, când un cântec este pe toate wall-urile, timeline-urile, radiourile, blogurile și buzele, nici măcar nu mă învrednicesc să îl ascult, tocmai pentru a nu fi la fel ca restul lumii. Dar am făcut greșeala să îl ascult ieri pe băiatul ăsta, Michel Telo. Care nici măcar nu-mi place. Și nici videoclipul. Și cred că nici versurile prea tare nu mi-ar plăcea, dacă aș ști ce zice el acolo pe limba lui (deși am înțeles că "ai se eu te pego" ar însemna ceva de genul "vai, dacă te prind"...). Dar mi s-a părut că instrumentele alea fac o treabă excelentă, și de când am avut părerea asta, adică de ieri, ascult melodia pe repeat. Probabil o să-mi treacă repede de ea, dar până atunci zic să o mai ascultăm o dată!

Astăzi, Michel Telo - Ai Se Eu Te Pego.

Audiție plăcută, "muzicofili"!

Inventivitate la WC

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Mon, 09 Jan 2012 21:16:00 +0000

Să mă scuzați, dar nu am cum altfel să numesc avalanșa de "toilet signs" amuzante peste care am dat semi-întâmplător în timp ce navigam pe Google. Ca să "tai o poveste lungă scurt" și pentru că imaginile fac cât o mie de cuvinte, vă las să vă amuzați și voi cu o selecție a celor mai amuzante și inventive plăcuțe. :)

Ani de liceu - clasa a noua

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sun, 08 Jan 2012 22:44:00 +0000

Mă roagă Anda să scot de la naftalină amintiri prăfuite, vechi de aproape o decadă, ca să vă povestesc câte ceva de pe vremea când eram boboacă de liceu. Provocare pe care o accept cu drag, căci niciun alt sentiment nu mă poate încerca atunci când mă gândesc la acea perioadă. Ba mint, mai e și mândria de buzeștean(că), spirit care nu se manifesta prea abitir atunci, dar care a început să crească precum Făt Frumos odată cu bacalaureatul, admiterea la facultatea și tot ce poate fi numit viața de după. Am spus de multe ori și o să mai susțin lucrul ăsta până la adânci bătrânețe: liceul e locul care m-a format ca om, nicidecum cimitir, ci mai degrabă incubator al tinereții mele. Baza cunoștințelor mele s-a solidificat considerabil, am învățat multe lucruri nu doar de la profesori, ci și de la colegi și am căpătat cea mai mare încredere în capacitățile mele. Puțini oameni se pot lăuda că au avut profesori atât de buni (în marea majoritate, bineînțeles) sau colegi atât de competitivi, două elemente care au contribuit decisiv la dezvoltarea mea. Dar cred că destul v-am aburit, să trec și la adevărata poveste.

Ați înțeles, deci, că am intrat la Colegiul Național "Frații Buzești" din Craiova în anul 2002, la clasa de matematică - informatică, bilingvă engleză, sub bagheta domnului diriginte Ion Nanu. Am intrat, așadar, în cea mai bună clasă din Craiova și una din primele 3 din țară, dacă nu mă înșeală memoria, cu una din cele mai...mici medii. Rigurozitatea profesorilor, metodele eronate de învățare pe care le aplicam, așteptările înalte la toate materiile (ce rezultau în note relativ mici), colegii noi, totul mi s-a părut extrem de deprimant la început. De greu! Îmi amintesc de orele de biologie, precedate de pauze în care luam cartea în brațe și dădeam ture lungi de clasă, încercând să reiau lecția și să bag la cap ce-ș ăia lizozomi. De cealaltă parte erau și materiile mai luminate (sau luminoase?), cum era limba română, la care mult mai ușor mi se arăta calea spre cunoaștere. Nu o să uit (cât oi trăi) cum m-am blocat la teza de la fizică de pe semestrul I - goddam' scripeți! - și n-am scris nimic. Am luat 4 pur (în teză), dar am învățat apoi tot anul până mi-a ieșit media 7 și de atunci încolo am avut numai 10 la fizică. Am multe momente memorabile legate de materii, de profesori, de colegi, de olimpiade și concursuri, de lecturi, de prietenii, de ușurătatea ființei unui copil aflat la un alt început de drum. Multe frumoase, câteva de regretat. Și cum leapșa cere să spun și trei lucruri pe care îmi doresc să le fi făcut atunci, acestea sunt:

1. Deși am fost în aceeași clasă cu Cris de la început, am observat-o și ne-am împrietenit abia un an mai târziu. Îmi doresc să ne fi găsit mai repede, ca să avem mai mult timp să fim grozave împreună! :)

2. Să mă fi aplecat mai mult asupra anumitor materii sau activități (mai multe cunoștințe tehnice la info, mai mult sport etc)

3. Zicea Anda că își dorește să fi ieșit mai mult în Go West. Eu îmi doresc să fi ieșit mai mult. Punct. :P

Și ca să fie treaba-treabă, trimit leapșa mai departe către doi (încă) elevi, și anume lui Dragoș și Cristi.

