Paranoiatopia

Free to anyone who is short

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Mon, 30 Jan 2012 23:01:00 +0000

From the archives of The London Magazine:

Corporatellia: Accident cu final reușit

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sun, 29 Jan 2012 18:21:00 +0000

Și atunci Vlad îi spune lui Paul:
- O viață am și eu.

Rodica își ascunde expresia feței după o cană cu supă de văcuță. Evită să privească direct la cei doi bărbați, însă are marginile gurii lăsate demonstrativ în jos. Din când în când atinge coada cănii cu vârful limbii.
- Și eu câte vieți crezi că am? întreabă Paul cu o voce aspră. Are deasupra ochilor o omidă stufoasă.
- Păi ce-
- Sau Rodica! Rodico, tu câte vieți ai scumpo? Uite, Vlad este într-o dispoziție spirituală, are nevoie de discuții profunde.

Rodica lasă cana cu supă pe birou și se ridică în picioare. Poartă niște pantaloni din bumbac de culoarea imprimantei și o bluziță de dantelă albă. Cu mâna stângă își trage marginea chiloților afară. Se uită nervos la neoane. Se vede că nu e bucuroasă.
- Hai șefu', să lăsăm glumele. Urlă sindicatele și noi glumim aici, în loc să ieșim la grevă.

Neonul de lângă fereastră bâzâie. Paul sare ca un greiere spre Rodica. Poartă un costum Armani cu guler dublu și în mână ține un iPad.
- O-o o-o ooo, se oftică Rodicuțaaa... Ce e scumpo, ți s-a făcut de revoluție?

Se aude un scâncet metalic și Paul se oprește:
- Stai că îmi scrie cineva pe Gayromeo.
- Pe cine faci leneșă, șefu'? Ia spuneți, d-domnu' Paul. Uite ce eee... șefu', pe mine să nu mă faci o... r-revoluționară că... Eu nu m-am luat încă de mama dumitale. Te rog frumos!

E de rău când Rodica a pus mâinile în șold. De frică, Vlad devine Vlăduț și se bagă sub birou. Ca să reziste tentației, își trage cămașa afară din pantaloni și își îndeasă arătătorul în buric. Dracu' l-a pus să se vaite că are o singură viață? În secunda a doua însă Vlăduț realizează că trebuie să fie bărbat. Scutură din cap. Vrea să fie Vlad din nou așa că dă să iasă de sub birou. Însă dintr-o eroare fatală, cum se întâmplă de cele mai multe ori când cineva are o revelație spirituală, Vlad se lovește cu tâmpla de colțul mobilei.

Ce s-a întâmplat în continuare nu se știe prea bine, pentru că povestea este spusă din perspectiva celui care tocmai s-a lovit la cap, al lui Vlăduț-zis-Vlad. Ca atare, devine evident pentru cititor că finalul poveștii va fi compromis într-un mod cât se poate de reușit. Cât a zăcut lângă birou, protagonistul nostru nu a văzut decât niște nimicuri rotunde, albe și pufoase, prinse într-un dans de ceasornic - un cadran la fel de gol, de alb și de pufos. Pe scurt, Vlad nu a văzut aproape nimic, doar trecerea timpului.

Ceea ce se știe este că Paul l-a sărutat pe Vlad. Atât este cert în toată nebunia asta. Circumstanțele sunt aproape inexistente pentru că nu interesează pe nimeni altcineva decât pe Vlad, însă acesta era leșinat la momentul acela. Este posibil ca, speriat fiind de costurile cu spitalizarea pe care compania urma să le suporte, Paul să fi încercat să îi facă respirație gură la gură. O posibilitate printre atâtea altele. Poate Paul este Superwoman. O altă necunoscută. Și totuși, nemțoaica Magdalena venită la secondment, aia mare cât o vacă lăsată să pască liber, i-a spus clar, deși Vlad nu a înțeles prea bine:
- Darrling, therre werre tongues involved. And not brriefly.

Deci nu reducerea costurilor este răspunsul. Oare să fie atunci creșterea veniturilor? Păi de unde creștere economică reală? Piața este saturată, își zice Vlad. Nici chiar sexul nu mai vinde, nici frica de foamete sau experiența unică a dezastrului. E la curent cu pulsul pieței, chiar dacă acesta bate undeva spre zero. Trebuie să fie altceva, un alt motiv pentru care Paul a considerat că singura soluție de ieșire din criză este să îl sărute. Poate sărutul este un feedback. Aprecierea angajaților talentați face parte din valorile de bază ale companiei. Oare Paul a aplicat principiul fundamental walk the talk? Tot ce se poate.

Hotărât să meargă până la capăt, Vlad solicită o sesiune de coaching cu Paul. Acesta din urmă acceptă imediat invitația în Lotus Notes. Cărțile au fost făcute și Rodica mai bagă un Solitaire. În scurt timp, după ce își periază bine costumul Armani și își reface freza cu gel Active Man - gelul bărbaților adevărați -, Paul îl invită pe Vlad la el în birou.
- Ia zi, Vladule, cum mai e cu... viața aia unică și singulară?

Lui Vlad îi cade bărbia însă imediat Paul îi face cu ochiul. E doar o glumă, sau cel mult o replică serioasă care trebuie tratată cu umor. Păcat de bărbie, care rămâne căzută până la sfârștiul conversației, fapt care îi provoacă lui Vlad o anumită coerență în vorbire.
- Totul e foarte bine, sunt apt de muncă. Am vrut să discutăm despre feedback, raportează Vlad pe un ton energetic. Chipul lui este prins în frenezia gândurilor active de identificare a problemelor structurale.

Paul își aranjează cravata; altfel spus - adoptă un ton serios. Zâmbește fără să arate nici măcar un dinte, deși are o dantură superbă și este foarte conștient de asta. Însă Paul este de părere că lucrurile bune trebuie uneori doar sugerate, nu expuse în văzul lumii ca niște flori patetice înfipte în glastră.
- Da, întotdeauna am susținut că feedback-ul trebuie să fie echilibrat. De asemenea, feedback-ul trebuie să aibă la bază fapte, și nu percepții. Nu în ultimul rând-
- Știu că m-ai sărutat..., întrerupe Vlad cu vocea unuia care tocmai a suferit o contuzie relativ ușoară. Nu ar fi nedrept să spunem că mintea lui este pradă ușoară pentru confuzii.
- Da! spune Paul pe un ton care în mintea lui Vlad neagă totul. Apoi continuă, un pic mai relaxat: Sărutul este atingerea sau apăsarea buzelor ușor arcuite, urmată de cele mai multe ori de desprinderea lor și emiterea unui sunet ca de... ventuză.

Se apropie de Vlad cu unduiri de șolduri. Cu rotunjiri de vocale, continuă:
- Sărutul poate exprima afecțiune, respect sau reverență. Sărutul poate fi aplicat aproape oriunde pe suprafața corpului. Repet, aproape oriunde. Însă mie, în calitate de manager, îmi place cu deosebire să folosesc sărutul în contactul cu buzele...

Aici întinde mâna spre chipul lui Vlad și îi atinge acestuia obrazul cu degetul lui mijlociu fin:
- Sau cu obrazul... În cuibul dintre umăr și... baza gâtului... Pe sfârcuri-
- Pe mine m-ai sărutat pe gură, îndrăznește Vlad. Este captivat de rotunjimea ochilor șefului său.

Paul se retrage. Indică cu un deget spre Vlad în timp ce ocolește biroul.
- Evident, eram emoționat... Stai că am uitat să iau notițe. Este important să nu uităm să scriem MoM-uri. Știu, ești tentat să uiți de minutes of meetings, dar fără ele - cum am face dovada muncii noastre? Cum s-ar mai consemna hotărâri și cum s-ar putea delega responsabilitate în absența notițelor?

Vlad este foarte interesat de minutes of meetings, este initiative champion în domeniu. Deodată privirea îi ia foc și se ridică în picioare cu nerăbdarea unei conversații constructive, specifică celor ce lucrează sâmbăta.
- Responsabilitate în sensul de responsibility sau de accountability? Asta este problema, că foarte mulți colegi nu mai fac această diferență. Eu am propus o problem solving session, însă nu a fost aprobat încă bugetul. Și apoi, toată această zarvă infernală...

Paul ridică privirea din caietul de notițe. Se uită prin învălmășeala de hârtii de pe birou.
- Nu am văzut niciun buget.
- E la contabilitate, se grăbește Vlad să explice, după care vine mai aproape și caută și el printre hârtii.

Paul deschide sertarul și scoate un sul de hârtie igienică.
- Uite, l-am găsit. A ajuns la mine.... Șapte man-days? O nimica toată.

Pe fața lui Vlad se cască un zâmbet ascuțit:
- Așa fac întotdeauna cei de la contabilitate. Uită să bage în sistem.
- Varză, confirmă Paul. Se uită rapid peste sulul de hârtie. Ai folosit ultimul template pentru bugete?
Vlad ocolește biroul și apucă bugetul de un colț. Înghite cu greu. Este hârtie igienică de-aia bună, cinci straturi.
- Cred că nu mi-a ajuns memo-ul cu template-urile astea noi, nu am fost informat. Am verificat inbo-
- Păi să fim atenți de acum înainte, îi spune Paul. Îl bate cu mâna pe șold. Hai, șterge-o, că am treabă. Ține asta.

