A while back (a few years, okay, but time is relative on this site) I was telling you about European showcasing festivals and presenting some artists I enjoyed from the online edition of BuSH 2020. In the meantime, the live concert scene has somewhat returned to a form of normalcy, whatever that could mean, so we no longer have to rely on YouTube clips to discover artists worth following, yay!

In the article from 3 years ago, I mentioned MENT Ljubljana as an example of a festival whose lineup you should watch if you want to discover cool new music. This is still true, as I’ve seen many rising bands on their list this year that you’ll definitely be seeing more of, for sure. Here’s some of them, in no particular order.

Artificialice (Poland)

foto: Năluca

A project helmed by Alicja from KLAWO (who you might have seen last year in Romania at Jazz in the Park or MMB), Artificialice share the same otherworldly spheres with Björk, Kate Havnevik, and other experimental Nordic female voices with their electronic, glitchy instrumentations. Live, they are a powerhouse; you don’t really know where to look first. To the guy intermittently playing the saxophone? The guy playing the synths who was completely absorbed by the music was acting accordingly? Or maybe to Alicja herself, with her incredible range both vocally and in the emotions she conveys to the audience.

Leatherette (Italy)

foto: Năluca

Leatherette in the studio are dissonant and irreverent; they look at the borders between musical genres and laugh, then throw in a sax solo over some downtuned riffs in unintelligible time signatures. You often wonder how they manage to remember anything from their music so that they can perform it live. Then, if you see Leatherette live, you wonder if the things you’re hearing are actually composed as a result of a process, or just a crazy improvisation that’s still full of groove and energy. It’s a circle.

Lucy Kruger and the Lost Boys (Germany / South Africa)

photo: Năluca

There are artists who are such forces of nature that you can’t help but wonder what energies they’re connected to. Lucy Kruger is one of them – there’s something primal in her music, in the earthy rhythm of the drums and bass, in the way her whispers subtly become screams while she stares at you from the stage. There’s a certain magnetism involved, like when you watch a storm from your window – you’re a bit scared, but you also can’t look away. I anticipate you’ll be hearing more about her and her band, so you might as well do your homework now. To be seen in Bucharest at Europavox Festival in Control on April 3.

Irnini Mons (France)

photo: Năluca

It’s hard to explain, but in a lot of contemporary rock (post-2020) I feel a kind of convergence, with many elements of punk, noise, and post-hardcore suddenly becoming somewhat fashionable. It’s like the world needs more noise, heh. Irnini Mons exemplify this very well – at its core, their music is quirky, a bit punk, a bit alternative, light, innocent, and cute you might say. Until they hit you with downtuned distorted guitars and dissonant riffs. Unpredictable but at the same time very satisfying, they have an infectious energy on stage that they fully manage to transmit to the audience. Keep an eye on them.

Kitty Florentine (Estonia)

photo: Năluca

With a look inspired by the other ’20s decade, Kitty Florentine is an interesting mix. A presence too warm to be a Nordic fairy, though the music sometimes has a healthy dose of melancholy. Extremely versatile vocally, full of emotion and always maintaining a relatable aura, despite the ethereal attitude. Live, she captivated the audience at MENT by stepping into the crowd mid-set and continuing to sing surrounded by people. Apparently, at home, she also plays the harp, but I realize that might be a bit difficult to transport.

Baby’s Berserk (The Netherlands)

photo: Năluca

There are several very fashionable revivals at the moment: post-punk is practically experiencing its second youth (or even third, to be honest), while the disco sounds of the ’70s-’80s are in turn being brought back to life in various and increasingly tasteful ways. Since these two genres couldn’t really intersect in the decade they appeared, let’s intersect them now, 50 years later. Baby’s Berserk is right in the middle between these two worlds, with an aesthetic that is a bit gritty, a bit dark, a bit mysterious, but at the same time full of groove and rhythms that force you to dance. It’s hard to find a good mix, but not impossible :)

Ada Oda (Belgium / Italy)

photo: Năluca

Another bizarre mix, on paper at least: post-punk roots seen through the lens of modern Belgian noise, all with lyrics in Italian. And it works much better than you’d imagine – the bass, often reminiscent of The Cure, fits perfectly with the quirky guitars and the dissonant moments, and the Italian language sounds so cool phrased on a punk rhythm. All of this shouldn’t make sense together, but somehow it does – a testament to the postmodern times we live in, I suppose. You can also see Ada Oda in Bucharest at Europavox Festival in Control, on the second night, April 4. Don’t miss.

Acum ceva vreme (niște ani, fie, dar timpul e relativ pe site-ul ăsta) vă povesteam despre festivalurile europene de showcasing și vă prezentam niște artiști care mi-au plăcut din ediția online a BuSH 2020. Între timp lucrurile pe partea de concerte live au revent la un oarecare normal, care-o fi și ăla, așa că nu mai trebuie să ne bazăm pe clipuri pe YT ca să descoperim artiști demni de urmărit, yay.

În articolul de acum 3 ani dădeam MENT Ljubljana ca exemplu de festival căruia să-i urmăriți lineup-ul dacă vreți să descoperiți muzică nouă mișto. Lucrul rămâne valabil în continuare, am văzut pe lista lor de anul ăsta multe trupe în ascensiune pe care le veți mai tot vedea, cu siguranță.

Artificialice (Polonia)

foto: Năluca

Proiectul Alicjei de la KLAWO (pe care poate i-ați văzut anul trecut prin România la Jazz in the Park sau la MMB), Artificialice se învârt prin sfere comune cu Björk, Kate Havnevik și alte voci feminine nordice experimentale cu instrumentații electronice, glitchy. Live sunt un powerhouse, nu știi la ce să te uiți mai întâi; la tipul care intervenea la saxofon din când în când, la tipul de la synth-uri care era complet pătruns de muzică și se manifesta în consecință, sau la Alicja însăși, cu un range incredibil atât vocal cât și ca stări pe care le transmite publicului.