Poză furată de la Gabi.

Cine ma suna in noapte...

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 07 Jan 2012 18:12:00 +0000

Nu știu voi, dar eu cred că sufăr fie de paranoia, fie de sindromul maniaco-depresiv. Am ajuns la această concluzie după ce am depistat simptome ale maniei persecuției la mine, care este o manifestare a bolilor mai sus menționate. Acum, după cum bine știți, nu am studii sau cunoștințe foarte avansate în domeniul medicinei (bine, cunosc câteva persoane la Medicină), așa că să vă spun cum am ajuns la concluzia că am mania persecuției. Când sună cineva la telefonul fix / mobil (și mă refer aici la numere necunoscute), la interfon sau bate la ușă, prima reacție este una ușor anxioasă. Lipsa cunoașterii și incertitudinea mă sperie. Cine ar putea fi? Ce treabă ar putea avea cu mine? Nesiguranță, neliniște, încordare, îngrijorare, tensiune și alte sinonime. Bine, acum să nu vă imaginați că stau în pat, cu ochi exoftalmici, privind spre telefon, dârdâind din toate încheieturile imaginându-mi pe cel sau pe cea care mă sună; iecsclus! E un gând rapid, care se derulează într-o fracțiune de secundă, dar destul de intens.

Așa am tresărit ieri, pe la ora prânzului, să zic, când am primit un telefon de la un număr pe care nu îl știam. Anume 0741804242. Vedeți voi mai jos de ce îl dau. După ce -biensur- mă gândesc ușor anxioasă cine o fi, dau să răspund. Se prezintă o domnișoară, nu îi rețin numele, spune că e de la BCR și că vrea să... ceva cu un sondaj, parcă, dar nu mai țin minte cu exactitate pentru că deja planificam în mintea mea cum să o expediez. Mă și întreabă, până să zic ceva, dacă sunt sau am fost clientă BCR. Zic că am fost, dar că nu mai sunt. Deci vorbeam deja de vreun minut, când îmi pune întrebarea de 20 de puncte, și anume dacă eu sunt Ilie Oana Andreea. N-apăi frumos așa, nici măcar nu mă căuta pe mine! Îi spun că Oana e sora și îi explic că acum nu pot vorbi la telefon, mă întreabă când să revină, eu zic pe la 6 (seara) și gata, conversatio finito.

Eu de aproape o săptămână sunt în casă (mai bine zis în pat), unde mă lupt cu o nenorocită de infecție a căilor respiratorii. Boala se manifestă, printre altele, cu somnolență sporită, așa că dorm cam toată ziua cu mici pauze (de masă, trebuie să recunosc). Și dormeam eu ca pruncul ieri, pe la 7 și ceva (seara), când iarăși mă sună de pe numărul cu pricina. Insuficient pentru a mă trezi, dar totuși a sunat. Astăzi, sâmbătă, pe la 10 și ceva (dimineața), iarăși. Suficient cât să-mi trezească o anume curiozitate: după ce program lucrează oamenii ăștia din marketingul telefonic, de sună și pe zi, și pe seara, și în weekend? Și ca să închei într-o notă de și mai mare curiozitate, căutați numărul de telefon în Google; eu am fost surprinsa...

Sursă poză, aici.

Dorinte douamiidoisprezeciene

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sun, 01 Jan 2012 01:43:00 +0000

Dacă listele cu dorințe (bucket lists) și deciziile (resolutions) se iau de obicei la final de an, apăi să bag și eu răpidi, până nu e în 2012 toată planeta. Nu vreau să mut munții, ci chestiuni umane și tangibile, deci să le enumerăm aici didinjos:

- vreau să fiu sănătoasă (și eu și ai mei), nu ca acum, când îmi trecu febra ca să mi se umfle amigdalele...

- vreau să călătoresc mai mult (să trec de pragul de 20 de țări vizitate);

- vreau să petrec mai mult timp alături de oamenii care merită să le dedic timpul meu. Să fiu mai copilul părinților mei și mai sora Oanei. Să le fiu mai prietenă prietenelor mele: să vorbesc și să ma văd mai des cu Cris, să ne regăsim mai des decât duminica cu Monica, să bat mai multe drumuri dimineața cu Anda și să ies în mai multe pauze de prânz cu Mădă; și să fac drumul ăla la Cluuuj, să văd cât de bună gazdă e Io. :D

- vreau să citesc mai mult - o carte pe lună măcar. Aș zice tot aici și să stau mai puțin pe net, dar era vorba de dorințe fezabile! :P

- vreau să îmi iasă bine toate lucrurile pe care le fac, fie că le încep sau le continui. Și pentru asta știu că trebuie să muncesc mai mult. O să încerc!