Vlad face o plecăciune scurtă și iese vesel cu sulul de hârtie în mână.

Kindle, affection and affliction

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Thu, 12 Jan 2012 07:22:00 +0000

I have been giving up on the printed page while taking an interest in what I perceive being more of a tool than a medium. And there are great advantages. The most obvious one is that I can go around with thousands of books in my backpack, although in case of an apocalyptic disaster (it will be one of the themes of 2012) I still need to charge my e-book at some point. Secondly, there is the nicely built-in dictionary, which comes in handy when you have to read China Mieville's "Perdido Street Station" in English because the Romanian translation is pretty much crap. It is still an electronic device, though you certainly have a reading experience that is both healthy and hearty when compared to the backlit screen. Very useful, I can send on-line articles or essays from any website to my device, using Readability or Instapaper - this gives me a nice collection I can access at any time, as long as I don't forget to bring my Kindle with me. But I won't because I plan to connect it to my brain via USB as soon as this option becomes available. And this brings me to what I think is one of the greatest advantages Kindle has, which is basically taking the on-line out of "on-line reading". It gives you isolation, the chance to disconnect from Facebook, e-mail, Youtube, annoying pop-up messages. It makes reading feel important and focused, a more pleasurable and sane experience.

It's been a year now and Kindle still smiles when he sees me. (I suddenly decided he has to be a boy, mostly because I am a gay boy and I prefer to connect boy things to my brain). I recently went through my Goodreads account and noticed that, against all the good feelings I have about e-readers, I still read more on paper. There are the font and the smell of the ink, the weight, the design of the cover, the way the first letter of the chapter takes over the space. They all add up to an artefact that personalises the experience. It is a matter of sensuality: Kindling is like having sex with ten different people sharing the same body.

There's nothing quite like a real book. Without books we won't have bookshops and libraries to take shelter to on a rainy day. The video below is an attempt to stand up for the pleasures of paper. It is the proof that "books are not dead, they simply prefer to dance at night." Enjoy!

Multitasking

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sun, 08 Jan 2012 14:32:00 +0000

Dreams:
I can have several dreams at the same time. I took some multitasking classes and I am that good. Each night, I may have up to five dreams, not in sequence, but rather intertwined. I never remember them in the morning, when I get out of bed. It is just the feeling of having dreamt five different dreams, five little bumps in the mattress.

Love:
Love comes to mind after dreams and it just happens that I can love a number of people at the same time. I guess I am trying to replace lost dreams with real people. Many times, I manage. Sometimes I love them against each other, and sometimes I love them against myself. But it is still called love.

Sex:
I can multitask during sex. This may or may not have to do with the number of people involved. When I was younger, I used to challenge myself. I guess I wanted to be an expert. Plus, us humans, we are made up of so many body parts, it seemed like a waste not to multitask. The thing with being an expert at something - at anything - is that it makes you older. Trying to stay young, I lately gave up on this type of multitasking.

Writing:
Counterproductive, I know. Nobody wants to read three little stories at the same time. As it is, cutting up the living with a dotted line is a strenuous undertaking - finding the relevant ending points in the chain of cause & effect is as arbitrary as any reproduction of life.

Emotion:
I had been looking for a way to cry out for months and then it happened, quite unexpectedly. This adorable guy reading Howl and what it made me feel like? Howl, indeed. Then came the irony with its smile, then the relief with its laughter. Multifaceted feelings create disturbing masks in the mirror.

Bărbatul fustă și femeia pantalon

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sat, 31 Dec 2011 18:08:00 +0000

Am avut ocazia nesperată, în sensul că nu mă gândisem prea bine la acest lucru, de a fi invitat la CBF-ul de anul acesta, ce a avut loc la Geneva. Conferința Bărbaților Fustă poate fi trecută cu ușurință pe lista principalelor evenimente politice ale anului care tocmai se încheie, deși nu a fost mediatizat din cale-afară – sau poate tocmai de aceea, dacă ne gândim la calitatea informației puse în circulație pe Internet în ultima vreme. Mai multe detalii găsiți pe Google. În continuare însă, eseul pe care l-am citat din memorie, cu o spontaneitate care a ridicat sala în picioare.

Bărbatul fustă și femeia pantalon

Ambele personaje își acoperă părțile rușinoase și se protejează de capriciile vremii folosind aceleași materiale, însă forma impune anumite diferențe. Cu puține excepții (dintre care kiltul scoțian pare cea mai notabilă), până acum un secol ambele personaje se situau în același punct pe scala acceptării sociale, fiind percepute ca niște exemplare dacă nu ridicole, atunci măcar ciudate. Modernitatea a dat câștig de cauză, cel puțin când vine vorba de straie, sexului frumos, făcând din pantalonul femeiesc simbol al emancipării. Pantalonul a devenit street-fashion odată cu democratizarea modei din anii ‘70, pentru a fi mai apoi adoptat cu sobrietate de feministele hotărâte să treacă dincolo de acel glass ceiling care le ținea la distanță de sala consiliului de administrație: muncim la fel, purtăm aceleași haine, merităm aceeași recunoaștere.

Bărbatul nu a fost deranjat de rebeliunea pantalonului feminin; dimpotrivă, dacă avem în vedere perspectiva de simplu admirator de forme și de contururi, inițiativa nu a putut decât să îi convină: un articol de vestimentație în plus este un nou prilej de încântare, o fantezie împlinită și, de ce nu, un fetiș. Prin comparație, femeia zilelor noastre nu are această libertate: oricât și-ar dori să zâmbească unui bărbat în fustă, acesta va întârzia să apară. Nu este o coincidență faptul că un bărbat poate venera o fantezie cu două lesbiene, ridicând-o la rang de maximă împlinire, în timp ce reprezentanta sexului frumos nu își permite să dea frâu liber unor cutezanțe erotice de natură similară.

Paradigma subminării esteticului de către convențional este pusă în evidență de evoluția în timp a acestui cuplu neverosimil: o femeie rămâne feminină atunci când își trage pe ea un blue-jeans, însă un bărbat ar deveni o arătare în cel mai fericit caz haioasă dacă ar da o raită prin garderoba prietenei sale. Încă este necesar un efort deosebit pentru a imagina un tip sexy îmbărcat în fustă, indiferent de lungimea acesteia; un șort cambrat pe niște coapse păroase are totuși mai multă prestanță decât o fustă lungă cât să le acopere.

Deși inițial erau manifestări ale aceluiași tip de transgresiune identitară, cele două personaje sunt percepute diferit în context actual. Acceptarea este dictată de așteptări, de necesitatea stabilirii unor repere familiare vis-à-vis de sexul opus. Impunem limite și calculăm riscuri pentru a menține controlul asupra realității; căutăm în cei din jur confirmarea felului în care gândim, ne îmbrăcăm, facem sex, etc. etc. Lumea se vede prin ochii noștri, există în forma aceasta pentru că noi o privim astfel. Mișcarea de la un reper la altul este condiționată nu doar de raționament logic și de estetică, dar și de deschiderea pe care o manifestăm în fața schimbării. Și totuși, dacă am adus în discuție riscul – cât de periculos poate fi un bărbat în fustă?

Aversiunea față de bărbații fustă are la bază frica de necunoscut, instinctul de conservare dus la extrem, iar acest instinct ne trage înapoi la baza lanțului trofic, spre euglena verde. Ce spun detractorii – “Ajunge să îi lăsăm pe câțiva să se îmbrace de la raionul de dame și în scurtă vreme toți băieții macho și tipii cool se vor duce la shopping de fuste” – această ură nu are nimic bun în ea și o astfel de mentalitate riscă să submineze progresul societății umane prin eradicarea unui drept fundamental pentru noi toți.

Un bărbat fustă este un bărbat liber.

Până după Crăciun

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Wed, 28 Dec 2011 18:44:00 +0000

Ropotul ploii a pierdut din intensitate, însă ștergătoarele aleargă în continuare dintr-o parte în alta a parbrizului.

- Rulezi și tu ceva?

Fără să răspund, trag din spate sacul lui Robert și caut în buzunarul interior. Înaintăm cu 140 la oră de-a lungul unui drum gri, printr-un câmp monoton care se topește la marginea cerului. O lumină roșiatică își face loc printre norii grei.

- Trebuie să fie niște hash pe-acolo.

După trei ore de conversație am cedat amândoi tăcerii, Robert aparent absorbit de condus iar eu cu privirea pierdută dincolo de geam. Mâna lui se odihnește pe schimbător, la limita spațiului dintre noi. Mă uit din nou la ștergătoare și mi se face frig. Îmi vine să îi ating mâna, să îi simt fierbințeala din podul palmei, însă nu îndrăznesc. În afară de asta, sunt ocupată cu rulatul.

- Nu găsesc filtre.

- Sunt pe-acolo, caută mai bine.

Caut și într-adevăr, sunt pe fundul sacului. Robert are întotdeauna dreptate și eu m-am obișnuit cu acest lucru. Robert nu uită nimic pentru că are toată viața organizată în calendare și task-uri. Robert se trezește de dimineață înainte să îi sune telefonul. He is that kind of a person. Îi privesc profilul întunecat, încerc să găsesc ceva familiar, de care să mă pot agăța. Întoarce capul și îmi zâmbește moale, ca și cum și-ar cere scuze pentru faptul că universul este așezat așa cum dictează el. Mi-aș dori să nu îmi mai zâmbească în felul ăsta.

