Parohia Maracineni 2

!!! HRISTOS A INVIAT !!!

2013-05-05T20:41:00.001+03:00

Istoria sarbatorii Pastelui

Pastele este cea mai importanta sarbatoare crestina a anului, pentru prima data fiind sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos.

Desi multi sarbatoresc si astazi Pastele, pentru multi el nu mai are nimic de a face cu Dumnezeu, este doar un prilej de mancare si bautura.

Sarbatoarea Pastelui poate fi asociata cu primavara. Retrezirea naturii la viata simbolizeaza noua viata pe care crestinii au castigat-o prin crucificarea si Invierea lui Iisus.Pastele crestin este similar cu doua traditii antice: una evreiasca si alta pagana. Ambele traditii sarbatoresc Invierea, trezirea la viata.

Pastele crestin deriva din Pastele evreiesc, numit Pesach, cuvantul de origine al cuvantului Pasti.

Pentru prima data, Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta data, evreii au parasit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura in cartea Exod (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentrusarbatorirea Pastilor in timpul lui Moise. Evreii din antichitate isi aminteau de faptul ca Dumnezeu i-a salvat din robia in care se aflau in Egipt.

Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intai nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa sangele mielului. In casele israelitilor, nu a murit nimeni, pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus sangele mielului pe usile lor. Sangele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu.

In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legamantul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus Mesia. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legamantul cel vechi purta sigiliul sangelui unui miel care trebuia sacrificat de Pasti dupa instructiunile date de Dumnezeu.

La Cina cea de Taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Domnul Iisus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca ce I-a fost data de Dumnezeu.

De Pasti se sarbatoreste Invierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica - a treia zi dupa Scripturi- femeile purtatoare de mir au gasit mormantul gol. Mormantul era gol pentru ca Hristos Inviase. Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit de atunci si pana astazi, numit in deradere Regele Iudeilor, rege incoronat cu spini, rege al carui tron era o Cruce, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece lespede de piatra, Hristos a izbandit cea mai stralucita biruinta ce s-a vazut vreodata: biruinta asupra mortii si asupra rautatii omenesti. Aceasta biruinta a putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata.

Hristos a Inviat si a biruit, pentru El si pentru noi. Credem si biruim prin Moartea siInvierea lui Hristos, murim pentru a invia si inviem pentru a trai in veci cu Hristos. Prin suferinta si moarte ne bucuram de Inviere; prin Inviere ne bucuram si triumfam in triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi si a triumfat pentru noi. In Moartea Lui sta mantuirea noastra, in Invierea Lui sta biruinta noastra.

28 Aprilie

2013-04-25T13:24:00.001+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi opta, pomenirea sfinţilor apostoli Iason şi Sosipatru din cei şaptezeci.

