One day i'm gonna whistle

Cafea la infinit

2013-06-21T02:23:00.000+03:00

Am visat că trebuia să rămâi.
Toată viaţa.
Că-mi jucai cu degetele tango în păr
şi fierbeai cu noaptea cafea la ibric.
Dimineţile fugeai şi-mi lăsai soarele,
între deschis şi gol,
să-mi încălzească sfârşituri de vise.
Zâmbeai frumos când mă trezeai târziu.
Eu mă alintam şi-ţi ceream să mă mai laşi o viaţă.
În bucătărie plutea mirosul de ţigară neaerisită.

Am lăsat cafeaua să expire, dar o voi trezi cu gheață.

Fericit

2013-06-06T19:10:00.001+03:00

O unghie scrijelindu-ţi numele cu furie.
Avea urme de cafea scufundată-n tutun,
dar stătea roşie, tremurând din încheieturi.

Era la prima literă, de abia o începea.
Eu am terminat demult, îi zic.
Nici măcar nu m-auzea.

O priveam ca pe un copil naiv,
îndrăgostit şi dependent de tine.
Nu ştiam dacă să-ncep să-i spun
sau s-o las să se termine.

I-am aprins o ţigară şi i-am pus o mână-n păr.
Parcă se mai liniştise, oare?
Lacrimile se scurgeau pe deget,
suspina des şi sec.

Mă uitam cum hotărâtă
îţi continua numele pe pieptul meu.
Scria în oglindă ca să te uiţi în el.
De parcă sufletul de abia te aşteapta
să te vezi din nou prin el.

Bătrâne, Doamne!

2012-04-24T06:53:00.000+03:00

Colorez fiecare mască care-ți ascunde fața
când sufletul îți fumează o țigară.
Asist la fiecare mână aruncată la întâmplare
în gol, desenezi buze.

Apa înoată în mine valul
doar pentru că ți-e sete, draga mea.

El ți-a făcut plăcere din mărgele mici de lut,
le-a ars la lampă și-au murit ca moliile.
Cică fericire!
Doar plăcere. Ca un phoenix mereu bătrân.
Sunt aici acum. Lângă zâmbetul tău,
între poate și poți.

Tac. Taci.
Doar scrisori părăsite de dragoste
ne râd de sus cu poftă.

Am ajuns și
degetele mele îți fumează riduri,
așa cum am promis.

(Andreei)

În colț, voi sta eu!

2012-02-01T09:19:00.000+02:00

Am scăpat cupa neagră în care ți se odihneau cuminți ochii
și ce ți-a mai rămas din buză.

Am să-ți fiu o lumânare care te picură mereu pe spate
să mă scurg prin piele, să ajung la ploaie și să mă transform în pietre.
Ca un tobogan care-ncepe dinafară și se termină în tine.
Cuminte, ca o zână bună, îți voi sculpta buza din mine,
ți-o voi așterne la picioare și voi plânge peste ea.
Ultimul plâns, fără lacrimi, o va bucura și-ți va naște tot ce ți-am pierdut.
Va zâmbi urât, atunci când o va face, dar va fuma discret,
continuu și pervers.
Privește-o în oglinda din baie, dimineața. Îți va face cu ochiul și
poate chiar te va săruta.
Las-o acasă când ai să pleci în mare, se va topi și-ți va curge pe piept.
O să fie mai roșie decât cealaltă, cu sâni mai plini și părul blond.

În colț, voi sta eu, sprijinită de riduri, ghemuită între firele rele ale
bărbii nerase.
Să nu mă deranjezi!

A.U.! - de la "Am Uitat!"

2011-12-10T18:52:00.000+02:00

Secundele treceau urlându-ți numele.
Voci înalte numărau ceasul și pernele fugeau ascunzându-se sub mine.
Nu mă lăsau să-ți astup chemarea.
Jonglau cu râsete ascuțite și se băteau cu visele din coșmarurile mele.
"Am, n-am, vreau, să fii, să știi, fără, du-mă, lasă-mă, uită-te din mine"
Le scăpau rămășițe de dorințe printre degete.
Cădeau cu răsunet lângă mine cuvinte împrumutate de la alții
Și alții le împrumutau de la tine.

În dormitor, luna s-a stins, soarele s-a ascuns printre caiete
Și tu ești nicăieri.
Hai să alergăm prin pretutindeniul de mâine!

