A different day, a different me

The rain in Spain...

noreply@blogger.com (Onutzza) — Tue, 26 Jul 2016 00:43:00 +0000

The tree of languages (credits: www.openculture.com)

Click right on the image, choose to see it it in another window, then click again on it to enlarge

Hello my Romanian and non-Romanian friends!

I was speaking today at work with one of my collegues and the discussion went on to the linguistics field, my collegue being a speech-language pathologist. If we talk of linguistics, I should also mention one of my all-time favourite musicals, My fair lady, after George Bernard Show's Pygmalion in which Professor Higgins does miracles with Eliza Doolittle's way of pronouncing the words (try clicking on that link for the video).

So, this encounter and our chat have given me an idea. Considering that almost every internet browser has nowadays the option of translating the page and that I have friends of different origins, I thought of this experiment which implies writing my articles in English. I know I could have easily created a new blog, but I have invested a small part of my soul in this old blog (which is almost 10 years old!), so I could try revigorating it with a new approach. I will also, of course, continue to write in Romanian when I feel like, so the English articles will probably be tagged in the right area of the page so you could easily click on them.

Moreover, I don't find myself at ease anymore when speaking English for I barely use it since my moving to France five years ago, so maybe writing my articles in English could help me improve my vocabulary in Shakespeare's language. Plus, I could share my thoughts with my non-Romanian friends.

The European Day of Languages is being celebrated on September 26th. I invite you to take a look on this page in order to discover some very interesting fun facts about languages.

One of the psychologists who works in my hospital told me once that it is actually proven that if children learn a new language before the age of 10 they could learn it like a native. He also told me that there are some studies which have shown that Asian infants, when tested while listening to other Asian languages than their parents', have some sort of reaction when hearing the sounds they have been used to. Here's a beautiful 10 minutes TED talk video on this subject. It also has a subtitle in your own language and the transcript of the talk.

One thing is certain. If I have a child, I will speak to him in Romanian, English and French.

And one of the things on my bucket list is getting to learn Portuguese.

Tenha um bom dia!

Nu mai avem rabdare

noreply@blogger.com (Onutzza) — Sun, 27 Sep 2015 22:46:00 +0000

(credits: Claudia Ferrari, Flickr)

O pagina goala si lipsa de idei. Despre ce sa (mai) scriu? Cand am perioade lungi de absenta din blogosfera imi pierd inspiratia.

Facebook-ul a castigat teren in detrimentul blogului. Putini mai au rabdare sa citeasca articole (inclusiv eu), cam toti dam scroll, spicuim in viteza news-feed-ul, eventual click-uim articolele care au un titlu mai interesant si le citim tot in viteza, in autobuz sau in metrou in drum spre munca. Eu uneori le citesc in timpul mesei de pranz la cantina, ca sa nu fiu nevoita sa socializez cu ceilalti care pana si la masa discuta tot probleme de serviciu. Sau de nu, pun intrebari intruzive tocmai ca sa evite sa vorbeasca despre ei insisi.

Unde inainte publicam pe blog numeroase fotografii din diverse locuri pe care le-am vizitat, impreuna cu un minim de informatii si impresii, acum, continui sa impartasesc cu ceilalti ceea ce imi bucura mie ochii, insa tot pe reteaua de socializare mai sus amintita. E mai rapid, e mai comod, share-uiesc direct din smartphone, uneori via Instagram, ca sa le dau fotografiilor si o asa-zisa patina a timpului.

Ieri Google a sarbatorit 17 ani. Acum 17 ani eram in 1998, aveam 15 ani, anul doi de liceu, internetul era inca la inceputuri la noi in tara, utilizam Yahoo sau Altavista ca si motoare de cautare. Pe atunci nu aveam nici Facebook, nici Myspace, nici Hi5, Tagged, sau alte site-uri de gen. Erau in mare voga webcafe-urile, ne conectam pe mIRC, vorbeam cu multe persoane simultan. mIRC-ul mi-a adus prieteni cu care si acum dupa 17 ani am ramas in contact. mIRC-ul mi-a oferit deschidere spre canalele din strainatate si posibilitatea sa imi exersez engleza si franceza in timp real. Au urmat yahoo messenger si msn messenger. Aveam sute de prieteni pe yahoo. Nu mi-am mai verificat aplicatia de messenger de cateva luni. Toata lumea sta acum pe Facebook. Timpul a trecut si nu mai are rabdare. Sau o fi nevoia de noutate, de dopamina care sa se mentina la nivelul ridicat cu care ne-am obisnuit creierul, e dependenta de internet. Sau o fi fuga de singuratatea care ne inconjoara si acest program care ne da impresia ca suntem inconjurati de ceilalti, ca ceea ce comunicam le e transmis, iar feedback-ul nostru e like-ul primit. Suntem populari!

Avem prea multe de facut, de citit, de ascultat, de invatat, de impartasit. Sau alteori nici atat, ci suntem doar curiosi. Revenim la discutia despre dopamina.

Inchei aici. Putini mai au rabdare sa citeasca articole lungi.
Poate ar trebui sa reinvatam sa avem rabdare.

Disclaimer: da, utilizez romgleza si imi place.

Completare la articolul precedent.

noreply@blogger.com (Onutzza) — Mon, 06 Jul 2015 21:06:00 +0000

Articolul acesta vine ca o anexa la cel precedent, desi la cateva luni distanta.

Cum ar trebui sa procedam atunci cand desi avem nevoie de ceilalti constatam ca ei decid sa ne includa din ce in ce mai putin in vietile lor si atunci trebuie sa ne reconsideram atitudinile pe principiul ca dragoste cu de-a sila nu se poate?

Cum ar trebui sa procedam in relatia cu ceilalti atunci cand realizam ca ne ajungem noua insine si ca firimiturile de prietenie (a se citi pastrarea contactului social just in case) pe care le arunca asa-zisii prieteni nu ne mai trebuie?

Cum ar trebui sa procedam cand ceilalti ne uita complet pentru perioade mai lungi (in secolul internetului si al telefoanelor mobile!) iar apoi cand isi amintesc ca existam au impresia ca noi suntem la fel ca acum nu stiu cate luni si se mai si supara cand vad ca nu ne mai pasa de ei si ca viata ne merge bine mersi inainte?

Si mai ales asa ce-as vrea sa sterg o multime de oameni de pe pagina de facebook dar asta clar ar isca discutii si cereri de explicatii de care n-am dispozitie asa ca raman la alternativa fie de a-i tolera in lista de amici fie de a-mi sterge eu profilul ceea ce n-am inca chef sa o fac.

Si mai ales cum ar trebui sa procedam cand nici nu vrem sa ii ranim pe ceilalti (care chiar isi imagineaza in mintea lor roz ca totul e la fel ca acum un an doi trei cinci) spunandu-le in fata ceea ce simtim? Nu are niciun sens, ar fi prea brutal, cel mai bine pentru ei ar fi sa se prinda singuri.

Uff, dificile relatiile astea interumane.

Ce e val, ca valul trece...

Nimeni nu e de neinlocuit

noreply@blogger.com (Onutzza) — Wed, 04 Feb 2015 21:50:00 +0000

Intre efectele (benefice?) mutatului in strainatate si departarii de tara se afla si racirea relatiilor cu ceilalti, departarea nu doar fizica ci si sufleteasca. Aici nu ma refer neaparat la cei ramasi acasa, odata oameni dragi si apropiati, cu care impartaseam pagini intregi din viata mea personala, pe care o puneam cu naivitate si incredere pe tapet, ci si la oamenii pe care i-am cunoscut ulterior, aproape de mine ca distanta fizica, dar cat de departe sufleteste...

De ce oare unii oameni se cred de neinlocuit? Este uimitor de cat de siguri sunt pe ei chiar si atunci cand iti fac mizerii crezand ca vor gasi usa deschisa mereu.

In momentul in care am inteles ca viata merge bine (poate chiar mai bine) fara ei, lucrurile au devenit mult mai simple. Ma atasez din ce in ce mai putin de ceilalti si e tare bine. Citisem odata pe net un citat: zicea ceva de genul ca "atasamentul e sursa tuturor dezamagirilor". Oare cine a spus asta?...In orice caz, a avut dreptate, desi am aflat-o pe pielea mea.

Am avut prieteni apropiati, oameni care odata mi-au fost dragi, pentru care m-as fi urcat la 3 dimineata in taxi sa merg sa le fiu alaturi daca ar fi avut nevoie de mine. Si cand mi-au aratat ca prietenia era numai din partea mea iar pretentiile din partea lor, m-am retras si eu. Cum au primit acest lucru? Au fost uimiti, credeau ca dupa luni, poate chiar ani, timp in care nu au mai dat semne de viata, in momentul in care reapar ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat eu voi fi fost la fel ca inainte. Big mistake. In perioade atat de lungi ne schimbam, ne reconsideram pozitiile, cunoastem alti oameni, viata merge mai departe si fara primii. Daca tu nu ai avut loc in viata lor, de ce ar avea ei loc in viata ta?