Dintre aceştia Iason era tarsean, şi a fost mai întâi vânat de acolo la dreapta credinţă. Iar Sosipatru fiind din Grecia, a primit pe urmă de la acesta credinţa în Hristos. După aceea făcându-se amândoi ucenici ai lui Pavel apostolul, Iason a fost făcut învăţător cetăţii; iar Sosipatru a primit cârma Bisericii Iconiei. Păstorind ei bine Bisericile lor, s-au dus spre părţile apusului; şi sosind la insula Cherchira, au făcut înfrumuseţată biserică întâiului mucenic Ştefan, unde slujind lui Dumnezeu, au atras pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi fiind pârâţi către guvernatorul Cherchirei, au fost închişi într-o temniţă în care se aflau închişi şapte vătafi de tâlhari, anume: Satornin, Iachishol, Faustian, Ianuarie, Marsalie, Efrasie şi Mamin, pe care prin cuvintele şi faptele lor i-a atras la credinţa în Hristos, de i-au făcut din lupi oi, care după aceea, au primit de la Hristos cununile muceniciei. Asemenea s-a întâmplat şi cu temnicerul care a crezut în Hristos. Guvernatorul scoţând pe Iason şi pe Sosipatru din temniţă, i-a dat pe seama lui Carpian eparhul să-i chinuiască; şi văzând chinurile lor, Cherchira, fiica guvernatorului, s-a declarat şi ea creştină, şi a dat la săraci podoaba ce purta; de care aflând tatăl său, şi neputând să o întoarcă din gândul ei, a închis-o în temniţă. După aceea a dat-o unui desfrânat arap, ca s-o necinstească; dar sosind acesta la uşa temniţei, a fost sfâşiat de o fiară. Iar sfânta Cherchira, aceasta aflând, l-a tămăduit şi l-a scăpat de fiară, şi cu învăţătura sa l-a făcut creştin; iar el a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Pentru aceasta el a fost chinuit şi şi-a dat sfârşitul, iar sfânta Cherchira a fost vârâtă în foc, dar a rămas sfânta nearsă. Pentru aceasta a tras pe mulţi la credinţa lui Hristos. Drept aceea a fost spânzurată de un lemn şi i-au dat fum dedesubt de au înecat-o. După aceea au săgetat-o cu săgeţi, şi atât de mult au rănit-o, încât de mulţimea durerilor şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. După accea pornind guvernatorul goană asupra creştinilor, şi fugind creştinii într-o insulă mică ce era acolo aproape, el porni să meargă acolo, ca să-i chinuiască, şi intrând în mijlocul luciului mării s-a scufundat ca Faraon cel de demult. Poporul Domnului au dat mulţumitoare laude lui Dumnezeu. Iar Iason şi Sosipatru fiind sloboziţi de la închisoare, învăţau neoprit cuvântul lui Dumnezeu. Dar ridicându-se alt guvernator şi aflând cele despre sfinţi, a poruncit să aducă un butoi de fier, şi să îl umple de răşină şi smoală şi ceară, şi înfierbântându-l foarte, au băgat pe sfinţi în el şi sfinţii au rămas nearşi şi mulţi au crezut în Hristos, între care însuţi guvernatorul care plângea, zicând: "Dumnezeul lui Iason şi al lui Sosipatru, ajută-mi şi mă miluieşte". Fericitul Iason, fiind guvernatorii de faţă, sfătuind şi învăţând pe tot poporul, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, numind pe guvernator Sebastian. Deci peste puţine zile, s-a îmbolnăvit fiul guvernatorului şi a murit, iar apostolul făcând rugăciuni l-a înviat. De atunci a făcut multe minuni, şi făcând biserici înfrumuseţate şi plinind tot lucrul bine şi adăugând turma lui Hristos, în bune bătrâneţi către doritul său Hristos s-a petrecut.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Dada, Maxim şi Cvintilian.

Aceşti sfinţi au fost pe vremea lui Diocleţian şi Maximian împăraţii, şi a guvernatorilor Tavrinie şi Gavinie. Fiind mare prigoană asupra creştinilor, şi neplecându-se sfinţii aceştia a aduce închinăciune la idoli, au fost pârâţi către guvernatorul Tavrinie. Numaidecât prinzându-i în satul lor, care se numea Ozovia, unde se aflau pururea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu, i-au legat cu lanţuri de fier şi degrab i-au adus la cetatea Dorostorului, fiind acolo amândoi guvernatorii, care au zis sfinţilor: "Spuneţi-ne mai întâi numele vostru", şi spunându-şi fiecare numele său, a scris şi cuvintele lor un Mangailian notar. Tavrinie a zis sfinţilor: "Iată viaţa voastră este în mâinile mele; de voiţi să trăiţi, mergeţi de aduceţi jertfă maicii zeilor, şi veţi fi şi preoţi ai acesteia, pentru că a murit preotul ei, şi a mers către marele Dia, împăratul ceresc, ca să-i slujească lui acolo". Iar sfântul Maxim a răspuns păgânului Tavrinie: "Cum îndrăzneşti preaneruşinatule să grăieşti că preadesfrânatul cel necurat este împărat? Cunoaşteţi dar, o oameni fără minte, că Hristos este Împăratul cerurilor, Care are purtare de grijă de toate, şi în palmă le ţine toate câte sunt, şi noi la idoli făcuţi de oameni nu ne vom închina". Iar Gavinie guvernatorul a chemat la dânsul pe Dada şi pe Cvintilian, vorbind multe vorbe bârfelnice, socotind că îi va amăgi spre păgânătatea sa cea pierzătoare; pe care neplăcându-i, i-a băgat în temniţă, unde prin îngereasca arătare se întărea mărturisirea lor, lăudând pe Dumnezeu. Deci scoţându-i din temniţă i-a întins pe pământ şi i-a bătut foarte cumplit; şi băgându-i iarăşi i-a scos şi i-a dat numitului lor sat Ozovia şi acolo le-a tăiat capetele şi şi-au dat sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici dintre tâlhari, care prin apostolul Iason, crezând în Hristos, în căldare cu smoală s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Cherchira, fiica guvernatorului Cherchirei, care, cu săgeţi fiind săgetată, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Zinon şi Vitalie, care în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Eusebie, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli Onisifor şi Evod.

