Ar fi o mare greșeală să ignorăm o astfel de promovare.  Dacă am ocoli-o, am dovedi că într-adevăr credința noastră este slabă, că este mai degrabă o superstiție la care ținem și pe care nu o vrem distrusă de instrumentul rațiunii. Trebuie să știm să răspundem la astfel de atacuri, așa cum Apostolul Pavel a știut să răspundă atât iudeilor cât și grecilor.

Nu voi încerca aici să fac o analiză a fiecărei dintre aceste aparente contradicții. Un răspuns mai amănunțit poate fi găsit la http://www.bringyou.to/apologetics/bible.htm#102. Voi încerca doar să enunț câteva principii și să trag unele concluzii.

Unele din contradicțiile înșirate sunt ușor de lămurit. Doi autori pot face afirmații care aparent se contrazic, dar care reflectă perspective diferite. Apostolul Pavel, de exemplu, afirmă că suntem mântuiți nu prin fapte, ci prin credință. Iacov însă, în epistola sa, ne spune că suntem mântuiți nu numai prin credință, ci și prin fapte. La o privire superficială s-ar părea că cei doi autori se contrazic, dar o examinare mai atentă dovedește că nu este așa. Contradicția ar fi între ”numai prin credință” și ”prin credință și fapte”, dar Pavel nu scrie ”numai prin credință”, cu toate că Luther a încercat să introducă exact acest cuvânt fatal, ”numai”, în traducerea pe care a făcut-o. Este același ”numai” din Sola Fide, Sola Grazia și Sola Scriptura. Este de asemenea important de înțeles că Pavel și Iacov scriu din perspective foarte diferite. Pavel luptă împotriva iudaizatorilor care credeau că mântuirea vine prin ținerea ligilor ceremoniale. Iacov luptă împotriva unei credințe exclusiv mintale, fără nici un impact asupra vieții omului.

Uneori contradicțiile sunt foarte vizibile pentru că ele se referă la realități fizice concrete. De exemplu, numărătoarea poporului Israel apare în doua pasaje distincte, cu numere diferite.

2 Samuel 24:9 Şi a dat Ioab regelui cartea cu numărătoarea poporului, din care se vedea că Israeliţii erau opt sute de mii de bărbaţi vârstnici, buni de război, iar cei din Iuda cinci sute de mii.

1 Cronici 21:5 A dat Ioab lui David catagrafia înscrierii poporului şi s-au aflat în tot Israelul un milion şi o sută de mii de bărbaţi destoinici de război, iar în Iuda, patru sute şaptezeci de mii în stare de a lua parte la război.

Contrazicerea dintre cele două texte poate fi explicată în diferite feluri. O explicație plauzibilă este aceea că bărbații din Israel au fost clasificați în diferite categorii, și categoria ”buni de război” din 2 Samuel nu este aceeași cu categoria ”destoinici de război” din 1 Cronici (în original sunt folosite cuvinte diferite). Dacă cineva ar număra bărbații din România ”buni de război”, ar putea include doar pe cei aflați în mod curent în forțele militare, sau și pe acei care au pregătire militară dar nu sunt activi, sau pe toți bărbații sănătoși între 18 și 50 de ani. Aceste criterii diferite ar rezulta în numere diferite.

Atât în acest caz, cât și în alte contradicții care implică numere concrete, mai poate fi vorba și de greșeala unor scribi. Să nu uităm că Biblia nu este o singură carte, ci o colecție de cărți scrise în diferite epoci și de autori diferiți. După scrierea lor inițială, textele au fost copiate de multiple ori, în diferite generații. Nu este exclus ca unii din cei care au copiat textele să fi făcut greșeli.

