Negocierile de la Homs între Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Crucea Roşie arabă siriană pentru evacuarea răniţilor, printre care doi ziarişti occidentali, au eşuat din cauza aşa-numitei Armate Siriene Libere care regrupează dezertori din armata regimului Asad.

Reuniunea  internaţională, desfăşurată sub titlul Prietenii Siriei vineri 24 februarie  la Tunis, la care au participat   60 de miniştri  de  externe, s-a încheiat fără nici un rezultat concret, doar cu un apel la încetarea violenţelor. Rusia şi China nu au luat parte la reuniune, iar ţările arabe au fost  divizate în privinţa aprecierii situaţiei siriene.

Între timp, trupele guvernamentale siriene au continuat să bombardeze oraşul Homs şi să facă victime în rîndul populaţiei civile.

Regimul a menţinut decizia de a organiza referendumul planificat pentru duminică 26 februarie în vederea  modificării constituţiei, dar opoziţia a chemat populaţia să-l boicoteze.

În cele 11 luni de contestare a regimului Assad, represiunea a produs peste 7600 de morţi, în cea mai mare parte civili.

Pentru o  analiză mai detaliată a crizei siriene, citiţi articolul original.

După ce şi-au exercitat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU dreptul de veto împotriva  unei rezoluţii  propuse de Liga Arabă care condamna represiunea, Rusia şi China se declară adversare ale oricărei intervenţii militare străine şi avansează o soluţie naţională  siriană : încetarea actelor de violenţă şi demararea unui dialog între toate părţile aflate în conflict. Un dialog, aşadar, la care să participe şi guvernul, acuzat de comunitatea internaţionalţ pentru omorârea a mii de opozanţi.

Moscova desfăşoară în aceste zile o activitate diplomatică intensă pentru ralierea la poziţia sa a unor ţări arabe şi a Iranului.

Statele Unite, Europa şi cele mai multe  ţări arabe susţin însă necesitatea unei implicări consistente a comunităţii internaţionale şi adoptarea unei poziţii ferme faţă de regimul Assad. Reprezentanţii lor au participat marţi 21 februarie la o reuniune la Londra şi au elaborat proiectul unui ultimatum adresat guvernului sirian prin care se cere încetarea operaţiunilor represive şi accesul ajutorului umanitar internaţional în zonele cele mai lovite de escaladarea militară.

O nerespectare a ultimatum-ului ar deschide, fireşte, calea unei intervenţii militare pentru impunerea lui.

Dintre ţările arabe,  Tunisia este de acord cu implicarea comunităţii internaţionale în rezolvarea crizei, dar nu şi cu intervenţia militară. Ea preconizează  retragerea de la putere a  preşedintelui Assad şi desfăşurarea în Siria a unei forţe internaţionale neutre de menţinere a păcii.

Pentru alte detalii, a se citi articolul original.

”Este mult mai rentabil pentru chirurgi să opereze în clinici private decât în cadrul sistemului public de sănătate” observă ministrul.

Listele lungi de aşteptare au drept efect şi imposiblitatea unor pacienţi de a obţine o consultaţie în reţeaua spitalicească şi, de asemenea, nerespectarea termenului de şase luni, potrivit legislaţiei din Quebec, când un pacient trrebuie să aibă acces la serviciile medicale pe care le solicită.

Practica chirurgilor care-şi împing pacienţii spre clinicile lor private – spre a le asigura intervenţiile chirurgicale  în termenul prevăzut de lege – nu este ilegală dar ridică o problemă importantă de deontologie şi ministrul a cerut Colegiului Medicilor din Quebec să studieze cu atenţie fenomenul.

În Saskatchewan problema aceasta nu există deoarece listele de aşteptare sunt reglementate şi justificarea lor este controlată de organisme de supraveghere guvernamentale.  Timpul de aşteptare  pentru un rezident din această provincie canadiană ca să se poată opera nu depăşeşte trei luni.

Mai multe amănunte puteţi găsi în articolul original.

Antoine era al treilea din cei cinci copii ai familiei Saint-Exupéry, atmosfera familială era luminoasă şi caldă, dar în 1904, Jean de Saint-Exupéry moare subit datorită unui atac de cord. Cel mai mare dintre copiii rămaşi orfani, Madeleine, avea şapte ani, iar cel mai mic, Gabriel, un an. Antoine avea patru.
Probabil că frăgezimea vârstei a anulat şocul psihologic produs de pierderea tatălui. Şi, în plus, mama, prin personalitatea, optimismul şi sensibilitatea ei a ocupat repede golul afectiv lăsat de dispariţia soţului ei.