Aceşti sfinţi erau din cei şaptezeci, de care aminteşte şi apostolul Pavel. Onisifor a stat episcop Colofonului, iar Evod a fost pus în scaunul Antiohiei de Petru. Şi amândoi pătimind multe chinuri şi nevoi, şi pe mulţi întorcând la credinţa în Hristos, s-au suit şi ei spre Domnul cel dorit. Pomenirea lor se face şi la data de 7 septembrie.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Neon, care prin foc s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

23 Aprilie

2013-04-20T21:09:00.000+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Valerie.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Anatolie şi Protoleon stratilaţii.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie cel dintre fermecători.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Glicherie plugarul.

Tot în această zi, sfinţii Donat şi Terinos, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, sfântul noul mucenic Gheorghe, care a mărturisit în cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, şi care, fiind bucăţi tăiat cu sabia, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Lazăr Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

21 Aprilie

2013-04-14T22:08:00.004+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirca sfântului sfinţitului mucenic Ianuarie episcopul, şi cei împreună cu dânsul Procul, Soson şi Faust diaconii, Dezidcriu citeţul, Eutihie şi Acution.

Aceşti sfinţi au fost daţi la multe chinuri în zilele împăratului Diocleţian şi a lui Timotei guvernatorul Carnpaniei, şi mai pe urmă neînfricoşându-se nici plecându-se poruncilor păgâneşti, li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul Ianuarie a fost băgat în cuptor, şi scăpând din el, i s-au tăiat vinele, şi tăindu-i-se şi lui capul cu sabia şi-a primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirca pătimirii sfântului sfinţitului mucenic Teodor cel din Perga Pamfiliei şi a celor împreună cu el.