Un prieten nu are voie sa uite de tine daca iti e prieten. Si uite asa devii din ce in ce mai rezervat cu noile cunostinte, ii treci mai greu la nivel sufletesc superior, ii mai vezi din cand in cand pe la party-uri, faci un scurt update al ultimelor luni, iti zici ca trebuie neaparat sa va vedeti la un pahar in oras, va luati la revedere, apoi timpul trece, fiecare e ocupat cu munca, niciunul nu mai pune mana pe telefon pana la urmatorul party...A! Noroc ca mai exista Facebook si ne mai dam like-uri la poze si uite asa avem impresia ca ramanem in contact. Si care e interesul sa mai vezi ce mai face celalalt cand deja crezi ca stii, ca i-ai vazut cateva poze in care rade si a vizitat nu stiu ce obiectiv turistic si ti se pare ca are o viata minunata...oare?!...poate ca nu, dar te intereseaza? Nu te intereseaza, ba poate ca te si enerveaza.

Singurii oameni pe care nu i-ai putea inlocui nici de ai vrea sunt rudele de sange. Ca doar sangele apa nu se face, si buni sau rai, sunt ai tai si partajati acelasi bagaj genetic.

Si mai sunt aceia, rari, cu care inca pastrezi relatiile, poate mai reci, dar constante, de ani si ani. Si care poate ti-au facut mizerii, din greseala sau din orgoliu, poate ca au fost reciproce sau nu, dar relatia a mers mai departe pentru ca si ei au inteles ca e pacat sa va pierdeti unii de ceilalti, si din felul lor ulterior de a fi ai inteles ca au regretat, au stiut sa iti arate asta chiar daca nu au spus-o in cuvinte.

Oamenii astia sunt de pastrat si merita sa te gandesti de doua ori atunci cand vrei sa faci o noua triere...restul...ce e val, ca valul trece.

Viata merge inainte cu sau fara ei.

Lume, lume - Adrian Paunescu

noreply@blogger.com (Onutzza) — Mon, 24 Nov 2014 23:00:00 +0000

(Riz Sanchez, Flickr)

De la mine pân' la tine
Numai fluturi și albine,
De la tine pân'la mine,
Numai rău și niciun bine.

De la mine pân' la ea,
Numai lanț și numai za,
Unde-i ea și unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei,
Numai lupte și scântei,
Ei acolo, eu aici,
Și-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai gușteri și ruine,
Din neant la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi in doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de razboi.

De la toate pân' la toate,
Numai tu, singuratate,
Numai tu și eu și plânsu-mi,
De la eu până la însumi.

(Tragedia națională, 1997)

Keep on keeping on sau articol de revenire

noreply@blogger.com (Onutzza) — Fri, 24 Oct 2014 23:18:00 +0000

Titlul acestui articol pe care incep sa il scriu fara niciun un strop de inspiratie, e un fragment din versurile ultimului cantec care ma obsedeaza asa de tare in ultima vreme ca l-am facut sonerie de apel ca sa nu il mai fredonez in minte ci sa ma bucur de el de fiecare data cand imi suna telefonul.

E cam greu sa vii cu un articol dupa 2 ani de absenta. Pe scurt, daca cine stie cum si prin ce uimitoare intamplare s-ar mai rataci pe aici vreunul din vechii cititori dar care nu imi sunt si prieteni pe facebook ca sa imi cunoasca parcursul, aflati ca in cei doi ani care au trecut am locuit in Paris pe care l-am adorat, intre timp am crescut si a dat Cel de Sus sa imi termin si eu scolile ca mult or mai tinut, m-am indragostit, m-am dezindragostit, am cunoscut o multime de oameni frumosi, unii m-au dezamagit, cu unii m-am impacat, de altii m-am racit, am parasit Parisul, am regretat, am mai avansat cu franceza si am luat C1 la examenul de limba, vin in tara de doua ori pe an, cand prind vreun weekend in care nu muncesc sau nu zac in pat ca sa recuperez oboseala acumulata in timpul saptamanii fug inapoi la Paris sau mai fac vrerun cityscape, acasa mai am mai putin de cinci prieteni cu care ma vad, dar 500 pe facebook, asta e, lucrurile se schimba, oamenii se schimba, fiecare cu viata lui, cu experientele lui, cu necazurile si bucuriile, ne departam, ne vedem de ale noastre, si cred ca ar trebui sa pun punct la fraza asta care in curand nu o sa mai aiba niciun sens.

Vorbeam acum vreo doua zile cu o prietena despre ceea ce ne facea fericite dar nu am mai putut face de mult din cauza workaholismului. Ea zicea ca ii place sa cante si sa danseze, mie imi placea sa scriu. Bine, prost, cum oi fi scris, ca tot romanul s-a nascut poet, important era ca mie imi dadea o stare de bucurie si sentimentul asta il mai am atunci cand imi cumpar carti si parfumuri, dar nu e destul. Si iata ca ea m-a convins sa ma reapuc de scris. Asa ca scriu acum insiruirea asta de idei, cu speranta ca o sa am inspiratie in saptamanile care urmeaza ca sa concep niste textulete mai interesante. Lucruri am eu multe de povestit, tolba e plina, important e sa le ordonez si sa le organizez putin caci altfel iese o caricatura si m-as simti prost daca v-as pierde timpul.

Gata, ma pun la un film si va las cu melodia aia de ziceam ca ma obsedeaza si care are versuri destepte tare prin optimismul si increderea in fortele proprii pe care mi se pare mie ca le transmit.

" There's no starting over, no new beginnings, time races on

And you've just gotta keep on keeping on
Gotta keep on going, looking straight out on the road
Can't worry 'bout what's behind you or what's coming for you further up the road
I try not to hold on to what is gone, I try to do right what is wrong
I try to keep on keeping on
Yeah I just keep on keeping on"

Ei bine, Tatiana, mai ai ceva de zis?!

5 luni

noreply@blogger.com (Onutzza) — Sun, 30 Dec 2012 02:03:00 +0000

N-am mai scris pe blog de foarte mult timp iar in tot acest interval s-au petrecut o multime de evenimente, motiv pentru care am continuat sa NU scriu, nestiind de fapt cu ce subiect sa incep.

Pe scurt: mi-am dat demisia de unde lucram, am trecut printr-o perioada foarte grea in care lucrurile nu au iesit dupa cum planuisem, astfel incat nu mi-am mai gasit loc de munca si pana in ultimul moment nu am stiut daca ma intorc in Romania sau raman in Franta pentru inca un stagiu. Se pare ca sortii m-au vrut inca aici astfel incat mi-am gasit si loc de munca. Dar cum problemele nu se termina niciodata, acum nu imi gaseam locuinta, pentru ca ambitiile mele profesionale si necesitatile mele din punct de vedere spiritual-cultural au vizat capitala, unde accesul este destul de anevoios. Si iata ca m-am mutat de doua ori intr-o luna, experienta pe care n-as mai vrea sa o repet prea curand.

Dar cum totul e bine atunci cand se termina cu bine, iata ca toate s-au rezolvat. Si iata-ma acum profitand de viata culturala a Parisului, dar numai in weekenduri, evident, caci in timpul saptamanii imi e imposibil.

In alta ordine de idei, acum cateva zile am implinit 30 de ani, si am avut parte de cea mai mare surpriza ever, o petrecere-surpriza organizata de prietenii mei. Nici ca se putea cadou mai frumos, nu doar petrecerea in sine, ci faptul ca, desi sunt departe de casa, am inteles ca am alaturi de mine oameni care ma indragesc si pentru care contez. Iar ziua de nastere, care urma de fapt a doua zi, mi-am petrecut-o la Disneyland, ca sa nu uit de copilul din mine si evident, ca sa nu ma deprime "rotundul" noii varste si intrarea intr-un nou ciclu existential, o noua decada. Si intr-adevar, la Disneyland orice adult se simte copil, se simte inconjurat de magie si se deconecteaza de greutatile vietii de zi cu zi, pentru ca pentru cateva ore traieste intr-o poveste.

Urmeaza Anul Nou si teoretic ar trebui sa imi fac lista cu tinte de atins in 2013, insa nici de cea pe 2012 nu m-am tinut cum ar fi trebuit, asa ca cred ca o voi lasa balta cu facutul de liste pe care nu le respect.

Am citit si eu faimoasa carte a momentului, 50 Shades of Grey, care m-a lasat cu un gust destul de neplacut, nu din cauza subiectului atins, ca nah, a avut si autoarea niste fantezii, le-a manifestat in scris, treaba ei pana la urma, ci din cauza aparentului suspans in care isi tine cititorul de la inceput, pentru ca pana la urma sa fie de fapt un mare fas, a exagerarilor unor stari si a unor repetitii in descrieri de gestica si mimica care ajung sa devina neinteresante si plictisitoare. Volumul doi al seriei nu ma mai tenteaza.

Acum urmeaza sa termin de citit Povesti despre nebunia obisnuita de Charles Bukowski, care mi se pare cu mult mai multa substanta, desi scrierile sunt destul de bizare.