- La ce te gândeai? Mă fixează cu privirea, iar eu mă grăbesc să mă uit din nou pe geamul din dreapta.

- Fii atent la drum, Robert.

De dimineață am luat trenul spre Bruxelles cu gândul că voi avea timp să dau o raită prin magazine, însă puhoaiele de turiști mi-au deturnat traseul. Mi-am făcut un cui în spatele catedralei Saint Michel, apoi m-am refugiat într-o cafenea până aproape de ora 14, când urma să mă întâlnesc cu Robert. Pe drum m-am oprit într-un boutique și i-am luat o geantă de umăr albastră, pe care am ales-o aproape la întâmplare. L-am așteptat în fața gării, acolo unde trag autocarele pentru turiștii cu buget restrâns. Mă uitam la silueta care traversa platoul de piatră cubică. Îmi doream să nu fie el, să mai am câteva secunde de singurătate înainte de toată agitația ce avea să urmeze. Purta un palton nou însă i-am recunoscut mersul ușor săltat. Când s-a apropiat am văzut că pe fața lui străluceau picături de ploaie. Scumpa mea, mi-a șoptit în ureche. M-a întrebat cum mă simt. Cu palmele lipite de pieptul lui, l-am împins ușor. I-am spus că vorbim în mașină. Iar acum Robert privește înainte cu răbdare. Știe că mai avem ore bune de mers.

- Ce filme ai mai văzut? întreabă.

- Să nu îmi spui că vrei să vorbim despre filme.

Am impresia că Robert ar umple tăcerea cu orice. Chestia asta o faci cu colegii de serviciu și cu rudele, dar nu cu prietenii. În niciun caz cu ceea ce se numește your significant other. Când nu ai nimic de spus e mai bine să lași tăcerea să curgă. Tăcerea este un alt fel de intimitate, însă Robert nu vede lucrul ăsta, nu îl simte. Cel mai mult îl apreciez pe Martijn când tace. S-au poate pur și simplu eu și Robert nu mai găsim același ritm al conversației, nici eu nu mai sunt sigură. De câteva luni îmi simt mintea pierdută într-o pâclă de incertitudine.

- Vrei să vorbim despre altceva?

Vreau să mă apropii, dar nu în felul ăsta. Aș vrea să ne privim în ochi fără să ne spunem nimic și atunci poate că am înțelege mai multe. Am obosit de atâtea cuvinte, în ciuda faptului că ne vedem atât de rar, sau poate tocmai de-aia. Nu am chef să vorbesc acum, nu aici, nu în mașină, nu în mijlocul unui câmp cenușiu.

- N-am văzut niciun film mișto. Mai mult am citit.

- Tree of Life. E un film fain, zice pe un ton care nu admite contrariul. Lui Robert îi este atât de simplu să aibă opinii solide.

- Glumești? Pretentious bullshit. Marile întrebări ale vieții și dinozauri pe computer. Ce ți-a plăcut?

- C’mon, este foarte bine realizat.

- Da, presupun că are meritele lui. Face conexiuni interesante între niște idei care altfel sunt destul de plate. Din când în când mai avem nevoie și de melodramă.

Am văzut Tree of Life cu vreo două săptămâni în urmă. Nu aveam chef de lirismul dezlânat al lui Malick, însă Martijn a luat bilete fără să îmi spună. Sâmbătă seara m-am trezit cu el la ușă. Trecuse pe lângă piața de flori și îmi luase lalele. It is depressing that one can get tulips at any time in the year, i-am spus. A râs și mi-a oferit o traducere aproximativă a unui proverb olandez căruia nu i-am găsit sensul. Când nu își găsesc cuvintele, oamenii recurg la proverbe. Chestia asta nu i-am spus-o lui Martijn. Știu că are cele mai bune intenții, că are suflet bun, că e un băiat de aur. Așa ar zice mama. Pentru mine însă Martijn este un mototol care mă scoate în oraș și care se pricepe la sex.

Din nou liniște. Am impresia că de când s-a mutat în Paris, Robert vede lucrurile altfel. Nici chiar Facebook nu ne mai ajută, nici acolo nu ne mai plac aceleași chestii. Mai devreme m-a întrebat dacă îmi place Lana Del Rey. O femeie nu poate să spună despre alta că este o bimbo fără să i se reproșeze că este geloasă. Dacă sunt geloasă pe cineva sunt pe Robert, pe faptul că poate fi mulțumit cu atât de puțin. Cred că viața se trăiește mai ușor când te mulțumești cu puțin. Pare să aibă sens, dar nu găsesc o cale de a-mi tempera așteptările. Probabil că sunt o pretențioasă, că nu m-am lovit de viață cum trebuie. Dar asta nu poate să fie decât un motiv de bucurie, nu văd de ce m-aș maturiza doar pentru a fi în rând cu lumea.

- Fază super tare. Am avut un job în Monaco. O babă cu vreo treizeci de câini. D-ăia mici și fluffy, albi, știi? Matthiew nu știa cum să îi bage pe toți în poză. Și rudele babei, niște lingăi care se grăbeau să intre și ei în cadru, să țină potăile în brațe. Te stricai pe tine de râs. Și aveau un conac, d-ăsta, pula mea, cu tot dichisul. Vrei?

Iau jointul și privirea îmi rămâne pe profilul lui Robert. E frumos. E dureros de frumos.

- Te căcai.

- Poftim? Sprâncenele i se ridică și își umezește buzele.

- Te căcai pe tine de râs, se spune. Nu, te stricai.

- În fine.

Robert știe când să renunțe. Probabil că tatăl lui, domnul Petrescu, l-a învățat că în viață nu are rost să te agiți pentru bătălii secundare și victorii banale. Un îndemn pe care Robert îl urmează și la treizeci de ani. În felul acesta, neamul Petrescu perpetuează iluzia grandorii de la o generație la alta.

Mă sucesc de pe o parte pe alta, apoi decid că nu am cum să adorm la loc și mă strecor afară din pat. Îl privesc pe Martijn cum sforăie ușor, cu capul ascuns sub o pernă. Camera de zi este cufundată în beznă. Ridic pe jumătate oblonul și mă uit la umbrele întunecate de afară, fără să recunosc nimic. Probabil că fereastra dă în spatele casei. Încă o zi cu ploaie. Este foarte frig în casă, Martijn nu lasă niciodată centrala să meargă pe timp de noapte. După ce pornesc căldura îmi dau seama că nu am de ce să rămân. Este șase dimineața, pot să iau bicicleta până acasă și să mai dorm câteva ore bune în patul meu, la 26 de grade. Îmi adun hainele de pe canapea, le trag repede pe mine și ies în stradă. Am doar un hanorac, nu știu la ce îmi era mintea când am plecat de-acasă. Renunț la bicicletă și mă îndrept spre stația de autobuz. Picături reci de apă mi se preling pe frunte și îmi intră în ochi. Grăbesc pasul pentru a mă adăposti sub streașina galbenă. De pe panou zâmbește Nicole Kidman. O figură de detergent îmbrăcată într-o rochiță roz. Obrazul și pulpele îi sclipesc în lumina felinarelor. Nicole este atât de albă și de curată. Nicole nu se strecoară dimineața din patul amantului, sau dacă o face înseamnă că este într-adevăr o actriță desăvârșită.

Ocolesc panoul și sar peste o băltoacă. Mă întorc și văd în spatele meu, aruncată pe banca din stație, o bocceluță cu haine. Grămăjoara tresare, își adună umbrele negre și se ridică. Un chip bătrân de femeie mă privește pieziș de sub o bucată de pânză năclăită. Are obrajii roșii și ochii înfierbântați. Bătrâna se ridică cu greu, se uită în jur buimacă, apoi pare să mă vadă și începe să mormăie. Mă trag ușor afară, în ploaie. Piciorul îmi alunecă de pe bordură însă îmi găsesc repede echilibrul. Mă uit spre capătul străzii de unde ar trebui să apară autobuzul, însă nu trece nicio mașină. Până să apuc să îmi dau seama ce se întâmplă, femeia se ridică și se repede spre mine. Are dinții înnegriți și niște brațe grele ca niște bușteni. Degetele ei murdare îmi zgârie obrazul. Mă apucă de sânul drept prin materialul hanoracului și mă trage spre ea. Lumina felinarului din spatele ei mă orbește pentru câteva clipe, aud o bufnitură în spate și imediat simt o durere ascuțită în ceafă.

Deschid ochii și durerea dispare. Sunt cu Robert în mașină, afară e deja beznă. Îmi dezlipesc cu greu buzele, aerul este fierbinte și nu pot să respir. Caut cu privirea sticla de apă, o găsesc aruncată între scaune și beau din ea cu poftă.

- Ți-era sete, baby. Ai adormit.

Dau din cap încet, cu privirea spre el. Umerii lui stau ca un scut lângă mine. Închid ochii; încerc să îi simt mirosul cald și îmi închipui că îl sărut pe gât. Nu plâng, însă îmi dau lacrimile. Le șterg cu ciudă de pe obraz.

- Ce pot să fac?