Copilăria fraţilor Saint-Exupéry se petre-ce în castelul Saint-Maurice al mătuşii lor Gabrielle, contesă de Tricaud, unde Marie de Fonscolombe se sta–bileşte o vreme cu copiii. Iar copilăria aceasta este mirifică.

Castelul, cu o arhitectură neoclasică, con-struit în timpul lui Ludovic al XVI-lea, era înconjurat de un parc intins care, cu brazii lui se-culari, li se părea copiilor un tărâm de aventuri imprevizibile. Jocurile lor, lipsite de orice îngrădire, continuau în zilele cu ploaie în interiorul castelului, când ei se transformau în căutători de comori ascunse. În plus, Marie de Fonscolombe se ocupa îndeaproape de instruirea lor, fără program, fără constrângeri, fără reguli severe, urmând şi cultivând exclusiv înclinaţiile lor naturale, ca, s-ar zice, o adevărată precursoare a pedagogiei Freinet. În prim plan, se afla muzica studiată sub conducerea lui Anne-Marie Poncet, fiica directorului Operei din Lyon. Seara, Marie de Fonscolombe cânta la pian sau la armonică iar copiii ei alcătuiau un cor aidoma copiilor lui Von Trapp din celebrul film Sunetul Muzicii.

Antoine era un lider care se distingea prin fantezia cu care inventa noi jocuri şi istorii pasionante. Nu-i plăcea să fie deranjat când începea să povestească şi, dacă era chemat, striga că nu poate veni: ĂSunt în avion!”

Era o premoniţie sau o timpurie manifestare a unui impuls care-i venea din adânc, derivat din cine ştie ce arhetip inconştient?

După ce, la 12 ani, se suie pentru prima dată ca pasager într-un avion, la 21 de ani, Antoine de Saint-Exupéry abandonează studiile de arhitectură şi se consacră pilotajului. Devine pilot de cursă lungă, pentru asigurarea legăturilor poştale între Europa şi diferite destinaţii din Africa şi America de Sud, apoi pilot militar.

Demobilizat în urma înfrângerii Franţei, pleacă în Statele Unite şi reintră în luptă în 1943. La 31 iulie 1944 este trimis într-o misiune de recunoaştere aeriană – ultima din cele cinci la care era programat să participe! – spre a culege înformaţii despre mişcarea dispozitivelor germane. Nu mai revine niciodată la bază. Trupul îi este de negăsit şi dispariţia lui Saint-Exupéry intră în legendă. Târziu, după aproape şase decenii, în 2003, sunt descoperite rămă-şiţe ale avionului său pe fundul mării, în dreptul coastelor Marsiliei.

Era, în clipa dispariţiei, un scriitor celebru datorită în primul rând nuvelei pline de poezie şi unanim admirate, adevărată perlă a literaturii din secolul trecut, Micul Prinţ.

În 2008, un fost artilerist german, în vârstă de 85 de ani, a pretins că el a fost cel care a doborât avionul lui Saint-Exupéry în 1944. Mărturia lui, neverificabilă, era impregnată de regret: Saint-Exupéry era autorul lui preferat.

De la Antoine de Saint-Exupéry a rămas o operă nu foarte întinsă, dar plină de viaţă, de autenticitate, luminată de reflecţii rafinate, o operă sensibilă, populată de personaje care nu pot fi uitate şi de situaţii limită care le pune la încercare vitalitatea şi  forţa caracterului. Curierul de sud (1929) şi Zborul de noapte (1931) strânse între coperţile unui singur volum se inspiră din experienţa autorului, la începutul carierei sale de pilot. Sunt două romane despre singurătatea piloţilor, despre dragoste, despre responsabilitate şi culpabilitate. Nuvela Micul prinţ (1942), scrisă în Statele Unite, a fost tradusă în 180 de limbi şi vândută în peste 80 de milioane de exemplare. Este o poveste sapienţială, poetică, plină de umor cu punctul de plecare într-o experienţă reală a autorului-pilot, şi anume un accident de avion care l-a forţat în 1935 să rătăcească, epuizat de sete şi de foame, împreună cu mecanicul său, timp de trei zile în deşertul Saharei.

Citadela (1948) este un roman publicat postum, precumpănitor reflexiv, considerat de critică drept o sinteză finală a gândirii lui Antoine de Saint-Exupéry.

Alexandru Andrieş vă aşteaptă la Montréal

Peste 3000 de concerte, peste 60 de albume – o performanţă greu de atins pentru cineva care, în plus, nici nu are muzica drept ocupaţie exclusivă. Alexandru Andrieş – căci despre el este vorba – este conferenţiar doctor la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti. Nu am putut discuta la telefon, fiindcă nu are; în schimb, pe internet se exprimă fără probleme, cu francheţea obişnuită şi… cu multe zâmbete. După cum o să vedeţi mai jos.

