"Oriunde e dragoste, acolo sunt şi eu..."

Mulți ani de multe ori mai mulți

2011-08-06T22:13:00.000+03:00

Am numărat acum în gând.

Am început să număr în ritm normal dar pe măsură ce mă întorceam în timp am fost cuprins de surpriza numărului de final… Se împlinesc 10 ani, atât de mulți ani mi se par, de când am plecat pe drumul ce mă ducea la Iași, spre facultate și spre oameni care vor fi mereu, cu mare onoare din partea mea către ei și în cel mai sincer mod, unii din cei mai importanți oameni din viața mea…

Atât de multe amintiri cu bune și rele, cu multe zâmbete dar și cu lacrimi, cu uniri de destine, cu conducere pe ultimul drum al unei a treia bunici a mea, cu botezuri și cu sărbători frumoase, cu grija maternă și bunătatea uneia din foarte puținele doamne din viața mea. Nu am acum cuvinte să exprim nodul din gât, să exprim ghemul de emoții ce împreună cu dorul de ea nu mă lasă să îi reamintesc exact cât de dragă încă îmi e, cât îmi doresc uneori de aici de pe mare să fac mai mult, să întorc timpul pe care l-am irosit și nu am ridicat telefonul să trimit un mesaj să verific ce mai face, să îi aud vocea și accentul atât de plăcut, să îi aduc din nou promisiunea că în acest sfârșit de an o voi vizita…

Doamna Gleja Augustina, femeie cu suflet din Iași, este sărbătorită în mintea și inima mea acum, este ziua dumneaei și vreau să știe că toată această zi este în mintea și inima mea dedicată ei, că îi urez mai mulți ani decât își poate imagina și că toate razele de soare, cu ce aduc ele mai mult pe lume, viață, căldură, lumină, i le dedic…

Am scris despre doamne întâi, așa cum se cade…

Acum despre un domn. E bunicul meu și vreau să îi zic, pentru prima dată de când m-am născut, de mai bine de 28 de ani, ceea ce aș fi vrut să știe de mai de mult. Îl iubesc. Pentru multe. Pentru că mi-a dus grija de multe ori, pentru că mi-a ținut apărarea de multe ori când eram copil atunci când simțeam că nu pot duce singur anumite emoții, pentru că a știut să îmi explice mereu calm ceea ce îi ceream (prin cuvinte sau fără) să îmi explice, pentru că a lucrat lângă mine temele practice, mecanice la care nu sunt prea bun nici acum, că mi-a dat sfaturi așa cum a știut el mai bine, prin povești din copilăria lui, să îi mulțumesc că a ales să facă toate acestea fără a îmi fi bunic de sânge. Vreau să știe că pentru mine e singurul bunic din partea tatei pe care l-am cunoscut și va fi singurul bunic din această parte a familiei pe care îl voi considera mereu adevăratul meu bunic.

Este ziua lui pe 8 august și, din fostul Leningrad, marele Sankt Petersburg mă gândesc la el și îi urez la fel de mulți ani și de acum înainte, mulți și atâția câți poate duce cu seninătate și cu bucurie. Să ne revedem cu bine Abi și să bem un pahar de vodcă așa cum de multe ori doar am glumit…

Este unul din cele mai importante articole pe care le-am scris și cu mai multă emoție decât mă așteptam. Nu e în stilul cu care mulți s-au obișnuit pentru că de data aceasta cuvintele nu le-am găsit suficiente. E însă un articol la fel de sincer ca întotdeauna.

La mulți ani din nou dragii mei, Denis Ciumbargi.

Ce se întâmplă în mintea ta

2011-07-21T23:10:00.000+03:00

Tinerețe frumoasă ca un vis, visuri ce le pierzi dormind, dormi pentru a uita de lucrurile care rămân în urmă. Ești ocupat atunci când dormi și încetezi să îți mai pese de tine, tot ceea ce faci este să fi ocupat cu inconștiența.

Orice altă lume este lumea ta și devine locul unde ai loc, locul unde îți poți da seama de diferențele dintre reminiscențele altor lumi. E locul unde zâmbești ca ți cum ți-ar păsa și când zâmbești îți dai seama că e locul unde ai crezut că vei trăi.

A fi singur e doar o singurătate, una singură, la fel de singură și ea și e bine căci în felul acesta nu ai decât o singură singurătate de aruncat pentru a ajunge în locul unde ai crezut că trăiești.

Crede din nou ca și cum ai sta sub ploaie așteptând norii să dispară pentru a putea țipa la soare. Gândește-te că probabil gândești. Vorbește ca și cum ai avea o voce. Vino mai aproape de marginea unei prăpăstii ca și cum ai vrea să te arunci însă tot ce trebuie să faci este să te bucuri de priveliște. O prăpastie nu înseamnă golul unde ai putea să te scufunzi și să te sfârșești, e poate dor acel loc sus unde ai ajuns, unde ai uitat că ești precum și lungul drum și multele eforturi care le-ai făcut să ajungi acolo și din care acum trebuie să te bucuri doar de priveliștea ce se întinde înaintea de acolo. Crede că te gândești că ești iar un întreg.

Nu mai sunt griji neîngrijite, nu mai e acea liniște care să fi fost o casă pustie, nu mai e decât un ”la revedere” spus cunoașterii de sine prin a face iar cunoștință cu tine. Mereu încercăm să ne referim la noi ca la vechi prieteni pe care ajungem să îi cunoaștem din ce in ce mai bine. Dar dacă ai face acum cunoștință cu tine însuși, ce ai vedea nou la tine? Lucrurile noi, lucrurile bune sunt mereu memorate peste amintiri mai vechi.

Care e deșertul în care șoaptele ce ți le spui se pierd? De câte ori ai ți-ai spus cuvinte despre care ți-ai zis ca le vei scrie mai apoi ca să nu le uiți, de câte ori te-ai întrebat cui îi pasă oare de viața ta, ai crezut că nimănui și cum te-ai convins că nu orice braț întins s-a risipit spre cer? Ai uitat câte cuvinte de încurajare ți-ai rostit? Unde sunt ele acum? Sunt viața care acum o ții în tine, ele au murit, s-au pierdut pentru ca tu să își găsești drumul. De ce ai uitat asta? Mulțumește-ți pentru asta. Mereu cuiva îi va păsa de viața ta. Ție. Și e suficient.

Îngeri ce vorbesc prin gura demonilor

2011-07-14T23:17:00.000+03:00

Uneori se întâmplă lucruri ce ne surprind, ne plac și ne lasă cugetând atunci când se termină. Uneori lucrurile ce se întâmplă sunt banale precum un film la care te uiți din plictiseală și față de care nu ai nici o așteptare înafară de a te distra temporar dar care apoi sfârșește prin a te prinde, a te cuprinde și îți lasă lacrimi sau zâmbete pe chip.

Uneori e artă, e arta de a spune o poveste, alteori e modul în care imaginile înlocuiesc mii de cuvinte sau e poate doar golul pe care rutina îl macină în tine și pe care sufletul îl umple cu artă pentru a te menține pe linia umanității.

Uneori sunt replici banale sau prea profunde pe care nu le înțelegi decât prea târziu când diferite contexte le evocă și le aplică unor momente trecute din viața ta sau prea recente încât aproape par la prezent.

Uneori sunt întrebări despre lumea reală comparată cu lumea din rătăcite filme, de ce acolo e într-un fel care e la fel, diferit sau la fel de diferit precum fiecare gând ce îți trece prin minte.