În sfârșit, pentru noi nu este greu să acceptăm că până și în textele originale au putut apărea greșeli. Aceasta ar contrazice doctrina inspirației verbale plenare, la care m-am referit într-un alt scurt eseu, dar, așa cum am încercat să arăt acolo, aceasta nu este o problemă majoră pentru credința noastră. Există o deosebire între Adevăr și Informație. În timp ce Adevărul este o călăuză care ne ajută să alegem direcția vieții noastre, Informația se referă la crâmpeie limitate ale realității, care luate în mod izolat pot fi lipsite de importanță. În sensul acesta, noi credem în Adevărul Scripturii, în timp ce anumite Informații pot fi lipsite de consecințe.

Îmi permit aici o mică digresiune, care aruncă o lumină asupra diferenței dintre Adevăr și Informație. Cândva în 1978 am fost interogat de un colonel de Securitate cu privire la anumite activități (în mod necesar secrete) în cercul de credincioși și dizidenți în care mă aflam. Colonelul mi-a adus aminte că fiind creștin trebuie să-i dau o relatare completă și adevărată a tot ce știu despre acele activități. Atunci mi-a venit în minte acest paradox. În acea situație, informația corectă era minciună, în timp ce informația incorectă sau incompletă era adevăr. Informația era că persona X s-a întâlnit cu persoana Y în data de Z. Adevărul era că Dumnezeu și cei ce cred în El nu poate fi controlați de Securitate și că Dumnezeu poate ajuta un băiat firav să reziste în fața unei instituții temute.

Revenind la Scriptură, distincția pe care am făcut-o între Adevăr și Informație nu este întotdeauna clară. Problema există însă doar pentru aceia care cred în Sola Scriptura, și care nu au absolut nici un criteriu al Adevărului în afară de textul Bibliei. Pentru ei acceptarea ideii că un pasaj al Scripturii ar putea conține o greșeală factuală este un dezastru din care nu se poate reveni. Într-adevăr, în lipsa unui criteriu extra-scriptural, aceasta ar pune sub semnul întrebării întreaga Scriptură. Pe de altă parte, un creștin ortodox poate spune,”Da, persoana care a scris (sau transcris) rezultatul recensământului din 2 Samuel sau 1 Cronici a putut greși, dar știu că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, pentru că Scriptura este adevărată și aceasta este credința Bisericii.”

Citiți mai mult despre această descoperire.

Concepția inspirației verbale plenare este de obicei temperată cu anumite precizări care o fac rezonabilă, dar în același timp irelevantă. Există de obicei două astfel de precizări. Prima este aceea că Duhul Sfânt a folosit totuși personalitatea autorilor umani, și astfel scrierile lui Pavel au un alt stil decât acelea ale lui Isaia. A doua precizare – care este într-un fel fatală – este aceea că această inspirație a cuvintelor s-a aplicat doar la textele originale, nu la cele transcrise (în care scribii au putut introduce greșeli) sau la cele traduse (în care traducătorii au putut alege cuvinte imprecise sau greșite). Cu aceste precizări, ne întrebăm ce afirmă de fapt inspirația verbală plenară? Ea afirmă că putem fi absolut siguri de orice cuvânt al Scripturii așa cum a apărut sub pana autorului uman, dar această siguranță nu se extinde la Biblia pe care o avem noi, fie în traducere modernă, fie în multiplele variante din greacă, aramaică sau ebraică.  În ultimă instanță, inspirația verbală ne propune o siguranță absolută cu privire la un text pe care nu-l avem, lăsându-ne nesiguri cu privire la singurele texte pe care le avem.

Problema pe care încearcă inspirația verbală să o rezolve este însă o falsă problemă. Ea apare atunci când separăm Scriptura de Biserică și o privim ca pe o carte căzută din cer, asemenea Coranului, ruptă de contextul ei istoric. Atunci când Biserica a ales și a confirmat canonul Noului Testament, unul din criteriile cele mai importante pentru alegerea anumitor cărți și respingerea altora a fost răspunsul la întrebarea, ”Reflectă această carte credința Bisericii, pe care am primit-o de la înaintașii noștri?” Cu alte cuvinte, Biserica avea deja o credință care s-a transmis în mod viu din generație în generație, o credință deja vie în viața Bisericii. Scriptura a fost privită ca fiind într-adevăr inspirată și adevărată, folositoare pentru confirmarea dogmelor și pentru desăvârșirea creștinilor, ca un text esențial aflat în centrul credinței creștine. În același timp, ea nu era un cod absolut pe care să se construiască orice alt aspect al credinței creștine. Biserica, prin prezența Duhului Sfânt, era și este stâlpul și temelia adevărului.