Iar dacă vreţi să-l vedeţi şi să-l auziţi, nu rataţi întâlnirea pe care v-o dă în 24 februarie, la ora 8pm, la Montréal (Pavillon de l’Entrepôt, 2901, boulevard St-Joseph, Lachine, H8S 4B7; pentru bilete – click aici).

Aţi povestit, într-un interviu, cum aţi descoperit, la 17 ani, că aţi fi putut beneficia de o bursă pe viaţă pentru nişte desene făcute la gradiniţă şi care au câştigat locul I la un concurs internaţional. Cineva a înlocuit numele dvs. pe listă. Acest episod v-a făcut să renunţaţi la o carieră în Arte Plastice şi v-ati orientat spre Arhitectură. Aţi regretat vreodată decizia luată?

Nu, din fericire mi s-a potrivit perfect Arhitectura. Cred şi acum că ar fi fost mai rău pentru mine să fi făcut Arte Plastice; oricum, de desenat şi de pictat nu m-am lăsat (nici nu cred că se poate, odata ce-ai “gustat”  din ele). Şi – cine ştie? – poate că dacă făceam Arte Plastice nici nu m-aş fi apucat de cântat ))

Luna februarie este, pt dvs., luna “mătuşii din Miami”, a libertăţii, a creaţiei. Aveţi prieteni în America şi aţi fi putut avea şi acolo o carieră muzicală. Nu v-a tentat niciodată să rămâneţi definitiv pe continentul nord-american?

Sincer : nu. Din fericire, mătuşa mea este o persoană extrem de deşteaptă şi cu picioarele pe pământ. Chiar de la prima vizită mi-a arătat “peisajul” real, nu cel din filme şi reclame sau cel imaginat de fiecare dintre noi despre America – aşa că (dincolo de partea personală a unei decizii de tipul ăsta, care are regulile ei pentru fiecare dintre noi)  am preferat să rămân în România şi nu reget nicio secundă această decizie. Nu trebuie decât să vă uitaţi la toate câte s-au strâns în site-ul meu oficial şi sigur o să-mi daţi dreptate!

Preferaţi să fiţi cantautor. Este muzica, pt dvs., un tărâm al autobiograficului?

Câteodată, da. De cele mai multe ori, nu. Însă nici aici nu există reguli, am mers pe formula în care îmi scriu singur versurile şi muzica şi după aia tot eu ofer cântecul publicului, dintr-un singur motiv: cred că este cea mai sinceră cale de comunicare şi o prefer tocmai din cauza asta…

Aţi fost premiat, la Montréal, în anii ‘80, pentru o caricatură anticomunistă expusă la Salonul Internaţional al Umorului. Cum a ajuns desenul dvs. acolo?

O să râdeţi: prin poştă! Au fost mai multe desene, trimise la mai multe ediţii ale salonului de la Montréal şi toate au fost trimise prin poştă şi au ajuns la destinaţie. Cea mai bună dovadă  că nu există sistem infailibil, nu-i aşa? Desenul respectiv l-am folosit la coperta albumului INTERZIS, unde am strâns cântecele care nu au putut fi editate pe disc înainte de 1989 ))

Într-o lume guvernată, cum spuneaţi, de două criterii majore – banii si spectacolul – cum se explică longevitatea dvs. artistică? Este umorul una din cheile succesului de care vă bucuraţi?

Principalul motiv e că nu mi-am propus să am longevitate artistică; alături de un motiv, cred eu, la fel de important: sinceritatea cântecelor mele. Aş minţi să spun că nu mă interesează banii: nici n-aş putea, fără ei, să intru în studio să imprim un nou album sau să pregatesc câte-un concert special. Dar respectul publicului nu-l câştigi decât fiind sincer. Şi, din fericire pentru mine, asta fac de fiecare dată: vorbesc sincer despre ce mă frământă (şi nu e vina mea că acest lucru a devenit “pasăre rară”). Chiar cu riscul de a nu fi totdeauna simpatic tuturor…

Pe plan profesional, opţiunile dvs. sunt foarte clare; în plan personal, însă, aţi ales să nu aruncaţi ancora. Are o legatură această decizie cu necesitatea de a… schimba muzele?

Ha ha ha, ce expresie de-a dreptul … marinărească ))

Nici nu-i o idee aşa de rea asta cu schimbatul muzelor. Şi cred că, de fapt, toată lumea o face, dar pe furiş… Iar mie nu-mi plac treburile făcute pe furiş. În clipa în care o să întâlnesc “sirena” care mă va atrage la ţărm, arunc ancora imediat! Sau nu…

Jazz, blues, rock, folk… Este viitorul muzicii unul al amestecului genurilor?