Uneori sunt lecții pe care le înveți cum nu te aștepți, de unde nu te aștepți, uneori din viața de zi cu zi, de la oameni cunoscuți sau străini, de la locuri care le vezi doar o dată sau de prea multe ori, alteori înveți doar dacă ai suficientă dorință de a vorbi cu tine însuți. Uneori poți învăța lecții mari din filme mici.

Uneori e nevoie doar de o idee pentru a crede în mai mult, în a schimba modul cum vei vedea de acum sau de mâine viața, despre cum vei crede în mai mult bine sau cum să faci mai mult bine sau cum să te ridic când nimic nu e bine unde ar trebui.

Uneori contează doar să vedem ce e real și să mulțumim că putem învăța să râdem de minciuni…

Uneori trebuie să crezi că îngerii există și că nu se vor opri de la nimic în a îți șopti la ureche vorbele de care ai nevoie, trebuie să crezi că îngerii pot lua orice formă care își trece prin cap acum sau oricât te-ai gândi și uneori trebuie să crezi ca, dacă e nevoie, îngerii se vor folosi chiar de gura demonilor din jurul tău pentru a face auzit mesajul lor.

Uneori, din acest motiv, trebuie doar să asculți toți oamenii din jurul tău, chiar de par demoni…

Dincolo, peste umărul meu

2011-06-14T22:27:00.000+03:00

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură…

Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță.

Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu contează să alegi din care categorie vrei să fii.

În lumea de dincolo de umărul meu lumea te ajută să te ridici doar ca să ai de unde cădea mai puternic, mai dureros și cu mai mari sorți de a nu mai putea să aspiri să te mai ridici vreodată. Uneori îți vând visele lor doar ca să poate avea cu ce să îți cumpere sufletul. Tot acolo în acea lume sunt oameni care învață să nu regrete faptul că sunt mai jos decât alții pentru că știu că prin faptele lor bune nu vor fi uitați niciodată, nici măcar de cei ce fac negoț de vieți și suflete.

În lumea de dincolo de umărul meu e cineva care mă ține de mână și îmi arată furtunile argintii de departe, cu străluciri de emerald, furtuni ale amintirilor ce inima mea le-a știut cândva. Tot acolo e și un cântec ce cineva îl cânta cândva. Când toată lumea doarme cineva e treaz și se gândește să viseze la ce e interiorul de dincolo de ochii tăi. Totul e la un umăr distanță de ceea ce poți face cu viața ta.

În lumea de dincolo de umărul meu regii au nevoie de regine, de palate și de toate cele însă regatele le sunt limitate de granițe ale altor regate ce așteaptă să fie botezate de iubire și râsete, de curcubeie ce ca un miraj le promite să devină cele mai minunate. De aici, de dincoace de umărul meu, văd însă cum doar unele regate găsesc cu adevărat frumusețe dăruind râsetele din regatul lor regatului vecin ce are deasupra un minunat curcubeu pentru a distruge bariera dintre ele și naște un regat mai mare care, din iubire și înțelepciune, le va avea acum pe toate, râsetele, curcubeul pe fundamentul iubirii. Uneori, doar înțelegând că cel de alături e mai important decât tine poți zbura, poți deveni mai puternic, cu rost și mai fericit în viață.

În lumea de dincoace de umărul meu e o ușă și multe rafturi pline de cărți și albume acoperite de praf dar în care găsesc uneori comori despre viață.

Aș vrea să îmi scrii ce e în lumea de dincoace și dincolo de umărul tău…

Sunt ceea ce alții văd în mine

2011-06-09T21:34:00.000+03:00

De multe cuvinte nu am mai așternut rânduri. De multe timpuri nu am găsit puținul necesar de a fi ceea ce mă face diferit, diferit la fel ca fiecare dintre cei ce sunt în jurul meu.

Azi mi-au trecut gânduri peste alte gânduri în care mă gândeam că sunt ceea ce alții văd în mine.

M-am gândit că sunt indian căci mulți indieni de pe vapor mă văd unul de-al lor și îmi oferă salutari și vorbe și atenții ce alții nu le primesc deși le doresc. Ei cred că le semen, că le sunt aproape și probabil mă port mai deschis cu ei. Dacă sunt indian mi-a venit natural să întreb despre zei și legendele lor, am avut în minte imaginea lui Mogly din Cartea Junglei, mi-am imaginat că o să mă întorc în India să simt aromele, culorile și sălbăticia de acolo deși nu am fost niciodată în India. Tot la fel m-am gândit că sunt și ucrainean, rus pe cât sunt de român.

M-am gândit că sunt marinar deși nu am cunoștințe ample de marinărie pentru că alții mi-au dat un carnet de marinar care să îmi ateste cunoștințele despre mare ce le am în plus față de alții. Sunt marinar pentru că sunt călător pe fruntea mării și un servitor al celor ce văd marea dar care ca și mine sunt săraci în a o păstra minunată și curată așa cum este ea în sinea ei, sine din care toți ne-am născut.

M-am gândit că sunt un om bun pentru că alții văd în mine suport și ajutor deși nu reușesc să văd până la capăt cum îi ajut pe alții. E bine că sunt totuși mai bun decât alții și pot încerca să arat că binele e ceea ce toți putem oferi cu ușurință.

M-am gândit că sunt englez britanic și că am spiritul unui explorator pentru că alții văd în mine abilitățile unuia, dorința de merge în locuri noi și a le primi toată oferta de istorie, toate poveștile de la nașterea lor până la venirea mea ce rămâne marcată prin amintiri și imagini colorate. Ar trebui să fac și poze alb-negru.

Sunt un scriitor de rânduri ce plac unora și asta mă face parte din oamenii care zic frumos sau deschis deși tot ce fac este să vorbesc cu mine însumi în rândurile ce le ofer altora deschiși să le vadă înțelesul.

Sunt un copil deși am 28 de ani pentru că mă joc des și râd către Soare precum micul Nică Creangă ca să îi mulțumesc că mă gâdilă cu razele lui și că mă face să strănut de fiecare dată când ridic ochii spre el. Cred că sunt un foto-sensibil cu zâmbetul pe buze către cauza sensibilității.

Sunt mai multe, sunt și rele printre cele bune, sunt și neutru prin comparație cu măreția altora sau prea mult dar sunt acolo undeva, cândva, atunci când cunosc pe cineva și vrea să îmi scrie…

Nu mă gândesc ce cred despre mine că sunt, sunt de cele mai multe ori doar răspunsul pe care alții îl au când sunt întrebați despre mine, sunt ceea ce alții văd în mine.

Scriere la 27 despre cei 28 ce îi împlinesc pe 29

2011-05-27T22:18:00.000+03:00

Cu privirea sprijinită pe ceața de pe vârful munților Norvegiei, munți ce se bălăcesc în apa prea gri și prea rece, sub ploaia și norii ce aduc frig primăverii mă gândesc la ultima zi a celor 27 de ani și cum voi sărbători împlinirea a 28 pe data de 29 mai…

Anul acesta mi-am depășit propriile speranțe și propriile-mi ziduri și am ajuns în locuri de vis și mi-e greu să număr câte vise s-au împlinit de când am plecat cu casa pe valurile mărilor și oceanelor lumii. Am făcut ce au făcut și alții dar am făcut ceea ce nu am făcut niciodată și alții nu vor putea face vreodată…

Cei 27 de ani au început acum 28 de ani și sper să îmi aduc aminte mereu de norocul de a scrie pe ale mele memorii tot ceea ce mă transformă în om împlinit cu povești uimitoare despre lumea cea mare și cei ce fac parte din ea, despre culori și uitare de sine cu uimiri de splendorile ce nu le vedem din prea multă grabă.