- vreau să mă decid dacă scriu pe blog pentru mine sau pentru cititori. Când o să mă hotărăsc, vreau să trec pe domeniu propriu, și de acolo mai vedem.

După ora din România, sunt de aproape 4 ore în 2012. Deci, cu ce să încep? :)

Fortareata Golubac, Serbia

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Thu, 29 Dec 2011 19:50:00 +0000

Cred că nu este fortăreață (în stare mai bună sau mai proastă de conservare) pe lângă care să trec și să nu îmi trezească un mix de sentimente, care mai de care mai contrastante. Îi admir pe cei care le-au construit, îi deplâng pe cei care trebuiau să trăiască în ele și mă bucur că mai există pentru ca noi să putem vedea cum a evoluat (sau involuat, după caz) omenirea. Astăzi am mers pe malul sârbesc al Dunării și am poposit preț de un sfert de oră, la Fortăreața Golubac (aproximativ vis-a-vis de Moldova Nouă). Doar 15 minute pentru că frigul și vântul ne-au gonit înapoi la mașină. Deși am rezistat puțin timp printre zidurile cetății, a fost suficient ca să îi observăm grandoarea: 10 turnuri, ziduri groase de 2-3m, șanț cu apă, toate admirabile pentru o cetate din secolul al 14-lea. E drept că a mai fost refăcută prin 2005 (ca să fac o paranteză, asta s-a întâmplat pentru că alții știu să își repare, promoveze și utilizeze orice resursă, nu ca alții...), dar tot rămâne impresionantă prin amploare.

Drept vă spunem că nouă ne-a fost frică să urcăm, așa că am făcut câteva poze de jos.

Unde ajung banii din urnele umanitare

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 24 Dec 2011 22:24:00 +0000

Pentru că-mi place să despic firu-n paișpe, o să încep articolul acesta (pe care îl încep de Ajun și îl termin de Crăciun) cu un mic ocol. Întreba Alex azi pe Twitter de ce facem lucruri bune și apoi ne lăudam cu ele, și dacă nu putem să le facem și atât. Sunt oameni și oameni. Unii care fac fapte bune și care se bucură în sinea lor, fiindu-le suficientă satisfacția interioară. Alții care le fac de ochii lumii și care se folosesc de un gest pentru a-și "face reclamă" etc. Și apoi mai sunt și oamenii simpli care fac o faptă bună care îi entuziasmează în asemenea măsură încât împărtășesc cu toată lumea, tocmai pentru a le oferi și altora șansa ca, repetând gestul, să simtă la fel. Ca să dea un exemplu bun de urmat.

Vă mai povesteam eu aici că nu-s eu omul care să-și arvunească de pe acuma locul pe lumea ailaltă, dar mi-e (tare) drag ca, în câteva momente cheie ale anului (în mare de Paște și Crăciun), să împart puțin din puținul meu. Bun, faptele de omenie nu se fac cu program, de acord. Dar să duc un cadou unor copii orfani pe 19 iulie (exact, o dată aiurea-n tramvai) e o donație; dacă îl duc în decembrie, înseamnă că a venit Moș Crăciun. Și ca să închei apoteotic (paragraful, că la subiectul articolului încă nu am ajuns), voiam să le mulțumesc lui Bogdan și doamnei Geta, colegii mei de la proiectul ACCESS, pentru că au avut inițiativa și pentru că s-au ocupat să strângă câțiva bănuți pentru a cumpăra alimente unei familii nevoiașe din mediul rural.