Aici aș dori să fac o analogie. Am încercat să transmit credința mea și valorile mele morale copiilor mei. 99% din acestea s-au transmis prin trăire împreună. Ei m-au observat și au asimilat valorile mele fie în cursul vieții de fiecare zi, fie în împrejurări excepționale, în care am profitat de circumstanțe ca să le dau lecții relevante.  Să presupunem că pe lângă aceste lecții vii, am scris o carte în care am colectat cele mai importante învățături. Analogia cu Scriptura este aici imperfectă, pentru că o carte scrisă de mine nu are aceeași autoritate cu Biblia. Totuși, o astfel de carte ar cu adevărat utilă. Probabil majoritatea afirmațiilor ei ar fi adevărate. Din când în când, copiii mei ar putea-o folosi ca o referință sau aducere aminte. Totuși, viața lor va fi influențată în mod covârșitor nu de textul scris în această presupusă carte, ci de ceea ce au văzut și auzit în mod direct de la mine.

Să presupunem acum că undeva în această carte am făcut o greșeală factuală. Poate am scris că România modernă și-a câștigat independența la 1777 (în loc de 1877).  Cum ar reacționa copiii mei la această greșeală? Ar concluziona de aici că întreaga mea învățătură, întregul fundament moral al vieții lor este în pericol? Ar deduce de aici că tatăl lor este un mincinos și că nimic din ce i-a învățat nu mai este sigur? Cred că nu. Cred că vor zâmbi și vor spune, ”aici tata a făcut o mică eroare”. Credința mea a fost deja transmisă în mod viu și ea nu se clatină în fața unei mici erori.

La fel este textul Scripturii. Noi credem că este adevărat în tot ceea ce vrea să ne spună. Credem că este inspirat și Dumnezeu a avut un scop pentru care ni l-a lăsat. Îl folosim în Biserică la toate slujbele. Îl citim ca istorie, ca poezie, ca profeție și ca doctrină. Ce înseamnă precis numărul 666 este mai puțin important, și nu ne tulburăm dacă un autor a făcut o greșeală în lista genealogiei vreunui caracter. Credința noastră este deja credința vie a Bisericii, așa cum ea a fost transmisă de generații de la apostoli. Această credință au avut-o părinții teologi ai Bisericii, care au cunoscut în amănunt textul Scripturii, dar și săracii analfabeți care nu sunt excluși de la mântuire pentru că nu pot studia singuri Biblia.

Sădiți în această credință vie a Bisericii, creștinii ortodocși nu se confruntă cu problema protestanților care cred în Sola Scriptura, nici nu încearcă să creeze o doctrină artificială pentru a-și susține credința.

Cristian ne povestește cum în călătoria lui spirituală și-a pus anumite întrebări la care nu a găsit răspuns în Biserica Ortodoxă. Înainte chiar de a intra la facultatea de teologie, a pus aceste întrebări preotului lui, dar acesta l-a considerat ”prea mic” ca să-i dea un răspuns. O astfel de întrebare a fost ”cum de eu nu știu dacă sunt născut din nou?” Ne-răspunzând la această  întrebare, el ne dă de înțeles implicit că răspunsul nu poate fi găsit în credința ortodoxă, lucru surprinzător pentru unul care a studiat teologia. Învățătura ortodoxă în această privință este foarte clară și în conformitate cu Scriptura. Hristos ne-a spus că dacă un om nu se naște din apă și din Duh, nu poate moșteni Împărăția Cerurilor, asociind în felul acesta nașterea din nou cu botezul.