În împărăţia lui Antonin stăpânind guvernatorul Teodot în Perga Pamfiliei, alegea la rânduiala ostăşească pe tinerii cei frumoşi şi tari cu trupul, spre slujba împărătească. Cu aceştia au luat şi pe acest fericit Teodor, frumos la vedere, şi la guvernatorul Teodot l-au dus; care a pus pe el ca şi pe ceilalţi tineri semnul cel ostăşesc. Iar sfântul Teodor semnul acela îndată l-a aruncat de la sine, zicând: "Eu însemnat sunt din pântecele maicii mcle, cu Împăratul meu cel ceresc, cu Domnul Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu ostaş la alt împărat." Şi l-a întrebat pe el guvernatorul: cărui împărat te-ai făcut ostaş? Răspuns-a sfântul: "M-am făcut ostaş Aceluia ce a făcut cerul şi pământul." Şi îndată guvernatorul cunoscând că e creştin, i-a zis: "Au nu vei aduce zeilor noştri jertfe?" Răspuns-a sfântul: "Eu demonilor celor necuraţi jertfă niciodată n-am adus, nici voi aduce." Atunci a poruncit guvernatorul ca să-l bată pe el; şi bătându-l foarte, iarăşi la întrebare l-a pus inainte, şi i-a zis: "Acum, oare, pleca-tu-te-ai, şi mai cu blândeţe ne vei răspunde nouă, şi te vei închina zeilor?" Răspuns-a sfântul: "De ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul ce te-a făcut pe tine, singur ai fi voit ca să te închini Aceluia." Şi a poruncit guvernatorul ca să aprindă un foc, şi să aducă o tigaie mare de fier, şi să topească multă smoală, pucioasă şi ceară, şi să pună în tigaie pe mucenicul gol, şi să toarne peste dânsul cele topite. Şi făcându-se aceasta, deodată a făcut Dumnezeu o minune preaslăvită. Pentru că un vuet mare ridicându-se, şi făcându-se cutremur, a crăpat pământul în două în acel loc, unde se afla focul şi tigaia, şi apă multă din crăpătura pământului a izvorât, şi a stins focul şi tigaia, iar sfântul mucenic cu totul a rămas sănătos, şi către guvernator a zis: "Iată vezi că nu al puterii mele este lucrul acesta, ci al lui Hristos Dumnezeului meu, Căruia eu slujesc; iar tu de voieşti ca să cunoşti puterea zeilor tăi, clădeşte alt foc şi tigaia iarăşi o arde, şi porunceşte ca pe unul din ostaşii tăi să-l întindă pe ea în numele zeilor tăi, şi atunci vei vedea puterea lor, şi tăria cea întru toate a Dumnezeului meu o vei cunoaşte."

Iar ostaşii cei ce-i stau înainte auzind acestea, au zis către guvernator: "Nu, domnule, să nu faci nouă aceasta, ci mai ales papilor zeilor să le faci aşa. Pentru că mai degrabă va asculta tigaia pe popa, ca şi pe Teodor, şi nu-l va arde pe acela, precum şi pe dânsul." Iar guvernatorul îndată poruncind să cheme pe un popă, l-a întrebat pe el: "Cum îţi este numele?" Răspuns-a popa: "Dioscor îmi este mie numele." Zis-a către dânsul guvernatorul: "Cu ce fel de vrajă şi buruiană se ung creştinii, şi intră cu îndrăzneală în foc, şi nearşi rămân, precum şi Teodor acum de foc nevătămat este?" Răspuns-a Dioscor: "Creştinii nu sunt vrăjitori, ci numele lui Hristos este aşa de puternic, încât unde este chemat Acela, acolo toată buruiana si basmele cele vrăjitoreşti se strică, şi demonii se cutremură." Zis-a guvernatorul: "Au doară, mai tare este Hristos decât Dia al nostru?" Răspuns-a Dioscor: "Dia şi ceilalţi zei cu dânsul sunt idoli surzi şi nesimţitori, şi te rog pe tine, nu mă sili pe mine ca să mă sui pe tigaie, ci de voieşti ca să ştii puterea lui Dia, pe acela singur mai ales să-l pui pe foc." Zis-a guvernatorul: "Şi cine poate să facă aceasta? Pentru că cine va îndrăzni să pună pe zeu în foc?" Zis-a Dioscor: "Porunceşte-mi mie, şi eu voi face aceasta. Şi de se va împotrivi mie Dia, atunci îl voi crede pe el, că este Dumnezeu, şi poate să se apere pe sineşi de foc." Zis-a guvernatorul: "Cu adevărat de acum nu mai eşti tu popă de vreme ce unele ca acestea asupra zeilor grăieşti." Răspuns-a Dioscor: "Am fost popă, asemenea ţie întru credinţă păgânească, însă văzând acum pe fericitul Teodor neclintit de chinurile ce i se dau de la tine şi de foc nears, am cunoscut puterea lui Hristos, şi neputinţa mincinoşilor zei am înţeles-o, şi m-am întărit întru credinţa lui Hristos, şi voiesc astăzi să mă fac împreună ostaş cu Teodor." Zis-a către dânsul guvernatorul: "Dacă aşa grăieşti Dioscor, apoi suie-te pe tigaie, ca şi Teodor." Atunci Dioscor căzând către mucenicul lui Hristos, a zis: "Robule al lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Teodore, roagă-te pentru mine"; şi s-a rugat sfântul pentru Dioscor. Apoi au dezbrăcat de Dioscor, şi pe tigaia cea încinsă întinzându-l, tare a strigat: "Mulţumesc ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul lui Teodor, că cu robii Tăi mă rânduieşti pe mine; primeşte cu pace sufletul meu." Şi acestea zicând şi-a dat duhul, şi a luat într-un ceas cununa muceniciei ca şi tâlharul pe cruce raiul.