Gânduri în cor

2011-10-27T06:05:00.001+03:00

Visez începutul și ce poate face el cu mine, dar nu îl las.
Îl pierd ca să-l visez din nou.
Mă-ntorc mereu de mai departe și aștept să nu se mai întoarcă,
Dar vine credinciosul, vine.
Am devenit chezaș pentru el în fața timpului.
Ori de câte ori întârzie, orele mi se răzbună.
Primul alb s-a ascuns într-un fir de păr
Și-mi repetă obsesiv că o să uite să mai vină.
Îmi scrie pe pleoape cum că timpul este negru
Și că ploile sunt scurte.
Nu știe, nebunul, că literele dispar atunci când ochii se deschid.
Și încep să adorm...
Îmi aud gândurile pe voci, dar vocea mea nu se aude printre ele.
Adorm într-un sfârșit. Continuu.

Roșu în vin

2011-09-27T04:28:00.002+03:00

Ai plecat cu dezlegarea blestemelor, dar ai uitat paharul.
Îți sorb vinul rămas și prin rotocoale de fum îți scriu numele cu roșu.
Am văzut cum fumul înghite vinul și cum huma spoiește vina
Atunci când îmi întorc spatele doar o secundă.

Sub genunchi sângele îmi curge șiroaie,
Am căzut cu mâinile împreunate pe cioburi de roșu.
Am crezut că dacă-L voi ruga să mă dezlege, te-ai întoarce și ai umple paharul.
Mi-ai umplut sufletul, în schimb. Cu furie într-un vid.

Mă arde gândul.
Mă doare fumul ce se scurge pe sub ușă, afară.
Mă ustură vântul care-ți usucă rănile atât de repede.
M-a orbit furia și-am răsturnat paharul gol...

Suerte!

Ambalaj uitat, suflet rătăcit

2011-09-26T02:19:00.003+03:00

     În cabina 2 oamenii mă privesc. Hotărăsc să nu le spun nimic despre tine. Tu nici nu exiști pentru ei. Suferința noastră le e străină lor. Și totuși, de ce mă privesc cu o lacrimă pe obraz? De la cel mai mic la cel mai mare, îmi varsă mie o lacrimă pe geam.
     Din receptor se aude o vioară. E tristă. Unghiile îmi zgârie sânul. Cuvinte aruncate de la stânga la dreapta încep să coboare în suflet. În oglindirea geamului descifrez cu greu. Nu e scrisul meu și nici al tău:

     "Smintit, curat și fără glas mă așez la un vals și mâna ți-o las să se odihnească.
       Mă rog și sper să fie un străin cel ce cu gura se apropie de a noastră."

     Soarele să fie cel care a oprit vioara și cuvintele le-a șters?
     - De ce plâng oamenii ăștia? Luați-i de aici! Cabina 3 și ultima din dreapta sunt libere. Plecați de aici! urlu către păsările albastre, cu speranța că mă vor ajuta. Ele se leagănă însă trist pe firul telefonului, în ritmul viorii care a tăcut.
     Așteptând să se termine circul ăsta, simt cum unghiile îmi scrijelesc acum genunchii. Nici nu vreau să mă mai uit. Privirea însă e curioasă și îmi zburdă pe geam:

     "Sing...ur... mă în..torc ac...um spre ti..ii..ii..ne,
      Ch...ip.. cio...plit ...d.d..in le...mn înc...his,
      Să ch...em...ăm î...nge...rii d...e mâ...ine
     Să... ne sp...ună: A...cu...m e d...es...c...his"

     Nici nu pot și nici nu vreau să înțeleg. Poate-s doi copii care se întrec în versuri.
     Harpă?! Sau poate fluiera ciobănașul surd...

Moartea vie a bătrânului

2011-09-18T03:49:00.000+03:00

Îngerii s-au înecat de poftă cu râuri de ceară. Priveau pic cu pic din mare, iar în capăt, un bec pâlpâind a jale, le lumina ochiul grăbit s-adoarmă încet și simplu.

Aripi tăcute se plimbau în calendar înapoi... înainte... înapoi... înainte de apoi și rămâneau doar un ceas să vadă cucul ce-a cântat cândva în colivie. Cucul își doarme visul.

"3 păcate: două crime și un copil."