Revenind acum la oile mele, anume la urne... Tot în articolul de pe blog la care am dat link mai sus vă povesteam că de Paște și Crăciun depun tot măruntul din pușculiță într-o urnă umanitară (eu am depus, inclusiv azi, la KFC, pentru World Vision). Tot azi mi-a scris cineva că știe de la o cunoștință că banii strânși în urnele astea - și îmi exemplifica pe McDonalds - sunt băgați în casă și folosiți ca să dea rest. Și că într-adevăr Mc-ul face donații către centrele și fundațiile pentru care au pus urnele, dar că nu sunt efectiv banii ăia din urne. Sfatul era, deci, să nu depun bănuții acolo, ci să îi reorientez către altceva. Recunosc că am fost un pic în dubiu, neștiind ce să fac. Aveam 22,55 lei în monede. Sumă prea mică să o duc la vreo casă de copii sau ceva asemănător sau să cumpăr produse. Cerșetorii din Craiova fac parte dintr-o rețea care învârte mai mulți bani decât fac eu într-un an, deci varianta se auto-excludea. Și apoi m-am gândit...că aș fi fost copil dacă mi-aș fi imaginat vreodată că cei de la KFC le dau celor de la World Vision fix urna aia în care am pus eu banii, așa plină de pocneți cum e ea. Idem să cred că ar sta cineva să numere bănuții ăia ca să facă un total și cei de la restaurant să dea fundației suma rezultantă. Nu știu sume, dar tind să cred că cele donate de cei de la KFC sunt, oricum, mai mari, probabil neinfluențate cu nimic de urna umanitară. Dar în avantajul copiilor, ceea ce contează.

Așa că mi-am azvârlit bocceluța pe spinare și azi am fost la KFC, ca să contribui probabil cu nimic altceva decât liniștea mea sufletească la mai binele unor copii care nu au nici un sfert din binele în care am crescut eu (pentru care le mulțumesc părinților mei). Când m-am apropiat de tejghea, o doamnă a venit să îmi ia comanda, dar i-am explicat că nu o deranjez cu nimic, pentru că am venit doar să pun niște bănuți în urnă. Mă așteptam să plece, să-și vadă de ale ei. S-a apropiat și s-a apucat să îmi spună că în curând se pregătesc să lanseze o nouă campanie umanitară împreună cu cei de la World Vision. I-am promis că ne revedem și atunci. Mi-a mulțumit sincer (așa mi s-a părut mie) din adâncul ochilor albaștri, și mi-a fost suficient...

Sfat de Craciun

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Fri, 23 Dec 2011 23:41:00 +0000

Melodia saptamanii: Weapon of Choice

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Wed, 21 Dec 2011 07:47:00 +0000

Dacă e miercuri, e muzică. Și dacă e săptămână Crăciunului și toată lumea ascultă colinde, eu postez ceva muzică împielițată. Trebuie să recunosc că ritmul m-a prins în mreje de acum vreun an și ceva, când mi-a trimis Oana melodia, dar parcă nicicând n-am simțit nevoia de a da din plete (cu riscul de a-mi pierde neuronii) pe ea atât de acut ca săptămâna asta. Bine, recunosc din nou, dau din plete înăuntrul meu... :D
Astăzi, Black Rebel Motorcycle Club - Weapon of Choice.

Audiție plăcută, "muzicofili"! :D

Vanatorii de moarte

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 17 Dec 2011 23:18:00 +0000

Azi-dimineață, în timp ce mă îndreptam spre conferința locala de alegeri a AIESEC Craiova, taxiul în care mă aflam s-a oprit într-o intersecție. Traficul era blocat de un echipaj al Poliției, lume ca la urs. "Accident!", îmi spune taximetristul. Mereu mă neliniștesc când aud de așa ceva. Doar imaginându-mi ce s-ar fi putut întâmpla sau, mai rău, gândindu-mă la urmele pe care de multe ori le vedem pe asfalt, încep să mă foiesc pe banchetă. După câteva minute, polițiștii reușesc să degajeze intersecția și pornim. Taximetristul conduce mașina încet, ieșind aproape cu tot corpul pe geam ca să vadă mai bine ce s-a întâmplat. Singurul lucru concret este un scuter trântit la pământ. Oftează, oarecum dezamăgit că nu i s-a arătat un cadavru, un rănit sau măcar ceva sânge pe carosabil. Sună un coleg taximetrist și îi povestește pe scurt: "Bă, fu accident pe Alecsandri cu Buciumului. Un scuterist. Ăștia-s donatori pe organe, să mor io!" Colegul trebuie să fi zis ceva amuzant, căci șoferul meu se pune pe un râs hăhăit, ceva între Canaf și o hienă care tocmai a prins un pui de cioară. "Da, da", continuă el, "cred că ăștia își fac testamentul dinainte". În sinea mea, mă gândeam că e logic că dinainte, că doar nu și-l fac după, momentul de referință fiind, zic eu, clipa morții. Șoferul continuă dialogul pe același ton dezamăgit pe care oftase un pic mai devreme: "Eh, nu se loviră rău..." bla-bla-bla-crap-crap-crap. Nu îl mai auzeam deja. Mă întrebam oare cât de mult se plictisesc unii încât doar moartea altcuiva reușește să îi mai scoată din monotonia cotidiană...

Care-i faza cu "see you"?