După săvârşirea fericitului Dioscor, pe sfântul Teodor l-a aruncat în temniţă. După aceea în altă zi, de picioare împiedicându-l şi de un cal sălbatic legându-l, l-au târât pe uliţele cetăţii, gonind foarte tare calul; calul, fără de rânduială purtându-se, peste prăpastii căzând s-a zdrobit, şi a pierit, iar mucenicul cu nevăzută puterea lui Dumnezeu păzindu-se, şi din legătură dezlegându-se, a rămas întreg şi fără de vătămare, toţi mirându-se de o minune ca aceea. Iar doi din ostaşi: Socrat şi Dionisie, cei ce legaseră pe sfântul de cal, povesteau o vedenie oarecare minunată. Că în timp ce alerga calul, au văzut o căruţă de foc din cer pogorându-se la mucenic, care pe mucenicul cel târât l-a luat în sineşi şi-l trăgea, şi l-a pus pe acela în divan întreg. Aceşti doi ostaţi spunând aceasta la toţi, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor." Aceasta auzind guvernatorul, a poruncit ca şi pe aceia împreună cu sfântul Teodor în temniţă să-i închidă, şi a gătit trei zile un cuptor, cu foc mare încindându-l. După aceea în cuptorul acela a aruncat pe mucenicul şi pe amândoi ostaşii ce crezuseră în Hristos, pe Socrat şi pe Dionisie, şi îndată niste rouă dumnezeiască s-a pogorât de sus, şi i-a rourat pe dânşii, şi văpaia a răcorit-o, şi şedeau sfinţii în mijlocul cuptorului ca în mijlocul unui vânt răcoros şi vorbeau unul cu altul.

Atunci şi-a adus aminte sfântul Teodor de fericita maica sa, care mai înainte cu trei ani se robise de cei de alt neam, şi în ţară străină cu alţi mulţi fusese dusă, şi s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule al minunilor, arată-mi mie pe maica mea, precum Tu ştii, cu dumnezeiască puterea Ta. Pentru că doresc ca să o văd pe ea, iar Ţie toate Îţi sunt cu putinţă; arată-mi mie pe aceea, ca şi ceilalţi să cunoască măririle Tale." Aşa sfântul rugându-se, se stingea văpaia încet, fiindcă încă şi ploaie cu rugăciunile mucenicului se pogorâse, şi a stins cuptorul, şi se plecau sfinţii spre somn întru dânsul, şi acum era noapte. Şi în vis îngerul stând înaintea sfântului Teodor, i-a zis: "Nu te mâhni Teodore pentru maica ta, că iată o vei vedea pe ea"; şi deşteptându-se sfântul din somn, a spus prietenilor săi vedenia cea din vis. Şi încă el aceea spunând a stat în mijlocul cuptorului maica sfântului, care se numea Filipia, şi văzând pe fiul său cel iubit, s-a bucurat şi l-a sărutat cu dragoste, şi pe ostaşii cei ce erau împreună cu dânsul, şi le-a spus de unde şi cum a venit, cu nevăzută mână purtându-se. Iar sfântul mucenic Teodor la cer mâinile ridicându-şi, mulţumirea cea cuvenită a dat lui Dumnezeu. Iar a doua zi guvernatorul din somn sculându-se a zis către ai săi: "Mi se pare mie că n-a rămas în cuptor nici un os al lui Teodor şi al ostaşilor celor aruncaţi împreună cu dânsul."