Eu aşa cred, însă aleg diverse forme muzicale pentru a servi cât mai bine mesajul. De-aia există la mine şi ceva jazz, şi ceva blues, şi ceva folk, rock, şi chiar şi pop, când e cazul şi se potriveşte. Nu cred că există genuri “rele”, cred că există muzică bună şi muzică proastă, şi-atât. În rest… vorbă multă, sărăcia omului ))

Nu aveţi nici în ziua de astăzi telefon. Există şi alte invenţii ale tehnicii care vă agasează şi pe care le refuzaţi?

Am trei lucruri care nu s-au “lipit” de mine: hainele formale & cravata obligatorie, ceasul de mână şi telefonul. Şi cred că e prea târziu să se mai schimbe ceva aici )) În rest, nu am probleme cu tehnologia …

Ca arhitect, orice oraş vă «spune» ceva. Ne-aţi putea rezuma, în câteva cuvinte, impresia pe care v-o face Montréalul?

Nu am cum, nu am mai fost în Montréal… Abia aştept să-l vad şi să vă văd ))

Emil Boc

Cine nu-şi aminteşte de gura strâmbă a fostului premier al Canadei, Jean Chrétien, sau de şchiopătatul fostului şef de guvern din Québec, Lucien Bouchard? Nu-mi aduc însă aminte să fi auzit pe ci­-ne­va luându-i pe cei doi politicieni în derâde­re pentru defectele lor. Ba mai mult, aş spune că bastonul purtat în ultimele luni de viaţă de fostul lider NPD, Jack Layton, l-a ajutat pe acesta să câştige detaşat, în Québec, ale­gerile fede­rale de anul trecut.

În România, dacă eşti mic de înăl­ţime, ai un defect la ochi, nasul mare, urechile clăpăuge sau, Doamne fereşte, şchiopătezi, pentru o bună parte din socie­tate şi mass media eşti numai bun de luat la mişto.

Cei care au urmărit cât de cât ce s-a întâmplat în ţară în ultimul timp nu au avut cum să nu se “delecteze” cu epitete precum “piticul” şi “chiorul”, cu referire la fostul premier al României Emil Boc (foto) şi la actualul şef al statului, Traian Băsescu. De la pancartele afişate de protestatarii care au ocupat Piaţa Universităţii sau au urcat Dealul Cotroceniului şi până la “analiştii politici” care au invadat ecranele televizoarelor, toată lumea pare că nu mai poate să trăiască din cauza înălţimii lui Emil Boc sau a privirii piezişe a lui Traian Băsescu.

În acelaşi timp, pentru aceeaşi socie­tate şi mass media românească, prostituţia, delapidarea, impostura sau prostia crasă sunt ridicate la rang de virtute. Până acolo încât prostituatele au devenit vedete de show biz şi dau autografe pe stradă, iar infractorii dovediţi au fost trimişi în Parlament. O lume întoarsă cu fundul în sus.

Ultima ispravă pe care a comis-o această nouă societate românească a fost să-l dea la televizor pe fostul premier Emil Boc, în fundul gol. Antena 1 a prezentat pe post imagini cu proaspătul demisionar din fruntea guvernului în timp ce se dezbrăca pentru a intra sub duş, la o sală de sport.

Fiindcă e vorba de postul de televiziune patronat de un fost informator al Securităţii, Dan Voiculescu, aş fi fost tentat să pun pe seama acestuia întreaga tără­şenie. Dar indiferent cine ar fi dat ordinul ca Emil Boc să fie filmat şi, ulterior, imaginile să fie date pe post, problema este în curtea acelora care au pus în executare această măgărie.

Indiferent care ar fi planurile diabolice pe care le-ar pune la cale indivizi de teapa lui Voiculescu sau Vântu, ele nu ar putea fi realizate fără ca o armată întreagă de oameni să le ducă la îndeplinire fără cea mai mică crâcnire. Câţi dintre anga­jaţii oneşti de la Antena 1 şi-au dat demi­sia în urma acestei grave încălcări a vieţii private a lui Emil Boc? Niciunul!

Dacă pe vremea lui Ceauşescu, supu­nerea oarbă la ordinele venite de sus avea o justificare obiectivă, astăzi nu mai există nicio scuză. Acceptarea tacită a grav­e­lor şi repetatelor încălcări a celor mai elementa­re norme de deontologie jurnalistică şi de viaţă privată sunt semnele unei societăţi grav alienate.