După absolvirea facultății de teologie ortodoxă, Cristian Florea este hirotonit și repartizat la o parohie din Apuseni.  Un profesor de la facultate îi spune că poporul român are multe obiceiuri sfinte, pe care să le caute și să le încurajeze. Ajuns la parohie, Cristian constată că poporul român nu are nici un obicei sfânt.  Nici măcar unul! Nu o fi observat că venirea la biserică duminica este un astfel de obicei?  Poate oamenii din sat or mai fi făcut și alte lucruri bune, dar Cristian nu le vede. El își amintește doar că un cântăreț din biserică îl sfătuiește cum că cheia succesului este beția și curvia.

Scârbit de turma pe care trebuia să o păstorească, Cristian Florea decide după doi ani să-și încerce norocul în altă parohie, unde poate va găsi ceva bun. Povestea este puțin neverosimilă, deoarece mutarea unui preot dintr-o parohie în alta nu se face așa ușor și fără motiv. I-o fi spus episcopului că oamenii sunt prea păcătoși pentru sfințenia lui? O fi decis din milă și simpatie episcopul să salveze sufletul plăpând al unui biet preot din iadul satului românesc din Apuseni, și să-l mute la o biserică mai vrednică?

În noua parohie, o și mai mare dezamăgire. Cristian Florea se aștepta să fie primit festiv și cu mare cinste, în schimb la slujbă vin doar cinci persoane și nimeni nu îl caută la casa parohială, măcar din curiozitate ”să o bârfească pe preoteasa”, cum spune el. În schimb este vizitat de diaconul unei biserici neoprotestante, care-l cheamă ”frate” și vorbește frumos cu el. De aici înainte, începe să graviteze către neoprotestanți.

Asistând la o evanghelizare într-o biserică baptistă și apoi la un studiu biblic, Cristian Florea decide în cele din urmă să ”facă un legământ cu Domnul” prin botez, pentru că vrea să urmeze Biblia, nu pe oameni.  Este curios însă că expresia ”a face un legământ cu Domnul” nu apare în Noul Testament ci este specifică limbajului neoprotestant. Înțelegem că fostul preot a decis să urmeze Scriptura, chiar dacă a încălcat-o (Scriptura  vorbește de un singur botez) și a urmat de fapt învățături omenești (”legământ cu Domnul în apa botezului”). Dar Dumnezeu cunoaște inima omului, și poate-l va scuza că a făcut exact pe dos decât intenționa.

Începe acum persecuția și Cristan Florea este tras la răspundere de un consilier episcopal și apoi de însuși episcopul lui. Aceștia îi aduc aminte de jurământul pe care l-a făcut când a devenit preot, dar bravul  nostru Cristan declară că va rămâne preot ortodox doar dacă este lăsat să facă ce vrea Dumnezeu, adică ce vrea el, care cunoaște voia lui Dumnezeu mai bine decât toți episcopii, preoții, călugării, sfinții, martirii și teologii Bisericii Ortodoxe. În sfârșit, episcopul îl dă afară și-i cere să părăsească casa parohială, pentru că – așa ne spune Cristian – unui pocăit nu-i este permis să locuiască acolo.

În cursul acestei mărturii, Cristian Florea face unele afirmații surprinzătoare. El afirmă de exemplu că în Biserica Ortodoxă nu se spune nimic despre mântuire. Am căutat în textul  liturghiei lui Ioan Gură de Aur, și am găsit patruzeci și două de referințe la mântuire. Cristian trebuie să fi rostit aceste texte ani la rând, în fiecare duminică. Oare a uitat? … sau poate nu le-a observat (se gândea probabil cât de netrebnici sunt enoriașii lui) … sau poate ne minte.