Traim intr-o lume mica in care avem prieteni comuni cu oameni pe care ii cunoastem intamplator si in contexte diverse, dar si intr-o lume in care, persoana cu care nu cred ca am stat de vorba, cumulat, timp de 6 ani de facultate, mai mult de 15 minute, imi este partenera de conversatii pe internet ore in sir, zilnic, de la o vreme.

In masura in care voi mai dispune de timp si de dispozitie de scris, voi mai povesti despre niste traditii intalnite in spitalele din Franta precum si despre calatoria de un weekend la castelele din Valea Loirei cu poze, linkuri, asa cum imi prezint eu recomandarile de locuri de vizitat.

Un An Nou mai bun si mai fericit!

Noir Desir - Le Vent Nous Portera

noreply@blogger.com (Onutzza) — Thu, 02 Aug 2012 20:13:00 +0000

Istoria lor, AICI (clic)

Alter ego

noreply@blogger.com (Onutzza) — Fri, 01 Jun 2012 23:20:00 +0000

De ceva vreme circula in blogosfera o leapsa faina despre ce roluri ne-ar placea sa interpretam daca ar fi sa jucam intr-un film. Am intalnit-o la Cami, apoi la alti bloggeri, apoi si la Bogdan. Si pentru ca mi-a placut, am preluat-o si eu.

Iata alegerile mele:

1. Personajul Grace Mulligan din Dogville, interpretat de Nicole Kidman. Nicole Kidman este actrita mea preferata, iar rolul Grace mi se pare magistral jucat, desi filmul e bizar.

Click AICI pentru film

2. Sophie Kowalski din Jeux d'enfants, interpretat de Marion Cotillard, unul dintre filmele mele de suflet, desi nu-mi place ca se termina prost.

Click AICI pentru film

3. Cu toate ca nu m-am omorat prea tare dupa film, dar mi-a placut personajul si rolul jucat si ma regasesc partial in el, Amelie Poulain, rolul lui Audrey Tatou din filmul Fabulosul destin al lui Amelie Poulain.

Click AICI pentru film

4. Veronica Franco din Frumoasa venetiana - rolul lui Catherine McCormak, actrita despre care nu stiu nimic, dar de care mi-a placut mult cum a redat personajul. E tot unul dintre filmele pe care le-as revedea si e un rol pe care mi-ar placea sa il joc presupunand ca as avea posibilitatea.

Click AICI pentru film

5. Eliza Doolittle interpretata in My Fair Lady de Audrey Hepburn, unul dintre cele mai dificil de interpretat roluri, dar, vai, cat de frumos!

Clik AICI pentru film

Si deocamdata cam atata, asa la o listare rapida. Iar pentru motivele alegerilor mele, o voi cita pe Cami, care a spus sintetic exact ceea ce gandesc si eu: Probabil că ne alegem roluri care ni se potrivesc, pe care ne-am dori să le putem juca și în viața de zi cu zi, dar ne este teamă de consecințe sau conjunctura nu ne-ar avantaja, sau poate sunt roluri care ne aduc aminte de anumite momente din viața după care suntem nostalgici uneori…
As mai avea de adaugat faptul ca sunt si roluri pe care le-am alege pentru ca ne plac scenariile respective, dar este improbabil sa avem parte de ele in realitate, si atunci filmul ar fi un surogat pentru a trai o poveste.
M-ar bucura ca cei ce ma citesc sa imi spuna la randul lor pe cine si-ar dori sa joace. Iar cei cu bloguri sa preia leapsa. Sunt curioasa pe cine ati alege.

Franta si Paris

noreply@blogger.com (Onutzza) — Wed, 16 May 2012 23:31:00 +0000

De cand locuiesc in Franta am avut ocazia in mai multe randuri sa vizitez Parisul, la fel cum am avut si sansa sa ma plimb si in alte orase (din nordul tarii, sudul inca nu l-am explorat). E surprinzator cum, ca si strain, cand spui Franta te gandesti la Paris; ajungand ulterior sa il vizitezi, constati ca de fapt exista o mare discrepanta intre capitala si restul tarii. Acolo lumea e mai dinamica, toate se intampla repede, e o valtoare pe care o resimti inca de cand ajungi in gara, apoi la metrou, ca sa nu mai vorbesc de zonele de atractie turistica ce sunt mereu populate de turisti. Exista mozaic de populatie, oamenii se simt liberi sa fie extravaganti, ceea ce nu am remarcat in restul oraselor, exista mult mai multe evenimente culturale, dar intalnim si reversul medaliei, caci toate costa iar viata e mult mai scumpa in capitala. Si mai vine si contrastul cu oraselul meu unde duminica e totul inchis (cu exceptia teraselor), unde ultimul autobuz vine la 20.30, unde supermarketul se inchide la 20.00, iar sambata chiar mai devreme, unde ca sa il parafrazez pe Marin Preda, "timpul are rabdare". La fel de interesanta este mandria francezilor ca apartin unei anumite regiuni: pentru alsacieni exista Alsacia si restul Frantei, pentru cei din Picardia sau Normandia la fel, si, evident, pentru parizieni, exista Paris si Franta. Si chiar au dreptate, e un oras minunat. Dar ma gandesc ca acelasi lucru e valabil pentru oricare dintre capitalele lumii.

Dalida & Alain Delon - Paroles, paroles

noreply@blogger.com (Onutzza) — Mon, 30 Apr 2012 20:38:00 +0000

[A.Delon]
C'est étrange,
je n'sais pas ce qui m'arrive ce soir,
Je te regarde comme pour la première fois.
[Dalida]
Encore des mots toujours des mots
les mêmes mots
[A.Delon]
Je n'sais plus comment te dire,
[Dalida]
Rien que des mots
[A.Delon]
Mais tu es cette belle histoire d'amour...
que je ne cesserai jamais de lire.
[Dalida]
Des mots faciles des mots fragiles
C'était trop beau
[A.Delon]
Tu es d'hier et de demain
[Dalida]
Bien trop beau
[A.Delon]
De toujours ma seule vérité.
[Dalida]
Mais c'est fini le temps des rêves
Les souvenirs se fanent aussi
quand on les oublie
[A.Delon]
Tu es comme le vent qui fait chanter les violons
et emporte au loin le parfum des roses.
[Dalida]
Caramels, bonbons et chocolats
[A.Delon]
Par moments, je ne te comprends pas.
[Dalida]
Merci, pas pour moi
Mais tu peux bien les offrir à une autre
qui aime le vent et le parfum des roses
Moi, les mots tendres enrobés de douceur
se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur
[A.Delon]
Une parole encore.
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Ecoute-moi.
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Je t'en prie.
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Je te jure.
[Dalida]
Parole, parole, parole, parole, parole
encore des paroles que tu sèmes au vent
[A.Delon]
Voilà mon destin te parler....
te parler comme la première fois.
[Dalida]
Encore des mots toujours des mots
les mêmes mots
[A.Delon]
Comme j'aimerais que tu me comprennes.
[Dalida]
Rien que des mots
[A.Delon]
Que tu m'écoutes au moins une fois.
[Dalida]
Des mots magiques des mots tactiques
qui sonnent faux
[A.Delon]
Tu es mon rêve défendu.
[Dalida]
Oui, tellement faux
[A.Delon]
Mon seul tourment et mon unique espérance.
[Dalida]
Rien ne t'arrête quand tu commences
Si tu savais comme j'ai envie
d'un peu de silence
[A.Delon]
Tu es pour moi la seule musique...
qui fit danser les étoiles sur les dunes
[Dalida]
Caramels, bonbons et chocolats
[A.Delon]
Si tu n'existais pas déjà je t'inventerais.
[Dalida]
Merci, pas pour moi
Mais tu peux bien les offrir à une autre
qui aime les étoiles sur les dunes
Moi, les mots tendres enrobés de douceur
se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur
[A.Delon]
Encore un mot juste une parole
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Ecoute-moi.
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Je t'en prie.
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Je te jure.
[Dalida]
Parole, parole, parole, parole, parole
encore des paroles que tu sèmes au vent
[A.Delon]
Que tu es belle !
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Que tu est belle !
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Que tu es belle !
[Dalida]
Parole, parole, parole
[A.Delon]
Que tu es belle !
[Dalida]
Parole, parole, parole, parole, parole
encore des paroles que tu sèmes au vent

Trei oameni. Trei povesti.

noreply@blogger.com (Onutzza) — Thu, 15 Mar 2012 22:40:00 +0000

Dintre pacientii internati azi trei au avut niste povesti foarte interesante. Si cum imi place mie sa stau la trancaneala cu ei le-am aflat, mai pe scurt, evident, mai ales ca nu eram la o sueta, ci la munca si nu puteam pierde prea mult timp cu povesti de viata

Primul: un tanar de 25 de ani, originar din Congo, fugit din tara de acum cativa ani din cauza razboiului (eu care nu citesc nici ziare si nici nu ma uit la tv si ma izolez de tot ce inseamna stire negativa, habar nu aveam ca in Congo a fost razboi, cum nu am in continuare habar daca s-a terminat sau nu). Tanarul a reusit sa fuga din Africa, cu acte false, pana in Spania unde a stat cativa ani, iar de cateva luni, viata grea pe care a dus-o in Spania l-a determinat sa paraseasca aceasta tara si sa vina in Franta. Chestii din astea le-am citit doar prin carti sau le-am vazut in filme, dar nu am cunoscut pe nimeni care sa fi trecut prin asemenea experiente. In Congo i-au ramas parintii si opt frati. Au fost noua dar unul a murit. Nu are locuinta, nu are bani, nu are ce manca. Nu are decat libertate. Are ochii tristi si citesti in ei toata durerea lumii. Are 25 de ani dar e deja batran.