Mă întreb cât de jos mai putem să ne ducem, câtă lipsă de moralitate şi de civilizaţie mai pot înghiţi românii. Unde se va opri această degringoladă morală, care a transformat peste noapte zeci de nulităţi abso­lute în modele sociale?

România a avut în fruntea Guvernului recent demisionat unul dintre cei mai serioşi, mai harnici şi mai oneşti premieri de după 1990. Cu toate acestea, Emil Boc a fost cel mai hulit şi mai împroşcat cu noroi.

Este evident că price­perea într-ale economiei nu a fost una dintre calităţile de bază ale lui Emil Boc, dar oare cât de bine se pricep la economie şefi de guvern precum Barack Obama sau Angela Merkel? Nu cred că mai mult decât Emil Boc. Cu toate acestea, nu am auzit pe nimeni reproşându-le celor doi acest lucru.

Ca să fii un bun prim ministru, nu cred că trebuie neapărat să ştii să faci afa­-ceri sau să stăpâneşti principii economice. La aceste lucruri trebuie să se priceapă consilierii pe care îi alegi să lucreze cu tine.

Mult mai importante la un prim ministru mi se par seriozitatea, capacitatea de muncă, de dialog şi de negociere, disciplina pe care reuşeşte să o impună echipei cu care conduce destinele ţării, onestitatea cu care îşi tratează adversarii, dar şi loialitatea faţă de partenerii săi de guvernare. Iar din acest punct de vedere, Emil Boc este, de departe, tot ce a avut România mai bun după ‘89.

Prezenţa lui Emil Boc în fruntea guvernului în aceşti ani de criză economică profundă a fost providenţială pentru România. Capacitatea lui de sacrificiu, seriozitatea cu care şi-a dus misiunea până la capăt, loialitatea faţă de programul de guvernare asumat, puterea de muncă exemplară pentru o clasă politică care îşi face veacul la televizor, toate acestea fac din Emil Boc omul care a salvat România de la dezastru.

Şi cum nu cred că se vor găsi prea mulţi care să îi spună mulţumesc, o fac eu acum, în numele, sper, a numeroşi români care au înţeles că ţara nu se poate salva alt­fel decât prin muncă şi prin seriozitate.

Agence canadienne de développement international a înfiinţat, în 1969, un Centre d’apprentissage interculturel, integrat în 1996 în l’Institut canadien du service extérieur d’Affaires étrangères et Commerce international. Centrul  asigură  personalului care ur­mea­­­ză să lucreze în ţări străine o formaţie interculturală, prin intermediul unor baze de date despre toate ţările cu care Canada întreţine relaţii diplomatice. O secţiu­ne aparte a fiecărei baze de date este rezervată contactelor cu locuitorii ţării respective, virtuali colegi şi parteneri în realizarea unor proiecte economice.

Spre a facilita aceste contacte, sunt expuse două puncte de vedere: unul local, al unui nativ din ţara în discuţie, şi al doilea canadian, din partea unei persoane care a lucrat sau a călătorit în ţara respectivă şi a dobândit o anume experienţă, demnă de împărtăşit şi altora.

Expunerile ating un mare număr de subiecte: conversaţiile, stilurile de comunicare, codurile vestimentare, punctualitatea, cum să stabileşti relaţii pozitive, cum se gestionează conflictele la locul de muncă, atitudinea localnicilor  faţă de religie, clase sociale, egalitatea sexelor şi originea etnică, ce filme, cărţi, feluri de mâncare şi situri web sunt recomandabile, ce stereotipuri pot dăuna bunelor relaţii etc.

În capitolul rezervat României, punctul de vedere românesc este exprimat de un ro­mân (numele e confidenţial) născut în 1949. Acesta are o formaţie universitară în inginerie me­canică şi în comerţ şi s-a stabilit în Canada în 1978. Compa-trio­tul nostru a călătorit în mai multe ţări, locuieşte la Gatineau şi lucrează în calitate de consultant şi formator.

Punctul de vedere canadian aparţine unei canadience de origine zambiană după mamă, stabilită în Canada în ultimul an de studii secundare. Licenţiată la Toronto, în studii de dezvoltare internaţională, ea a lucrat în mai multe ţări (Zimbabwe, Africa de Sud, Vietnam şi, desigur, România – 10 luni, în 2001-2002).

Stiluri de comunicare

Întrebare: Ce trebuie să ştiu despre comunicarea verbală şi non-verbală?

Punctul de vedere românesc

Distanţa acceptabilă este mai redusă decât în America de Nord. Oamenii dau mâna şi pe urmă rămân aproximativ la aceeaşi distanţă.

În timpul discuţiilor, privirile rătăcesc în mai multe direcţii. Românii îşi concentrează atenţia asupra interlocutorului mai puţin decât nord- americanii. Ei lasă deseori impresia unui deficit de atenţie.