Pentru o secundă, chiar îmi doresc să mai poată face ceva, să mă privească într-un fel care să îl apropie, să mă surprindă cu un gest în care să îl regăsesc așa cum era. Picăturile de ploaie se aruncă avide spre faruri. Nu văd nicio soluție, însă trebuie să îi dau un răspuns. Nu sunt eu de vină că nu mai este nimic de făcut și nu pot să îi dau sfaturi în ceea ce privește relația noastră. Unele lucruri trebuie să vină de la sine, dar cum aș putea să îl fac să înțeleagă asta când e deja prea târziu?

- Ai fi putut să fii acolo.

Este nedrept din partea mea să o spun, însă asta gândesc și sunt prea obosită ca să găsesc alt răspuns. De-abia după ce îmi aud vocea îmi dau seama că am deschis o portiță.

- De unde te întorceai?

Deci vrea să încep cu începutul. Ne întoarcem la fapte.

- De la Vera, stătusem până târziu.

- Credeam că Vera era plecată în România.

Mereu atent la detalii, ca și cum acestea ar fi cele mai importante. Detectivul Robert este atent la orice indiciu și uită de sentimentele eroinei din romanul de duzină pe care îl scrie seara acasă.

- M-am dus la ea să ud florile și am rămas să...

Din sensul opus țâșnesc două fascicule albe. Un muget se izbește de geamul din stânga și podeaua vibrează. Robert urlă.

- Să îmi bag pula în capul tău de prost. Imbecilul mă-tii, mai ești și pe tir, futu-te-n nas de ariciul pulii.

Vocea lui mă lovește în tâmplă ca o rangă.

- Te rog, taci.

Robert se uită în oglinda retrovizoare, apoi la mine.

- Iartă-mă, m-a speriat cretinul ăla.

- E OK, îi spun și îmi lipesc umărul de geamul rece din dreapta.

- Știu că e OK. Scuză-mă.

Își trece mâna prin păr, își încleștează maxilarul. Îmi aruncă priviri rugătoare, așteaptă să îl cert și să îl rog să reducă viteza.

- E OK, spun din nou.

GPS-ul arată că mai avem de parcurs 50 de kilometri. Va fi OK. Ne vom întâlni cu gașca, vom primi și vom face cadouri, vom râde în hohote, vom purta măști și vom dansa. Vom încerca să nu ne gândim la nimic. Ne vom strădui să trăim așa măcar pentru câteva zile, departe de ceea ce a fost, cu ochii închiși la ce va urma. Ne vom ascunde într-o casă pe trei etaje în care toate ușile sunt deschise. Totul va fi OK până după Crăciun. Respir mai bine.

Regulile lui Orwell pentru un limbaj curat

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Mon, 05 Dec 2011 13:38:00 +0000

Scris cu mai bine de 65 de ani în urmă, eseul lui Orwell asupra degradării limbii engleze discută o problematică ce, din păcate, rămâne actuală și în zilele noastre. Argumentația pentru un limbaj curat și concis din primele paragrafe amintește de Newspeak, limbajul artificial al cărui scop era susținerea ideologiei Ingsoc și a pseudo-filosofiei Doublethink din romanul "1984". Iată ce spune Orwell:

"A man may take to drink because he feels himself to be a failure, and then fail all the more completely because he drinks. It is rather the same thing that is happening to the English language. It becomes ugly and inaccurate because our thoughts are foolish, but the slovenliness of our language makes it easier for us to have foolish thoughts."

"Politics and the English language" este un eseu-manifest împotriva limbajului de lemn și a lipsei de imaginație. Orwell atacă probleme care trec dincolo de specificul limbii engleze, ilustrând o atitudine mentală care afectează în mod insidios capacitatea de gândire. O spun tranșant, însă fără intenția unei concesii spre elitism: o exprimare proastă ascunde o gândire găunoasă. Atunci când avem de-a face cu noțiuni abstracte, când ne raportăm la concepte și aplicăm principii, o definire clară a acestora devine un preambul necesar.

Metaforele moarte, limbajul pompos, cuvintele de umplutură, clișeele verbale, expresiile voit confuze - acestea sunt câteva dintre exemplele discutate de Orwell. Aproape fiecăruia i se poate găsi un corespondent în limba română. Logoreea nomenclaturistă din perioada comunistă a văduvit de sens cuvinte pe care nici după douăzeci de ani nu reușim să le restabilim în totalitate: patriotism, dăruire, tovărășie, activism. Remarc însă că barbarismul impus de regimul totalitar de atunci este reprodus sub o altă formă în zilele noastre. Dacă contorsionarea de sensuri și stâlcirea de cuvinte existau atunci ca manifestare a îndoctrinării, acum acestea au devenit standarde pe care le propagăm involuntar. Monștrii sunt alții - comoditatea, lipsa de răgaz, indiferența, parvenitismul - și se pare că nici lor nu le opunem prea mare rezistență.

Mi-am amintit de eseul lui Orwell citind o carte despre opera lui Salvador Dali. Potrivit autoarei, Dali este "un artist complex, la care încă mai avem multe lucruri de descoperit, mai ales cu privire la opera sa, de o mare valoare istorică și artistică, ce reprezintă o veritabilă moștenire culturală și spirituală". Prețiozitatea textului, de un comic fără voie, deturnează intenția de individualizare, ba chiar are efect contrar. În mod evident, putem caracteriza în cuvinte asemănătoare câteva sute de pictori și scriitori, astfel încât geniul lui Dali devine perimat, unul printre atâtea altele. Exprimarea acesta îmi amintește de frazele cheie pe care le îngurgitam pentru bacalaureatul la limba română, de acele paragrafe banale pe care le puteam aplica fără prea mare efort oricărui autor tras din pălărie. Nu trebuie decât să contemplăm situația contrară pentru a observa ridicolul limbajului: un artist simplu, la care am descoperit aproape totul, a cărui operă nu este nici de valoare și nici veritabilă, dar care rămâne eminamente un artist.

In spatele standardizării limbajului de lemn se ascund informații greșite și raționamente precare. Fără exercițiul rațiunii, preluăm idei îmbrăcate într-o poleială înșelătoare de cuvinte, indiferent că este vorba de mediul politic sau de cel al afacerilor. Tindem să dăm crezare unei idei în funcție de felul în care aceasta ne este prezentată, inventăm adevăruri general valabile exprimate în formule ușor de memorat, uităm că în spatele fiecărei fraze se ascunde percepția subiectivă a unui vorbitor înarmat cu dorință de convingere.

Orwell își îndeamnă contemporanii să lupte împotriva acestui tip de exprimare, oferind chiar și câteva reguli elementare, pe care le redau în continuare:

"(i) Never use a metaphor, simile, or other figure of speech which you are used to seeing in print.
(ii) Never us a long word where a short one will do.
(iii) If it is possible to cut a word out, always cut it out.
(iv) Never use the passive where you can use the active.
(v) Never use a foreign phrase, a scientific word, or a jargon word if you can think of an everyday English equivalent.
(vi) Break any of these rules sooner than say anything outright barbarous."

Îndemnul lui Orwell ni se poate adresa în egală măsură și nouă. Atitudinea față de limbă trebuie să fie una care oferă întâietate sensului și care simplifică forma. Pierduți printre fraze întortocheate și cuvinte cu sens improbabil, riscăm să vorbim mult fără să avem habar de ce spunem.

George Orwell, Politics and the English language, 1946*

(*Recomand Readability pentru o lectură într-o formă mai plăcută)

Acel tic enervant, fără tac

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 29 Nov 2011 20:37:00 +0000

În dulapul cu geamuri glisante de sub televizor stau lucrurile rare: o sticlă goală de Balentine’s, trei pachete Camel rămase de mult fără țigări, un breloc cu Maica Domnului și o grămadă de alte obiecte mici și goale. Vitrina este mereu plină de amprente chiar dacă Marga o lustruiește de treizeci de ori pe săptămână. Dulapul și televizorul sunt acoperite de un strat fin de praf. Deși este slăbită de cum se trezește, Marga șterge necontenit praful toată ziulica. Dă cu cârpa peste tot prin sufragerie, face ordine în bucătărie, apoi șterge praful și spală linoleumul din cameră de la ăla micu’, mai dă un mop pe hol și face o inspecție prin baie, pentru a termina în sfârșit treaba în dormitorul lor. O tură durează exact trei ore și la finalul ei Marga o ia de la capăt. Și-ar dori să trebăluiască mai puțin dar, din păcate, praful intră prin crăpăturile pereților și pe sub uși cu o viteză incredibilă și femeia nu are de ales. În ciuda eforturilor sale demne de toată admirația, acarienii de praf se adună în saltea și intră în haine. Slavă Domnului că există piramidoane și că sunt ieftine, altfel nu știe cum și-ar putea proteja familia.

Acum e în bucătărie, tremură de frig așa că își aprinde un Carpați. Se uită din picioare la mușamaua cu maci de pe masă. Florile se lasă măturate cu privirea. În ceafă îi ticăie ceasul cu cocoș de tablă de pe frigider. Tic, face ceasul și Marga se întoarce mirată. Tic, din nou. Stinge țigara de-abia aprinsă și se apropie de cadran. Doar tic. Angrenajul din interiorul cocoșului este defect și ceasul șchiopătează. Mereu același tic, lipsit de alternanță. Marga numără zilele pe degete însă lucrul ăsta nu ajută cu nimic; nu își poate da seama de când a luat-o razna ceasul. Acest tic enervant, fără tac. O ureche stă la pândă în spatele fiecărei secunde. Un tic perpetuu. Ochii încremeniți ai cocoșului sunt ațintiți asupra femeii. Un tic văduvit. În orice moment cocoșul ar putea să scoată de la spate o mână moartă cu care să facă semn unei mulțimi imaginare de urale.