Leatherette (Italia)

foto: Năluca

Bucătăria italienească nu e întocmai cunoscută pentru prăjeli – aparent, italienii își păstrează prăjelile pentru alte domenii, cum ar fi muzica.

Leatherette în studio sunt disonanți și ireverenți; se uită la granițele dintre genurile muzicale și râd, apoi mai bagă un solo de sax peste niște riff-uri downtuned în măsuri ininteligibile. Te întrebi de multe ori cum naiba reușesc să rețină ceva din muzica lor astfel încât să o poată cânta și live. Apoi, dacă vezi Leatherette live, te întrebi dacă chestiile pe care le auzi sunt chiar compuse ca rezultat al unui proces, sau doar o improvizație nebună și totuși plină de groove și de zvâc. It’s a circle.

Lucy Kruger and the Lost Boys (Germania / Africa de Sud)

foto: Năluca

Există artiști care sunt atât de forțe ale naturii încât nu poți să nu te întrebi la ce energii or fi conectați. Lucy Kruger e unul din aceștia – e ceva primordial în muzica ei, în ritmicitatea telurică a tobelor și a basului, în felul în care șoaptele îi devin pe nesimțite urlete în timp ce se holbează la tine de pe scenă. E un magnetism la mijloc, ca atunci când te uiți pe geam la o furtună – te temi un pic, dar tot te uiți. Anticipez că veți mai tot auzi de ea și de trupa ei, așa că puteți la fel de bine să vă faceți temele de pe acum. De văzut la Europavox Festival în Control pe 3 aprilie.

Irnini Mons (Franţa)

foto: Năluca

Mi-e greu să explic, dar în mare parte din rock-ul contemporan (post-2020) simt un fel de convergență, multe elemente de punk, noise și post-hardcore devenind brusc cumva la modă. Parcă lumea are nevoie de gălăgie, heh. Irnini Mons exemplifică foarte bine treaba asta – la bază, muzica lor e quirky, un pic de punk, un pic de alternative, ușurel, inocent și drăguț ai zice. Până când ți-o dau din fundul curții cu distorsuri downtuned și riff-uri disonante. Imprevizibil dar în același timp foarte satisfăcător, au o energie infecțioasă pe scenă pe care reușesc din plin să o transmită și publicului. De urmărit.

Kitty Florentine (Estonia)

foto: Năluca

Cu un look inspirat de ceilalți ani ’20, Kitty Florentine e un mix interesant. O prezență prea caldă ca să fie zână nordică, deși muzica are uneori o doză sănătoasă de melancolie. Extrem de versatilă vocal, plină de emoție și păstrând mereu o aură relatable, în ciuda atitudinii diafane. Live a cucerit publicul de la MENT pășind în mulțime pe la mijlocul setului și continuând să cânte înconjurată de oameni. Aparent la ea acasă cântă și la harpă, dar îmi dau seama că în deplasare asta ar putea fi un pic dificil.

Baby’s Berserk (Olanda)

foto: Năluca

Există mai multe revival-uri foarte la modă în prezent: post punk-ul își cunoaște practic a doua tinerețe (sau chiar a treia, dacă e să fim cinstiți), pe când disco-ul anilor ’70-’80 este la rândul său readus la viață în feluri diverse, care mai de care mai tasteful. Cum cele 2 genuri nu prea aveau cum să se intersecteze în deceniul în care au apărut, lasă că le intersectăm noi acum, 50 de ani mai târziu. Baby’s Berserk sunt fix la mijlocul distanței dintre cele două lumi, cu o estetică un pic gritty, un pic dark, un pic misterioasă, dar în același timp cu tone de groove și ritmuri care te obligă să dansezi. E greu să găsești un mix bun, dar iată că nu imposibil :)

Ada Oda (Belgia / Italia)

foto: Năluca

Un alt melanj bizar pe hârtie: rădăcini post-punk trecute printr-o lentilă de noise belgian modern și cu versuri în italiană. Și funcționează mult mai bine decât ți-ai imagina – pe bass-ul care de multe ori amintește de The Cure se mulează perfect chitarele quirky, cu momente de disonanță, iar italiana sună atât de cool frazată pe ritm de punk. N-ar trebui să aibă sens toate astea împreună, dar cumva au – mărturie a vremurilor postmoderne pe care le trăim, presupun. Pe Ada Oda îi vedeți la rândul lor la Europavox Festival în Control, în a doua seară, pe 4 aprilie. Don’t miss.

Pentru că anul 2020 a fost rahatul explodat pe care ni-l amintim cu toții, echipa Budapest Showcase Hub a fost nevoită să regândească întregul eveniment în spațiul online (exista și o componentă offline, inclusiv niște concerte pe vaporul A38, dar totul a fost anulat din cauza restricțiilor). Soluția pentru festivalul de showcase a fost una neașteptată – pentru că toată lumea se săturase deja de concerte stream-uite live, cei de la BuSH au ales să facă o serie de video-uri de prezentare, câte unul pentru fiecare artist. E simpatic să lași toate clipurile să ruleze în playlist (le găsiți aici), parcă ar fi o emisiune prăijtă de pe un MTV dintr-o realitate paralelă. Iar unul dintre MC, slovacul Pišta Kráľovič, e super DJ și producător de electro sub numele de FVLCRVM, faceți-vă o favoare și căutați-l.