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Fri, 16 Dec 2011 06:55:00 +0000

De câteva zile văd cuvintele astea două peste tot, mai ales acolo unde nu ar trebui. Din câte îmi dau eu seama, apar în locul prepoziției "cu", dar care este cauză? Și, mai ales, este o eroare de la mine sau chiar așa apar pentru toată lumea? Mi-au sărit în ochi în comentariile de pe Facebook la campania Salvează Crăciunul cu un like, dar și într-un comentariu la un articol de pe blogul lui Toma Nicolau; dovezile mai jos. Deci, care-i faza cu "see you"?

Melodia saptamanii: Something's Got Me Started

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Wed, 14 Dec 2011 21:35:00 +0000

Săptămâna asta avem o melodie nebuuuună! E în maximă concordanță cu programul meu din ultima vreme, absolut nebunesc, dar care mă provoacă să dau ce e mai bun din mine. M-am descurcat bine azi, zic. Cum spune piesa, "I'm running really fast, I'm running out of gas / The ones who can't keep up are the ones who" ... lăsați! :))
Astăzi, Swingfly - Somethings Got Me Started.

Audiție plăcută, "muzicofili"! :D

Cadou de Craciun pentru cadouri de Craciun

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Tue, 13 Dec 2011 18:08:00 +0000

Update: În această minunată seară de undrea m-am decis să fac extragerea 4 din 69. Fără pretenții, fără dichis, mai ales că am vrut să descarc ceva program care să îmi facă o captură de ecran a extragerii, dar cred ca mi-am băgat calul troian în casă... Așadar, deci și prin urmare, am avut patru participanți, în ordinea de pe tricouri (ude) Anda, sunkid, Cami și Iulian. A mai comentat și Monica, dar n-am bani să-i expediez jocul în Francia în caz căcâștigă, așa că o elimin din joc. Și câștigătorul este nimeni altul decât numărul ... 2, sunkid! Vorbim pe Twitter cum facem să te cadorisesc! Bravo și să mă anunți dacă termini jocul...

Dracii mei, după cum știm cu to(n)ții, Crăcăciunul se apropie vertijinos. E singurul moment al anului în care parcă simt și eu o bucurie în aer - știți voi, sentimentul ăla de "să fim mai buni, mai generoși". Îmi place să fac și să primesc cadouri, dar să nu credeți că e valoarea materială cea care mă atinge la corazon, nu. Vă mai spuneam eu (nu știu unde exact, că nu mai găsesc ca să dau link :P) că în pușculița-oiță strâng cu minuțiozitate toți mărunții care îmi cad în mână și îi scot de două ori pe an (de Paște și de Crăciun) ca să îi depun în urne special amenajate pentru ajutorarea copiilor. Crăciunul trecut i-am băgat (câteva zeci de lei) în urnele de la Real, iar de Paște i-am depus în urnele World Vision de la KFC. Acum sondez piața, dar cred că fac o vizită pe la Mac sau pe la Poștă, fiindcă știu că în anii trecuți și acolo existau centre asemănătoare de strângere de fonduri. En fin, nu vă povesteam întru lauda mea veșnică - și asta pentru că ce-i al meu e pus deoparte și locul din IAD (știți voi, inițialele mele) nu mi-l poate lua nimeni -, ci fiindcă poate-poate îi place cuiva ideea și o preia. Apoi, pe cât de drag îmi e să aduc zâmbete - atât necunoscuților, cât și alor mei dragi -, la fel de simpatic mi se pare să primești ceva, fie și-o p...ortocală! Căci eu îmi amintesc cu drag nu de cadou în sinea lui, ci de felul în care m-ați făcut să mă simt când mi-ați făcut acel cadou.

Și ca să nu credeți că vă bat apropouri, să trec la lucruri mai serioase, dar tot legate de cadouri. Vreau să îmi spuneți (printr-un comentariu aici mai dinjos), dacă aveți plăcerea, care e cel mai frumos cadou pe care l-ați făcut. Sau pe care l-ați primit. Sau ce ați vrea să primiți sau să dăruiți Crăciunul ăsta. Sau vreo idee de cadou mai năzbâtioasă de care ați auzit sau care v-a trecut prin cap (dacă nu aveți idee, vă dau numărul de telefon al Monicăi și vă furnizează ea :P). Sau orice altceva legat de cadourile de Crăciun (cum ar fi vreo povestioară, istorisire sau amintire frumoasă din jurul bradului). Ca să nu ziceți că vă pun la muncă degeaba, unuia dintre voi (celui ales de mai-marele random.org) o să îi fac o nebunie de cadou. E vorba de un joc de inteligență (cred că un nume mai concret e 3D Puzzle IQ Game) care o să vă pună puțin creierul la munci. Ca să vă provoc, vă mai spun că eu nu am reușit să îl deslușesc! EU, ați pomenit așa ceva? :P