Marga se așează istovită pe scaun, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de masă. Macii de pe mușama se învolburează. Cine are urechi să audă, însă la Marga în casă nu e nimic de auzit. Ea doar face curat; tocmai a luat o pauză și se va reapuca imediat de treabă. Cine vrea să vadă, să poftească. Se întâmplă uneori să stai pe scaun în bucătărie și să îți vină în cap tot felul de idei. De-asta o fire sănătoasă trebuie antrenată încontinuu la șters praful și la spus rugăciuni. Marga simte un fior de răzvrătire în carne și încearcă să îl alunge ștergându-și ochii cu dosul palmei. Nu trebuie să acorde niciun răgaz acestor gânduri care întorc pe dos ordinea lucrurilor.

Își leagă mai bine șorțul la spate și se duce în sufragerie. Vede amprentele de pe vitrină și praful de pe televizor. Tabloul este copleșitor, căci toată munca ei pare a fi în zadar. Simte că i se înmoaie picioarele și atunci se grăbește să se gândească la ceva frumos. (O felie de pâine proaspătă unsă generos cu untură. O scânteie de lumină crăpând întunericul. O săptămână întreagă fără bătaie. Apa mării și ea în mijlocul ei, cu un bolovan în brațe.) Deschide vitrina fără să îi mai pese că lasă urme de degete și ia brelocul în mână. Sfânta Născătoare – o femeie, o mamă. Singura ei prietenă, cea care îi dă curaj să continue să facă curat și o îndeamnă să reziste grijilor de peste zi. Durerea îi leagă noduri în gât, o îndeamnă să se apuce de treabă.

Se duce la baie și pune apă rece în ligheanul cel mare în care îl spală pe ăla micu’ în fiecare sâmbătă seară. Nu mai are răbdare să încălzească, gazele sunt mici la aragaz și ar dura o veșnicie. Are și un fierbător dar acela consumă curent. Pune dero, vreo două măsuri. Se apleacă peste cadă, ridică ligheanul greu cu apă și, clătinându-se la fiecare pas, străbate holul lung și îngust, îndreptându-se spre sufragerie. Din lighean cad stropi mari de apă, strălucitori ca solzii de pește. Ia de după calorifer niște chiloți rupți de-ai lui ăla micu’ și îi udă bine. Șterge geamul cu mult clăbuc, apoi freacă bine dulapul. Gâfâie cu televizorul în brațe; îl pune la înmuiat în lighean. Lustruiește sticla goală de Balentine’s și pachetele goale de Camel și brelocul cu Maica Domnului.

Edmund White, a butthead

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Thu, 17 Nov 2011 19:47:00 +0000

"The tragedy of sex is that one can never know what this most intimate and moving form of communication has actually said to the other person and whether the message, if received, was welcome."

Edmund White, The Farewell Symphony

Cuvintele sub lupă

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Thu, 10 Nov 2011 22:28:00 +0000

Piatră este un cuvânt de nota zece. O piatră spune multe. Sticlă este un cuvânt banal, singur nu strălucește. Îi trebuie culoare. Apa este la fel ca sticla, la un anumit nivel sunt interșanjabile. O inimă de sticlă este o inimă de apă în căușul palmei. Fund este un cuvânt inevitabil. De-abia primește notă de trecere, afectat fiind de nuanța vulgară, dacă nu oarecum involuntară. Fundul realității este curbat în jos de greutate. Yală este un cuvânt roșu. Primește punctaj maxim pentru concizia exotică. Gay este un cuvânt care înțeapă. Undeva la mijloc. Cuvântul nou este foarte vechi deja. Modă este un cuvânt înveșmântat în negru. Pălărie este iar un cuvânt frumos, excepțional aș spune. Cel mai frumos din această seară. Pentru că pălăria stă deasupra capului. Individ - ăsta cuvânt antipatic, îți vine să îi dai un șut în coaie individului cu pricina. De milă. Freză este exemplul grotescului: un f urmat de un r urmat de un e urmat de un z, restul nu mai contează. Tăcerea e exemplul clasic de dihotomie: cuvântul ăsta, îl vrei și parcă nu l-ai vrea totuși în propoziție. Cuvântul iubire e labil, când proaspăt ca o franzelă de-abia scoasă din cuptor, când un colț uscat de mucegai. Bomboană este un cuvânt compus, deși nu pare: sugerează o formă, dar și un conținut, îmbinate armonios sub glazură. Spectator este un cuvânt cu urechi și cu palme. Cuvântul piersică are un înveliș moale, însă cuplul rs se ascunde tare și oblic în mijloc.

Nasturii lui Toma

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Fri, 28 Oct 2011 19:26:00 +0000

Toma iese pe poarta școlii. Trotoarele sunt încărcate de galben foșnitor și băiatul își trage agale ghiozdanul după el. Frunzele mai buclucașe se prind jucăușe de cureaua neagră și fac cu ochiul mulțimii de pe jos. Mai galben decât frunzele e soarele ce se pierde în părul lui negru tuns castron, à la Mireille Mathieu. Până și căpruiul ochilor lui este luminat într-o licărire de galben. Copacii, în izmene albe trase prea sus, și-au ridicat fustele colorate și acum merg în șir indian. Frunzele se iau de mănuțe și își fac vânt jos, pe topogan. Opa!

Sus, pe banca verde, stă o pisică. Se uită nelămurită în jur, parcă ar fi uitat din ce motiv anume a ajuns acolo. Acum va trebui să se întoarcă înapoi pe pervaz. Numai așa își mai poate aduce aminte care era planul. Parcă văzuse ceva, de-acolo, de sus. Ceva galben.

Paltonașului albastru de pe el îi lipsește un nasture. L-a pierdut, nasturele. De fapt, știa că o să cadă. Îi era așa de teamă că îl va pierde încât s-a întrebat la un moment dat dacă nu este mai bine să îl rupă și să îl pună în buzunar. Dar în acest caz ar fi trebuit să spună acasă că el a rupt nasturele, ceea ce, deși era adevărat, nu era chiar așa: nasturele urma să cadă. Dar oare nu toți nasturii cad mai devreme sau mai târziu? Până la urmă, era totuși doar un nasture. Se și zice: este o nimica toată, doar un nasture.

Problema apare când ai o mulțime de nasturi, și atunci bașca mai contează că sunt toți mici. Cum or fi ei - rotunzi, cu două găuri, scobiți pe o parte, acoperiți de sidef - nasturii devin o problemă când sunt prea mulți. Unde să îi bagi? Iaca, prin sertare, pe sub covor, între ferestre, în vazele cu flori și în cutia de la televizor, în oalele din debara și în țeava de la aspirator. Mai încerci să dai din ei dar și ceilalți au nasturii lor, nu stau să se uite la ai tăi. La Toma în casă sunt mult prea mulți nasturi. Astfel, deși nu a rupt nasturele de pe palton, băiatul și-a dorit cu adevărat să îl piardă.

Un nasture este șaptele din carnetul de note, șapte peste care Toma a pictat un nouă. Rezultatul este un nouă cu mustăți. Speră că tata nu o să vadă mustățile, altfel a încurcat-o. Un nasture nu vine niciodată singur. Maică-sa zice tot timpul lucrul ăsta.

La intrarea blocului stă Blanca cea albă, însă în lumina soarelui cățelușa este de-a dreptul galbenă. Gâfâie cu limba de un cot.
- Ai făcut isprăvi, Blanco, îi zice copilul.
- Am făcut, confirmă indiferent cățelușa. Are niște lăboanțe imense și e foarte mândră de ele.

Blanca are treburile ei, mereu cu aerul că a alergat toată ziulica de colo-colo când, de fapt, nu o vezi decât stând. Probabil că se deplasează cu viteza luminii și noi, oamenii, nu prindem niciodată imaginea ei în mișcare. Stă aici și te fixează printre ochii întredeschiși, trage aer, apoi face țuști și deodată apare tocmai în partea cealaltă, răsuflând greu.

Melancolia lui Stevie Smith

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sat, 22 Oct 2011 13:23:00 +0000

I do not speak

I do not ask for mercy for understanding for peace
And in these heavy days I do not ask for release
I do not ask that suffering shall cease.

I do not pray to God to let me die
To give an ear attentive to my cry
To pause in his marching and not hurry by.

I do not ask for anything I do not speak
I do not question and I do not seek
I used to in the day when I was weak.

Now I am strong and lapped in sorrow
As in a coat of magic mail and borrow
From Time today and care not for tomorrow.

Autumn

He told his life story to Mrs. Courtly
Who was a widow. 'Let us get married shortly',
He said. 'I am no longer passionate,
But we can have some conversation before it is too late.'

Not Waving but Drowning

Nobody heard him, the dead man,
But still he lay moaning:
I was much further out than you thought
And not waving but drowning.

Poor chap, he always loved larking
And now he's dead
It must have been too cold for him his heart gave way,
They said.

Oh, no no no, it was too cold always
(Still the dead one lay moaning)
I was much too far out all my life
And not waving but drowning.