Până una, alta, iată 7 artiști de sorginte est-europeană care mi-au luat ochii (și urechile) dintre cei prezentați în noiembrie trecut în cadrul BuSH 2020 Online. Pentru că de multe ori ignorăm pe nedrept fix ce se întâmplă în partea noastră de continent (și ne mirăm, foarte entitled, de ce și alții ne ignoră pe noi). Dar ăsta e alt rant pentru altădată – azi, niște muzică; în nicio ordine particulară, nici măcar alfabetică.

Dlina Volny (Belarus)

Post-punk, synthpop și blocuri sovietice. E o întunecime particulară în muzica bielorușilor, o amărăciune urbană, o dezolare modernă cu neoane colorate și fum de țigară și caldarâm rece. Ascultați-i pe larg, au multe fațete, virând atât către punk cât și spre zone downtempo. Albumul Mechty (2018) e un punct bun de plecare. Se face niște muzică fabuloasă în Belarus și Ucraina, și e păcat că schimburile de cultură alternativă contemporană cu zona aia geografică sunt aproape zero. Data viitoare când mai auziți știri seci cu proteste la Minsk și represiunea autorităților, ca să devină mai personal, amintiți-vă că știți o trupă beton de-acolo.

Törzs (Ungaria)

Post-rock cu mult simț de răspundere din Budapesta – au avut și voce odată în istoria lor, dar s-au lăsat odată cu cel de-al treilea album, Tükör. Sound-ul e vast, expansiv, dreamy, cu linii de bas țepene, tone de reverb și compoziții lungi, melodice și uplifting. Albumul ăla al treilea de care ziceam mai devreme a fost înregistrat într-o peșteră, iar sesiunile de înregistrare au fost filmate și există sub formă de concert plin de 42 de minute. De fapt aici voiam să ajung, concertul din peșteră care e filmat de-ți pică fața și sună cam tot pe-acolo. Give it a listen.

Kabloonak (Lituania)

Kabloonak e o trupă lituaniană formată în jurul lui Jonas Narbutas – băiat pe care, muzical vorbind, mi l-aș imagina fără probleme ieșit la o cafea cu Gotye în cârciuma lui Oren Lavie. E o muzică personală, cu mize micuțe dar importante – un fum, un sărut, îndrăgosteli, alienare, o noapte în oraș, telefoane awkward între parteneri. Am găsit o descriere de presă drăguță și foarte potrivită – “a tiny musician, living under your carpet or somewhere in the attic. He makes songs that fit perfectly into your pocket and keep you warm while listening.” Poftim, să aveți când mai vine vreo briză polară, și mai ales dacă vă petreceți iarna în București:

Solo Ansamblis (Lituania)

Muzică electronică cu mood întunecat de după blocurile gri din Vilnius. E foarte variat ce se întâmplă aici – totul pleacă de la baze electro, dar ajunge în direcții foarte diverse, până la dance și post-punk. Rock’n’roll cu sintetizatoare, uneori – tehno de club berlinez întunecat la 4 dimineața alteori. Și sunt a pretty big deal la ei acasă: cântă în lituaniană și fac din asta un selling point, au cântat la niște festivaluri măricele în Lituania, încep încet, încet să pătrundă și în Europa (au făcut parte și din selecția MENT Ljubljana pentru 2019, fix ce vă ziceam) și urmează să aibă un concert pe stadionul de rugby din Vilnius in iunie anul curent. Să le ținem pumnii.

Wckd Nation (Slovenia)

Munți de groove, saxofoane smooth, voci sexy, DE CE NU SUNT CELEBRI DEJA? Muzica lor e un jazz fusion excepțional făcut, balansând de minune abordarea rock’n’roll cu layere bogate ce duc până spre soul și R&B. Ai jura că sunt londonezi get-beget, dar știind ce mică bijuterie cosmopolită e Ljubljana, are sens și așa. Iar partea minunată e că sunt abia la început, s-au lansat cu un single de debut în 2018, au mai scos 5 de atunci și atât, gata. Șase piese scoase cu totul, album la orizont cândva, turneu internațional pus pe pauză din motive de 2020 și aia e, dacă vreți mai mult căutați concerte cu ei pe Youtube (sunt câteva și efectiv rămâi prost de ce se întâmplă acolo).

Lexsoul Dancemachine (Estonia)

Bestiile funk din Tallinn nu lasă pe nimeni să scape nedansat! Sunt niște vibe-uri super oldschool în muzica lor, de la anii ’60 la disco, dar totul sună fresh și contemporan în același timp. Sunt activi din 2013 și totul despre ei e delicios de extravagant și larger than life (pe bune, căutați artwork-urile de la ultimul album și de la ultimul single, sunt ceva fabulos). Și cel mai tare e că pare că they practice what they preach, te uiți la ei și îți crește inima – serios, a venit 2020 cu pandemia și uită-te la ei cum fac piese live trase în izolare, de parcă e cea mai mișto și distractivă chestie.

Šajzerbiterlemon (Serbia)

Punk-rock sârbesc – și cu asta cred că am zis tot ce e necesar. Sună modern, cu seve trase din garage și noise, dar totul e grefat pe o moștenire balcanică cu care n-avem cum să nu rezonăm. Într-un portret făcut de Europavox filozofia lor e descrisă ca “accomplishing a lot by doing less” și e la fix. Minimalist, sincer și nesimțit, abraziv și fără nici o pretenție. Cântă din 2014 și construiesc pe moștenirea altor trupe excelente de care abia acum am auzit – cum ar fi Repetitor. Dacă habar n-aveți de rock-ul ex-iugoslav modern (căci cu niște Bijelo Dugme toți suntem datori, come on), plecați de la Repetitor și Šajzerbiterlemon și n-aveți cum să ajungeți rău.