Al doilea: un domn de 78 de ani, fost aviator, pilot pe avion de vanatoare, care mi-a povestit ca a zburat in Vietnam in timpul razboiului, in Indochina si in Senegal. Si vrea sa moara, desi nu e depresiv. Dar respira greu. Iar el a fost toata viata un om activ. Nu se suporta asa. El crede ca are un cancer, ca prea nu mai e bine. "Nu consider ca mai am pentru ce trai. Am profitat din plin de viata, am vazut moartea in fata, am trait toate experientele pe care le-am vrut, nu am ce regreta. Nu mi-e frica de moarte. Dimpotriva. Vreau sa mor, dar sa mor repede, ca sa nu sufar." Ce puteam sa ii spun? Sa il conving ca nu si nu? N-avea sens. In fond, singura certitudine in viata unui om e moartea. I-am urat, omeneste, cand va fi sa fie, sa aiba parte de o moarte rapida si usoara, in casa lui, in patul lui, asa cum isi doreste, sa nu se chinuie. Puteam sa ii urez altceva? Eu zic ca nu aveam ce.

Al treilea: un alt domn de 77 de ani. Interogatoriul medical presupune diverse intrebari printre care si statutul marital al pacientilor si conditiile de viata. Mi-a spus ca e casatorit si ca luna viitoare va aniversa 50 de ani de casatorie. Wow, am zis, si l-am intrebat, din simpla curiozitate, cum de a rezistat casnicia. Mi-a raspuns asa: "stiti, sunt suisuri si coborasuri; doi oameni nu se iubesc in acelasi fel; pasiunea din tinerete nu mai e la fel, dar o inlocuieste o altfel de dragoste, mai profunda. Si apoi, ce sa fac eu fara ma puce si fara copiii mei?" L-am intrebat: nu ati fost niciodata curios sa o parasiti, sa vedeti cum e cu altcineva? Mi-a spus: nuu, niciodata!...cum sa o parasesc?? Je l'aime et je l'aimerai toute ma vie. Am inteles ca da, dragostea exista, nu aveam nevoie de alta demonstratie.

Despre o noua iubire

noreply@blogger.com (Onutzza) — Sun, 05 Feb 2012 16:04:00 +0000

Facebookul este un mijloc de socializare dispensabil, e adevarat, dar si util pentru cineva ca mine, care e departe de casa si care simte nevoia sa fie in contact cu cei cunoscuti ramasi in tara. Totodata imi permite sa navighez prin profilurile prietenilor prietenilor, sa le vad fotografiile (una dintre placerile mele mai vechi, sa privesc fotografii cu oamenii si sa incerc sa ii caracterizez nestiind nimic despre ei, doar privindu-le pozele), si, evident, comentariile. Asa descopar o multime de melodii frumoase, o multime de citate, de referinte pentru filme, articole sau carti. Si, tot asa, am aflat despre o noua iubire, intre doi oameni frumosi, care s-au cunoscut pe internet si despre care se vede, numai privindu-le ochii si surprinzandu-le privirile si limbajul corpului din fotografii, cat de indragostiti sunt. Nu mai vorbesc de comentariile postate la pozele lor sau pe paginile de profil, care isi pierd semnificatia de comentarii, devenind adevarate strofe de poezii. Si iata ca distantele fizice s-au sters, cei doi s-au cunoscut, se intalnesc, calatoresc ore intregi ca sa fie impreuna. Uite, dom'le, ca se poate. Sa fie vointa si iubire, ca restul se rezolva.

Mare minune si dragostea asta!

Love is real, real is love
Love is feeling, feeling love
Love is wanting to be loved

Love is touch, touch is love
Love is reaching, reaching love
Love is asking to be loved

Love is you
You and me
Love is knowing
We can be

Love is free, free is love
Love is living, living love
Love is needing to be loved

Maria Raducanu

noreply@blogger.com (Onutzza) — Wed, 25 Jan 2012 21:07:00 +0000

Doina

Cristina

Fado

Voyage, voyage

noreply@blogger.com (Onutzza) — Sat, 21 Jan 2012 20:58:00 +0000

Hai sa mai scriu o tzara la rubrica despre Viata in Franta, ca m-au tot intrebat prietenii cum imi mai e. Imi e bine. Pe bune. A trecut perioada proasta, m-am adaptat in mare parte. Am depasit bariera limbii atat cat am nevoie sa ma descurc. Evident ca inca am momente cand nu inteleg ce mi se zice, evident ca inca ametesc "si conditionnel"-ul si viitorul anterior si ma incurc uneori cand exprim ideea de venire sau plecare, caci "am venit" in franceza nu se traduce "j'ai venu" ci "je suis venu", un fel de "am fost venit" daca am traduce mot-a-mot, dar una peste alta e bine.

Si tot n-am reusit sa repet/invat nimic la franceza cu cartea in fata, dar faptul ca stau aici m-a ajutat enorm sa imi imbunatatesc vocabularul, plus ca lucrez cu oameni faini care ma corecteaza cand spun prostii. Nu mai vorbesc de pacienti, care sunt draguti si care la randul lor fie ma invata diverse expresii, fie chiar imi aduc materiale de studiu. Asa am primit un dictionar pe cd de la un om deosebit, un domn fin, educat, care din pacate s-a stins, avand cancer in faza terminala. A fost singurul pacient la care am plans, desi am mai avut pacienti care au decedat, dar de dumnealui si de sotia dumnealui chiar ma atasasem. Viata atarna de un fir de par. Nimeni nu poate sti cat vom trai. Important e sa adunam cat mai putine regrete si sa ne traim viata frumos.

Mi-am propus sa realizez mai multe lucruri in 2012, iar unul dintre acestea este sa ma plimb. Nu stiu ce voi face peste 6 luni, nu stiu ce voi face la anul, in sensul daca voi mai fi aici sau nu, dar sunt acum si profit de asta. Am reusit pana acum sa vizitez mai multe orase printre care, evident, Parisul, de care m-am indragostit definitiv. Urmeaza o plimbare scurta in Irlanda in vizita la rude, apoi, sper, Bruxelles, eventual Bruges, Frankfurt, poate Basel sau Zurich si oi mai vedea, in functie de timp, de bani si de prieteni disponibili caci nu e fun sa te duci de unul singur.

Da, e chiar fain aici. Nu vorbesc doar de partea profesionala unde simt ca am evoluat mult mai repede si mai bine decat as fi facut-o in tara in acelasi interval de timp ci si de partea spirituala, caci n-as fi vazut eu atatea locuri nici in cativa ani daca ramaneam in Romania. Iar pentru carcotasii care ar comenta chestii de genul "ia uite-o a naibii, ce se plimba"(pentru ca au mai fost si s-au mai trezit vorbind, mi s-a spus chiar in fata, evident, ceva mai voalat) recomand sa se uite fiecare in propria ograda inainte sa deschida gura ca poate mie imi lipsesc multe alte lucruri pe care mi le doresc, mult mai importante in viata unui om, si cu toate astea nu ma roade invidia cand vad ca altii au parte de ele ci consider ca fiecare are locul lui sub soare si propriile sanse.

Iata mai jos si cateva fotografii pe care le-am facut cu ocazia scurtelor mele calatorii de weekend:

LUXEMBOURG

Si un filmulet cu un fragment dintr-un spectacol in aer liber oferit luxemburghezilor intr-o zi frumoasa de septembrie.

COLMAR

STRASBOURG

PARIS

In functie de cum o sa am timp dar si dispozitie o sa mai pregatesc vreo doua filmulete cu poze din Luvru si din Versailles.

Pentru azi ajunge cu scrisul, caci ochii mi se inchid de somn iar degetele imi incurca literele pe tastatura. Va las sa admirati minunata catedrala Notre-Dame de Reims, locul unde au fost incoronati 30 dintre regii Frantei, o frumusete arhitectonica, cu decoratiuni ca o dantela in piatra, mult mai mare si mai impunatoare decat Notre-Dame din Paris.