Privirea stăruitoare a interlocutorului poate fi perce­pută, în cel mai rău caz, ca stânjenitoare, dar niciodată ca o ofensă. Atingerea în timpul discuţiilor nu este percepută negativ, odată ce s-a spart gheaţa. Totuşi, se presupune că străinii sunt mai rezervaţi.

Oamenii fac multe gesturi şi grimase. Comunicarea non-verbală şi viva­citatea tonului situează româ­nii la jumătatea drumului între italieni şi englezi. Natura expre­­­siei faciale trebuie totuşi interpretată în cadrul unei culturi contextuale, cu multe aluzii, subînţelesuri şi apropouri.

Punctul de vedere canadian 

Din câte am putut vedea, românii sunt manieraţi. Băr­ba­ţii din generaţia mai vârstni­că sunt, în general, foarte curtenitori faţă de femei. Ei se încli­nă, le sărută mâna, le deschid şi le ţin uşa deschisă ca să iasă ele mai întâi etc. Unele femei din Occident ar putea conside­ra ase­menea gesturi deplasate, dar eu cred că ei le fac din simplă politeţe şi, personal, am apreciat felul lor de a fi.

Bărbaţii din generaţia mai tânără au, de asemenea, ten­dinţa să se comporte politicos şi cu galanterie, dar nu să­rută mâna femeilor când le sa­lută. De cele mai multe ori, le ţin uşa sau le oferă scaunul etc.

Am remarcat că femeile se simt în largul lor cu distanţa personală, atingerile, strânsul mâinii şi contactul vizual care, între bărbaţi şi femei, se conformează aceloraşi reguli ca în Canada. Cu excepţia gesturilor de galanterie, n-am constatat la românii pe care i-am întâlnit diferenţe faţă de occidentali în ceea ce priveşte limbajul corporal şi distanţa personală.

Unul dintre lucrurile care m-au surprins adesea este pa­-siunea cu care prietenii şi co­legii mei români discută între ei. La început, de multe ori, am confundat discuţiile normale cu discuţii conflictuale. Am fost tachinată pentru falsitatea impresiilor mele şi mi s-a reamin­tit că românii sunt “latini”, drept care le place să se expri­me cu pasiune şi să gesticuleze. Asta înseam­nă că străinii pot, în mod sigur, să se comporte cu francheţe faţă de români şi să le vorbească fără reţinere. O asemenea atitudine nu-i va ofensa şi nu va fi interpretată negativ.

Din nou pe TV5

Poate că aţi văzut deja pe TV5, în cadrul emisiunii Partir autrement, măcar unul dintre cele două episoade rea­lizate de curând în România. Primul dintre ele este filmat în Transilvania şi dedicat culturii romilor. Al doilea prezintă România arhaică, cea în care ţăranii merg în căruţe, se folosesc de coasă pentru a produce fânul şi le deschid străinilor care bat la uşă, ca să stea de vorbă cu ei. Acest din urmă reportaj este filmat în satul Harja, judeţul Bacău.

Pentru a vă face propria părere, puteţi încă vedea episoadele res­pective online, pe site-ul www.tv5.ca, până la data de 26 aprilie 2012.

Se vinde Schwartz’s?

Multe ziare din Canada au scris despre o posibilă schimbare a proprieta-rilor restaurantului Schwartz’s – celebrul local care serveşte carne afumată, înfiinţat, acum de mai bine de 80 de ani, de evreul român Reuben Schwartz.

Conform Huffington Post, din grupul de investitori care ar fi negociat cumpărarea localului fac parte René Angélil, soţul celebrei Céline Dion, dar şi Paul Nakis, acţionar la clubul Churchill şi la reţeaua de restaurante Bâton Rouge. Rezultatul negocierilor nu este încă public, din cauza unor clauze de confidenţialitate, însă se pare că tranzacţia s-ar ridica la 10 milioane de dolari.

Marea problemă dezbătută în presă este dacă noii proprietari vor încerca să-şi recupereze rapid investiţia, prin iniţierea unor franşize în alte oraşe. Până acum, vechii proprie­tari au refuzat acest lucru, ca şi mutarea loca­lului într-un spaţiu mai mare. Schwartz’s a fost şi a rămas un reper al Montréalului.

Şi tot apropo de carnea afumată: The Gazette se plânge că, la Montréal, producerea acesteia şi-a pier­dut complet caracterul artizanal, intrând în epoca industrializării. Ceea ce se obţinea înainte în trei săptămâni, se obţine acum în trei zile. În plus, carnea e injectată cu substanţe chimice care o fac să câştige până la 40% în greutate, ceea ce permite vânzătorilor să facă profituri mai mari.