L-au lăsat să tacă. Fără fluier, fără coapse, urlă-n gând cuvinte pline:

"Picură cu stropi, picură pe brațe, picură în gânduri cu miros de gheață".

L-au uitat de atunci tăcând și tace.

Multiplu

2011-06-20T22:48:00.002+03:00

Privește-i zâmbetul când doarme și colorează-mi buzele cu roșu aprins.
Trezește-mă în zori cu parfum de soc și șterge-i tâmplele de sudoare.
Plimb-o pe un mal de lac în parc, iar pe mine îmbrățișează-mă până la somn.
Culege-mi margarete și cântă-mi dorul, leagăn-o în balansoar și șoptește-mă pe mine ei.
"Să plece!"

De nu, atunci uită-mă, sapă-mă și sculptează-mi chipul pe aripi de vultur.
Am să-l rog pe vultur să vegheze peste voi. Într-un hoit i-aș transforma ei trupul.
Am să sufăr, am să sfâșii aerul cu miros urât de soc stricat. Dar am să tac.
Mi-ai șoptit numele ei în balansoar. Să plec, zici?!
"Să plece!"

Schiță de femeie cu suflet de păsări călătoare

2011-06-07T22:53:00.002+03:00

     Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

     Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

     Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

     Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

     M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

     Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

     Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

     Acum zbor și nu mi-e dor.

Prima sinucidere

2011-06-06T03:19:00.002+03:00

Ai venit neanunțat și mi-ai stropit obrajii cu nisipul fermecat.
Rânjet de copil.

Mi-ai spus că fluturii nu zboară, că ei fac dragoste și plutesc de dor.
Inima flutura pe un picior.

Am ascultat împreună cum cresc frunzele și din zâmbetul lor am fredonat o melodie.
Buze amorțite de plăcere tâmpită.

Respiram în același ritm de muzică țigănească și băteam ușor cu degetul pe geam.
Suflet de țambal.

Ne-am căsătorit mâinile și minciunile ne țineau frumos de ele.
Clovni slinoși deghizați în preoți virtuoși.

Acum mi-am așezat pe un piedestal de ceară ultimul fum dintr-o țigară.
Prima sinucidere e c-un picior afară.

Delir, frumoasă boală

2011-05-29T06:10:00.000+03:00

El nu era. Eram doar noi, unul acum și separați peste o oră.
Gâtul îți mirosea a mine... de cărbuni. Sudoare, greață și un pic de negru.
Mi-au trebuit mici veșnicii ca să-mi spăl mirosul. Acum că a trecut, sub pernă am cărbuni.
Îți era frică de trecut?! Trecută îți este acum frica.

Cafeaua îmi vindecă boala ușor senină și un pic senilă. Râde singură puțin și apoi tace.
Nume care se repetă obsesiv și oameni îmbrăcați în alb pe marginea prăpastiei.
Igor, Sasha și din când în când și câte-un Alex. Pe al tău nu mi-l amintesc.
Începea cu roua care picura ușor pe iriși și se termina cu un strop de bleumarin.

Curaj! Respiră! Te bucuri? N-ai de ce...
Știu acum, dar am să uit din nou îndată, Arthyom, dragul meu!
Miroși a mine. Îmi miroseam mâna după plecarea ta, dar mirosul s-a spălat de zile bune.
Sărută-mi mâna până la cot, suflă-mi pe ea sudoarea ta și nu mă mai atinge. Las-o să respire.

Sunt trei zile de atunci. Mâna s-a lipit de nas ca o rană vindecată.
Taie-mi mâna, separă-mă de trup și dă-mă cu parfum de iele.
El, de la-nceput, crede că-s nebună și-mi tratează furia cu mult fum.
Îl înghit și țigara o păstrez. Arthyom fumează pe ascuns.

Sângele transpiră

2011-05-23T05:00:00.003+03:00

Spuneai să zburăm în noapte fugăriți de zmeie rătăcite ce călătoreau ca noi.
Nu există zmeie călătoare, nimeni nu s-a rătăcit vreodată în colivie.
Nimeni nu a pășit vreodată în afara ei. Toți avem locul nostru, bine stabilit.
E ca un cerc desenat cu cretă.