28 au început cu câteva zile mai devreme când lumea te face să te simți special și te oprește să te felicite în avans, să uneltească pentru tine și când tu îți bați capul să le întorci zâmbetele făcând ceva frumos pentru ei, un moment de unire cu toți să imortalizezi amiciția lor și prezența lor acum în viața ta.

Am evoluat ca individ pe vapor și am fost frumos primit printre cei mari și mi se oferă șansa ca la 28 să fiu mai sus și să pot dovedi mai mult și să ofer mai mult ca și alții să urce spre mai bine cum și eu am primit zâmbete și ajutor.

Mulțumesc oricui și către orice m-a ajutat să am un 27 mai frumos decât speram și sper ca la 28 de ani, începând pe 29 mai continui să mă întorc spre înainte așa cum am uitat să fac la un moment dat…

La mulți ani mie și celor ce oferă viață vieții mele!

Dublin, Irlanda, Anglia

2011-04-11T23:28:00.000+03:00

Uimit.

Ignorant, mic, nou născut și nedrept.

Umplut de viață, admirație și proaspete dorințe. Dublin e un oraș uimitor.

Un amestec total de senzații, emoții a explodat în mine și la fiecare pas sau colț de stradă spuneam ceva ce compara ceea nu știusem niciodată despre Dublin cu ceea ce mă izbea prin prezență.

Cultură și foarte multă tinerețe și clasă, etichetă sunt cuvinte care trebuie să nu lipsească din adevărul despre acest oraș care astăzi mi-a dat o nouă lecție despre cum nu trăim suficient pentru a afla cât mai multe despre lumea în care trăim. Am fost oarecum ignorant despre venirea în Dublin și starea de spirit îmi era neutră, eram interesat de a găsi mai mult un loc cu internet în care să mă pierd în legătura cu oamenii ce i-am lăsa acasă decât să mă pierd în frumoasa metropolă.

Clădiri foarte moderne și clădiri foarte clasice, totul aproape perfect îngrijit, spălat chiar, arhitectural uimitor îmbinat totul și nici un loc liber care să nu fie plantat cu ceva nou care să nu crească în altceva decât o un alt element arhitectural care să îți fure privirea și admirația.

Cai imenși și impunători prin clasa lor încă mai trag trăsuri de epocă, autobuze supraetajate în care am urcat pentru prima oara și care poartă prospețimea a culturii cinematografice pe ele, copaci înfloriți în culori de roz, lila, mov, alb în contrast cu sticlele gri, negre și pietrele clădirilor de epocă sau moderne, soare și fugitive ploi cu grindină, haine de calitate cusute de mână ca acum 200 de ani sau mai mult, uniforme școlare precum kilt-urile scoțiene, parcuri imense cu o iarbă prea verde și prea îngrijită la rându-i, viori și muzici mai noi, toate simultan, au creat o plăcută amintire și o promisiune despre a mai veni să cunosc mai bine capitala Dublin.

Uimit de acestea am lăsat pentru mai târziu mesajele mele de drag și de mai bine, de urări de ”La mulți ani!” dragelor mele Cristina precum și doamnei Georgeta însă rândurile acestea sunt către voi să vedeți că nimic nou nu va șterge bucuria să vă am în mine și să fiu cu gândurile la voi de ziua voastră de naștere.

Aurora Boreală, spectacol timid al Reginei Zăpezii

2011-03-01T14:25:00.001+02:00

Zgribulit scriu, cu picioarele reci din cauza grabei ce m-a făcut să sar peste etapa de a îmi mai pune și șosetele, fericit și cu un mare sentiment de împlinire și cu mai mare deschidere spre partea bună a vieții.

O umbra de lumină, fâșii de gri albăstrui cu mici note de verde, valuri de ceață, forme ce se schimbă la fel de repede cât clipești, asocieri de gânduri ce încearcă să compare ceea ce vezi cu ceea ce ai mai văzut, stele imense cum nu ai mai văzut pe alte ceruri vreodată, agitație de oameni și voci, explicații în multe limbi diferite a fenomenului căci fiecare vrea să înțeleagă ce se întâmplă în înaltul cerului, deasupra cerului, totul e parte din unicul fenomen al Aurorei Boreale…

Particule cosmice magnetizate de apropierea de polii Pământului ce interacționează cu oxigenul și azotul din atmosferă formează un joc de culori ce are loc la zeci sau sute de kilometrii deasupra norilor. Culori de verde, gri, albastru, roșu, galben, un fel de curcubeu desfăcut de culorile sale în sute și sute de mii de steluțe sau fire de nisip cosmic care se cern prin aerul rece al zonei arctice…

E prima Auroră Boreală ce, deși timidă, ușor fadă, și-a susținut spectacolul pe care l-am așteptat pe neașteptate… Precum o femeie ce doar și-a întins brațul moale pentru a o conduce, pentru a face cunoștință, atât s-a făcut simțită și această Auroră, suficient însă pentru a rămâne fermecat de prezența sa precum un parfum al unui trecător, parfum ce îl porți în amintiri trecute…

Poate voi mai dansa cu această timidă doamnă rece, Regina Zăpezii poate din basmele lui Hans Christian Anderson, regina de deasupra zăpezilor ale nordului, ale Norvegiei, a ghețarilor, un dans de care să pot să spun ”a fost odată ca niciodată o clipă dintr-o iarnă…!”

Zăpadă cu dor și cu poftă

2011-02-27T16:12:00.001+02:00

Narvik, oraș ascuns sub impunătorii munți ai Norvegiei, între munți de gheață și metal, fier, cea mai mare comoară subterană a recilor masivi…

Narvik, orașul unde am ajuns în căutarea Aurorei Boreale…

Dincolo de treptele ce duc spre lumea din afara vaporului se amestecau apa și gheața, zăpada și frigul. Un derdeluș aproape perfect pe zeci de metrii pe care cu nerăbdare am alergat dorind să alunec… Am reușit voluntar și involuntar, am eșuat voluntar și involuntar dar totul a fost de ajuns pentru a gusta din jocul de care îmi era poftă. Zăpada am calcat-o căutând locurile nepășite încă și cu marea Nordului în stânga, sub lumina orașului ce era dincolo de mare, la kilometrii am stat în liniște câteva clipe, de ajuns și ele…

Deasupra-mi noaptea separa negrul său cu negrul muntelui de mii de metrii înălțime prin șuvițe de zăpadă ascunsă în crăpăturile acestuia.

Am traversat calea ferată din apropiere, o cale ferată ce are un muzeu propriu datorită războiului mondial, al doilea, când aici s-a blocat alimentarea cu fier pentru Hitler și Germania, lucru ce a dus la slăbirea forțelor acestuia și astfel s-a contribuit la finalizarea marelui război. Am traversat calea ferată pentru a mă apropia de casele simple dar atât de moderne prin simplitatea lor, atât de practice și am rămas surprins de libertatea ce o inspirau și de încrederea în oamenii cu care locuitorii lor se învecinau… Nu existau porți la gardurile ce limitau doar spații de menaj sau o mică parcare, ferestrele largi, curate, fără perdele, doar lămpi colorate și flori în geamuri, puteai vedea tot ce se întâmplă în casa fiecăruia și puteai vedea mobilierul, tablourile, farfurii și nu puteai să nu te abții să nu te gândești la cărțile de basme cu ”Spărgătorul de nuci” căci totul părea de un roșu aproape de cel al lui Moș Crăciun a cărui casă e și ea aproape aici dincolo de cercul polar…

Am avut poftă de iarnă, aici în Norvegia, în interiorul cercului Arctic am avut prima zăpadă a acestui an pe care am putut-o simți, cu dor și cu poftă…

Prima trecere peste Cercul Arctic

2011-02-25T15:46:00.000+02:00

Prima amintire ce va fi învăluită de timp și prefăcută în alte emoții.