Așadar, deci și prin urmare, să curgă cu cadouri! :)

M-am "cool"-tivat

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 10 Dec 2011 19:46:00 +0000

"A devenit o tradiţie ca, la sfârşit de an, Editura şi Revista Scrisul Românesc să organizeze, sub genericul „Colocviile Scrisul Românesc“, o gamă de manifestări având în plan principal Cartea. În acest an va avea loc Sesiunea ştiinţifică pe tema Cititul. De ce citim? Ce citim? Cât citim? Efectele cititului. Participă academicieni, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, scriitori, critici şi istorici literari, directori şi redactori de reviste culturale. De asemenea, va mai avea loc lansarea numărului 100, serie nouă, al Revistei Scrisul Românesc, [...] manifestările desfășurându-se pe 8 decembrie, ora 17.00, în sala Consiliului Judeţean Dolj." Surs, gds.ro.

Am ales să încep cu această mică introducere tocmai pentru că îmi cunosc incapacitatea de sinteză (pe care o să v-o și demonstrez în continuare) și voiam să vă prezint cu claritate pe unde mi-au mai umblat chișoarele în ultima vreme și cu ce m-am mai învrednicit de n-am prea mai scris pe blog. După cum mă lăudam în titlu, m-am "cool"-tivat; dar nu vă grăbiți să aruncați cu ouă de prepeliță în mine din cauza grafiei, fiindcă am încercat doar să indic faptul că, pe lângă importanța culturală pe care evenimentele de acest gen o au, tinzând uneori chiar spre un snobism nedisimulat, manifestarea de joi a avut și câteva aspecte destul de "cool".

Contextul în care am ajuns acolo n-a fost unul foarte fericit, într-o primă fază. M-a sunat dna Anghel (despre care o să încetez să scriu pe blog când o să accepte să ieșim la un mojito :P) să mă roage să o însoțesc. M-am strecurat prin programul deja stufos și am ajuns la ora stabilită la Prefectură, convinsă fiind că o să fac o figurație plictisită câteva ore, reticentă că aș putea înțelege multe lucruri sau că multe îmi vor capta atenția. Și nu zic că mă așteptam să nu pricep multe lucruri că-s eu mai prostovană de fel, ci pentru că limbajul academic, deseori de lemn, își croiește, de multe ori, drum ocolitor și față de puterea de înțelegere a specialiștilor în domeniu. Iară eu, modestă cum mă știți, sunt doar o specialistă mai mică. :P Lăsând gluma deoparte, tot am încercat să îmi găsesc un loc sau un scop în sală, căci din invitații "academicieni, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, scriitori, critici şi istorici literari, directori şi redactori de reviste culturale", niciuna nu mă coafa prea tare. Și atunci am găsit o breșă ca să nu mă mai simt nelalocul meu sau în plus: m-am considerat scriitoare pe blog și, ca orice blogger(iță) care se respectă, mi-am făcut planul să scriu un articol documentat despre eveniment pe o anume temă. Așa că am scos foaia și pixul și am început să iau notițe. Și hai că deja vă demonstrai incapacitatea de sinteză de care scriam mai sus, și nici măcar nu începui povestirea!

Mi-am ales un loc comod nu la masa principală, ci pe o laterală, ca să pot să râd diabolic (dar silențios) în caz că se spuneau bălării (observați limbajul academic care mă recomanda să particip :P). De la punctul meu de observație, am început să supraveghez sala. Lume multicică, majoritatea se cunoșteau între ei, semn de cerc închis și relativ elitist. Nu am putut să nu observ media de vârstă destul de ridicată, ținută în frâu de prezența mea și a altor câteva studente de la Litere aduse pentru figurație, care s-au și plictisit și plecat acasă după vreo oră (spre deosebire de mine, care am rămas ca un ultim mohican). Apoi s-a trecut prin momentul pupăturilor, pe care nu îl mai dezvolt, că se explică singur. Interesant de urmărit a fost felul în care s-a așezat lumea la masa principală (care cred că este masa din sala de consiliu a CJ Dolj), în special pe latura cu prezidiul, dacă pot să îi spun așa. Unele persoane erau deja așezate acolo când am ajuns. Pe măsură ce soseau VIPurile, acestora li se făcea loc cât mai în mijloc posibil, împingându-i pe cei de la margine înspre exterior. N-am putut să nu mă amuz la intervenția Președintelui CJ, Ion Prioteasa, și a Danielei Tarniță, Președinta Comisiei de Cultură din cadrul CJ, a căror așezare la masa granzilor (bine, una normală) l-a împins pe seninul domn prof. Ghidirmic cu scaunul pe culoar.