Spuneai că există râuri care curg și lacuri care stau de plăcere, închise în lărgimi diverse.
Nimic nu curge, totul transpiră aici. Lumina picură picuri de sudoare.
Limba-mi moare de căldură, degetele se dezbracă-ncet și ele.
Până și sângele-mi transpiră sânge.

Spuneai cândva de un Făt-Frumos și de prințese colorate, că visai și erai fericit.
Visele de-aici le-ai luat și-ai făcut povești frumoase.
Nimeni nu visează pe aici. Locul duduie de coșmaruri treze.
Sufletul... și la el e noapte.

Fii bun și aerisește un pic. Ne sufocăm de-atâta soare.

Scoici cu petale

2011-05-19T23:18:00.000+03:00

Pietrele au început să se plictisească să mai fie pietre și încep să înflorească.
În luna pietrelor înflorite, înfloresc și țurțurii. Au petale argintii și tulpină nevăzută.
Tu o vezi.

Pietrele înfloresc pe rând. De la cele mici, la cele mari, până când munților le cresc petale și tulpini.
Vulcanii scuipă polen rece și nisipul e cu patru foi. Două galbene și două roșii cu pete negre.
Eu le văd.

Scoicile... o minunăție! Celor moarte le cresc rădăcini. Se strecoară printre frunzele nisipului și-și găsesc sălaș până la toamna lor.
Cele vii au în ele floricele mici. Atât de mici, încât încap cu miile în frunzele albastre ale munților.
Ei nu văd.

Când se-apropie scuturarea, anotimpul morții lor, se adună toate pe o stâncă stearpă și fluieră până la sfârșit.
Melodii cu glasuri și cuvinte. Au și dirijor. Un căluț de mare care o să strângă un buchet frumos din fiecare.
Eu nu pot.

Păcat, miere și ceas cu cuc

2011-05-16T00:53:00.001+03:00

     Miere și țigări lăsate la vedere. Mierea se scurge din lingurița care se grăbea spre cana cu ceai, iar țigara se fumează singură în scrumieră.
     Minute bune scurse de atunci, mierea e tot pe masă, țigara încă își mai fumegă ultima suflare, dar ceaiul s-a răcit de prea mult timp. Ei fac dragoste pe ascuns în debara. Își cuprind trupurile într-unul singur. Ea îi mângâie obrajii, el îi sărută porii prin care grăbit își face intrarea. Se știu de trei veri. Se cunosc de peste 10 ani, dar își vorbesc de ieri.
     Ea pleacă cu un "pa", el îi spune simplu, "noapte bună".

Melci în ceață pe uscat. Mici, uzi, murdari și cam striviți săracii.

Luna cade pe o parte, dar își ține ochii sus. Cât mai sus! Cel mai sus! De aici nu vede nimic. Sunt doar cercuri rătăcite printre musculițe scofâlcite.

Merge mai departe, dar întunericul cel verde îi surprinde mâinile ce vor s-atingă liniștite norul vesel ușor spre negru.

Ceasul stă de-o săptămână și două ore. Atunci s-a auzit bătând ultima oară. Douăsprezece bătăi și ecoul de după. Deci treisprezece?

Ajunge pe lumină în orașul căutat. Bate în surdină la ușa marelui păcat: Ea îi spune simplu "bună", el o prinde încet de mână.

Vineri, 13

2011-05-14T05:00:00.004+03:00

Este undeva între luni și luni, poate marți sau poate...nu?

O doare carnea degetelor cu care și-a șters ochii joi.

O încearcă zâmbetul de mâine care a venit cu întârziere de trei ore bune, răsfirate în săptămâni scurse-n luni și ani de zile.

Un singur zâmbet, un pantof cu toc înmuiat în cafea slabă "doar ca să fie" și un ruj topit în baie.

Pe singurul geam al semi-grotei intră fum de țigară și nu iese nimic.

Singurul ciorap e găurit în vârf și-i cam roșu pentru gustul ei, cam fad ce-i drept.

Așteaptă luni să fie marți ce a trecut, dar acum se transformă în ce a fost mâine.

Deci, îi e cam frică pesemne. Superstiții? Nici vorbă. Poate ale altora. Poate ale ei bucăți de usturoi la ușă.

Singura țigară o fumează acum, dar ultimul fum îl păstrează ca pe un talisman în buzunar.

Pieptul i se zbate. Mai cere. Se luptă cu buzunarul, dar e prea târziu, s-a închis. Încearcă mâine.