Am trecut dincolo de Cercul Arctic înconjurat de munți înveliți de zăpadă, de brazi cam goi dar colorați în nuanțe de munte, de oceanul prea rece, de vântul și norii prea gri violeți.

Minute întregi de așteptare cu rost sub zâmbetul și privirea căpitanului ce avea grijă să nu îmi fie prea frig. Mai cald decât m-am așteptat datorită unui zid de calzi oameni, la fel pentru prima oară și ei traversând o linie nevăzută dar plină de mare încărcătură de suflet.

Peisajul mi-a părut puțin rupt din fantastice filme și totul fantastic a fost prea real în acele câteva clipe unice cât a durat să îmbrățișez aventura de a explora cu mintea și totul Antarctica!

Cu câteva minute de timp și minute pe hartă distanță de linia invizibilă a Cercului Arctic o mică insulă anunță momentul trecerii prin două elemente, ambele sufletești, un far alb ce vine să aducă lumina celor ce caută și un glob de bronz, o statuie ce e copie a marelui glob din Capul de Nord (North Cape). Un simplu dar maiestuos glob, văzut de mii de oameni, încărcat de mesaje nescrise cum ar fi că la un moment dat toți avem locul nostru undeva așezați, fie că suntem încă pe drum în a ne descoperi drumul…

Momentul trecerii, un singur moment, imposibil de măsurat, a fost susținut de strigătul puternic al vaporului, două salve ce au eliberat strigătele captive de emoție din mine, din noi toți ce am fost acolo.

Nu e nevoie de mai multe cuvinte pentru a putea marca în mine acest prim unic moment.

Copil și om mare sunt toate deodată fericit că am avut norocul acestei amintiri prinsă în aventură… Copil am fost și eu, copii am fost toți câteva minute când am luat jocul lui Richard, vestitorul vaporului, ce ne-a păcălit spunându-ne că tradiția cere ca după trecerea liniei cercului Arctic trebuie să ne întoarcem spre stânga, lucru ce l-au făcut zeci de oameni, să strângem bărbătește mâna celui din stânga noastră, lucru ce l-au făcut toți și să le zicem cu tărie apoi tuturor celor din stânga noastră ”Fac cinste cu o băutură!”… Toți am izbucnit in hohote de râs căci a face cinste zecilor de oameni și a fi cinstit de ceilalți din dreapta ta ar fi însemnat o adevărată și mai amețitoare aventură…

Totul e acum o imagine în mintea mea și un zâmbet pe colțul buzelor pentru care sunt fericit că am avut ocazia să o savurez…

22 februarie 2011, Amsterdam, Olanda

2011-02-22T15:50:00.000+02:00

În repetate rânduri prin repetate locuri pe ale căror pământuri nu am apucat să calc…

Se poate a fi într-un oraș fără a ști cum arată. Se poate a fi plin de bucurie pentru vremea bună ce ar face o vizită în acel oraș una memorabilă. Se poate a fi însă ocazii mai bune și lucruri bune se pot întâmpla pentru cei ce așteaptă precum și nenorocul de a rata ocazii pentru cei ce nu fructifică la timp.

De prea multe ori ar trebui să mă întorc în acest oraș așa cum de prea multe ori a trebuit să urez de la distanță ”La mulți ani!” părinților mei ce sunt ambii născuți în aceeași zi. Gânduri spre ei fug iute și deși la distanță vorbe au putut fi rostite.

E important ca în fiecare an să regăsesc aici urări către ei așa cum e important să se întâmple și bune și rele ca o familie să fie familie.

La mulți ani părinților mei…

Eleganță de alb și inimi de soare

2011-02-18T23:59:00.000+02:00

Atunci când cineva e tot ce poți ști, atunci când totul e rostul tău căci cineva a dat un sens vieții tale, atunci când regreți decât că nu a fost mai mult timp, atunci totul e logic.

E logic să stai în fața unui mormânt și să continui să vorbești celui ce doarme despre tot ce în urma-i se întâmplă, acasă, despre cei ce sunt bucăți de suflet de voi împreună create…

Tot atunci e natural să îi spui celui ce doarme acolo jos simplu ”Dacă ai nevoie de mine sau de ceva, sunt mereu aproape, în continuare…”

Precum cai albi ce aleargă dinspre mare spre tine, precum vise alunecate din basme și atingeri de tot ce e mai cald și mai moale, precum șoaptele ce din buze îndrăgostite se culcă peste pielea ce se alintă precum în zilele ce cu nori sau cu soare te-au bucurat căci adormeai în brațele sale ce erau casa ta toată, totul devine elegant precum puful cel moale, precum hainele ce i le purtai ca să îi simți mirosul prea drag, precum genele-i ce i le adorai să le vezi căzând peste privirea ce îți completa aerul ce te ținea în viață.

E o scrisoare să știi că te am în inimă încă chiar de ani au trecut și, oftând uneori, aștept să te revăd cu tot ceea sunt…

O sclipire eternă a unei minți imaculate

2011-02-15T21:01:00.000+02:00

Amintirile pot fi ele singure sau pot fi alături de amintirile altcuiva.

Același loc poate fi o amintire frumoasă pentru cineva și una îngrozitoare pentru un altul…

Cât ai da să transformi o amintire urâtă într-un loc gol din memoria ta?

Ce garanție ai că acel loc rămas gol va fi umplut cu o amintire mai bună?

Când suferi și lacrimi curg fără voia ta te uiți la lumea din jur și te aștepți ca toți să îți vadă durerea și lumea din jur să se oprească și să fie alături de tine… Dar… Lumea din jur trece pe lângă tine văzându-și de ale ei bucurii și tristeți, de ale sale griji, de toate ce fac viața așa cum e ea și, atunci, te simți si mai singur, singură și mai plin(ă) de durere…

Dar te-ai gândit că acesta e modul prin care viața te ajută să vezi că totul trece?

Dincolo de aventuri au adormit trecuturi

2011-02-03T23:43:00.000+02:00

A trecut prima lună a anului și ultima zi a lui ianuarie mi-a adus o listă de emoții împlinite la care nu mă așteptam.

Am trăit aventura numită Brazilia și unul din ale ei orașe, Manaus… Am vizitat în timpul zilei masca culturală a capitalei, am vizitat prima operă electrificată de pe marele râu Amazon dar care e și o operă arhitecturală ce datează de pe vremea baronilor ce au colonizat malurile imensului râu, am cunoscut un tânăr viitor amic și am intrat în locuri de importanță vitală în economia și viața politică a acestei țări.

Ziua are mereu o noapte ce o urmează și spontani precum speranța am fugit de pe vapor alături de o colegă (mereu plină de surprize, Suzana) pentru a ne aventura în întuneric, într-o canoe prin ploi torențiale și fulgere pe râul Amazon, în junglă, la vânătoare e crocodili caimani.