Băieții din spatele “ciocului”, doi americani, pe numele lor Thomas Mullarney și Jacob Gossett, s-au întâlnit prin anul 2011 studenți fiind în New York la aceeași facultate și au zis să lase la o parte pictura și sculptura și să dedice altei arte. Așa a apărut trupa Beacon, care de atunci și până acum a scos trei albume, în 2013 (The Ways We Separate), 2016 (Escapements) și 2018 (Gravity Pairs). Dacă este să vorbim de stil, muzica făcută de cei doi se încadrează undeva la întretăierea dintre electro, R&B, dance și downtempo.

La București au ajuns în ultimul concert al actualului turneu european, lucru pe care solistul, Mullarney, a ținut să îl menționeze de cum au urcat pe scenă, adăugând că se bucură că au ocazia să încheie periplul fix în capitala noastră mică.

Muzicile celor doi sunt un mix aparte, în care fiecare vine cu felia și identitatea lui bine conturată. Mullarney, un soi de Mesia ascuns după pletele lungi, întunecate și barba deasă are o voce tare învăluitoare, și cum stăteam acolo și îl ascultam trebuie să recunosc că m-a vrăjit cu toată atitudinea misterioasă și intonațiile molatice. De partea lui de scenă, Gossett, cu atitudinea minimalistă și căciula neagră pe cap, a tăiat din moleșeala versurilor cu ritmuri intense de tobe, bass și clape.

Foarte bine aleasă a fost și partea de vizualuri și lumini, care a completat excelent atmosfera și a amețit bine aș zice publicul deja vrăjit audio.

Sunetele nu au fost deloc uniforme. Dacă la un moment dat mă simțeam ca într-un club în ritm sacadat de dance, mai apoi am virat abrupt pe acorduri liniștitoare de baladă și amestec de pop ușor și electro minimalist. Pe “Be My Organ” mi-am amintit cu nostalgie de piesele de acum dispărutei trupe Wild Beasts, vocile celor doi soliști având ceva în comun parcă, iar pe “See” s-a simțit influența celor de la Tycho, care au și remixat piesa la un moment dat.

Un moment fain a fost coverul dupa piesa “Wave of Mutilation” a celor de la The Pixies, ce se pare că au avut o influență aparte în istoria trupei, și care m-a făcut să mă simt pentru câteva minute într-un film dramatic și indie american. La final, după cam o oră de cântat, băieții s-au întors pe scenă la bis și au încheiat predica muzicală cu piesa “Still”. Câteva fane din public s-au declarat nemulțumite, pentru că nu și-au auzit piesele preferate, dar cât mă privește, a fost exact concertul plăcut și ușor cu care să încep sezonul 2020.

foto: Shamrockraver Photography

We start with a bit of small talk, the guys tell me about the Bubble Gum tour and that it is the first time they get to play in more Eastern European countries. They admit that they felt very welcomed in each country, a thing that was quite surprising to them. Slowly the ice between us breaks, well, actually Rocco breaks it with his irony.

We weren’t that surprised, we are the greatest band in the world after all

he says with a cheeky smile on an almost serious face. My curiosity keeps digging for some memorable moments during the tour. But as from time to time each of us has the tendency to forget some things or we just choose to ignore the reality, we end up using our imagination and puns. “We set a club on fire! Everyone was trying to get out and we were still rocking. There was no water, so we let the vibes calm the flames,” tell Rocco and Torre completing each other’s sentences. When a band manages such an accomplishment, I’d say they deserve a prize. And they actually got one recently. Not for the most rocking show, but for the best international rock video of 2019 at UK Music Video Awards. Competing with bands like Rammstein, it was De Staat together with their song Kitty Kitty that took home the “unexpected” prize. “The music video is fantastic, but you usually wouldn’t expect something like this. Especially when there are so many great bands, with a lot bigger budgets” says Torre with a proud smile across his face.

foto: Shamrockraver Photography

Not only is the music video fantastic, but the song itself is as well, it kind of goes out of the usual De Staat pattern. Normally, their songs have a big sound, full of rock and alternative, with touches of electronic music, and here and there something freaky – or at least that is how I would describe their songs shortly, description which received the APPROVED stamp from Torre and Rocco. Though, the Themepark Rock name sums it up way better than I did. Luckily there are people like Rocco who bring to surface other names for unnamed before genres. Since we are talking about uncommon things, I think that now would be the perfect time to understand why these Dutch artists have a Dutch band name even though their lyrics are in English. That was one of the things that intrigued me ever since I listened to De Staat for the first time. To be honest, a truly different band needs a name that would trigger some questions. “De Staat is the Dutch word for “The state”. We kept it like that, because we are from Holland and we didn’t want to be part of the many bands with “the” in their name,” explains Torre.

foto: Shamrockraver Photography

We go back in time and talk a bit about the concerts they already had in Romania, a memorable moment being their concert at Awake Festival in August, this year.