Tot așa, el afirmă că a descoperit în Scriptură că mântuirea este prin credință, ceea ce ar contrazice învățătura Bisericii Ortodoxe, după care am fi mântuiți în funcție de cum se înclină balanța care ne cântărește faptele bune și cele rele.  Dacă Biserica Ortodoxă ar învăța așa ceva, nu ne-ar mai chema la slujbe și nu ar mai administra tainele.  Eu sunt ortodox de mai bine de zece ani, dar am învățat că suntem mântuiți prin Iisus Hristos. Am mai învățat că suntem mântuiți pentru că Dumnezeu este bun și milostiv și nu dorește moartea păcătosului.  În ce biserică ortodoxă o fi fost Cristian Florea? Într-una musulmană? Rămân aceleași ipoteze: sau a uitat, sau facultățile lui mintale nu i-au permis să înțeleagă credința ortodoxă sau ne minte. Cititorii mei să aleagă.

Există și ceva trist în întâmplările povestite de fostul preot ortodox. Un preot este chemat să păstorească o comunitate, să-i întâlnească pe oameni acolo unde sunt, și prin răbdare, dragoste și rugăciune să-i ridice spre un loc mai înalt. Cristian Florea este doar jignit că nu i se dă cinstea cuvenită. Un preot cu care vorbește îl consideră ”prea mic” ca să-i răspundă la întrebări. În prima parohie, enoriașii lui sunt curvari, bețivi și bârfitori. În a doua parohie, enoriașii sunt vinovați că nu-l întâmpină cum ar fi așteptat. Hristos a văzut noroadele și i S-a făcut milă de ele. Cristian Florea s-a uitat scârbit la starea turmei lui și a părăsit-o.

Este posibil ca în viitor Cristian Florea să ocupe un loc de frunte în biserica neoprotestantă din care face parte. Aceasta se vede din însăși faptul că mărturia lui a fost publicată pe YouTube și a fost vizionată de peste zece mii de ori. Probabil el va reuși să convingă și pe alții, care asemenea lui se consideră prea sfinți pentru netrebnicia ortodocșilor și care vor fi gata să mintă cu privire la credința ortodoxă  în viitoarele lor mărturii.

Într-un fel plecarea lui Cristian Florea din Biserica Ortodoxă nu a fost o mare pagubă. Îmi aduc aminte de acea glumă în care Itzig, pe patul de moarte se face comunist. Întrebat de ce după o viață întreagă a renunțat la credința lui iudaică, el răspunde, ”Mai bine să moară unul de-al lor decât unul de-al nostru.” Poate Cristian Florea o fi avut aceeași intenție bună.  Unul ca el, mai bine la neoprotestanți decât la ortodocși.

Moise a fost un om remarcabil. Era rom, dar în primul rând un credincios penticostal de un mare curaj și puritate sufletească. L-am cunoscut în anii 70, când grupul de credincioși din care făceam parte era confruntat cu presiuniile regimului comunist. Unii dintre noi erau speriați, alții combativi, dar fratele Moise era vesel și relaxat. La o anchetă a securității, un ofițer l-a întrebat, ”Îți dai seama că te pot bate?” iar el a răspuns, ”Nu cred că mă vei bate pentru că nu ți-am făcut nici un rău”.

Prietenul meu Moise a trecut nu Marea Roșie, ci Oceanul Atlantic. A emigrat în SUA la începutul anilor 80 și s-a stabilit cu familia lui în California. A avut nouă copii și patruzeci și unu de nepoți. Dumnezeu i-a binecuvânt cu prosperitate și armonie. I-am cunoscut și eu când am venit la Los Angeles ca să particip la slujba de înmormântare. Familia lui contrazice orice stereotipuri sau prejudecăți pe care românii le-ar putea avea cu privire la romi.

Moise a fost diagnosticat cu cancer anul trecut și ne-a părăsit în luna iunie anul acesta. Nu a ajuns la acei 70 sau 80 de ani de care vorbește omonimul lui din Scriptură, dar prin viața lui și prin urmașii lui a avut un mai mare impact asupra lumii decât cei care ajung la bărânețe. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe robul lui, Moise.

La îndemnul unor prieteni am decis să refac acest site sub forma unui blog. Vechile articole continuă să fie accesibile de la menu-ul Articole.

Am preferat formatul de blog deoarece îmi permite să răspund la anumite subiecte care sunt în prezent discutate în dialogurile dintre ortodocși și neo-protestanți.