Centenar Irving Layton 

Mai multe publicaţii anunţă, pentru luna martie, sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea luiIrving Layton, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai Canadei (care a murit în 2006). Nomina­lizat de două ori la premiul Nobel, Layton este considerat mentorul literar a lui Leonard Cohen. Pentru cei care încă nu ştiu, să precizăm că Irving Layton era evreu român, născut la Târgu Neamţ, sub numele de Israel Pincu Lazarovici.

Românii modelează Twitter 

Vancouver Sun scrie despre Summify, un start-up românesc achiziţionat de celebrul site Twitter. La doar două luni după ce Mircea Paşoi şi Cristian Strat au demarat în România proiectul Summify, ei au primit o finanţare de la Bootup Labs, un incubator de afaceri din Vancouver. De altfel, românii s-au mutat, cu tot cu firmă, în oraşul canadian de pe malul Pacificului.

Summify crea un fel de revistă a presei, persona­-li­zată, având ca sursă mediile sociale (Facebook, Twitter etc), pe care o livra pe e-mail sau pe mobil.

Valoarea tranzacţiei nu a fost făcută publică.

Un român, vizat de Orchestra Simfonică din Windsor 

Windsor Symphony Orchestra îşi caută un nou director muzical, iar printre cei opt finalişti reţinuţi se află şi dirijorul român Cristian Măcelaru, care acti­vea­ză în prezent la Philadelphia Orchestra. El a fost selectat dintr-o listă de 153 de aplicanţi, din 28 de ţări, după cum arată CBC. Atât dirijorul român, cât şi ceilalţi 7 finalişti urmează să susţină câte un concert în stagiu­nea 2012-2013 a Orchestrei Simfonice din Windsor.

SNC Lavalin, la Cernavodă 

Compania SNC Lavalin a obţinut un contract de 48 de milioane de dolari cu Centrala Nucleară de la Cernavodă, anunţă Financial Post. Canadienii vor instala sisteme de filtrare pentru a ameliora securitatea centralei româneşti. Se doreşte preîntâmpinarea situaţi­ilor de genul celei apărute la centrala nucleară de la Fukushima, Japonia.

România a mai avut 19 milioa­ne de locuitori în 1966. Dar să nu ne facem iluzii. Ceauşescu a mărit natalitatea prin decrete (celebrul decret 770 din 1966, care interzicea avortul). Noi nu vom asista prea curând la o inversare a trendului descrescător pe care se află acum populaţia ţării. Mai mult, situaţia se va înrăutăţi: în 2011, numărul nou-născuţilor a fost de 196.373, cel mai mic înregistrat în ulti­mii 64 de ani. În ultimii 20 de ani, România nu a mai avut un spor natural pozitiv. Din 1992 şi până în 2011, România a pierdut, din cauza sporului natural negativ, 733.000 de persoane.

O altă mare problemă a României? Migraţia externă. Conform rezultatelor preliminare ale recen­să­mân­tului, 910 mii de persoane locuiesc în afara graniţelor. Această cifră nu-i include pe cei plecaţi pe perioade mai mici de un an. Aşadar, în ţară se află şi mai puţini români decât cei raportaţi oficial.

Eurostat, Institutul de statistică al Uniunii Europene, estima că, între 2002 şi 2009, s-au stabilit în ţări ale UE două milioane de români. Iar dacă-i punem la socoteală şi pe aceia care s-au instalat pe continentul american în această perioadă, cifra urcă foarte mult. Scăderea populaţiei înseamnă mai puţini bani europeni pentru România, mai puţini europarlamentari şi, cel mai grav, mai puţini oameni care plătesc impozite în ţară.

În timp ce România pierdea 12% din populaţie, Canada anunţa, ca rezultat al recensământului din acelaşi an 2011, că populaţia sa a crescut cu aproape 6%, consemnând cea mai mare creştere din rândul ţărilor G8 (cele mai dezvol­tate opt ţări ale lumii).

Astfel, populaţia Canadei a ajuns la 33.476.688, aproape dublu faţă de populaţia înregistrată la recensământul din 1961.

Pentru prima dată în istoria Canadei, vestul are o populaţie mai mare decât estul ţării. În British Columbia, Alberta, Saskatchewan şi Manitoba trăiesc acum 30,7% dintre canadieni, faţă de 30,6% în Québec şi provinciile atlantice.