We came to Romania right after we played the biggest show of our artistic lives, being headliners at Lowlands in the Netherlands. The truth is we weren’t very awake when we got there. But it was an amazing festival, the people were nice, we had this huge meal at 12 am, cooked by a very nice lady, it was a good and at the same time weird day

describes Rocco, a bit nostalgic, thinking of the gone summer days.

foto: Shamrockraver Photography

We rewind the time a bit more and stop in 2016 at Electric Castle, the place where the well-known Pikachu dance was born – or so the story goes. With a serious face, but a mischievous spark in his eye, Rocco reveals this story about a wizard who was lost on the dangerous paths of Bonțida. This wizard who only showed himself to De Staat taught them this Romanian dance without even performing it for them. They learnt is just like that… as if by magic. Nice story, right? Shall we let our inner dreamers believe this or should I tell you what actually happened? This is for you, the one who prefers the reality to Rocco’s imagination at 4 o’clock in the afternoon. The whole story did take place at Bonțida, there was a group of people who let their Romanian spirit show in a traditional dance. Our Dutch guys, fascinated by the moves, had to try it for themselves. And that is why now, during the live shows, the pedals and the keyboard are pulled aside and are replaced with something that could actually be a traditional Romanian dance performed by two Dutch guys. Apparently, fans do the moves as well. “Someone was telling me that it is very hard not to copy us during Pikachu” adds Rocco, very much amused by the situation.

foto: Shamrockraver Photography

foto: Shamrockraver Photography

And since we are talking about influences and nuances brought from other places into their music and choreography, I think that we should also talk about the colour of De Staat’s sound. Torre says it is grey, Rocco explains that it is like a chameleon, namely that it can have any colour, Torre adds “transparent”. We decided in the end to invent a special shade, something very original. We settled for “Transparent Chameleon”, created under exclusive De Staat license. Hopefully someday we will get the chance to see this transparent chameleon in front of our eyes. Until then we found out what will happen next musically.

Word has it that there is an upcoming collaboration with a big Dutch name who is very appreciated by De Staat, ever since they were children. “A boyhood dream!” It will be launched very soon and it will be in Dutch. As for the new album, we have to wait for a while. Their studio is being reconstructed. Who knows, maybe we will bring De Staat back to Romania for some recording sessions and more mystical events and some Romanian inspiration.

foto: Shamrockraver Photography

Until we get to listen to the new album, De Staat’s agenda is full of concerts. I recommend you see them live and of course to get your dance moves ready. Honestly, I was fascinated by their presence and their live sound. They are on the road until December and one must take advantage of the intimacy a small club has to offer compared to the usual big venues or festivals De Staat are usually playing in their own country.

Pe De Staat îi știi probabil deja de la Electric Castle sau Awake. De ceva vreme, cei cinci olandezi par a fi abonați ai festivalurilor românești. Dar, odată cu venirea toamnei, dispar festivalurile de vară din agenda noastră. Noroc cu turneul de cluburi europene care, de data asta, nu a ocolit România și i-a adus înapoi pe Torre, Rocco, Jop, Vedran și Tim pentru chiar două concerte, unul la Cluj și unul la București. Cum am o mică pasiune pentru trupele olandeze, nu am putut rata ocazia de a le lua un interviu. Și astfel, într-o zi însorită de octombrie, făceam cunoștință la Cluj cu Torre și Rocco, nu doar vocaliști și instrumentiști în grup, ci și dansatori talentați pe piesa Pikachu. Dar despre dansul pentru Pikachu am să îți povestesc mai încolo. Mă simt nevoită să te avertizez că nivelul de imaginație și ironie folosit în acest interviu este unul ridicat, iar răspunsurile trebuie tratate ca atare.

foto: Shamrockraver Photography

Începem cu o conversație ușoară, băieții îmi spun despre turneul Bubble Gum și că este prima dată când călătoresc prin mai multe țări din estul Europei. Recunosc că s-au simțit nemaipomenit de bineveniți în fiecare țară, iar asta i-a impresionat. Încet, încet gheața dintre noi se sparge, mai bine zis Rocco o sparge cu ironia sa.

Nu am fost chiar așa de impresionaţi, până la urmă chiar suntem cea mai tare trupă din lume

spune cu un zâmbet și o privire aproape serioasă. Curiozitatea mea caută câteva momente remarcabile din timpul turneului, dar cum pe toți ne mai lasă memoria sau ignorăm câteodată realitatea, ne folosim de imaginație și de jocurile de cuvinte. “We set a club on fire! Toată lumea alerga spre ieșire, iar noi cântam încă. Nu era nici apă, așa că am lăsat atmosfera concertului să stingă încet flăcările” povestesc cei doi completându-se reciproc. Când o trupă reușește o asemenea performanță, aș zice eu că merită un premiu. Și chiar au primit unul. Nu pentru cel mai incendiar concert, ci pentru cel mai bun videoclip rock internațional din anul 2019 la UK Music Video Awards. La mare luptă cu trupe precum Rammstein, De Staat și piesa Kitty Kitty au dus “neașteptatul” premiul acasă. “Este un videoclip cu adevărat fantastic, dar de cele mai multe ori nu te aștepți la așa ceva. În special când sunt atâtea trupe bune nominalizate, care au un buget mult mai mare pentru un videoclip” spune Torre cu un zâmbet mândru pe față.

foto: Shamrockraver Photography

Nu doar videoclipul este fantastic, ci și piesa în sine, aceasta ieșind din tiparul De Staat. În general cântecele lor au un sunet grandios, plin de rock și alternativ, cu tente de muzică electronică, și din loc în loc presărate cu fiori – cel puțin așa aș descrie eu piesele lor pe scurt, descriere care a și primit ștampila de APPROVED de la Rocco și Torre. Totuși, denumirea de Themepark Rock caracterizează mult mai bine ce am descris eu. Norocul nostru cu oameni ca Rocco, care scot la iveală denumiri pentru genurile muzicale fără nume până atunci. Dacă tot vorbim de lucruri ieșite din comun, cred că e momentul perfect pentru a înțelege de ce au acești oameni un nume olandez din moment ce ei cântă totuși în engleză. Aceasta a fost o întrebare care nu mi-a dat pace de când am făcut prima dată cunoștință cu muzica lor. Drept e că o trupă cu adevărat diferită are nevoie de un nume care să ridice câteva semne de întrebare. “De Staat e cuvântul olandez pentru “statul” (the state). L-am păstrat așa pentru că suntem din Olanda și nu voiam să facem parte din trupele cu veșnicul the în nume” explică Torre.

foto: Shamrockraver Photography

Ne întoarcem să vorbim puțin despre concertele avute până atunci în România, un moment memorabil fiind cel de la Awake Festival din august.