Culcă-te acum. Visează-ți ursitul și fă trei pași înapoi. Pisica neagră nu doarme de atâta somn.

Noaptea, cu dor de ducă!

2011-05-09T17:23:00.003+03:00

E din nou noapte. Femeia asta nu încetează să mai apară. O dată pe zi, negreșit, de la facerea lumii.

A lăsat scris că mâine o să plece în lume cu flori la gât și roșu pe unghii.

Că stă acolo de o viață, că nimeni nu o vede și dacă o vede, o ignoră spunând că e normal.

Oglindă nu mai are. A murit în tinerețe la un cutremur devastator. A rămas doar ea și roșul de pe unghii. Atât!

Hai s-o înțelegem și iriși să-i culegem! S-o eliberăm de Soare și la gară s-o conducem cu urale și mulțumiri pe veci.

Să-i dăm stelele și Luna, să-i înapoiem minciuna, să-i spunem adevărul și s-o dăm cu ruj pe buze.

De-ar ști ce o așteaptă, ar rămâne acolo în întunecimea-i fericită...

Și dacă abisul îi produce frică, hai să-l înmuiem în lapte, să-l ungem cu lalele negre și să-l gâdilăm în talpă. Poate așa o s-o răsfețe.

"Stai acolo! Nu pleca! Nu ai loc! Lumea-i mică și-i e frică de frumoase chinuri dulci. Nu acceptă-n veci o noapte cu flori la gât."

Nimic. Nu vrea să asculte. Las-o să coboare, să își sfredelească zâmbetul și unghiile să-i cadă.

Las-o să iubească!

Cioburi de oglindă

2011-05-05T23:37:00.001+03:00

     Acolo e o doamnă care așteaptă neînfricată gestul domnului ei de a scoate pachetul de țigări din buzunarul hainei ponosite. Nu este nici haina și nici domnul. Gestul i-a fost furat de tânărul ei fecior care își dorește.
     Cioburile oglinzii sparte zac și acum sub tălpile lui, dar e plecat de prea mult timp ca să mai simtă. Mirosul țigărilor s-a îmbibat în draperiile vechi ce flutură pe geamul mansardei, de unde acum stă și privește peste case.
     Cocktail de mirosuri. Ale draperiei, ale puținului timp ce i-a mai rămas și ale răsăritului peste acoperișuri roșii. Pânze de păianjen îmbracă mașina de scris, la care acum bate...vântul. Vântul este și cel care îi șoptește în urechi să-l lase să plece. Se trezește dând din cap dezaprobator.
     Coboară treptele încet. Privește ramele tablourilor goale. Vede printre ele și poza cununiei din grădină. Poză în care e doar el. Spaima îi atinge membrele care încep să tremure pe balustrada întreruptă. Continuă. A șasea treaptă îi amintește de îmbrățișările dulci petrecute în șopron. Și din nou doar el. Lacrimi reci se rostogolesc pe lemnul îmbătat de vreme. Își mută privirea spre colțul cu albume. Răsfoiește grăbită, caută poza de pe plajă. Îl găsește pe el cu buzunarul lui și ... atât. Memoria îi joacă feste și se duce la oglindă. Privește îngrozită dulapul ce parcă a trecut prin ea. Cu furie, își zboară pumnul în oglindă. Numai cioburi. Tălpile încep să-i sîngereze. Cu mâna îl apucă pe cel din călcâi. Își vede gura. Acum și ochii răsar în bucata mică sângerie. Picioare. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Oglindă. Picioare. Buzunar. Țigări. Miros. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Cioburi. Cioburi de oglindă.

O ușoară amnezie

2011-04-14T01:23:00.000+03:00

Unghii roșii, părul moale,
Lebede pe-un lac în mare...
În mare depărtare și-ntr-un loc plouat de soare.

Amintiri puține, umbrele multe,
Jocuri de copii pe punte...
Pe puntea lacului fierbinte în luminiș de munte.

Ploi mărunte, lacrimi scurte
Lumea pleacă și dispare...
Dispare-n zare, dar toate se întorc în mare.

Nu știu cât timp a trecut. Nu știu cât timp a trecut de la ultima țigară. Am stins-o acum, am uitat-o undeva sau poate că nu am mai fumat de-o zi întreagă...

Corcoduș, uitarea vine!