Acestea grăind el, unul din străjerii cei ce păzeau cuptorul, a mers la guvernator spunân-du-i că mucenicii sunt vii în cuptor, şi că focul încă de seara s-a stins de tot, din pricina unei ploi care s-a vărsat de sus peste cuptor, stingându-l, şi că maica lui Teodor din robie fără de veste venind, şade în cuptor ca într-o cămară cu fiul şi cu ostaşii vorbind despre Dumnezeul lor. Aceasta auzind guvernatorul s-a spăimântat şi sculându-se a mers la cuptor, şi chemând pe fericita Filipia, a zis către dânsa: "Oare, tu eşti maica lui Teodor?" Răspuns-a fericita: "Eu sunt." Zis-a către dânsa guvernatorul: "Învaţă pe fiul tău ca să se închine zeilor, ca să nu piară el şi pe tine fără fiu să te facă." Iar ea a răspuns: "Fiul meu, precum de dânsul mai înainte de zămislirea lui de la Domnul meu înştiinţare am luat, răstignit va fi de tine, şi va jertfi lui Dumnezeu jertfă de laudă." Zis-a guvernatorul: "De vreme ce tu singură ai hotărât fiului tău moarte pe cruce, aşa să fie." Şi îndată a poruncit ca pe sfântul Teodor să-l răstignească, iar sfintei Filipia cu sabia să-i taie capul, iar pe ce doi ostaşi, pe Socrat şi pe Dionisie, să-i împungă cu suliţele. Şi aşa sfinţii mucenici ţi-au luat cununile. Iar sfântul Teodor trei zile pe cruce spânzurând viu, după aceea către Domnul s-a dus. Atunci oarecare din dreptcredincioşi, luând trupurile sfinţilor, le-a învălit cu cinstite giulgiuri cu aromate, şi la loc însemnat le-a pus cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Filipia maica sfântului Teodor, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Alexandra împărăteasa şi a slugilor ei Apolo, Isachie şi Codrat.

Alexandra muceniţa lui Hristos Dumnezeu era soţie împăratului Diocleţian; deci văzând ea că sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu şi sănătos, s-a înfăţişat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creştină înaintea împăratului. De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiaţi Gheorghe şi Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, şi şi-a dat sufletul. Iar Apolo şi Isachie şi Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, şi văzând-o pe ea că a dispreţuit vremelniceasca şi stricăcioasa împărăţie şi pe muritorul împărat, şi că, crezând în Hristos, a şi murit pentru El, au crezut şi ei în Hristos. Şi înfăţişându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege şi sălbatic, şi că nu i-a fost milă de însăşi femeia sa, cu care a făcut copii. Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, şi aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineaţa scoţându-i din temniţă, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo şi Isachie, iarăţi să fie puşi la închisoare, şi să fie ucişi cu foamea; care după câteva zile fiind istoviţi de foame, şi-au dat sufletele lor Domnului.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Maximian, patriarhul Constantinopolului.

Acest sfânt Maximian era din Roma veche, fiu de părinţi bogaţi şi de bun neam; din oarecare trebuinţe lăsând Roma s-a dus la Constan-tinopol, unde strălucind cu starea şi cinstea vieţii lui, şi cunoscut fiind ca isteţ cu mintea şi foarte învăţat, a fost hirotonisit preot de fericitul întru pomenire patriarhul Sisinie. Ajungând el până în vremea ereticului Nestorie, care a fost în urma preasfântului Sisinie, a fost prohirisit patriarh în Constantinapol, prin alegerea împăratului şi a tot poporul. Şi bine păstorindu-ţi turma sa doi ani şi cinci luni, şi Biserica nevătămată de sminteli păzind-o, s-a odihnit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Atanasie Sinaitul.