Noaptea a fost mirifică, roșul cerului străbătut de fulgere era reflectat de copacii negri ce sclipeau în străluciri ale sutelor de licurici ce se jucau printre ale lor ramuri. Pădurea ecuatorială, o adevărată sălbăticie, jungla, au oferit o emoție unică ce merită păstrată.

Am ținut în brațe crocodilii prinși de vânători cu mâinile goale, am băut Cahpirinnia și am fost fericit să risc pentru aventură.

A doua zi am văzut Capibarra, frate mai mare a porcilor de Guineea și, mai apoi, cel mai dulce animal, leneșul, ce mi-a stat în brațe ca un prunc.

Tot în ultima zi a lui ianuarie am vorbit cu ”Prințul meu” și m-a fericit și mai mult faptul că l-am simțit în inimă, chiar la o așa distanță. Mi-a purtat noroc căci la câteva ore de fericirea de a vorbi cu el după atâtea săptămâni, totul s-a schimbat pentru mine pe vapor prin promovarea care am primit-o!

O lună minunată pentru care trebuie să îi mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor celor ce m-au avut în grija lor…

Cinci curcubeie și o zi

2010-12-12T00:42:00.000+02:00

Jurnal de călătorie

Un deget spre o zare.

Nu știu dacă a fost îndreptat spre miazăzi sau miazănoapte.

Era un deget îndreptat spre un curcubeu ce unea într-un cuplu marea și un nor.După alte câteva clipe, spre aceeași sau spre altă zare, un alt curcubeu, poate același ce și-a scuturat iar culorile sau un alt curcubeu ce se dorea și el important pentru un alt nor și aceeași mare.

În partea opusă, sub un mai mare și mai alb nor, un mai mic și mai colorat curcubeu s-a reflectat în apă, el singur spre deosebire de celelalte.

Aproape de apusul soarelui, când norii se adunau a ploaie și a pastel totodată, un înalt arc a răzbătut printre valurile de nori și valurile de apă, un arc de culoare și culori ce săruta, susținea sau fugea de un alt curcubeu ce stătea la fel de arcuit deasupra-i…

A fost o singură zi, ultima dinaintea mijlocului Oceanului Atlantic, cu o zi înainte de insulele Azore, o singură zi cu cinci curcubeie minunate ce mi-au făcut ziua mai largă, mai înaltă, mai bună.

Tot azi un parfum Armani s-a transformat într-o invitație, apoi o privire și un zâmbet.

Cinci curcubeie și o singură zi ce o împart poate cu cineva când vor fi fost citite rândurile acestea…

La mii de metri deasupra fundului mării

2010-12-08T11:23:00.000+02:00

O melodie, o ”Poveste de iubire” un pian și mai multe degete alintând lumina difuză din cabină.

Singur cu dor, dor de a scrie, dor de plânge și dor de a nu crește.

Zile mai bune și zile mai grele trec greu și spor la putere și curaj îmi caut ca toate să treacă.

Singur de dor, cu oameni ce poate încep să conteze, cu oameni ce vor să mă uite sau scriu să mă aibă.

O punte și-o mare, un munte plin de prea valuri și soare sub ele. Poate voi coborî pe o insulă să mă îmbăt de odihnă, lumină și uitare.

Mi-e greu și aș scrie ca alții să-mi scrie.

Aș plânge însă acum mă simt mai cu mine, cu mai mult din ce poate voi avea, o casă a mea, muzică în surdină, piane plângând ale clapelor lacrimi de sunet, o lumină prea stinsă-n uitare, obosită sau adormită.

Mulțumesc cui pentru tot…

Mergând spre casă, sub soare, pe mare…

2010-11-27T14:15:00.000+02:00

Răsărituri şi apusuri de Soare se vor scurge prin clepsidrele oceanelor strânse la mijloc de tropici, ecuator şi de lumea cea mare…

Culori de cald şi de rece vor urca spre departe şi vor plana precum păsări în zbor prin zilele şi nopţile în care voi fi învăluit de sunetul unor doruri ce vor crea nori şi valuri pentru a ajunge la mine…

Luni întregi pe ape, printre valuri împletite de delfini, valuri ce vor fi ca de satin ce moale curge să ne învelească, valuri în culori de lapte aproape de malurile nisipurilor albe ale insulelor exotice sau albastru de albe lipite fiind de sărutul gheţarilor ce din apă se ridică spre a fi o altfel de apă…

Voi fi printre noi şi străini oameni ce la scrieri viitoare vor însemna mai mult sau mai altfel, oameni ce vor fi noi braţe ce mă vor ajută să urc sau să cobor cu sufletul, să cresc sau să uit ce sunt ca om…

Priviri lungi spre orizonturi de cer şi de ape, doar ele două unite ce se vor scufunda în inima şi mintea mea pentru a crea poate jurnale de bord şi o carte, fotografii de alb şi de negru, de culori pătate, nenăscute sau pierdute, oferite ce vor fi parte din ceea ce ar putea fi amintiri fericite…

Voi munci altfel şi voi veni altfel, voi dansa altfel printre noi închipuiri dansuri dionisiace ale unor lumi ce vin cu zei noi şi mai vechi, vor fi altfel de lacrimi de rău şi noi frici, vor fi căi încurcate şi vor fi alte pierderi pentru copilul ce rămâne cu fotografiile amintirilor a tot ce e acum…

Înapoi voi fi mai dorit sau mai mult uitat, mai bătrân şi cu o viaţă mai lungă poate dacă totul din mine se adună spre a păstra ce am adunat bun de la voi cei ce m-aţi completat sau poate voi rămâne rătăcit de mine şi de voi dacă înapoi veţi vedea în mine ce eu nu mai văd…

Sunt cine sunt şi am făcut ce am făcut şi acum scriu despre o carte nouă ce mi se aşează în faţă şi pe care la lumina de răsărituri şi apusuri de Soare ce se vor scurge prin clepsidrele oceanelor o voi citi şi o voi scrie, în arome de ceai, scorţişoară, arome orientale, occidentale, de cafele şi fructe…

Vor trece zile multe, poate chiar luni până când voi mai scrie aici iar şi de aceea, pentru că peste noi vor trece un Crăciun, venirea unui an nou, poate chiar şi zile de primăvară şi Paşte vă las în urmă pentru a mă îndrepta spre voi cu urări de bine, de sărbătoare şi sărbători ce toate să le aveţi bucuroase, cu companie în inimă, cu urări de curaj şi de bun, vă urez să daţi şi altora cu drag şi să zâmbiţi pentru că prin bucurie găsim pe cineva pentru oricine…

Dumnezeu îşi cere iertare

2010-11-08T21:33:00.000+02:00

Printre şoaptele nopţii au ajuns la mine suspinele unui inimi înfundate de singurătate…

Inima unui tânăr în această noapte plânge departe de braţele mele şi mă zbat în distanţă să îi fiu prieten şi să îi iau capul în palme şi să îl aşez pe umărul meu până când amândoi ne liniştim pentru a vorbi, pentru a desfunda ghemul de doruri adunate în el şi pentru ca spre inima lui să curgă iar iubirea ce o are departe de el…

“Mai aşteaptă un pic, va veni iar acasă şi atunci vei uita dorul ce i-l porţi şi te doare acum”…

Un tânăr ce iubeşte e închis în propriul lui trup şi e menit să ducă tot fără a arăta sau împărţi cu cei din jur pentru că nimeni nu se interesează de ce e în adâncul lui, dacă apele sale sunt tulburi, dacă ale sale râuri mai au izvoare şi curg sau dacă lumina din el stă stinsă, acoperită de pietre ascuţite ce îi zgârie interiorul… De aceea cei mai mulţi tineri devin din copii zâmbitori bărbaţi reci ca de piatră…

Şoaptele stinse ale unui tânăr devin şoaptele mele stinse şi deşi doar şoapte, strigă către ecoul singurătăţii din el, din mine, din tine şi din toţi pentru că toţi ne-am golit trupurile şi sufletele pentru a fi mai coloraţi în societate uitând că a golului culoare e negrul cu care ne umplem…

Bărbatul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se spune… Dacă suntem asemenea lui şi înseamnă că şi El e asemenea nouă şi înseamnă că nu iubeşte pe toţi la fel cum nici noi nu iubim pe fiecare din jur la fel…

Înseamnă că şi Dumnezeu greşeşte.