2011-04-11T05:28:00.002+03:00

     Ușor senil prin seninătatea-i inocentă, își umblă pașii rătăcind pe câmpii încercate doar de mine. Somn puțin și multă sete îl cuprind de-o dată. Ușor își lasă spatele să alunece pe scoarță și cu gesturi fine, din greșeală, scoate vinul în loc de apă. Ia o-nghițitură, dar greșeala e sublimă. Setea trece, somnul vine, dar dorința e prea mare. Se ridică și pornește. Picioarele, puțin cam bete, îl opresc. Bagă bărbia în piept și sughiță o secundă. Pornește iarăși, cu zâmbetul pe buze. Știe unde sunt și în zig-zag își croiește drum.

     Mă plimb ușor în corcoduș și-l privesc, dar nu îl văd. Îl privesc din amintire și încerc să-l conturez. Mână groasă, degete lungi cu unghii late și arcuite; ochi profunzi, încercănați și cenușii; păru-i alunecă pe spate; barba-i deasă îi acoperă bărbia; bust bărbătesc și suflet de copil... S-au copt corcodușele prea din vreme. Parcă era martie acum.

     Acum când ploaia îl așteaptă, capul cade de pe umeri. Roșul cerului se-ntunecă. Ciorile și ele pleacă parcă mute. Frica îl cuprinde. Tunete și fulgere, țipete de câini de turmă, oi fugind inspre oraș. Beat de vin și fericire, râde groaznic și se-mpiedică de sine. Cade pe pământul rece și-i miroase iarba udă. Gustă roua veche, se strâmbă și greu pornește.

     Unde hoinărește-n prag de ploaie? Nori negrii se apropie rapid pe deasupra corcodușului. Cobor cu grija sandalelor de piele roșie. Mă așez lângă trunchi și mănânc acrituri. Picuri mari îmi cad pe fustă, pe obraz și pe picior. Mă uit spre cer ca să-nțeleg cât de repede mă va uda. O picătură îmi atinge ochiul rece. Lăcrimez și o șterg. Picuri încep s-ajungă și pe mâini de-acum. Unul îmi atinge ceafa și cu repeziciune îmi atinge buzele și frate-său. Dar e vin, nu ploaie seacă!

      Grăbește pasul. Se trezește. Ud până la piele, strigă tare cu mâinile făcute pâlnie:
     - Ieși 'naintea-mi! Eu sunt, beat, dar vin la tine!
     Urechile și le-ncordează, dar vorbește singur. El și ploaia. Groaznic mai e frigul când e ud și vânt afară. Merge-n grabă, dar grele-i sunt hainele. Dă jos cămașa și pe piele-i plouă acum ploaia. Zărește corcodușul mult iubit și răsuflă ușurat. Înc-un pic și de mână își va ține fata.

     Înghemuită și zgribulită, strângându-mi picioarele la piept, capu-mi plec peste genunchi. Stau așa o vreme și încep să plâng. Ridic ochii și zăresc un trup de flăcău grăbindu-se spre mine. În sfârșit! Mâinile-i subțiri cu degete scurte se întind spre mine. Ochii mici și verzi mă privesc cu dragoste și dor.
     Dar el unde-i oare?

Doi câte doi

2011-04-09T09:34:00.002+03:00

(Exercițiu de imaginație: Sunteți unul dintre ei. Roșii, verzi, galbeni sau albaștrii)