Am pornit spre România chiar după ce avusesem cel mai mare concert din vieţile noastre de artiști ca headliner la Lowlands, în Olanda. Adevărul e că nu eram foarte treji (awake) când am ajuns. Dar a fost un festival nemaipomenit, cu oamenii prietenoși, cu o masă mare la 12 noaptea, gătită de o doamnă simpatică, a fost o zi bună și ciudată în același timp

povestește Rocco încă parcă prins în zilele uitate de vară.

foto: Shamrockraver Photography

Mai dăm timpul puțin înapoi și ajungem în anul 2016 la Electric Castle, locul unde se spune că s-ar fi născut renumitul dans pentru piesa Pikachu. Mai în glumă, mai în serios, Rocco povestește despre acest vrăjitor, pierdut pe cărările periculoase de la Bonțida. Un vrăjitor găsit doar de ei, care cumva i-a învățat acest dans românesc fără să li-l arate, doar prin magie… Frumoasă poveste, nu? Lăsăm visătorii din noi să o creadă sau să îți zic și cum s-a întâmplat de fapt? Asta e pentru tine, cel ce preferi să trăiești în realitate, nu în imaginația lui Rocco de la ora patru după-amiaza. Tot la Bonțida, era cu un grup de oameni care își lăsau spiritul românesc să se manifeste prin dans. Cetățenii olandezi, fascinați de această formă de manifestare, și-au încercat și ei norocul la dans. Și uite așa s-a ajuns ca pe scenă pedalele și clapele să fie date la o parte, iar în locul lor să vedem un dans care ar putea fi și românesc, prezentat de olandezi. Și nu doar de ei. Mulți fani nu se pot abține să nu aducă dansul și în mulțime. “Îmi spunea cineva că îi este foarte greu să nu ne copieze în timpul piesei Pikachu” adaugă Rocco, foarte amuzat de situație.

foto: Shamrockraver Photography

foto: Shamrockraver Photography

Și dacă tot am vorbit despre influențe și nuanțe aduse de pe alte meleaguri în muzica și coreografia lor, cred eu că ar trebui să vorbim și despre ce culoare are muzica De Staat în imaginația lor. Torre spune că e gri, Rocco zice că e ca un cameleon, adică poate să aibă orice culoare, Torre adaugă “transparent”. Până la urmă ne-am decis să inventăm noi o nouă culoare, ceva original. E vorba despre un cameleon transparent, format “under exclusive De Staat license”. Poate într-o zi o să și vedem pe viu transparentul cameleon, până atunci trecem la ceea ce urmează să mai facă pe plan muzical.

E vorba de o colaborare cu un mare nume din Olanda și se pare că celor de la De Staat li se va împlini un vis din copilărie cu ocazia ei. Această colaborare va fi în olandeză și lansarea va avea loc în curând. Însă pentru noul album, mai avem de așteptat. Studioul urmează să fie reconstruit. Cine știe, poate îi aducem înapoi în România pentru mai multe evenimente mistice și ceva inspirație preluate de la noi.

foto: Shamrockraver Photography

Până la noul album, agenda De Staat este plină de concerte. Îți recomand să mergi să îi vezi și să te asiguri că ești gata de dans. Pe mine, m-au fascinat. Turneul lor continuă până în decembrie și trebuie profitat de intimitatea pe care ți-o oferă un club mic față de marile săli sau festivaluri unde De Staat cântă în mod obișnuit la ei acasă.

Asumat, albumul este “despre noi, despre România, dedicat nouă” și livrează 55 de minute de muzică complexă, bogată în straturi; în general, versurile în română vin ca cel mai natural lucru (deși în continuare sunt salutate ca o premieră) iar atmosfera de ansamblu este una reflexivă, pe alocuri chiar apăsătoare. Sigur, există loc și pentru crowd pleasers adult-alternative care ar fi lejer mainstream la radio într-o țară normală la cap – exemplul cel mai facil aici e deja lansata “Continuum” cu Lucia, iar “Azi”, “Fără cuvinte” și “El Dorado” se înscriu și ele într-o linie similară. Însă în echilibrul bine construit al albumului, ele sunt doar momentele de respiro, “silver lining”-urile unei reflexii profunde, adânci și uneori greu de înghițit. E o stare de neliniște care permează întreg materialul iar “Azi”, menționată mai devreme, e studiul de caz perfect – piesa, deși este upbeat și are un mesaj altminteri pozitiv, se găsește încapsulată într-un înveliș sonor eerie ce îi dă dimensiuni nebănuite.

byron (2019)

byron nu s-au temut niciodată să dea cu distorsul în populație, o fac ocazional și aplicat de la “Losing Control” (Forbidden Drama, 2007) încoace, însă Nouă e cu siguranță albumul lor ce cumulează cele mai multe momente agresive. “Apă și cer”, o piesă veche redescoperită pentru acest album, capătă în varianta 2019 un bridge hotărât și surprinzător ce nici măcar n-ar fi putut fi bănuit din demo-ul în engleză apărut pe discul de rarități The Vault (parte din box-setul aniversar din 2016). Single-uri ca “Anima” și proaspătul “Consumatori de vise” surprind prin refrenele grele, în contrast cu părțile mai soft de pe vers, iar “Acasă”, despre care deja am vorbit, aduce un veritabil zid de sunet în primele 2 minute ale albumului. Însă niciodată nimic nu m-a pregătit pentru secvența dinspre finalul de la “Șobolani și ciocoi”, unde pe un fundal instrumental ce ar putea lejer învălui niște răgete hardcore trupa alege să aștearnă un solo de flaut – de altfel printre puținele momente când instrumentul își face simțită prezența pe disc. E pur și simplu un crowning moment of awesome pentru întreg albumul, din punctul meu de vedere – și o dovadă că trupa își stăpânește la perfecție mijloacele de expresie și e mai mult decât pregătită să se aventureze pe teritorii neexplorate, dacă situația o cere.