Aş alege să fiu un amic ce nu s-ar despărţi niciodată de cei cărora le promite că încearcă să le fie amic… Aş vrea ca după ce am ales de ale cărui inimi să mă dedic să le arăt cum un moment în care nu simt lângă ei la greu e o zi irosită din viaţa mea …

Un tânăr îşi petrece nopţile în frigul goliciunii unui pat ce arde precum dorul din el şi ştiind asta şi patul meu devine gol şi rece….

Toţi greşim şi niciodată nu e vina doar a unuia fără a fi şi a celuilalt şi de aceea vreau să greşesc faţă de tine pentru greşeala ce ţi-o aduci ţie însuţi de a nu te deschide mai mult către mine, chiar şi cu puţinul ce pot veni lângă tine în simpla şi sincera mea dorinţă de a te vedea iar copil zâmbitor departe de gândurile ce te îngreunează şi te transformă în bărbat mai mult decât ar trebui.

Sunt sigur că dacă Dumnezeu greşeşte ca şi noi, una din greşeli e că lasă să cadă prea mult suspine şi lacrimi uneori în noi, din noi, asta distrugându-ne sufletul cald şi iubitor.

De multe ori însă cred că Dumnezeu îşi cere iertare de la noi şi atunci, ceea ce ne dorim ajunge mai aproape… Noi greşim că nu primim cadoul cum trebuie şi ne punem singuri beţe în roate neaşteptând să treacă timp suficient pentru ca acel cadou să se deschidă până la capăt.

Va veni acasă curând, e cadoul pentru suspinele tale de acum şi vei vedea atunci că va fi mai mult decât te aştepţi şi atunci vei zâmbi aşa cum îţi stă bine… Atunci voi zâmbi şi eu mai mult de drag să te văd fericit…

Lasă-mă să îţi ţin capul în palme, să îl pun pe umărul meu… poţi vorbi despre orice cu mine şi oricând… Sunt alături de tine…

Mă împiedic de viaţă

2010-11-04T22:58:00.000+02:00

Sunt poveşti în care până şi singurătatea se simte singură. Pentru mine este adevăr în multe zile…

Aş vrea să citească cândva despre modul în care mă lasă în viaţă şi cum de fiecare dată simt fie că pot trece peste toate sau cum mă închid mai mult în mine urând şi mai mult faptul că nu pot da mai mult şi bun, altora, retezate fiindu-mi membrele şi gândurile, dorinţele de a vedea binele sau de a respira.

Urât de la naştere şi creat din obligaţie şi de gura lumii, cu alte vise pe care propria-i neputinţa de a le împlini le-a transferat în mine şi atât de puţine de vorbe de bine încât se numără pe petalele unei flori ce se usucă şi ea de jale.

Dat afară din inima lui, dacă am fost vreodată acolo cu adevărat şi mânjit cu vorbe de alungare, cu voce mai niciodată la un ton normal ci mai mereu aproape de înjurături şi alte şi alte terfeliri umane, îndepărtări de locul ce ar trebui de cele mai multe ori să îmi fie casă.

Dorinţa de mă vedea în inexistenţă şi urări să mă scufund sub pământ în moartea a tot ce nu cunoaşte că am dat sau dau sau aş mai putea da altora…

Mă simt blestemat şi călcat mereu de umbra lui ce nu ştie decât să strivească pentru că nu ştie să socializeze în alt mod şi nimic din ce ar fi azi altfel decât ar fi fi fost pe vremea lui nu e bun, nu e adevărat şi merită distrus iar eu sunt din azi, nu sunt un animal supus poftei lui de a mă perinda prin praf, să ascult orbeşte despre cum ştie el tot şi totuşi abia leagă câteva cuvinte înţelepte, cu greu, chiar de viaţa i-ar depinde de asta. Oameni veniţi să îl ajute pentru el e doar ceva normal, o obligaţie a celor din jur faţa de el, stăpânul cunoaşterii a tot ce poate şti un om fără ştiinţă.

Violenţa emoţională se amestecă cu violenţa ajunsă până la sângele meu şi al mamei mele, la impotenţă de masculinitate şi tot ce simt după ce îi arăt că e doar un biet sărman ce devine patetic faţă de el însuşi este doar dezgust faţă de mine pentru că ajung să îi răspund la fel cum el a ştiut să vorbească, trivial şi degeaba. Mi-e silă să fiu o oglindă a sa pentru a reduce la tăcere momentană lumina de la focul ce ar trebui să o aducă membrilor unei familii pentru că doar în acea beznă el se simte bine şi simte că are un rost în viaţă.

E tatăl meu conform sângelui si certificatului de naştere.

E cel ce m-a lăsat fără un tată, fără speranţă, fără iubire, fără glorie, fără un final fericit.

E greu de cele mai multe ori pentru că singur, nu ştiu să îmi scriu povestea mai departe…

Andrei Bogdan Boantă. Cadouri de bună cultură.

2010-11-02T19:33:00.000+02:00

Astăzi scriu fără voie.

Încă nu ştie şi dacă ar şti m-ar lăsa să vă scriu despre el sau mi-ar cere să nu scriu deloc şi să las loc ca el însuşi să vă scrie…

Sunt rânduri despre ani pierduţi sau clipe când totul vine la timp şi poate acesta e apogeul a tot ceea ce a fost sa vină legat de mine şi el.

Sunt rânduri despre ce e bine să ştie că văd despre el sau e bine să fie un start pentru ca voi să vedeţi mai mult din omul ce crede în artă dar care îşi arată şi sufletul atunci când îi daţi voie să o facă.

L-am cunoscut de mai multe ori iar prima dată când am dat mâna cu el era neinteresant pentru mine. Luase doar un loc ce eu l-am avut şi m-am bucurat că-l cunosc doar pentru că în locul ce l-a ocupat se descurca destul de bine din ceea ce puteam observa. Era mult mai împlinit fizic ca acum, mai grăsuţ (să nu zic gras pentru că mă va tachina / pocni pentru folosirea lui), mai ardelean şi avea mari emoţii. Nu era încă cunoscut de noi ca talentul de la “Dansez pentru mine” şi abia curând am aflat că adusese onoruri ţării ca şi campion la dans, lucru care mi se pare uitat de mai toţi atunci când se vorbeşte de el sau când lumea îl abordează.

Abia aplicase pentru a participa ca şi concurent la emisiune şi aştepta cu tremurături de nerăbdare şi cumva de teamă ale braţelor un răspuns legat de aplicaţia lui. Nici asta nu însemna mult pentru mine atunci. Nici nu cred ca i-am urat baftă legat de această emoţie a lui.