Mici gândaci multicolori mi se plimbă pe mână cu scop precis sa-mi sărute ochii.
Ce senzație de ușor dispreț amestecându-se cu plăcere chinuitoare...
Umblă câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
Merg voioși. Aproape că-i aud fredonând și fluierând cântu-mi preferat.
Duc în spate fărâmițe mici de frunze de ceai și frunze de tutun uscat de soare.
Îi privesc și le ghicesc traseul: mână, umăr, gât, bărbie, buze, nas, pleoape-nchise.
Nici nu știu dacă mă tem. Sau mă bucur oare?
Pielea-mi face riduri scurte, trecătoare. Se încruntă, se jupoaie, se miră-nloc să doară.
Îmi mângâie ușor, mici locuri neatinse. Se apropie încet de umăr.
Dar surpriză! Gâtul îl ocolesc și se duc în jos, pe spate.
Dacă ochii sunt țelul, dacă drumul scurt indică buzele și nasul, unde-anume hoinăresc?
Aștept curioasă, cu mici spasme la curbe bruște. Nu-nțeleg ce fac. Cum fac?
Se rotesc în cercuri scurte, șerpuiesc în linii mute...
Se strâng toți laolaltă, fug, se-mprăștie de-odată. Pe semne că-i furtună acolo-n spate?
Simt mici picuri de apă sărată, cum se rostogolesc ușor pe păr, pe pori, pe nori...
S-au speriat și ei, micuții, și-au fugit la subțiori. Mă gâdilă, mă pișcă și mă mușcă ușor de frică.
Își fac curaj și își reiau formația, doi câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
De pe coloană, urcă stângaci pe ceafă. Se plimbă și privesc direct în față.
Prin păr îi simt acum cum cu greu își fac cărare, se împiedică, dar merg mai tare.
Încep să fluiere din nou, fiecare după gust și inspirație. Haosul devine grație.
Fruntea-i loc de pelerinaj, se pare, dar alunecă atunci când încet coboară.
Se țin strâns de părul dat pe față:
- Nu mai vrem s-atingem ochii negrii-cenușii. Vrem acasă, fericiți!
Mă încrunt. Îi ridic și-i pun mai sus. Le fac semn să zboare acum.
Dar nu vor, se luptă-un pic. Se smucesc, se trag 'napoi, se feresc de mâna-mi mică.
Suflu-ncet prin spate, să le dau curaj să poată. Se desprind și se înalță.
- Vă eliberez acum. De dor, de ploaie și de nori...
Zboară liniștiți, doi câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.

Ai, mi-ai, ți-am

2011-04-07T01:59:00.002+03:00

Ai așezat liniștea în haos și ai așternut cearceafuri de mătase peste paturi de cleștar.
Ai uns cu nectarul fericirii tale, păduri de salcâm uscat și pâlcuri de floare de colț.
Ai atins cu mâna Soarele și ai împărțit lumina întunecimii, ai luminat noaptea și aprins Luna.
Ai agitat oceane și ai adus, cu nefericirea-ți, uragane de preapline suferințe.
Ai făcut dragoste cu marea și ai iubit vântul, ți-ai întins aripile pe cer, iar norii ți-au fost complici.
Mi-au crescut multe mâini ca să îți cuprind nemărginirea, iar ochii mi i-ai îmbătat cu dragoste.
Mi-ai luat durerea și ai transformat-o în fluturi nemuritori, mi-ai culcat ispita și mi-ai ars frica.
Mi-ai golit invidia și am zburat tremurând după ce te-am cunoscut în luna cireșilor înfloriți.
Ți-am atins complicii, care mi-au devenit camarazi fideli, cerul devenindu-mi pat.
Am zburat cu pescărușii și am înotat agale cu peștișorii străvezii care ți-au inundat odată sufletul.
Acum invidia crește din nou în mine, mâinile dispar una câte una, iar ochii mi se trezesc.
Fluturii nemuritori uită să își mai sfideze condiția și pescărușii mă lasă să cad în gloata de oameni însetați de basme frânte.
Ascultă-ți pustiul și fii fericit în singurătatea-ți, permanent perindată de nimfe trecătoare, suflet rătăcit.
Mi-ai suflat cu dor și acum doare...

Fenomenul România vs Fenomenul Pitești

2011-04-05T02:51:00.002+03:00

Te învârți, te strecori, te bagă la fund... Îți spală creierul și te reeducă oameni școliți în Ferentari, cu ilustre doctorate în șmecherii infantile și cu pretenții de împărați nedescoperiți. Călăi de primă mână, neprimind în prealabil "reeducarea salvatoare". Călăi cu scop precis de a-ți șterge credința în suprem - în superior ceresc, în Dumnezeu, în arhitecți supremi, în orice e dificil de folosit ca manipulare și de a-ți introduce în loc munca în folosul patriei, a societății înconjurătoare, de preferat cea a voluntariatului - sunt și acum. Sunt urmașii celor de atunci. Diferit stil de cel apus, totuși. Sub un alt nume, al democrației, comunismul își continuă mersul firesc al lucrurilor uitate. Violența și înfometarea cruntă a maselor este înlocuită acum de psihologia timpului insuficient, a gândirii limitate și impulsive. Dar ce se face acum democrația, când comunismul este din ce în ce mai regretat?
Aceeași Mărie, cu o altă pălărie...