REIMS

Azi un pic de folk

noreply@blogger.com (Onutzza) — Wed, 18 Jan 2012 21:47:00 +0000

Doua cantece ascult de vreo cateva zile pe repeat. Daca va place muzica folk si poezia, o sa va placa si melodiile de mai jos:

Mi-este tare teamă de frunzele moarte
Teama de pajiştile de rouă pline
Îndată-am s-adorm, dacă nu mă trezeşti
Inima-mi rece o voi lasă lângă tine

R: Ce sună departe aşa
Dragoste
Vântu-n ferestre
Dragostea mea

Ţi-am pus coliere cu muguri de brad
De ce pe-acest drum mă laşi nimănui
De pleci prea departe pasărea-mi plânge
Şi nu-şi va da vinul via verde pe grui

Sfinx de zăpadă, tu niciodată
N-ai să ştii ce mult te-aş fi iubit
În acele dimineţe când plouă
Şi cuibul se strică pe creanga uscată

Karma - Amanta

1. Daca nu greseai, lacrimi nu aveai
Nicicand pe fata
Te-ai fi bucurat, nu te-ai fi-ntristat
Niciodata-n viata
Rasul prefacut, tare m-a durut
Si sa plang imi vine
Chiar daca as vrea, toata viata mea
Sa te-ntorci la mine

R: De cate ori am incercat sa pot ierta
Oricat as vrea nu ma mai lasa inima
Te cred ca plangi si-acum iti este tare greu
Te usurai dac-ai fi plans la pieptul meu
Ramai de-acum amanta orisicui te vrea
Ma voi feri infiorat din calea ta
Ai destramat un vis frumos si e pacat
N-ai pretuit ce-atat de greu ai castigat

2. Am plecat grabit, n-ar fi trebuit
Dar asa e viata
N-am sa pot uita, n-am sa uit nicicand
Cum iti radea fata
Rasul prefacut, tare m-a durut
Si sa plang imi vine
Chiar daca as vrea, toata viata mea
Sa te-ntorci la mïne

Sara Ramirez - The Story (Grey's Anatomy)

noreply@blogger.com (Onutzza) — Tue, 27 Dec 2011 18:37:00 +0000

In asteptarea urmatorului sezon din Grey's Anatomy, Sara Ramirez (Callie Torres) - The Story:

All of these lines across my face
Tell you the story of who I am
So many stories of where I've been
And how I got to where I am

But these stories don't mean anything
When you've got no one to tell them to
It's true, I was made for you

I climbed across the mountaintops
Swam across the ocean blue
I cross over lines and I broke all the rules
And baby I broke them all for you

Oh because even when I was flat broke
You made me feel like a million bucks
You do, I was made for you

You see the smile that's on my mouth
It's hiding the words that don't come out
All of the friends who think that I'm blessed
They don't know I'm in this mess

No they don't know who I really am
And they don't know what I've been through
Like you do, and I was made for you

All of these lines across my face
Tell you the story of who I am
So many stories of where I've been
And how I got to where I am

Oh but these stories don't mean anything
When you've got no one to tell them to
It's true, I was made for you
Oh yeah, and it's true that I was made for you

Capitale de Noel

noreply@blogger.com (Onutzza) — Tue, 06 Dec 2011 20:24:00 +0000

Sambata trecuta am fost la Strasbourg la o conferinta, prilej cu care mi-am vazut o draga prietena care a inceput la randul ei munca la un spital din zona. Si prilej cu care am iesit cu prietenii la plimbare prin orasul frumos gatit de sarbatoare.

Nici nu ma gandesc cat a costat iluminarea la cat de frumos era totul - ghirlande de beculete, ornamente in forma de fulgi de nea, candelabre, pomi de Craciun frumos impodobiti, precum cel din Place Kleber, chiar in centrul orasului, un minunat brad, numit "Le Grand Sapin".

Iata aici un link (clic) despre Strasbourg si faimoasele sale Marchés de Noel unde te simti copil si vrei sa iti cumperi tot felul de lucruri care sa iti bucure sufletul. Cu chiu si cu vai, (dar multumita prietenei mele), am reusit sa ma abtin de la achizitionat prostii nefolositoare si simpatice, si m-am limitat doar la niste carti.

Am trecut si pe la Palais des Thés, un fel de cartier general al ceaiurilor magice, de unde intentionam sa imi iau un ceainic, dar cand am vazut preturile mi-a trecut brusc orice pofta. Deh, cine a spus ca placerile costa, nu a gresit.

Pentru cititorii mei din Franta, daca nu ati fost pe la Strasbourg in iarna asta, faceti o plimbare, e foarte fain, e atmosfera frumoasa de sarbatoare, e plin de turisti, de oameni veseli ce canta colinde pe strada, nu degeaba i se spune orasului Capitale de Noel. Eu una, sigur o sa ma mai duc.

Impresii la miez de noapte

noreply@blogger.com (Onutzza) — Thu, 24 Nov 2011 21:59:00 +0000

Nu stiu daca am mai avut o perioada asa de lunga in care sa nu postez nimic de cand m-am hotarat eu sa astern ganduri in spatii virtuale si sa intru in randul bloggerilor - desi cred ca daca se mai rataceste vreunul pe aici m-ar renega pentru lipsa de frecventa in scris, poate doar constanta si vechimea in blogosfera sa ma mai salveze - da' nah, precum personajele unui serial simpatic de comedie de acum cativa ani, o sa spun si eu ca "exista o explicatie".

Am castigat multe lucruri odata cu plecarea din tara, dar in schimb am si nemultumiri. Si nu o sa ma refer aici la numeroase "chiftele" pe care le-am primit din diverse parti si cu diverse ocazii in ultimele luni, ci o sa ma refer la faptul ca am intrat intr-o rutina care nu imi place. Ziua de azi a semanat cu ziua de ieri si cu zilele saptamanii trecute si cu zilele saptamanii anterioare...Si daca dati un scroll la unele articole mai vechi puteti citi impresii de acum aproape un an de cand ma bucuram, in ciuda mizeriilor din tara, ca aveam satisfactia sa fiu dintre putinii oameni ce mergeau la munca cu bucurie, pentru ca nu aveam parte de rutina. De fapt, nu stiu daca e rutina care ma termina acum sau oboseala, faptul ca nu e chiar usor sa stai la program in jur de 11 ore pe zi si sa nu realizezi cand trece timpul pentru ca pauza e foarte scurta si treaba nu se termina niciodata. Si in tara stateam mult la servici, dar nu se intampla totusi zilnic si nu atat de multe ore.

In tara aveam in schimb multe alte dezavantaje, in principal de ordin financiar, apoi legate de responsabilitate si de curajul de a mi-o asuma. De cand sunt in Franta am invatat sa fiu mult mai atenta atunci cand prescriu ceva, sa ma gandesc la ce tip de tratament e potrivit pentru fiecare pacient - injectabil sau pe cale orala -, sa nu cer analize la intamplare ci doar daca consider ca ar fi vreun beneficiu, sa vorbesc cu familiile si sa le explic ce urmarim pentru pacient, pentru ca eu sunt doctorul lor, eu sunt primul lor contact. Evident ca am sefi carora le cer sfatul cand apar probleme sau cand nu stiu ce am de facut, dar eu sunt acolo pe sectie, in prima linie, cand se intampla ceva. Iar pacientii sunt respectuosi. Nu am probleme pentru faptul ca sunt romanca, oamenii sunt politicosi si nu ma trateaza ca pe "o rezidenta", sau mai rau "o fata", asa cum ii auzeam de multe ori vorbind intre ei pe pacientii romani, in tara, cand intram in salon, fie despre mine, fie despre colegii mei. Si nu simt sa ma trateze rau pentru faptul ca vin din Romania.

Mi-e dor de acasa. Dar de un acasa general, insemnand familia, putinii prieteni din cercul cel mai apropiat si confortul pe care ti-l dau lucrurile cunoscute. Dar partea cu confortul incepe sa se rezolve, caci am reusit sa imi aduc cate ceva dintre lucrurile si obiectele dragi, dintre prietenii apropiati, unii sunt chiar in Franta, altii urmeaza sa vina, iar cu familia am zilnic contact prin telefon sau internet. Asa ca e ca si cand as lucra in alt judet, daca ar fi sa ne imaginam Europa ca pe o mare tara si restul tarilor ca pe niste judete. Ceva gen SUA.

Concluzia e ca la final de cinci luni de stat in Franta pot spune ca nu e chiar asa de rau pana la urma, desi mi-a fost intr-atat de greu in primele 2-3 luni, incat daca as fi stiut de la inceput cum e, nu as mai fi venit. Dar pentru ca tot am venit, pentru ca a fost o alegere libera si constienta, am cautat sa vad in toate greutatile partile bune, care ar fi: in primul rand faptul ca nu sunt nici prima nici ultima care trece prin momente dure, ca altora poate le-a fost mult mai greu decat mie, iar altora mai usor, fiecare in schimb avand locul lui sub soare si drumul lui, apoi faptul ca am capatat mult mai multa siguranta in actiuni dpdv profesional, faptul ca am vazut Parisul, ceea ce cred ca e cea mai mare bucurie pe anul 2011, caci speram sa ajung sa vad o data in viata macar acest minunat oras, si iata, ca s-a intamplat mult mai repede decat m-as fi asteptat, faptul ca am mai vizitat si alte orase frumoase, apoi ca pot sa fiu pe picioarele mele dpdv financiar, fara sa mai astept ajutor din partea parintilor, si nu in ultimul rand, faptul ca am mai depasit cat de cat bariera limbii, cu toate ca nu am reusit sa repet o boaba de cand ma aflu aici si nici inainte sa vin, dar in schimb, ii multumesc dlui profesor de franceza din liceu cu care am invatat bine limba lui Hugo si Balzac, de nimanui nu-i vine sa creada ca sunt abia de 5 luni aici. Inca fac greseli in conjugarile verbelor, in special cand vreau sa folosesc conditionalul-optativ sau perfectul conditional-optativ (as fi ..., ar fi...) si de multe ori se intampla sa nu inteleg tot ce se discuta, mai ales cand se folosesc cuvinte prescurtate sau limbaj argotic, dar incerc sa ma prind din context.