In My Dreams

In my dreams I am always saying goodbye and riding away,
Whither and why I know not nor do I care.
And the parting is sweet and the parting over is sweeter,
And sweetest of all is the night and the rushing air.

In my dreams they are always waving their hands and saying goodbye,
And they give me the stirrup cup and I smile as I drink,
I am glad the journey is set, I am glad I am going,
I am glad, I am glad, that my friends don't know what I think.

Din spatele cortinei roz

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 18 Oct 2011 18:05:00 +0000

Când îți sufleci mânecile și te așezi să scrii o faci în primul rând pentru efectul terapeutic al cuvintelor. Scrii pentru a nu vorbi singur cu voce tare, obligi gândurile să curgă domol, le stăvilești cu puncte și semne de întrebare. Virgula este o reflecție, un punct de check-in, o proptea. O poveste se scrie încet, de la o virgulă la alta.

La începutul jurnalului său de geniu, Dali încalță niște pantofi de lac prea strâmți. "Voluptatea fizică viscerală, tortura cotropitoare pe care mi-o provoacă pantofii mei de lac mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime, cărora suprema inchiziție a durerii din picioare le conferă valoare generalizantă", scrie maestrul. Eu nu am avut pantofi de lac pentru că nu merg la baluri și nici nu sunt vreun geniu, însă lucrul acesta nu m-a descurajat. Am stat pe marginea patului cu ochii închiși și mi-am imaginat că mă strâng foarte tare pantofii mei de lac, deși purtam doar niște șosete. După trei zile de concentrare făcusem răni în tălpă. Noroc că șosetele erau roșii. A trebuit să îmi imaginez că povestea nu va fi citită de nimeni și ăsta a fost pantoful meu prea strâmt. Dacă un gând exista eu trebuia să îmi plec fruntea și să îl pun în cuvinte cum știam mai bine, fără să consider reacții, judecăți, consecințe.

Îți pui casca de protecție și aprinzi lanterna, iar apoi te bagi în întuneric. Avansezi pe culoare înguste, întâlnești fețe familiare pe care nu le-ai cunoscut niciodată, îți auzi pașii în revers și glasul într-o sută de intonații. Cuvintele trecutului au dispărut și nu ai ce face, trebuie să recompui substanțe vechi în forme noi care să semene cu originalul. Uneori se creează confuzie. Un personaj vine la tine, face ochii mari și își spune replica: "Uită-te la el, e fetiță!", zice și râde. Iar tu privești neîncrezător și întrebi: "Cine mai este și ăsta? Ce caută individul acesta la mine în cap după atâția ani?" Toate sunt acolo, nu au plecat niciodată, însă lipsește exercițiul forajului la mare adâncime sufletească. În timp ce paginile se umplu ființa capătă mai multă greutate. Ești așezat la birou pentru că niște forțe te-au adus acolo. Când scrii despre propriul trecut începi să crezi în mâini nevăzute.

Oricât m-aș ascunde după pantofi de lac și șosete roșii, scriu o poveste pentru ca aceasta să fie citită. Nu numai că scriu, dar vreau și să rostesc ceva cu voce tare. În spatele cuvintelor există mereu alte cuvinte. Trebuie să găsești timbrul vocal adecvat. La început glasul îmi tremura pentru că nu eram obișnuit să vorbesc despre propriul meu trecut. "Ce vreau de la povestea asta?", m-am întrebat. Însă nu am început bine și mi-am dat seama că povestea voia ceva de la mine.

Nu am scris ca să arăt că am dreptate și nu am scris pentru a-mi cere iertare. Tentația a fost mare pentru că e mai comod să întorci cuvintele din pana moralității, însă nu aș fi făcut decât să imit, să anticipez, să forțez. Este mai ușor să îți amintești cum vrei decât să îți amintești cum a fost și a trebuit să rezist deși, printr-o ciudată răsturnare cauzată de trecerea timpului, a fost cum îți amintești și nu invers.

Te scufunzi printre amintiri și din când în când mai ieși la suprafață să iei o gură de aer. Iei bucăți din tine și le aduci pe uscat, unde încerci să le potrivești cum știi mai bine. Tragi manechinul mai departe de apă, îl cureți de scoici și de alge, îl scuturi de nisip. Îi acoperi goliciunea cu o cârpă veche. Îți umezești palmele și îi cureți fața. Trecătorii se opresc și admiră o mână, discută un picior. Manechinul se mișcă să își dezmorțească noul trup. Vine apoi seara și oamenii pleacă acasă cu manechinul în minte. A doua zi răsare iar soarele, ca în orice poveste cu final fericit.

"Din spatele cortinei roz" a apărut în Decât o Revistă #7, volumul 1. Este o poveste despre evadare, despre dictatura propriilor noastre circumstanțe, dar mai ales este o poveste de iubire.

Urmează alte povești pe scurt, etc. etc.

Corporatellia: Aventurile unei urechi de porc

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sat, 08 Oct 2011 08:52:00 +0000

Bertina ronțăie tacticos o bucată de ciocolată de masă și, întoarsă cu spatele către Paulette, strâmbă din nas. Bertinei i se pare că Paulette plescăie într-un fel absolut dizgrațios atunci când mănâncă mierte fierte. Deși mierțile bine fierte sunt destul de moi și alunecă ușor pe gât. Este ora prânzului.

Fiecare stă la locul lui în jurul mesei fără scaune și în încăpere se aude doar musca ce a intrat pe geamul deschis. Coloana sonoră a mesei de prânz de la birou nu se compune decât din muscă și din plescăitul Paulettei. Sau așa i se pare Bertinei. Cert este că aceasta din urmă este enervată în așa hal încât aproape că a uitat să mai ronțăie tacticos, acum o face anapoda, fără modele simetrice de urme de dințișori. Când Bertina e supărată atunci ea trebuie să împărtășească. Unii colegi numesc chestia asta bârfă și nu că nu ar vedea și Bertina sâmburele de adevăr din toată povestea, însă nu se poate abține. Așa că se apleacă spre urechea Martinei (care este o ființă firavă și foarte scundă, dar care acum roade silențios o ureche de porc) și își varsă indignarea. Imediat Bertina se simte un pic mai bine, aproape că a iertat-o pe Pauletta. Bârfa de birou are un efect terapeutic. Însă Martina nu aude bine cu urechea de porc în gură și o roagă să repete. Ori, dacă este ceva care să îi fie mai neplăcut Bertinei, chiar și decât plescăitul Paulettei, aceasta este propria sa voce. Ca drept urmare, își face loc rapid printre fețele de masă și părăsește scena.

Martina a rămas singură. Bineînțeles, în jurul ei se află toți colegii, cu excepția Paulettei despre care tocmai am spus că a părăsit scena. Însă nimeni nu este la nivelul ei, adică cu privirea pe sub masă. Oh, ce îi este dat săracei Martina să vadă. În orice caz, pentru Martina este ca și cum ar fi singură, nimeni nu mai privește pe sub masă la ceilalți, nimeni nu o vede. Nici fluturașii roșii de pe pampoanele aurii de pe capul ei nu își fac simțită prezența. Sunt prea aproape de sol. Pierdută, cu sentimentul acut că e a nimănui, Martina bagă în gură toată urechea de porc și glup glup urechea de porc alunecă pe gât și se hotărăște să rămână blocată unde e mai rău. Mai rău pentru Martina, evident. Urechii de porc îi este oarecum indiferent pe unde rămâne blocată în trafic.

Martina cade pe jos dar zău, ce diferență neremarcabilă între Martina în picioare și Martina trântită lângă pantofi! Rând pe rând colegii își termină masa de prânz și la un moment dat nu mai rămâne decât musca în încăpere. Aceasta a observat agitația de pe mochetă a Martinei și e atrasă în mod nefiresc de auriul pampoanelor.

Deși muștei îi place aurul, aceasta nu a învățat manevra Heimlich.

Corporatellia: Tricouri, penisuri și crutoane

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 04 Oct 2011 17:50:00 +0000

Paul lălăie despre managementul riscului, apoi sare coarda printre instrumente financiare derivate. Vlad îl ascultă cu ochii lipicioși și urechile astupate de propriile sale idei. Vlad nu este niciodată de acord, însă știm cu toții că nu o face cu rea voință, ci pentru că așa i se pare lui că va fi apreciat în cele din urmă. Nimeni nu îl apreciază pe Vlad pentru că Vlad este chel și are burtă. Mai sunt la birou colegi fără păr pe cap, dar ăștia nu au burtă. Iar burtoșii, oricât de burtoși ar fi ei, au părul bogat și ondulat pentru că au mâncat oase de pui când erau mici - toți, mai puțin Vlad. Astfel, opinia generală este că Vlad își dorește să fie antipatic și asta îl face și mai nesuferit. Deși toată lumea știe că toată lumea greșește, că de fapt Vlad tânjește să fie mângâiat pe chelie și frecat pe burtoi.