Sporirea numărului canadienilor se explică însă doar parţial prin natalitate. Cu o rată a natalităţii de 1,67 copii pentru fiecare femeie, creşterea populaţiei Canadei se datorează în proporţii covârşitoare (două treimi) imigraţiei. Mai mult, Statistique Canada spune că, peste 50 de ani, creşterea populaţiei ţării va depinde exclusiv de numărul străinilor care vor dori să se stabilească în această ţară.

Revenind la cazul României, este clar că rata natalităţii nu are cum să se schimbe prea mult datele problemei. Întrebarea care se pune este dacă imigraţia ar putea fi o soluţie la problemele demo­grafice ale ţării. Ar putea cumva Canada să devină un exemplu pentru România în această privinţă?

Chiar dacă România nu oferă condiţiile de viaţă din Canada, ea este totuşi o ţară membră UE şi pre­zintă, din această poziţie, anumite avantaje, care o pot face atractivă pentru cetăţenii altor ţări.

Spre exemplu, am putea prelua din modelul canadian progra­me­le de imigrare pentru investitori. Canada cere o avere netă de 1,6 milioane dolari şi un depozit de 800.000 de dolari (bani care sunt retur­na­ţi, fără do­bân­dă, după cinci ani şi două luni). În schimb, investitorul respectiv prim­eşte încă de la început rezidenţa canadiană, cu tot ceea ce decurge din aceasta. Cu un barem mai mic, desigur, şi România ar putea atrage investitori. Avantaje: pe lângă faptul că statul ar avea fonduri suplimentare de investit pentru cinci ani, această categorie de imigranţi ar crea şi locuri de muncă.

De la Québec, s-ar putea prelua modelul cursu­rilor de învăţare a limbii, care să faciliteze integrarea noilor veniţi. Pentru un chinez, de exemplu, a învăţa româ­na sau franceza reprezintă acelaşi efort, probabil. În plus, faptul că studenţii arabi de pe vremea lui Ceauşescu au învăţat limba foarte bine (numele de Raed Arafat vă spune ceva?) arată că aceasta nu este o misiune imposibilă.

Printre zecile de clişee despre români, se află şi cel care spune că suntem un popor ospitalier şi că acest lucru este foarte apreciat de străinii care vin în vizi­tă. Cu condiţia să vină la timp şi să plece repede. Altfel, primirea care li se rezervă e mai aproape de scandările de pe stadioane, cu pe ei, pe ei, pe mama lor. Probabil că, în viitor, românii chiar vor trebui să transforme clişeul ospitalităţii într-o caracteristică naţională de bază, dacă vor să mai însemne ceva ca naţiune.

E greu de înţeles faptul că, în continuare, statul român se raportează la stră­ini ca la duşmanii popo­rului. E suficient să vizitaţi site-ul Oficiului Român pentru Imigrări (ORI). Pe prima pagină, sunteţi invitaţi să turnaţi orice străin care stă ilegal în România, iar în pagina de comunicate de presă, instituţia se laudă cu prinderea câte unui albanez, turc sau moldovean care lucra în Ro­mânia fără forme legale. Pentru obţinerea cetăţeniei române, se cere o declaraţie la notariat prin care solicitantul declară că, în prezent, nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept, ori a siguranţei naţionale şi nici în trecut nu a desfăşurat asemenea activităţi. E comic, să o recunoaştem.

Cine ar fi imigranţii care ar putea opri declinul demografic al României? Conform statisticilor ORI, cei mai mulţi solicitanţi de permise de şedere provin din Moldova, Turcia şi China.

Nu credeţi că imigraţia este o soluţie? Pentru perioada 2030-2035, progno­ze­le arată că vor ieşi la pensie două milioane de români şi vor intra pe piaţa muncii aproximativ un milion de persoane. Pentru a putea susţine sistemul de pensii sau pe cel de sănătate, statul român va avea nevoie să “importe” plătitori de taxe şi impozite.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Filmul Autobiografia lui  Nicolae Ceauşescu, realizat de Andrei Ujică, va rula, în perioada 3-8 martie, la Cinéma du Parc (3575 av. du Parc, H2X 3P9).

Este un film special, realizat doar din imagini de arhivă, montate în aşa fel încât ajung să spună povestea dictatorului român şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, între anii 1965 şi 1989.

“La urma urmei, dictatorul nu e decât un artist, care are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic, dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”, declară Andrei Ujică, pe site-ul oficial al filmului. Filmul are un rating de 8.1 pe IMDb şi Rotten Tomatoes, cele mai populare site-uri consacrate producţiilor cinematografice.

În prezentarea făcută de Cinéma du Parc se menţionează că filmul este cu atât mai interesant pentru românii din Montréal cu cât persoanele mai în vârstă îşi vor putea aminti de anii “epocii de aur”, iar tinerii vor descoperi adevărul despre o perioadă apusă.