As mai avea o gramada de lucruri de povestit, despre patiseriile frantuzesti, despre tot felul de lucruri pe care le-am descoperit aici, orasele pe care le-am vizitat (evident, evadari in weekend, caci altcandva nu am cand si cum), tot felul de lucruri specifice francezilor, despre Marché de Noel -o adevarata traditie ce anticipeaza venirea Craciunului, timp in care oraselele sunt decorate de sarbatoare, dar o sa ma opresc aici pentru ca s-a facut deja tarziu si maine e o noua zi de munca. Si nu e ultima inainte de weekend, pentru ca aici rezidentii merg la spital si sambata dimineata, asa ca in functie de cum prind o clipa mai libera si un strop de inspiratie o sa mai arunc si pe aici un ochi si un rand si eventual si niste poze de pe unde am reusit sa ma plimb.

Si o sa inchei cu un cantec pe care il ascult dimineata, la tv, inainte sa plec spre munca, si de la care imi plac versurile, si pe care l-am tot fredonat azi si in care se vorbeste despre timpul care trece si pe care vrem fie sa il grabim, fie sa il incetinim: Mickael Miro - L'horloge tourne

Un SMS vient d’arriver, j’ai 18 ans,
Envolée ma virginité, je suis plus un enfant.
L’horloge tourne, les minutes sont torrides
Et moi je rêve d’accélérer le temps.

[Refrain]
Dam dam déo oh oh oh, dam dam déo oh oh oh oh.

Un SMS vient d’arriver, j’ai 20 ans,
On l’a fait sans se protéger mais je veux pas d’un enfant,
L’horloge tourne, les minutes infanticides
Et moi je rêve de remonter le temps.

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 21 ans,
9 mois se sont écoulés et toujours pas d’enfants.
L’horloge tourne, les minutes se dérident
Et moi je rêve, tranquille je prends mon temps.

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 25 ans,
Un tsunami a tout emporté, même les jeux d’enfants,
L’horloge tourne, les minutes sont acides
Et moi je rêve que passe le mauvais temps

[Refrain]

Un SMS vient d’arriver, j’ai 28 ans,
Mamie est bien fatiguée et j’suis plus un enfant,
L’horloge tourne mais son coeur se suicide
Et moi je rêve, je rêve du bon vieux temps

[Refrain] (x2)

Un SMS va arriver, j’aurai 30 ans,
30 ans de liberté et soudain le bilan,
L’horloge tourne, les minutes sont des rides
Et moi je rêve, je rêve d’arrêter le temps

O zi in Paris (II)

noreply@blogger.com (Onutzza) — Tue, 06 Sep 2011 21:36:00 +0000

In seara aceasta nu am mai baut nimic ce ar fi putut contine cofeina asa ca s-ar putea sa scurtez articolul caci simt cum incepe sa ma ia somnul. Totusi, ramasesem datoare cu partea a II-a a plimbarii prin Paris, inca de acum doua zile, asa ca iata si continuarea.

Si nu se poate sa ne plimbam prin Paris fara acompaniament muzical, asa ca iata si melodia de fond:

Ramasesem in Place de la Concorde, locul de executie al regelui Ludovic al XVI-lea, al Mariei Antoaneta sau al lui Robespierre, insa un loc ce mi-a placut prin faptul ca de aici calatorul poate porni sa viziteze fie Gradinile Tuileries si Luvrul, fie sa porneasca in plimbare in sens opus pe Champs-Elysees catre Arcul de Triumf, fie sa se indrepte catre Biserica Madeleine si Opera din Paris.

Eu am mers pe prima varianta, catre Gradinile Tuileries ce nu m-au impresionat, poate si pentru ca plouase si erau numai baltoace iar tenisii mei odata albi, aveau deja imprimeu "dalmatian". Am strabatut parculetul si am ajuns in fata Caruselului lui Napoleon, un arc mic de triumf ca o poarta de acces catre Luvru.

Si iata in departare Luvrul, cu faimoasele piramide de sticla construite in 1989, prin piramida cea mai mare fiind de fapt si accesul in muzeu. Nu am reusit sa vizitez palatul, si pot spune ca nici nu am avut intentia, caci neavand posibilitatea sa stau mai mult de o zi in Paris, voiam sa cuprind cat mai multe obiective turistice. In plus, una dintre marile mele placeri este sa ma plimb pe jos atunci cand vizitez un oras, asa ca ramane sa imi iau alta data concediu macar o saptamana, sa ma duc la Paris si sa imi dedic timpul vizitarii muzeelor.

De la Luvru am pornit spre cheiul Senei, si am strabatut un pod care nu stiu cum se numeste, dar care mi-a placut prin "originalitatea" lui. Spun originalitate intre ghilimele, pentru ca de curand am citit la Costin ca mai exista in lume vreo doua asemenea poduri, la Praga si la Berlin.

Se pare ca tinerii indragostiti se leaga (chipurile) pe viata printr-un lacat pe pod si arunca cheia in apa. Romantic, nu?
Si ca sa intareasca legenda, iata ca am surprins si un cuplu de tineri proaspat casatoriti, venind sa aiba sedinta foto tocmai pe podul cu pricina.

A urmat apoi plimbare pe langa buchinisti, cam putini ce e drept, fata de cati ma asteptam eu sa vad. Iata ca am gasit si un articol in care se scrie ca sunt din ce in ce mai putini, iar reprezentantii primariei se tem sa nu fie o meserie pe cale de disparitie.

Deja cu picioarele din ce in ce mai greu de urnit, si cu stomacul care incepuse sa isi ceara drepturile dupa o zi intreaga de plimbare, am mers catre Cartierul Latin, in cautarea unui restaurant unde sa se serveasca mancare la ora 16. Greu de gasit, desi Cartierul Latin e plin de localuri, insa de cand sunt in Franta am remarcat organizarea francezilor in ce priveste mancarea, lucru de care tin cont si restaurantele care sunt deschise numai in intervalele orare in care se serveste masa (12-14 sau 19-21). In rest, daca iti e foame, exista kebab, shaorma care aici se cheama altfel sau diverse tipuri de sandvisuri. Si McDonalds. Dar nu e foarte fun sa ajungi in Paris si sa mananci la McDonalds.

Am gasit intr-un final un local ok unde am mancat o friptura de vita semi-facuta, pentru ca bietul chelner m-a intrebat daca o voiam asa, eu nu am inteles prea bine ce zicea, dar ca sa nu ma fac de ras am zis "oui, oui" si apoi am mestecat la ea de ma dureau falcile. Dar la cat de foame mi se facuse, chiar ca nu mai conta.
S-a terminat si masa, insa plimbarea avea sa continue, caci inca nu se lasase seara. Dar pentru ca inca suntem in Cartierul Latin si am impresia ca s-a terminat melodia de mai sus, va invit sa mai ascultati ceva, specific zonei in care ne aflam cu povestea:

Si sa pornim mai departe catre Notre-Dame de Paris, dar nu inainte de a trece pe Rue des Ecoles, unde se afla, de aproape opt secole faimoasa si greu accesibila Universitate Sorbona. Cica daca te duci si te rogi de portar sa te lase sa o vizitezi, spunandu-i ca esti student, te lasa si ca ar fi foarte frumos in incinta. Maybe next time.

Si iata frumoasa catedrala Notre-Dame,

pe care nu am reusit sa o vizitez caci trecuse un sfert de ora de la ora inchiderii iar gealatii stateau in fata si mi-au spus sec: "C'est fermé. Venez demain matin a 8 h""Demain matin je ne serais pas en Paris" S-au facut ca nu ma auzeau, evident. Si la fel cu prima parte a zilei cand imi rasuna vocea lui Yves Montand in cap, acum ma gandeam doar la refrenul din fragmentul "Belle" din musicalul Notre-Dame de Paris de care am amintit si mai demult, dar careia i-am gasit de curand si varianta cu subtitrare in limba romana, pentru ca are versuri foarte frumoase. Iar Garou e un super-dragut si are o voce de te termina. Cel putin pe fete :)

Daca mi-o merge bine, si oi avea posibilitatea, tare mi-ar placea sa merg in luna decembrie in Paris unde se va rejuca spectacolul, cu distributia originala, dupa 11 ani. Intre timp, a fost jucat in 12 tari, in limbile respective, cu mare succes, insa tot varianta originala, in limba franceza, ramane cea mai frumoasa.