În urmă cu câteva zile Paul căzuse într-o adâncă tristețe din cauza scăderii acțiunilor și atunci Vlad i-a croșetat un tricou pe care scria: "am penisul mare". S-a găsit să i-l ofere în hol, lângă aparatul de supă de roșii cu crutoane. Cred că de fapt voia să se dea mare, cum îi e stilul. Am râs cu toții în hohote, ca la o glumă proastă. Rodica a strigat atunci cu vocea ei baritonală, de s-au zguduit crutoanele din aparatul de supă instant: "Ce idiot nu a aflat până acum că Paul e complexat de mărimea penisului lui!" Nu e bine să te pui cu secretarele, însă Paul nu s-a putut abține: "Și de unde știi tu Rodico ce are Paul în pantaloni?" Rodica însă a început să râdă și mai tare și i-a aruncat lui Vlad în zeflemea - "Prost mai ești!" - după care și-a ridicat cu mâinile sânii generoși într-un gest un pic obscen. Paul, care rămăsese mut de uimire, a plecat cu mâna între picioare și a trântit ușa biroului de s-a zguduit toată clădirea. Vlad a plecat și el cu ceva între picioare, și anume cu propria coadă.

Iar acum stau din nou față în față și lălăie. Eu iau notițe în timp ce beau o supă de roșii fără crutoane pentru că sunt alergic la pâine uscată. Pescuiesc crutoanele cu lingurița de plastic și le așez pe caietul dictando, printre rândurile scrise. În pantaloni am o erecție grozavă însă o ascund bine de Paul, ca să nu îl fac gelos. Din camera de alături se aude păcănitul ritmic al mașinii de cusut. Rodica îi croșetează un tricou nou lui Paul. Să vedem ce i-o scrie pe el, eu unul sunt tare curios.

The man who lived in the world of other people

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 04 Oct 2011 12:54:00 +0000

The man was not what you would call a weak personality. He was not without will (quite the contrary, one could say) and indeed, like all human beings, he was guided by his own subjectivity. Yet, one day, as he walked back home from a strenuous but otherwise uneventful day at work, this man decided he lived in the world of other people. At first, this thought came to him with uncertainty. But the stone fell onto the quiet surface of his consciousness and in no time the sprout took proportion and transformed itself into a full-grown idea. The man questioned himself, or rather his thoughts. In part, this idea - the fact that he lived in the world of other people - was triggered by emotion and therefore it must have not been fully rational. He was passing by a long row of cars stuck in traffic jam. The man could barely breathe; he felt trapped in the middle of the cloud of noxious fumes. He was not an unreasonable man and as such he understood the need of his fellow citizens to travel. Yet, he was upset by this.

As he walked further, crossing the street and turning left on a quiet alley, the man started thinking about his home. He had two boys, both now in high-school, doing quite well. The man was pleased with his boys and, for what it is worth, he considered that he was being a good father to them, that he always had been, just as he had been a good husband to his wife. The man loved his family and in return he tried to offer all what was expected from him. Again, this expectation was to our man causing some sort of discontentment, perhaps not entirely like the one caused by the uncaring drivers, maybe a little more... refined. There was no guilt involved, no pointing fingers. Things just were this way and of course his wife and his two boys had no fault that the man felt this way. If there was any guilt to talk about, it was his, for the man loved them and felt the need to reiterate this feeling in his thoughts. It was not right to think about his family this way, as if they were a burden to him, an obstacle. What could have been the loss - his true nature? He felt his existence was defined by their and he couldn't imagine what he meant without them. Questioning this was not something a sane person would do.

One had to wear clothes when walking down the street, to give change to the poor, to stop at the traffic light and to smile to the occasional passer-by. The impulse to do otherwise was not exactly there, yet the man felt the need to question: would he be able to do something that didn’t subscribe to society norms without his sanity being rebutted? Where was the line between positive living and conformity with a series of personality crushing standards?

When he was a little boy, the man dreamt of flying. In this dream he used to capture his own idea of living life. A blink of an eye, a twitch of thought and he was up in the air. He would travel above the city for a while and then he would slowly move above yellow fields or green forests. Sometimes he would fly above deep blue waters.

The world was made up of imitations of life. Sometimes first hand imitations - if you were lucky. Worst case scenario: an imitation of an imitation of an imitation, and so on; a cliché of living. The man who lived in the world of other people was thinking of his life in terms of patterns and nothing stood out. Just noise.

When he reached the front of his house the man instinctively looked up for the sun. It was on his right; he could see it between two concrete walls. He contemplated the noise of the world under the red light. He took a good breath and he tried to recall hope. He knew it was there, he'd just have to find it.

Johnny Someday

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 13 Sep 2011 19:46:00 +0000

Above anything in this world
Johnny loved his misery.
He stayed there on the steps of his house,
A pale figure under the dim light.
He would contemplate it,
Turning it on all sides.

This was his misery
And it was so exquisite.

A little out of this world,
Johnny looked to his side.
There, near the steps of his house
Was a little dead body, under the dim light.
He would contemplate it,
Turning it on all sides.

This was a dead bird
And it had the neck broken.

Back into the earth
Johnny buried the bird.
He stayed there, near the grave -
A pale figure under the bright light,
Waving his misery away -
Someday.

Anymore

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 13 Sep 2011 18:53:00 +0000

Afraid I am bad,
Scared they could think I'm too good.
These incongruent thoughts,
A predicament turning into obsession.

I don't know what I'm supposed to think
Anymore.
I don't know what I'm supposed to smoke
Anymore.

Admit your own choices
Dismissing the pressure of circumstance.
These incongruent feelings
Turning a mad man into a child.

I don't know what I'm supposed to feel
Anymore.
I don't know what I'm supposed to smoke
Anymore.

When the tear falls - not anymore,
Oh, you're so foolish to cry.
When the heart twitches - not anymore,
Oh, you're so weak to fall.

The invisible man

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Fri, 02 Sep 2011 21:19:00 +0000

He must have looked for a father figure, he thought. After all, this is what they say about gay men. What they say... But in the back-room of a gay bar it is easy to forget about this sort of things. This is one of the reasons he came here: to forget. Then there was the sex. And, why not, the father figure complex.

Back home, when he was just a boy, he used to spend long hours trying to figure out how to crop up a conversation with his father. In spite of his efforts, their dialogue didn't amount to much other than "good morning" and "good night". This happened days on and he used to feel guilty about it. The boy knew that being invisible was not a great gift. There was the story about the crazy scientist; that didn't end up nicely for the invisible man either.

Here in the dark-room one could feel as if he were invisible. Bodies pressed against you, yet you are not being looked at. They just feel, they fondle, they nuzzle and sometimes they grab.

A gathering of men
Out of the loop of the world,
All blinded,
Searching for a prey
To get them out of the dark.

The leather man enters,
He gasps.
The sound of his voice hits
The wall in front of his mouth.
He is being bent over.

He smiles,
An invisible smile,
One for himself.

Hands on the wall, arrested.
A clean face gasps
A dirty smile,
The perfect flower?
Off goes the mask.

No, it was not to forget
There was never the father figure.

It was the sex,
Always the sex,
The sex of a stranger.

Gagaism, the post-hipster culture

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Wed, 06 Jul 2011 19:29:00 +0000

It is not appropriate to bring Gaga in a conversation when you are in a hipster setting. The comments Stephen Fry's article received from the Financial Times readers show it is not a serious subject for discussion in a yuppy environment either. But I will give it a try.

The hipsters will look down on the matter if not for anything else at least for Lady Gaga's appeal to the large (and frowned upon) mainstream. "Judas", the latest theatrical imposture of the star, is well above 70 million views on YouTube, confirming that her new album is indeed a success. To the hipster Lady Gaga is old news and not only that, she was never new to begin with: an amalgamation of such a long list of iconic names, Lady Gaga's copy-cat persona will clash with the need for change that concerns the hipster. In this respect, she only seems to imitate her way through the hallway of fame, a commercial fraud like the Coke cans in her hairdo. Take the outrageous outfits off, then throw away her self-conscious wigs and wash off the strong makeup - what's left there? - the hipster will ask.

But the truth is not even the hipster knows what is hidden under the mask. Lady Gaga's message is confusing, seems incoherent. "I want your love and I want your disease, I want your everything as long as it's free, I want your love". Utter nonsense or not really? Quite the opposite to the dada lyrics of "The Yellow Submarine", Lady Gaga's words are much for their own sake, just as her image is too evident. There was a time when the dispossessed, the alternative crowd, were well off the beaten path of prime time, hanging in exclusive corners. Trying to capitalise on the exact same thing but under the spotlights of pop stardom, and successfully managing to do so, Lady Gaga is representative of a new generation. But what generation is that?

Let's think about it. The effort the hipster used to invest in reading speciality magazines and hunting down new forms of artistic expression is deemed irrelevant nowadays. All you need now is an account on Facebook and some strategically placed subscriptions. The well kept secret is not so secret anymore. Think Apple: it used to be an identifiable gadget for the hipster, now people just buy their products... well, because they are actually good value for money. The same happened with music: we used to listen to a few albums over and over again. Now we like to listen to a bit of everything, we reinvented ourselves as eclectic consumers. Of course, music has to suffer from all this: think about what happens with house music lately thanks to the big sell-out lead by David Guetta. And so we get back to Lady Gaga and her music. Because all you need to do these days to impress is to put on a show, to act as if, to construct what Gaga calls a theatrical persona but ultimately is just a teaser.