Iar situația o cere des, căci Nouă e un album complex și prin prisma sentimentelor pe care le invocă. “It’s complicated”, cum ar putea descrie orice român relația sa cu patria-mamă. E loc de fantastic de multă furie, ceea ce are sens în contextul menționat mai devreme cu pasajele agresive: “Tot ce nu vreau să fiu sunt deja” din Anima, “Suntem doar spectatori” din Consumatori de vise, toate sunt constatări ce provoacă răspunsuri emoționale viscerale. Cu toate astea, albumul e plin de apăsări mai nuanțate. Este frustrare, este sfârșeală, este incertitudine (“Nouă”). Este eternul du-te vino al lui Sisif, ștergându-și constant istoria și luând-o de la capăt în locuri în care poate e la fel de rău (“Apă și cer”). Este dorul sfâșietor care, odată alinat, poate ar face înstrăinarea ceva mai suportabilă (“El Dorado”). Este până și exasperarea cauzată de convenții de limbaj și de comportament stupide și butucănoase (“Continuum”, “Fără cuvinte”), un specific național ceva mai puțin celebru, care în loc să ne îmbogățească ajunge să ne depersonalizeze. Se vorbește mult despre plecare – eternul spectru al emigrării, al desprinderii, al relației complicate cu rădăcinile  – dar se face și haz de necaz, un alt specific național (“Râzi”). Râdem, dar nu e râsul nostru.

Păstrez o mențiune separată pentru piesa care încheie albumul, “Cântec de leagăn”, cu un titlu ce ar putea induce în eroare pe cineva mai naiv. Aici e un apogeu al deznădejdii și al veninului, o pastilă grea de luciditate care însă trebuie înghițită pentru a putea vreodată spera la vindecare. Aș fi năzuit la o concluzie mai luminoasă pentru un album “dedicat nouă”, dar asta e, adevărurile sunt crunte și trebuie spuse. Nouă nu e, în ansamblul său, vreo meditație călduță sau vreo sacoșă de truisme despre Eterna și Fascinanta – din contră, e strigătul de exasperare al unei generații de oameni care se simte din ce în ce mai puțin acasă printre toate metehnele care ne descriu. E un oftat de neaparținere, o defulare a unor emoții de care rar suntem conștienți, o căutătură zeflemitoare către actorii absurzi ai peisajului în care trăim.

Nouă suntem noi. Cu bune, cu rele, fără verdicte dar cu multe întrebări. Și, bonus, cu o oglindă și un cronometru.

Nu vezi că cerul pică pe noi?

Turneul byron începe pe 26 octombrie la Cluj. Pe 9 noiembrie vor fi la București la Arenele Romane, unde îi au ca invitați pe Lucia și The Mono Jacks. Bilete la câteva concerte din turneu găsiți în avans aici. Datele complete aici.

Eu am zis să o îmbrățișez și m-am gândit că aș face asta cel mai bine cu fundal sonor adecvat. Așa că aseară m-am prezentat în Club Control pentru concertul Marissei Nadler.

Despre artista de 34 de ani din America, trebuie să recunosc, eu am aflat abia săptămâna trecută. Pentru că drumurile audio nu m-au dus la ea, nu pentru că ar fi nouă în branșă, având în vedere că s-a lansat încă din 2004 și are deja 9 albume la activ, ultimul fiind Droneflower anul acesta.

foto: Miluță Flueraș

Tocmai pentru că nu o cunoșteam am fost tentată să o asemăn cu alte voci americane feminine ce se învârt în aceeași zonă, precum Sharon von Ette sau Angel Olsen, atâta doar că mai întâi a fost ea și apoi ele. Iar genul este undeva la intersecția dintre folk, indie, dream pop, uneori fiind descris și ca dream folk. Pe undeva mi-a amintit și de Chrysta Bell, pe care am văzut-o live tot în Club Control, tot la invitația Liveland, dar care merge într-un alt registru ca tonalitate și mai ales teatralitate.

Concertul din București a fost inclus în turneul actual nu știu exact prin ce context de evenimente, dar artista a părut foarte încântată că a ajuns și pe la noi, lucru pe care l-a mărturisit de cum a urcat pe scenă, la orele 21.00. Setup-ul a fost unul minimalist: ea cu chitara și Milky Burgess, prezentat ca “trupa”, în fapt omul de la bass, clape și voce pe alocuri.

foto: Miluță Flueraș

E o prezență timidă și învăluită de mister Marissa. A stat toată seara ascunsă cumva în întunericul sălii, doar conturul obrazului stâng distingându-se în lumina reflectorului. A glumit, ne-a mulțumit și ne-a povestit, dar nu foarte multe și parcă de undeva de departe, din lumea ei eterică. Iar vocea contribuie din plin la misterul artistei. Oficial mezzosoprană, neoficial ciocolată topită. E învăluitoare, caldă și hipnotică. Are însă și o undă întunecată și bântuitoare, ce vine poate din dramele personale. Blue Vapor este despre cum “mi-am distrus viața”, a ținut să menționeze. Vocea molatecă și melancolică e contrabalansată de acordurile intense de chitară și bass, astfel încât nu cazi totuși total în visare, ci mai ai timp și să miști puțin din umeri sau șolduri, după cum simți. Eu asta am simțit, că trebuie să dansez și am dansat, pe Poison și pe For My Crimes și pe Firecrackers. Iar la final am avut parte și de un cover scurt după Save Me a Place de la Fleetwood Mac.