Drumul dinspre Notre-Dame din Ile de la Cite inapoi spre oras a trecut pe langa Piata de Flori, inchisa din pacate, caci deja incepea sa se insereze. Am continuat plimbarea pe jos, eu fiind deja din ce in ce mai epuizata, dar fara sa ma pot satura de toate frumusetile arhitectonice cu care imi clateam ochii.

Noroc ca era deja tarziu, caci am trecut la un moment dat pe langa un magazin ce am crezut ca era Paradisul Copiilor, atat de multe si variate dulciuri avea, si tentatia sa intru era mare, insa m-am multumit doar sa fotografiez si sa plec mai departe gandindu-ma la cat de bogate caloric erau toate minunile de acolo...si la cat de bune erau, pe de alta parte.

Am ajuns in fata Operei din Paris, aflata partial in renovare,iar mai apoi la Biserica Madeleine, revenind in Place de la Concorde, locul de unde am pornit si noi cu calatoria din aceasta seara.

Si pentru ca deja bifasem cele doua cai de acces din si spre Piata, mai ramanea doar una, cea a bulevardului Champs-Elysees, ce se finaliza cu Arcul de Triumf ridicat de catre Napoleon in 1806 in cinstea armatei franceze. Picioarele mele abia se tarau, asa ca m-am multumit sa vad Arcul de departe, sa constat ca e fix ca cel din Bucuresti, si sa renunt sa mai ajung pana la el.

Deja era altceva ce imi atragea privirea, si anume Turnul Eiffel ce sclipea magnific timp de 10 minute de fiecare data cand era ora fixa. In drum spre turn am trecut pe langa monumentul ridicat in onoarea lui Lady Diana, cred ca in zona pasajului unde s-a petrecut teribilul accident care i-a cauzat si decesul, precum si in zona Senei, unde am avut placerea sa admir vaporasele care plimbau turistii, sau care gazduiau petreceri private, chiar si o nunta, pe fondul luminilor Turnului Eiffel.

Deja nu mai puteam. Stiam ca plimbarea avea sa se incheie aici. Talpile ma usturau, cu toate ca mi-am pus incaltamintea cea mai comoda pe care o aveam, ma dureau muschii picioarelor, si imi era somn de picam.

A mai fost drumul pana la metrou, insa practic plimbarea propriu-zisa se incheie privind peste umar, neputand sa imi dezlipesc privirea de caruselul aflat in fata Turnului si dorindu-mi sa ma fac mica din nou, sa pot revedea viata din interiorul bulei roz cu peretii grosi (si acum incerc sa raman in bula roz, dar peretii sunt fragili si au lipituri caci s-au rupt de mai multe ori :) )

Cam asta a fost. Mai vreau :) Si inchei cu o dedicatie pentru cine mi-a fost ghid, caci singura nu as fi putut vedea atatea intr-un timp atat de scurt si nici nu as fi beneficiat de explicatii si povesti frumoase cu palate, si dovleci care la miezul noptii se transforma in calesti lasand de aici loc pentru magie si vise frumoase cu printi si printese, minunate tocmai pentru ca sunt doar vise si povesti.

O zi in Paris (I)

noreply@blogger.com (Onutzza) — Mon, 05 Sep 2011 21:48:00 +0000

Mmmkey,...am facut prostia sa beau un pahar de cola in dupa-amiaza asta si acum nu am somn, dar am in schimb chef de scris, astfel incat voi povesti cate ceva despre ultima chestie foarte tare pe care am facut-o, si anume o plimbare in (poate) cel mai romantic oras din lume, Paris. Si ca sa nu cititi, asa, "in liniste", iata si linkul unei melodii reprezentative, cea pe care o fredonam (in gand) aproape obsedant, fara sa reusesc sa "schimb placa", pe tot parcursul plimbarii mele in Paris (si, Serban, daca cumva citesti, tu esti vinovat pentru asta, caci de la tine stiu de Sous le ciel de Paris varianta Yves Montand)

Boon...cu ce sa incep? La Tour Eiffel, Place de la Concorde, Champs-Elysees? Ce sa fie mai intai?
O sa fie inceputul. Asadar, dupa doua saptamani epuizante in care am ramas singura sa ma ocup de sectie pentru ca colega mea era in concediu, mi-am regasit cheful de viata si dispozitia sa merg inainte, nu din inertie, ci prin vointa, tocmai din aceasta calatorie minunata la Paris. Mai mult sau mai putin intamplator (eu nu prea cred in intamplare, ci in destin), mai multi dintre prietenii mei au venit in aceeasi perioada in Franta, iar cu unii dintre ei m-am si intalnit.
Dupa un numar mic de ore de somn, la sfarsitul unei saptamani in care plecasem de la spital in mai multe randuri dupa 10-11 ore de munca, am luat TGV-ul cu destinatia Paris, cu bucurie si nerabdare. Plimbarea a inceput cu zona Montmartre si faimoasa Basilica de Sacre-Coeur de Montmartre. Zona Montmartre e descrisa ca un cartier mai sarac, unde am vazut multe cozi in fata magazinelor cu haine second-hand, tarabe cu tot felul de produse ieftine si de calitate discutabila, Dragonul-Rosu (ex-Europa)-like (pentru cine stie depozitul din Bucuresti) si unde am mai vazut multi amarati care cerseau, chiar si romani.

Dupa Sacre-Coeur a urmat La Tour Eiffel, ce reprezinta pentru mine simbolul Parisului si in fata caruia, venind dinspre Palatul Chaillot si admirandu-l, mi s-a taiat respiratia (metaforic vorbind, evident) pret de cateva momente. Va dati seama ca are 324 m inaltime? Si asta nu ar fi nimic, dar ca sa mai si urci pe scari costa, indiferent ca ajungi terminat in varf...asta daca nu abandonezi pe drum. Nu am riscat, si am preferat doar sa il fotografiez de jos, plus ca ar fi insemnat sa stau toata ziua la coada si timpul nu era de partea mea.

Si hai apoi, dupa un scurt ragaz, catre Hotel des Invalides, aflat in apropiere, care gazduieste, in Domul Invalizilor, impresionantul mormant al imparatului Napoleon, dispus in asa fel incat in momentul in care il privesti, trebuie sa iti pleci capul.

De aici am mers si mai departe, spre Podul Alexandru al III-lea, cu statuetele poleite cu aur, pod ce leaga Domul Invalizilor de Champs-Elysees.

apoi am trecut pe langa Grand Palais si Petit Palais,

pentru a face un nou popas in Place de la Concorde, in fata Obeliscului adus de Napoleon din Egipt.

Deocamdata inchei aici, cola si-a pierdut din efect iar mie mi s-a facut somn, asa ca va las in Place de la Concorde si continui maine si cu partea a doua din plimbare.

Compliment

noreply@blogger.com (Onutzza) — Sun, 21 Aug 2011 00:31:00 +0000

In saptamana de lucru care doar ce s-a terminat am primit cel mai frumos compliment din ultima vreme, de la pacientul meu preferat, de fapt primul pacient francez de care m-am ocupat, un domn deosebit de politicos si fin, in varsta de 70 si ceva de ani, caruia i-am dat, inainte de a fi vazut anul nasterii, in jur de 48-50 de ani, pentru ca asa parea, dupa aspectul fizic. Omul este foarte activ, face sport regulat si vine la noi pe sectie pentru chimioterapie. Aflat acum la a treia sedinta chimio, la aproape doua luni de cand lucrez aici, mi-a spus ca la fiecare reinternare a constatat ca am facut mari progrese cu franceza, ca ma exprim mult mai cursiv si mai corect si ca i se pare ca am reusit asta intr-un timp foarte scurt. Am discutat cu el despre ce carti mai citeste, i-am povestit ca si mie imi place sa citesc mult si ca atunci cand am timp imi place sa scriu. I-am multumit pentru aprecieri, stiind totusi cat de sarac este vocabularul meu in franceza comparativ cu nivelul la care mi-as fi dorit sa fie, insa, ca si in celelalte doua dati cand m-am ocupat de dumnealui, mi-a repetat: "mais, ça va venir en temps, ne vous inquiétez pas!".

Dimineti cu desene animate

noreply@blogger.com (Onutzza) — Wed, 03 Aug 2011 20:57:00 +0000

Mno, primind in seara asta de la Rory un mesaj care m-a amuzat, m-am gandit sa scriu si vreo doua vorbe intr-un nou articol si sa ma laud cu darul pe care mi l-am facut din primul meu salariu in euro: mi-am luat televizor! Si mai am si teletext la el, asa ca atunci cand ma uit la vreo emisiune sau vreun film, am teletextul deschis si am si subtitrare. Ma ajuta enorm chestia asta, caci pe langa ca aud limba franceza, mai vad si cum sunt scrise cuvintele. Iar dimineata inainte sa plec la munca dau drumul la tv si ma uit la desene animate, evident, cu subtitrare. E chiar haios, caci fiind pentru copii nu sunt cuvinte complicate, propozitiile sunt simple, iar unul dintre desenele animate este chiar despre cuvinte in engleza, avand scopul sa ii invete pe cei mici cuvinte in limbi "straine". Iar pentru mine e grozav, caci eu cuvintele din engleza le cunosc - asa le vad si traducerea.