There is a certain self blame the hipster has to gulp down with a little grain of salt. Creating the elitist circles, discriminating based on random symbols and patterns, that was not enough to ensure evolution. Was not creating art but rather destroying it and the word got out that anybody can be cool in a new different way that did not require much participatory effort. The hipster cannot strike back because his own message was futile and his workings were unproductive, too much self for anything to be as sustainable as to be called artistic. Lady Gaga is saying now: Who said there has to be a message? Yes, I am dressed up all gothic and I am singing about Roberto. Do you have a problem with that? I am the bitch of Jesus and I love Judas. Also, here is a nice shot of me with a waterfall as a backdrop. Not really related, but who gives a fuck? It has to be nice, it doesn't need to mean anything! What's wrong with a meat dress, shut up you vegans and shut up you pork lovers. It's just fashion, OK? Look, I have cigarette glasses! Who thought of that first? I did!

The hipster used to complain about ignorance in a very self-conscious manner, not seeking to educate but to discriminate. Lady Gaga is doing the next best thing: she takes advantage of a bad situation.

Roisin Murphy: A perfect moment is a perfect kiss

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Tue, 28 Jun 2011 06:37:00 +0000

One of the things we tend to lose as we grow up is the patience of finding pleasure in small things. Even small things that are as big as a kiss. I mean, what is nicer than a kiss, really? To me it still makes the day. Looking back, I remember them the most. Not individually, I would go berserk and then my head would explode. But, you know, that feeling. It's like a little world is born around your head. It is the moment time slows down the most, you feel you live in the present, escaping all memories.

I am the kissing type. It is perhaps gay of me that I kiss all my friends, women and men. Come to think about it, why not? I don't think we have that many ways and opportunities to tell those we care about that it is so.

So as to keep myself from telling people one too many times that I love them , I claim to have at least the right to kiss them.

250 New Features

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sun, 26 Jun 2011 18:54:00 +0000

This summer I have more than 250 new features. The new version of Me.X is cooler and sexier than ever. This summer, especially for you, I'm getting a six-pack. I know, it's been done before, but never like what is going to happen with Me. It will be just amazing. Also, I have in store for you a new smile, totally redesigned. Let me tell you how I did it: we put together six working groups from all ethnical backgrounds, men and women. This is how I found out I am the most popular with the Asian crowd, which finds me extremely sexy, to the point of prolonged physical pain. Anyways, we showed pictures of all types of smile I could make to the groups and they decided which complemented my face the best.

This is just the beginning. I am now more updated in music, fashion, politics and social matters as ever.
Thanks to my new brain I perform new connections between things and I have an increasing memory area. I am more attentive to people problems as the psyche doctors focused to remediate the issue that has been noted with the late two versions. Now I am less egocentric and I have increased patience. I can organise things in a better way and I benefit from a renewed sense of beauty. I cut down on sarcasm and disbelief, I am more good natured and appreciative, basically I've got wiser.

I am more flexible, I can do the splits and I can do a reversed 69. And oh, speaking of, I have a huge cock. But not too huge, just perfect. In fact, the new Me is designed with careful eye for details that matter. From the form of my nails to the size of my ears, I have a totally cool appearance. I have stronger legs and a bubble bum, fuller lips and better complexion. Touch the skin, feel the texture. It is actually a secret new type of skin which I cannot reveal to the competition, it is inspired by volcanic crystals.
The new Me.X does not go shopping to Zara or, god forbids, H&M. No, in the starting package package I come with Ralph Lauren polo and Gucci pants. The exclusive model comes with Armani double breasted tuxedos. The party goer hangs out in clubs dressed up in DSquared.

And just to show that I am talking the real thing here I have a special offer: you can try Me for a day. No strings attached. No hidden clauses, no limitations. So try Me for a change and I promise you won't be disappointed, well at least not until the next Me version.

Against the notion of time

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sun, 26 Jun 2011 17:19:00 +0000

Time is a line,
It goes round in circles.
A heart is a heart
And then so much more.

Spaces between us,
Made up of thin air
Cause nothing is more
A body is not.

Creeps in the light
And there will be shadow.
Moves there a body,
Shadows come more.

Reality river down flows
And yet sometimes it holds.
My soul is against
The notion of time.

Zombie dream

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Mon, 20 Jun 2011 14:20:00 +0000

I am at home, watching the street from the window. They are there, in front of the house. Lurking under my bedroom window, looking quite dreadful. And I'm thinking: 'God, thank you for giving me an apartment on the second floor. What ugly faces, Dear Lord!' I am a fat believer in my dream.
Suddenly I remember something and yell at my tomcat boyfriend: 'Oh, the door! We forgot about the door!'

Why do we have such a thin door? If we ever escape from this I promise I will invest in a proper door made of iron. Or better yet, I will seal the door and learn to fly over the window. I could do that.
Then we are suddenly in a small car, a fucking Mini, as if this is what you want when you are chased by dead freaks! And again I promise myself that I will get a proper SUV with a shotgun for each passenger sit. The American style is resilience oriented.

The idea is to get to the country and we have big hopes. Flemish villages! Who the fuck lives there beside the Flemish? And they are the most decent of people, they would never unexpectedly turn into monsters. They would at least let you know about it in advance. They would actually say: Go now, save yourselves dear boys, we are doomed but there is still hope for you! Then they would through some cans with meat and with beens at us and we'd pick them in a hurry and we'd get in the car and decide to go to the lands of the ultimate escape: The Netherlands. Think about how it sounds, there must be a prophecy in this name. We enter The Netherlands, the last ground of human kind, the citadel that will never fall. Here are green fields and quick rivers and you can still hear people laughing. They are tripping and they're looking at us kind of amazed while we tell them about the zombies. They're saying: You smoke good stuff, man!

But we are all agitated and that makes them think it must be something different we're on, definitely not weed. They start complaining we're spoiling the good vibes. We just have to let them be for the moment and we hurry into a hotel, we ask at the reception for a room on the top floor. We get into the room and we move the furniture in front of the door.

We stay in the middle of the room and I go to the window to have a look outside. And guess what, I am again at home. And the monsters are lurking under my bedroom window, looking quite dreadful. We never made it to Nederland. There are terrible noises coming through from the hallway so we decide there is nothing to do but to hide in the kitchen. We get there with all the cans with meat and beans from the Flemish people. Apparently we still have those, even though it seems we never managed to run away to the country.

We stay in the kitchen for days. We listen to every sound and we have huge fearful eyes and we cry and we eat our beans. But then, some three weeks later, I decide I cannot take this anymore, I have to go to the toilet. I manage to get there and happily start peeing and exactly when I feel the peek of the relief a zombie grabs me from behind.
I am now a zombie. I lurk in front of my lover's kitchen door, looking quite dreadful. And it's a matter of time. Time I have. I will get him.

Experimentul Sissy Boy

noreply@blogger.com (Laurentiu) — Sun, 12 Jun 2011 08:45:00 +0000

La vârsta de cinci ani lui Kirk îi plăcea să se joace cu păpușele și să poarte perucile mamei sale. Părinții, îngrijorați de caracteristicile feminine din comportamentul băiețelului lor, l-au înscris pe acesta într-un studiu experimental organizat la UCLA de către George Rekers, un doctorand care promitea să vindece copilul de ceea ce era în mod evident începutul unui comportament homosexual. Terapia doctorului consta în constrângere psihologică și pedeapsă corporală. Mămica era instruită să își ignore copilul atunci când acesta manifesta un comportament considerat feminin, nedemn de un băiețel heterosexual. Cu tăticul era și mai dificil: fiecare membru al familiei îi oferea lui Kirk un jeton sau mai multe de-a lungul unei zile, unele roșii iar altele negre, unele reprezentând răsplată pentru că se purtase ca un băiețel normal și celelalte pedeapsa pentru momentele când Kirk se manifesta precum un sissy boy. La sfârșitul zilei tăticul număra jetoanele și, așa cum membrii familiei aveau să își amintească zeci de ani mai tarziu, aproape de fiecare dată totalul era dezamăgitor și lui Kirk i se aplica o bătăiță pentru că fusese iarăși prea sissy pentru placul lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri se întamplau în anii 70. Tristul experiment la care a fost supus Kirk Andrew Murphy a eșuat: Kirk nu a scăpat de homosexualitate însă nici nu a putut să ducă o viață normală, luându-și în cele din urmă viața la vârsta de 38 de ani.

Vizionați mai jos ancheta realizată de CNN: sunt intervievați mama și frații lui Kirk, precum și doctorul care "l-a tratat" pe băiatul de cinci ani și care încă mai citează cazul acestuia ca fiind un succes de convertire în cărțile de vindecat homosexualitatea pe care le publică. Lucrurile nu se opresc aici: și în ziua de astăzi există familii care își dau copilul pe mâna unor organizații cum este NARTH (The National Association for Research & Therapy of Homosexuality) și CNN discută cu un bărbat care a fost supus unei astfel de terapii.

Partea întâi:

Partea a II-a:

Partea a III-a:

Nu demult scriam că orientarea sexuală nu este o alegere și aminteam atunci că homosexualitatea ține de tendințe naturale care fac parte integrantă din identitatea individului. Mă gândeam atunci că este important ca majoritatea heterosexuală să știe acest lucru, că acesta este primul pas pentru a înțelege și a accepta un lucru care altfel sperie. Tot atunci aminteam că tendințele naturale de comportament pot fi schimbate prin constrângere și condiționare psihologică dar sincer, văzând acest documentar, realizez că nu înțelegeam pe deplin unde poate să se ajungă.