L-am cunoscut apoi pas cu pas prin intermediul emisiunii, pas de dans, pas cu lacrimi, pas cu cu hotărâre şi mulţi alţi paşi pe care noi nu i-am văzut dinafara televizorului, pe care poate toţi ni i-am închipuit dar pe care apoi, mai atent fiind la trăirile lui am ajuns să-i simt şi eu.

L-am cunoscut fiind “al dracului” sau cel puţin aşa mi-a părut când i-am cunoscut reacţiile la un concert unde era alături de Andra şi a refuzat să amestece planul emotiv, încurajări în public, din public ale unui om apropiat, păstrând clar diferenţa între personal şi profesional. Apoi m-am gândit că poate aşa urci spre locurile de sus unde el a ajuns.

L-am cunoscut apoi iar, puţin câte puţin, de cele mai multe ori ne-am împuns, am vorbit, ne-am tot tachinat până când i-am dat mai multă atenţie lui şi muncii sale şi am văzut cât a slăbit, cât se consumă, cât poate face singur, departe de mulţi dragi şi drage ale inimii sale, departe de familie, departe de visele lui ce le pune pe locul doi de multe ori pentru visele altora.

Am văzut apoi că e un ghem de emoţii şi că mi-ar fi plăcut să îl ştiu mai mult ca om şi artist şi să nu mai las doar dansul lui să vorbească pentru că are şi multe cuvinte adunate in el.

I-am făcut astfel un cadou, i-am dat o bucată de blog pe care de câteva zile îşi aşterne gândurile, unde îl găsiţi mai intim decât o puteţi face vreodată majoritatea din voi. E un blog unde arta lui sper să se adune şi mai mult decât atât, recunoştinţa noastră pentru oamenii ce tac, ce nu vorbesc atunci când dansează, când luptă, când ne dau emoţii şi care merită mai des cuvinte de mulţumire pentru cadourile de artă şi bună creştere, civilizaţie care ni le fac.

http://andreibogdanboanta.blogspot.com/ este adresa blog-ului său şi deşi e abia la început a pornit cu scrieri atât de personale încât sunt convins că va plăcea şi va creşte frumos datorită unui stil ce îl apropie de oameni cu plăcere…

Unii oameni dansează, alţii ne dansează ca în noi să curgă mai multe şi mai strălucitoare emoţii.

Acesta este un mod amical, poate singura dată când îţi mulţumesc, ţie, Andrei Bogdan Boantă!

Frunze colorate de ceaţă

2010-10-20T16:48:00.000+03:00

Culoare de soare ascunsă în sânul de apă al ceţii.

E dimineaţă ascunsă printre pomi şi clădiri, printre uniri de sus şi de jos.

E ceaţa ce-ascunde tot gri-ul de nori şi-i dă albul de pur şi timid. E culoare de lapte trecut printr-o sită de farmec şi e haină de apă pentru fire de iarbă.

E ceaţă de toamnă între vară şi iarnă, între noaptea ce trece şi ziua ce vine. E pufoasă şi mândră să fie uşoară şi cu ochii de pură fecioară îţi plânge cu milioane de lacrimi bucuria că azi, ne-nconjoară...

E scundă şi firavă şi cu fiecare om ce-i trece prin braţe se desface şi apoi se închide ca model de mai bine despre răni ce şi noi la fel ar trebui să le astupăm.

Frunze ce devin monocrome de toamnă cu ea se-nfăşoară şi noi culori de soare şi nori le îmbracă.

E spectacol de culoare fiecare zi şi fiecare “nimic” devine important dacă-l lăsăm să existe cu sens pozitiv.

De cele mai multe ori treci prin ceaţă fără să-ţi pese deşi lecţia ei e că ignorând tot ce e în jurul nostru trăim ca şi cum un voal ne stă aşezat peste ochi.

E ceaţă de toamnă în această perioadă, e feminină şi curată, plină de apă, simbol pentru viaţă.

Ştii oare cât de tandru e un sărut ce îl aşezi sau îţi e aşezat pe buze, atât de uşor şi de moale, de ud şi de intim?

E ca şi când milioane de picături de dragoste se aştern pe buzele tale precum ceaţa ce se aşterne în jurul nostru în zori.

Aruncă-mi o culoare

2010-10-17T23:08:00.000+03:00

Îmi este dor de tine.

Mereu te uit până în clipa când te găsesc din nou amestecat în listele cu multe şi cu mulţi. Mereu te uit până în clipa când mă trag de păr amintirile “de tine” ce violent se-aruncă-n mintea-mi.

E-atât de mult de când nu am mai scris din tine şi am uitat să te mai bucur lăsându-te să te descoperi poate printre-ale mele scrieri.

Mi-e dor să te mai mulţumesc cu ceea ce trimit din tine şi agitat rămân văzând cum tot ce a trecut nu a trecut decât prin timp dar a rămas păstrat în cuşca de la zoo ce poartă şi acum aceeaşi placă la intrarea spre propria mea lume.

M-am văzut departe de tine şi mi-am adus aminte ce ţi-am scris odată, “într-o zi, îţi vei aduce aminte ca m-ai uitat”, şi s-a întâmplat să îţi reaminteşti de fapt de micul gând ce-am fost.

Mă bucur să te uit precum mă bucur să te văd mai împlinit şi mai aproape de marginea pădurii în care te-ai ascuns şi mă arunc în gol acum pentru a cădea în aerul ce ne desparte.

De multe ori tot ce te desparte de cineva e doar aer calculat în kilometrii şi tot ce te uneşte de cineva e faptul că exişti în lumea acelui om în acelaşi loc cu mulţi, mulţi alţi oameni ce sunt mai importanţi pentru a sa fiinţă decât tine totuşi.

E-un paradox plin de onoare să cer să îmi arunci acum o singură culoare din tot ce eşti pentru ca atunci când te voi mai vedea fără ca tu să mă revezi să pot sta iar cu fruntea sus, încântat că îmi aduci iar vorbe despre ce-am fost şi pot să scriu.

În cuşca mea e doar un lynx, sunt eu, acelaşi lynx ce-a fost din nou născut din propria-i uitare despre sine.

Povestea unui vânt singur pe lume

2010-09-26T19:52:00.000+03:00

S-a născut ca o briză conturată în forma unui elefant aşezat pe un cer de opal. A coborât transparent pentru a se privi în oglinda unui râu ca apoi să îi neliniştească suprafaţa în falduri de valuri.

A găsit apoi o piatră pe care a încercat să o plimbe alături de el dar care a rămas hotărâtă în loc alegând să fie mută la sunetul copilăriei micului vânt.

A dat târcoale unei alei prăfuite şi când s-a decis să meargă pe acolo a traversat-o iute alungat de câinii ce se zbârleau de ciudă că frunzele îi dansau printre pletele transparente şi ele...

A privit printre geamuri şi i-a fost foame de căldura ce sângele o aduce în inima oamenilor pe care îi vedea închişi între zidurile unor case ce trec printre timpuri de culoare vineţie.

S-a urcat pe frunze de iederă şi a coborât printre ramuri de trandafiri înţepaţi cu proprii lor spini.

A oftat apoi privind cu ochi cenuşii cerul şi lumea rotundă şi, rătăcit pe drumuri moderne cu buticuri colorate, îşi îmbrăţişă trupul răcit de singurătate.