Colocviile au fost deschise și moderate de prof. Florea Firan, pe care nu îl cunoșteam, dar al cărui nume îl precedase precum buzduganul. Am mai observat în sală, printre alții, prezențele dlui Emil Boroghină (directorul Festivalului Shakespeare), a unei pleiade de profesori de la Fac. de Litere (dl. decan M. Coșoveanu, dna Gabriela Rusu Păsărin, dragele dne Florentina Anghel și Aloisia Șorop sau dl. Geo Constantinescu), a dlui Constantin M. Popa (critic și istoric literar), a dlui Adrian Cioroianu (fost ministru de externe), a publicistului George Stanca sau doamnele bibliotecare de la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, conduse de dna Rodica Păvălan (purtător de cuvânt). Vreo 50-60 de persoane în total. Vreo 3 ore de comunicări, din care unele mai interesante, altele mai plictisitoare, primele mai lungi, următoarele în mod solicitat mai scurte, unele mai ușor de digerat, altele mai greu. Și au mai fost și lucrurile spuse care m-au pus să pun mâna pe pix, nu neapărat pentru că m-au dat pe spate, ci pentru că au atins tangențial răspunsul la întrebările pe care le-aș fi pus dacă ar fi existat timp sau răbdare și pentru întrebări. Și mă refer aici la relația dintre carte/lectură și internet. Redau foarte pe scurt câteva din lucrurile respective.

Dl. Firan a avut o intervenție contradictorie, susținând inițial că "mulți renunță la cărți în favoarea internetului și a televizorului, dar ei nu știu cât de important e cititul", revenind apoi cu afirmația că "cititul îl putem accesa oricum grație noilor tehnologii, într-o carte, pe un ecran sau pe un telefon".

Fostul ministru Cioroianu a citit câteva statistici menite să ne sperie. Zicea dânsul că, în anul 2010, românii au cheltuit în medie 4euro/an pe cărți, cel mai mic buget din Europa. Literatura de ficțiune a avut un declin - cărțile best-seller vânzându-se doar în 2-3 mii de exemplare -, dar s-a dezvoltat foarte tare sectorul de non-ficțiune: istorie, analiza politică, literatura motivațională sau cărți de ezoterie, hobby-uri etc. Există sub 300 de librării în România, toate la oraș, și nici soarta tipografiilor nu e prea roz, deoarece inevitabila mutare a bibliotecii pe internet (vezi tabletele) va determina moartea acestora. Am apreciat aici concluzia oarecum pacifistă: "Distincția nu e între cei care citesc pe hârtie și cei care citesc pe calculator, ci între cei care citesc și cei care nu citesc".

Tare mi-a mai plăcut o parte a rezumatului pe care dna Pălăvan de la Bibliotecă l-a făcut comunicării proprii, în care menționa proiectul #lecturiurbane. Spunea doamna că, din experiența proprie, a observat că există 3 tipuri de oameni care citesc: școlarii (probabil se referea aici la elevi + studenți), pasionații și snobii. C-apăi bine zice!

Au mai existat intervenții, citanii și litanii, dar niciuna care să merite menționată din perspectiva scopului pentru care am scris aici. Am salutat, ca într-un cadru prietenesc în care ne aflam, câțiva profesori de la facultate, și am încheiat seara schimbând câteva vorbe - o plăcere - cu doamnele prof. Anghel și Șorop. Deși tocmai ieșisem de la 3 ori de comunicări, cele câteva minute petrecute cu doamnele profesoare pe scările Prefecturii, în frig, m-au readus mai aproape de motivul pentru care am absolvit Facultatea de Litere: cititul e "cool"! :)

Melodia saptamanii: When I See You Smile

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Tue, 06 Dec 2011 22:54:00 +0000

Miercurea trecută nu am găsit timpul necesar ca să postez pe blog recomandarea muzicală a săptămânii. Și asta pentru că am fost ocupată cu destinația mea cea de toate zilele, cursurile de expert accesare fonduri structurale și cu programul special de după - shopping, parmachef, Alexandrina, sangria. Cum ar zice japonezu', I've been busy growing up sau, și mai bine, I've been busy being older than I've ever been before, but also younger than I'll ever be again. Am cam zâmbit săptămâna trecută, de aici melodia.
Astăzi, Bad English - When I See You Smile.