Aprilie, noaptea...

2011-04-01T15:44:00.001+03:00

     Indicatoare ghidându-mă spre tine... Le întorc, le mut, mă rătăcesc în frigul nopții și în ceața care cade peste mine. Bufnițe fredonând melodii macabre și strigătele de ajutor ale oamenilor rătăciți înaintea mea pe aici, sunt sunetele ce-mi zbiară-n urechile-mi tăcute. Femei cu capetele acoperite de baticuri sinistre și câini ce latră a pustiu, sunt peste tot în juru-mi. Te caut din priviri, dar felinarul cu lumină gălbuie din capătul aleii este tot ce disting. Mi-e străină strada asta, dar totuși parcă vine din trecut.
     Mașini rablagite și biciclete ruginite... Canale descoperite și borduri ciobite... Mirese rătăcite cu chipuri obosite... Mi-e groază, dar merg înainte. Frig, frică, miros de oameni înghețați de vreme, hoituri la margine de drum. Se aud niște zgomote străine. Zgomot de femeie, de tocuri vulgare pe asfalt. Trece grăbită pe lângă mine de parcă ar ști drumul. O urmăresc, știu unde merge... Ajungem la indicatoarele mele, la răscrucea drumurilor vechi. Fără să ezite merge către stânga. Acum îmi aduc aminte! Linii de tramvai! Case părăsite și chioșcuri gri. Îi simt mirosul dulce al parfumului de prea mult timp rămas pe pielea-i asudată. Aș vrea s-ajung înaintea ei, dar drumul nu-l recunosc în totalitate. Cu pași mărunți și lenți îi urmăresc mișcările șoldurilor de femeie bătrână.
    Grăbește pasul și tocul i se rupe. Își dezgolește picioarele de pantofii șchiopi, iar dresul i se rupe încet. Îl smulge și îl bagă-n geantă, îl îndeasă grăbită sub ciocolata pentru el. Greu țin pasul cu grăbita doamnă. Pe semne că mi-a simțit prezența și frica o inundă și pe ea. Alerg, îmi smulg eșarfa și o arunc în aer să plutească. Roșul inundă întunericul.
     Simt că se apropie. Îi simt mirosul de bărbat iubind o floare. Recunosc copacii aplecați de greutatea frunzelor de plop. Văd macii, acum ofiliți și scuturați. Îmi sună cunoscut și cântecul de leagăn cântat pruncului vecin, bătrân și ramolit acum. Văd casa! E acolo! E în ceață, în întuneric, dar la geam stă și-acum păpușa din cârpe. O văd! Ochii ei din nasturi verzi îmi inundă fericirea. Respirația se oprește, picioarele mi-o iau înainte cu o viteză cutremurătoare. Dar degeaba. Șoldurile bătrâne aleargă înaintea-mi. Și forțez picioarele-mi subțiri de sticlă. Simt cum mușchii îmi cedează. Lacrimi goale îmi alunecă în spate, îmi curg pe umăr și dispar. Neputința mă încearcă, dar o alung ca pe un fulg ce-mi gâdilă ochii în somn profund.
     În peisajul stafidit, crește țanțoș un ghiocel pricăjit. Mă opresc și îl privesc. Tulpina-i verde mă îndeamnă să-l miros. Miroase a el. Ea e floarea ce-o iubește în tăcere.
     Ridic privirea ca dintr-un vis frumos și văd cum picioarele-i crăcănate urcă treptele reci de piatră. Pustiul mă inundă și merg încet spre casa lui cea fermecată. Ușa se închide când pășesc pe prima treaptă. Bat încet în lemnul ars. Sunet gol. Nimic! Bat mai tare cu speranță. Pași grăbiți se aud venind. Dau târcoale ușii, dar nimic... Bat bătaia de pe urmă, dau cu pumnii strânși. Ușa se deschide. Frică sau bucurie? Mi-e greu să deslușesc. Chipul cald și fericit îmi întâmpină venirea, dar în mână ține dresul și ciocolata. Șoldurile apar lângă el. Ochi străini mă privesc curioși.
     - Pe cine căutați? întreabă vocea frumuseții mele.
     - Îmi vreau păpușa înapoi...