Îşi puse pe piept o palmă uşoară murdară de praful în care a fost tăvălit izbit fiind de un sunet de clopot aflat pe un vârf de clădire. Nimeni nu îl vede când e căzut la picioarele noastre...

Doar o bătrână aşezată pe o piatră, o bătrână cu ochii blânzi precum întunecimea unui lac adânc din care se nasc trestii unduioase, îl chemă şi, strângându-l în poalele fustei ei învechite, îi mângâie creştetul ca o bunică uitată de nepoţii plecaţi cu scuza unor vremuri moderne.

Un vânt este mereu singur pe lume şi uneori bântuie întristat doar în anumite locuri purtând acelaşi miros ce ne face să lăcrimăm de dorul a ceea ce am avut cândva o casă unde când eram copii ne jucam, un loc unde ne furişam în noapte să ne întâlnim cu alţi copii sau unde locuiam şi eram vecini cu oameni ce păreau că nu vor dispărea niciodată de lângă noi.

Un vânt este singur pe lume şi plânge pe la geamuri uneori. Îl auzim de multe ori... Deschide geamul, absoarbe-i în piept sărutarea şi lasă-l să îşi găsească cea din ultimă linişte în firele tale de păr.

Aş da orice pentru a cădea de pe o stea

2010-09-10T12:32:00.000+03:00

Uneori ridic privirea spre înaltul cerului şi văd umbra Soarelui ce stă nepăsător precum o iarnă aşezată peste o vară ce îşi închide ochii obosită de lumea ce a trecut pe lângă ea…

Uneori privesc pe unde calc şi, cu privirea în pământ, văd stelele căzute şi sfărâmate, strivite de minţile înstrăinate de bunătate ale oamenilor ce trec peste ele fără a se murdări pe tălpi de praful strălucitor al acestora…

Sunt oameni cu vârste prea mici dar care lovesc oameni mai mari, oameni mai mari ce poate au făcut în viaţa altora un bine precum aşa cum cei ce lovesc nu au ştiut să facă, alienaţi fiind de alcoolul, drogurile şi sunetele de bass ce agresiv le toacă firile nesusţinute de o personalitate proprie… Sunt oameni cu vârste mai mici ce lovesc oameni mai mari ce poate au suferit alungaţi fiind de toţi sau majoritatea ce legal măcar ar trebui să-i iubească şi astfel au trebuit să lupte cu viaţa la vârste mai mici decât a celor ce îi lovesc şi judecă deşi cei ce îi judecă abia dacă ştiu cum se scrie sau cum se pronunţă fonetic cuvinte precum “cultură” sau “teatru” sau “viaţă” şi “durere în viaţă”…

Întrebarea ce vine e simplă…

Pentru ce nu eşti judecat în ziua de azi de alţii?

Aş da orice pentru a cădea de pe o stea, cea mai îndepărtată dintre ele pentru a suferi cât mai mult în timpul căderii de dorul vieţii ce se va stinge în mine după prăbuşirea mea, numai să văd mai multă lumină în minţile întoarse pe dos ale celor ce judecă fără a judeca…

Să judeci pe alţii fără a judeca întâi despre ce om poate fi ascuns în cel judecat, despre ce fapte măreţe sau ce opere de viaţă ar putea oferi acel om dacă, în locul învolburării şi logoreei pline de nămol cu care îi împroşcăm de cele mai multe ori pe la spate nici măcar spunându-le în faţă, am întreba dacă au ceva din care am putea învăţa şi da mai departe în sensul bun.

A judeca pe alţii fără a judeca (fără a gândi înainte) este dovada unei lumi ce îşi merită batjocora şi umilirea de a fi în criză economică, într-o societate de hoţi şi criminali şi curve aşa cum alţii ne judecă a fi pe baza faptelor noastre însă…

Sunt unii ce ar da orice pentru a cădea de pe o stea şi la finalul căderii lor, când devin doar cruci uitate-n cimitire, să aibă bucuria de a şti că în lume măcar a rămas un om mai puţin de judecat…

De dragul stelelor ce cad, cerurile ar cădea şi ele… De cele mai multe ori noi însă nu cădem alături de oamenii ce îi împingem pentru a ne da mai drepţi decât dreptatea…

Pe cine ai lăsa să cadă de pe o stea şi lăsa să se stingă dacă, de azi, alegi să nu mai judeci oamenii din jurul tău fără să ajungi să ştii măcar un pic despre durerile vieţii lor şi rostul lor ce sigur îl au pe lume?

De ce nu vrei să fii bun şi să iei ce-i rău la altul şi să îl faci lumină şi bine pentru el decât să îl umbreşti cu vorbe fără judecată?

Mai toţi marii scriitori din trecut au fost închişi în închisori unde au continuat să scrie până la moarte, închişi pentru că lumea nu înţelegea lumina artei lor şi mai apoi au devenit embleme ale istoriei noastre umane…

Degeaba faci dintr-un om mort un om de istorie dacă, atunci când acesta a trăit l-ai scuipat, figurativ vorbind, privindu-l şi judecându-l fără să gândeşti…

Astăzi e toamnă…

Astăzi e toamnă şi frunzele cad. Orice zi are o noapte în care stele cad…

E o toamnă plină de noapte când oamenii cad…

Zbor deasupra a două toamne

2010-09-07T13:31:00.000+03:00

E un “La mulţi ani!” târziu spus pentru voi, Gabriela C. şi Vali O.

Linişte…

Linişte deasupra cerului astăzi, linişte sub straturile de frunze ce se aşează la somn, pe firele de pământ, asfalt şi iarbă, frunze ce sunt grele de atâta soare adunat în ele…

Deasupra cerului, ieri, am găsit uşor neliniştit un zefir, stea gânditoare pe cerul nopţii…

Acelei stele i-am scris despre liniştea fericită a toamnei mele, astfel:

“Toamna aduce multa căldură...

Pentru mine nu e decât puterea de a trage concluzii... E un mod în care, oriunde mă plimb, în zilele când soarele se mai arată după nori, e o ocazie să văd cum totul ia culoarea căldurii... E ca şi cum tot ce a fost adunat vara ca raze de soare se dă mai departe pământului (căderea frunzelor)…

Şi în Herăstrău de exemplu, mai apar mici boboci de flori care se încăpăţânează să mai iasă la iveală pentru a da şi culoarea lor toamnei, sau, veveriţele ce fac mormane de frunze şi se aruncă sau se joacă pe sub ele oferind jocul lor mişcărilor toamnei... Le-am urmărit de multe ori...

Lacul e liniştit...

E frumoasă toamna şi pentru că serile vin mai repede şi te pregătesc pentru culori mai multe, ale localurilor care trebuie să îşi deschidă mai devreme becurile pentru clienţii lor şi unde, prin geamurile mari, vezi lumea mai îmbujorată...”

Pentru mine e frumoasă toamna şi pentru culorile arămii, reflexe de rubin şi Soare ale unor oameni ce adună acum toamna încă un an la vârsta lor, în acelaşi anotimp în care i-am cunoscut, cândva pe băncile ultimei şcoli.

E frumoasă toamna când te gândeşti cu dor că au zburat două toamne de la ultima rază de soare strânsă la piept lângă omul ce ţi-a fost poate două primăveri şi două veri, iubire…

E o frumoasă toamnă anul acesta dacă ştii să o priveşti frumos şi e o toamnă în care, după mulţi ani îţi poţi oferi singur, singură cadou căldura adunată din Soare… Apleacă-te şi culege o frunză astăzi, cadou doar pentru tine…