Audiție plăcută, "muzicofili"! :D

24

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Sat, 03 Dec 2011 10:17:00 +0000

Nu mai știu care e primul lucru pe care mi-l amintesc de când eram mică. Știu când mergeam cu ai noștri la munte și la mare și parcă îmi aduc aminte cum dormeam toți patru într-un pat, mami și tati pe margini, băgându-ne pe noi la mijloc, în cuib, și spunându-ne povești inventate cu Rița Veverița, Lupul Pagadi și Văcuța cu Tălănguța. Am amintiri clare de la grădiniță, unde luam buline roșii (niciodată negre!) sau de când mă jucam cu Oana cu piesele de șah botezate după personajele din Dallas. Îmi amintesc când ne-am mutat la bloc și am ieșit prima oară la joacă. Am încercat să opresc o bicicletă în mișcare și mi-am frânt mâna. Sau când am făcut hepatită chiar înainte să mă duc la școală și m-am umflat de Liv52 și ceai de crușin; bleaks! Vacanțele la țară. Nebunia din generală, șefa clasei, coronițele... Capacitatea și intrarea la liceu - mândră buzeșteancă! Nota din teza la fizică din clasa a 9-a (nu se spune, e doar pentru cunoscători :P). Competitivitatea și concursurile de la Iași, Călărași, Râmnicu Vâlcea, Pitești. Prietenia cu Cris, Gaudeamus-ul și olimpiadele. Revelioanele de acasă de la Iri și majoratele. Bac-ul și intrarea la facultatea - Litere. AIESEC, LTCTF-ul din 2007, (cred că) prietenia cu Monica. Bursa în Barcelona și scrierea primului articol pe blog. Reîntoarcerea acasă, la facultate și în AIESEC Craiova. Licența și aprecierile legate de cât de bine îmi stă în verde :P. O lună în Istanbul cu Monica. Intrarea la master. Primul tweetmeet din Craiova. Chairing LPM și plecarea Monicăi în Franța. Colaborarea cu doamna Calendatu la ARDC. Angajarea la Mapamond, drumul de dimineață cu Anda și prânzurile cu Mădă. Ieșirile cu Oana și Anda în Wave84, Play și Scena8. Reuniunea de 5 ani de la terminarea liceului. Disertația și pălăria scoasă în fața doamnei prof. Anghel, care iarăși mi-a suportat toanele. Ohrid de mai multe ori. Nebunia cu închiderea PFA-ului. MyDestination. ACCESS și cursurile cu Iolanda. Viitorul. :)

Lipsa de imaginatie

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Fri, 02 Dec 2011 06:52:00 +0000

Pardon că nu pot să stau mai mult să dezbat, dar vă las vouă plăcerea. Astăzi vă propun subiectul: Criza imaginației în jurnalismul românesc!

Intrebari retorice 1

noreply@blogger.com (Dana Ilie) — Tue, 29 Nov 2011 09:34:00 +0000

Parcă v-am mai spus că sunt un fel de dependentă de Tumblr, lucru ce se datorează, în mare măsură, faptului că e cu un pas înaintea Twitter-ului și cu 10 înaintea Facebook-ului în materie de noutăți (și aici mă refer la fun stuff). Din când în când, însă, cei pe care îi urmăresc mai pică și în butoiul cu melancolie și publică, printre altele, tot felul de retorisme. Știți voi, hai să fim sublimi și subliminali; dacă nu acum, atunci când?; când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? dacă ai putea să o iei de la capăt, ce ai schimba? etc șa șamd. Nu neg, ca mesaj, toate întrebările de mai sus sunt foarte inteligente, bine puse, te fac să te gândești, dar mi se par deja banalizate din cauza unei supra - exploatări. Astăzi, spre meditația mea profundă, am dat peste o astfel de întrebare un pic mai altfel. Zice ea ceva de genul: ce vârstă ai avea dacă nu ai ști ce vârsta ai? De aici dilema.

Fizic? Ultima dată când și-a dat cineva cu părerea, un taximetrist adică, a crezut că ies de la un bal de facultate, deci că-s cam boboacă. Unde mă duce asta? Pe la 19 ani, să zicem. Înainte de asta, doamna de la agenția de bilete de la teatru ne-a întrebat la ce liceu suntem, ceea ce mai scade un pic ștacheta. Nu știu ce vârstă mi-aș da dacă nu aș ști câți ani am, probabil cu vreo 3-4 mai puțin decât am, ceea ce acum poate să nu fie neapărat un lucru bun, dar pe viitor s-ar putea să devină! Psihic? Anda zice că-s o "wise old lady" și tind să cred că are dreptate. La partea cu "wise" și la partea cu "lady", desigur că bineînțeles! :))

Așadar, deci și prin urmare, ceasul tău biologic cât de tare bate oare?