In rest n-am noutati decat ca vremea s-a mai imbunat, si am revenit la imbracamintea de vara. Weekendul trecut am cautat cu disperare pulovere prin magazine, caci eu sunt mai friguroasa, iar la temperaturi de 16-17 grade nu prea merge sa te imbraci cu bluzite de voal cu maneca scurta, adica ce mi-am adus eu de acasa in ideea ca e vara, ca e cald si ca asa imi incap mai multe haine in bagajul in care a trebuit sa-mi adun toate cele de trebuinta pentru inceput.

Cam asta-i deocamdata. Peripetii nu prea am mai avut, cu exceptia diverselor probleme pe care le-am avut de rezolvat la spital, legate de pacienti, probleme pentru care a trebuit sa vorbesc la telefon, ceea ce este lucrul care imi displace cel mai tare. Adica nu sa vorbesc la telefon, ca datorita mie si familiei mele firmele de telefonie mobila la care suntem abonati vor rezista in continuare, asiguram targetul lunar, ci sa vorbesc la telefon in franceza. Aia-i chestia cea mai cea. Pana acum m-am descurcat. Mai balbait, mai repetat, mai scuzat ca nu sunt frantuzoaica si ii rog sa imi vorbeasca mai lent, dar ne-am inteles.

Apropo de asta, cei mai tari sunt pacientii de origine italiana. Si cea mai tare faza a fost zilele trecute, cand una dintre asistente vine la mine si imi zice: "Stii, pacientul X are o problema cu nush ce medicament, ca vrea doza mai mare decat doza maxima zilnica, pe care deja o primea, si ca nu vrea sa priceapa ca nu ii putem da mai mult." "Ok zic eu, dar poti sa vii cu mine, caci el e italian si vorbeste cand franceza cand italiana, mi-e greu sa il inteleg". La care asistenta se apleaca spre mine si imi zice zambind: "Nici eu nu inteleg ce spune, nici macar in franceza". "Ouchei, e de bine, atunci ma duc eu, trebuie sa iasa ceva". Pana la urma a iesit: din doua cuvinte in franceza pronuntate prost la un cuvant in italiana de care ma mai prindeam (traiasca desenele animate de pe Italia 1 si Canale 5 pe care le urmaream inainte de plecarea la scoala cand eram in clasa a 5-a si aparuse televiziunea prin cablu), am priceput ce voia pacientul, el a priceput ce i-am zis eu astfel incat ne-am despartit clarificati, durandu-ma mainile de la atata "vorbit" in limbi straine.

Si chiar ca inchei aici. Da' revin eu curand cu noi povesti.

Hai ca nu mai e dracul asa de negru

noreply@blogger.com (Onutzza) — Thu, 28 Jul 2011 22:20:00 +0000

Ieri am implinit 4 saptamani de cand ma aflu in Franta. Nu stiu daca cele mai dificile ever, dar suficient de grele incat sa resimt fiecare secunda petrecuta aici. Da' parca incet incet incep sa se mai aseze lucrurile. Am cazuri faine de care ma ocup, e o provocare continua. Si satisfactia e cu atat mai mare cand vad ca pacienti veniti cu stare generala agravata evolueaza bine sub tratament. In Ro, am avut destul de rar ocazia sa prescriu eu tratamente - am avut sefi care m-au lasat sa iau decizii, dar si sefi care nu aveau niciun gand sa ma lase sa scriu ceva in medicatie. Nu sunt de condamnat, cat timp era parafa lor in joc, probabil ca si eu as fi facut la fel (pentru ca, pentru cine nu stie, in medicina, in Romania, dupa ce termini facultatea, nu poti profesa fara rezidentiat, iar pana nu dai examenul de specialist nu ai drept de practica, trebuie sa lucrezi cu un medic indrumator). Aici nu am un anume medic indrumator. Aici ma ocup direct de pacienti, iar apoi, unde am nelamuriri, sau daca nu sunt sigura de ceva, pot intreba pe oricare dintre medicii de pe sectie. Pacientii apartin sectiei, nu unui anumit doctor.

Pacientii sunt foarte simpatici. Ma corecteaza cand fac greseli in exprimare, ma invata cand trebuie sa spun "le" si cand "la", sau "de" si "du", sau chiar cuvinte intregi atunci cand nu cunosc termenul in franceza si incep sa le arat prin semne ce vreau de la ei. Ii amuza si colaboreaza bine. Ii pun saracii, uneori, sa-mi repete ce spun, ca sa inteleg exact, sa nu imi scape cine stie ce lucru important din discutia cu ei care m-ar putea orienta asupra cauzei unei anumite boli. Si repeta, evident, nu ii chinui daca starea lor nu imi permite.

Oricum, aici medicii comunica foarte mult intre ei. Practic, pacientul are cate un dosar cu tot istoricul internarilor, la fiecare dintre medicii care se ocupa de el. Cand pleaca din spital, i se da o externare scurta pentru medicul de familie. Ulterior, tot medicul de familie primeste prin posta un plic cu externarea detaliata. Cate o copie este trimisa si celorlaltor medici ce au pacientul in evidenta. In momentul in care pacientul este reinternat pentru vreo afectiune, se solicita dosarul lui unde exista toate informatiile necesare, astfel incat nu mai e necesar interogatoriul despre antecedente sau alte detalii pe care acesta le poate furniza mai mult sau mai putin, functie de starea lui generala.

Si ca sa revin la partea de vocabular, o babuta simpatica, un pic depresiva pentru ca locuia la azil unde nu prea avea prieteni si se simtea cam singura a fost foarte multumita de ea ca a reusit sa ma invete vreo doua cuvinte din argou, nu de alta, dar sa pricep atunci cand aud vorbindu-se in jurul meu. M-a distrat babuta, mai ales ca ii placea sa povesteasca mult. Bineinteles ca intelegeam partial ce spunea, dar macar ea era fericita ca o asculta cineva :))

Azi am primit felicitari de la primul pacient pe care l-am consultat in prima saptamana cand am venit aici, omul fiind externat inca de atunci si reinternat acum, dupa aproape 4 saptamani pentru o noua cura de chimioterapie, si care nu mai contenea sa imi spuna ca am progresat mult cu franceza de la internarea lui precedenta.

Si am mai primit si o invitatie la film. Am vazut "Bad teacher", noul film cu Cameron Diaz si Justin Timberlake si in care joaca si o fetita romanca, i-am vazut numele la sfarsit in generic, Andra Nechita. Cam siropel, dar ok dupa o zi obositoare. M-a amuzat si m-a relaxat.

Maine e vineri, ce bucurie! Nici nu imi vine sa cred cat de repede a trecut saptamana asta. Planurile pentru weekend sunt facute, probabil tot plimbare si cinema. Televizor nu am, iar filmele lor dublate ma ajuta mult sa ma familiarizez cu franceza.
Hai ca nu e dracul asa de negru.

Tu t'en vas - Alain Barriere & Noelle Cordier

noreply@blogger.com (Onutzza) — Tue, 26 Jul 2011 20:46:00 +0000

Melodia prin care un bun prieten si-a luat la revedere de la mine acum trei saptamani cand am plecat de acasa.

Tu t'en vas
mais non mon cœur mais ce n'est rien que quelques semaines de s'attendre.
Tu t'en vas
mes joies mes rêves sont pour toi impossible de t'y méprendre.
Tu t'en vas
et notre amour nos appartient rien ne saurait nous le reprendre.
Tu t'en vas
l'éloignement aide parfois a mieux s'aimer et se comprendre.
Tu t'en vas comme un soleil qui disparait comme un été comme un dimanche,
j'ai peur de l'hiver et du froid j'ai peur du vide de l'absence.
Tu t'en vas et les oiseaux ne chantent plus le monde n'est qu'indifférence
j'ai peur de toi j'ai peur de moi j'ai peur que vienne le silence.
Lai lai lai lai lai...
Tu t'en vas
mais non mon cœur mais ce n'est rien, rien qu'un départ sans importance.
Tu t'en vas
ce n'est mon cœur tu le sais bien qu'une caprice de l'existence
tu t'en vas
le temps l'espace ne sont rien si tu me gardes la confiance,
tu t'en vas
chaque matin qui vient tu sais pourtant tout recommence.
Tu t'en vas je reste la seul et perdu comme aux pires heures de l'enfance.
J'ai peur de l'hiver et du froid, j'ai peur du vide de l'absence.
Tu t'en vas soudain pour moi tout s'assombrit. Le monde n'est qu'incohérence.
J'ai peur de toi j'ai peur de moi, j'ai peur que vienne le silence.
Lai lai lai lai lai...