foto: Miluță Flueraș

Concertul a ținut cu totul o oră și puțin, publicul nu a fost musai numeros, însă atmosfera a fost exact ce trebuia sau ce îmi trebuia. Un amic prezent a zis că preferă să asculte muzica asta acasă, că e cumva prea intimă pentru un spațiu larg, dar mie mi s-a părut numai bine așa cum a fost. Dar acum trebuie să te mai afli și pe aceeași lungime de undă cu muzica. Iar melancolia sonoră a Marissei a rezonat optim cu melancolia mea interioară.

Dacă ar fi, aș încadra EP-ul într-o zonă de late night indie-electro-dance, care, după cum spuneam, nu trădează nicio intenție precedentă a vreunuia din membrii trupei, care până acum s-au aventurat în indie/brit-rock, iar trecerea de la un stil la altul este destul de convingătoare încât să nu caracterizăm Dimitri’s Bats după rădăcinile lor.

Track listing-ul, cel puțin la început, urmează o ordine cronologică, așadar materialul debutează cu Cold, primul single și prima mostră pentru toată lumea. Nu cred că această amplasare, atât ca prim single, cât și ca primă piesă pe EP, este întâmplătoare, pentru că este cea mai puternică, având capacitatea de a crea o anumită atmosferă și de a clarifica intențiile trupei încă din primele 10 secunde. Peisajul sonor este bazat pe un ritm simplu, dar solid, decorat cu synth-uri și cea mai proeminentă chitară de pe acest material, care – atenție – oferă chiar și un solo, însă fără să fie out of place.

Tempo-ul crește odată cu trecerea în Bottom of the Ocean, al doilea single, care arată o parte dintr-o altă fațetă a acestui proiect: cântecul în sine nu are o prezență atât de puternică precum precedentul, dar care compensează prin dansabilitate și construcția care se fixează ușor în creierul ascultătorului fără a fi enervantă, ceea ce ar putea face întregul pachet să reziste testului timpului.

De aici se intră într-un teritoriu ceva mai nou, care nu mai văzuse lumea de afară decât în concerte până la lansarea EP-ului; Lights Out oscilează între lumile create de celelalte două piese de până acum, refrenul și bridge-ul invitând la dans, în timp ce strofele impun o oarecare atmosferă mai dark. De fapt, această piesă acționează ca un tampon, ușurând trecerea spre Just a Little Bit, care este fără doar și poate cel mai catchy cântec de pe album, cu versuri ușor de reținut plasate unde trebuie (deci potențial de sing-along, ceea ce se și întâmplă în live-uri), câteva giumbușlucuri de frazare care mențin ascultătorul atent și încă un solo de chitară, dar de data asta ceva mai inofensiv.

Din păcate, petrecerea se mai termină, iar Dancing and Falling sună exact ca o dimineață în care te târăști spre casă: nimic nu se aude prea tare, totul este echilibrat, vocea și chitara sunt la fel de blânde ca soarele care începe să răsară, iar finalul este marcat de o clapă care te lasă în liniștea orașului gol.

Cu toate că prin acest material Dimitri’s Bats îți permit să trăiești o petrecere întreagă și multiple stări în doar 20 de minute, mereu am simțit că ceva lipsește din mix, senzație care s-a acutizat în momentul în care am auzit piesele live, care par mult mai pline și mai complete. Sper că în următoarele materiale se va remedia, ar fi păcat să nu.

Considering the crazy volatile weather we have experienced lately, it must be said fans have been fortunate to experience a perfect evening, neither stormy, nor torrid, but moderately temperate. So they gathered in moderate numbers in Carol Park, where, at 21:00 sharp, Shirley Manson and company got up on stage.

foto: Năluca

foto: Năluca

Manson is just as we remember her. Energetic, redhead and intense. And, above all, very talkative: several times during the concert she found a couple of minutes in between songs to talk to us and share some thoughts. That’s how I found out that she crossed the border to Romania early in the morning, and the first thing she saw were the sunflower fields that made her say: “We’ve come to the right place!”

She also had a small introduction for Bleed Like Me, about how people are very different in many ways, but in general, they want the same things: to be happy and safe and raise their children in the best way they can. And how beyond the things that separate us, we all get to suffer and that is what we have in common.

foto: Năluca

And because June is Pride Month, the singer also talked about how important it is not to discriminate and judge, how men should support women in defending their rights and how it’s nobody’s business what you do with your life or your body. Then she concluded by dedicating the song Cherry Lips to all the weirdos out there.

The concert lasted for about one hour and a half, and took us on a journey through all of the band’s albums. While playing Wicked Ways, the band had a short interlude of Depeche Mode’s Personal Jesus, which of course got lots of cheers from the crowd. There were also classics like Stupid Girl, Push It, I Think I’m Paranoid and, near the end, Only Happy When it Rains. Before leaving, the band once again thanked the audience for the warm welcome and returned to the stage for an encore with When I Grow Up.

foto: Năluca

If I think about it, for me and for many, this kind of concert is basically a journey back in time, something that was also confirmed by the average age of the audience, which was well above 18. It makes perfect sense since the band was after all celebrating two decades since they were young and starting out. And everything felt all the more authentic because the people on stage and the experience they offered seemed to be unaffected by the passing of the years. So, in the end, we got to go home filled with a mixture of nostalgia and joy that surely did us good.