Acest între sfinţi părinte al nostru lăsând lumea şi cele din lume şi luându-şi crucea sa pe umeri, după cuvântul Domnului, a urmat lui Hristos cu osârdie; şi dorind de mai mare nevoinţe de fapte bune, s-a dus la Ierusalim, şi închinându-se la cinstitele locuri şi cu credinţă sărutându-le s-a suit la Muntele Sinaiului; şi acolo aflând monahi foarte desăvârşiţi în sihăstreasca petrecere, a rămas împreună cu ei supunându-li-se şi slujindu-le. Deci, făcându-se foarte smerit cugetător, a luat de la Dumnezeu darurile cunoştinţei şi multei înţelepciuni. Prin care scriind vieţi ale sfinţilor părinţi, şi cuvinte de suflet folositoarc alcătuind, ajungând la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

14 Aprilie

2013-04-10T22:29:00.001+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Martin Mărturisitorul, papă al Romei.

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Constantin, cel poreclit Pogonat, adică bărbosul, care Constantin a fost ucis în baia Dafnei în Sicilia, lovit în cap cu un vas. De aceea pentru dreapta lui credinţă, trimiţând împăratul a adus de la Roma în capitală cu sila pe fericitul acesta, care a pătimit multe necazuri la mergerea şi la întoarcerea sa. Şi fiind împăratul tot una şi la un gând cu eresul monoteliţilor, şi punându-l în legături, ca şi cum ar fi fost făcător de rele, l-au pus la închisoare; după aceea l-au trimis în surghiun la oraşul Cherson, unde săvârşindu-şi rămăşiţa vieţii ca un luptător, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirca sfinţilor mărturisitori episcopi de Apus: Serghie, Pir şi Teodor, care au fost împreună cu sfântul Martin.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ardalion comediantul.

Acest sfânt a fost pe vremea împăratului Maximian, aflându-se prin teatre şi făcând schimele unuia şi altuia, şi făţărnicindu-se, arăta patimile şi întâmplările celorlalţi. Fiindcă odată a socotit să se făţărnicească, arătând împotrivirea creştinilor către tirani în vremea muceniciei, pentru aceasta s-a spânzurat singur, şi se zgâria; ca şi cum nu voia să aducă jertfă zeilor. Poporul văzând acestea plesnea cu mâinile şi lăuda prefacerea lui cea iscusită şi vitează. Atunci Ardalion a strigat cu glas mare către popor ca să tacă, şi aşa s-a mărturisit pe sine că este adevărat creştin. Guvernatorul iarăşi l-a sfătuit să-şi prefacă socotinţa, dar el nevrând, şi rămânând în credinţa lui Hristos, a fost aruncat într-un cuptor ce era ars cu foc, şi aşa săvârşindu-se a primit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Tomaida.

Această sfântă Tomaida s-a născut în Alexandria, şi bine fiind crescută şi învăţată de părinţii săi, a fost însoţită cu bărbat şi era în casa bărbatului său, cu multă credinţă, şi petrecea cu întreagă înţelepciune şi cinste. Şi vieţuia împrenă eu ei şi trupescul părinte al tânărului, care luase luişi noră pe Tomaida. Într-una din zile, neaflându-se acasă fiul său, pierzătorul de suflete diavol, a băgat în bătrânul cuget de ocară împotriva nurorii sale, şi cugeta să se împreuneze cu tânăra, în toate chipurile uneltind spre împlinirea scopului său. Însă fericita Tomaida, mult sfătuind şi rugând pe bătrânul, nimic nu isprăvea; căci întunecat cu mintea de diavol, luând sabia fiului său, şi lovind pe tânăra foarte tare a tăiat-o în două; şi ea şi-a dat sufletul Domnului, şi s-a făcut muceniţă pentru întreaga ei castitate; iar bătrânul, îndată pierzindu-şi vederile, umbla prin casă orb. Şi mergând oarecare spre aflarea fiului său, au aflat pe tânără zăcând moartă pe pământ şi bătrânul se purta orb încoace şi încolo, rătăcind, prin casă; acesta întrebat ce este aceasta ce se vede, a descoperit adevărul şi mustrându-se pe sine, că cu mâna sa a făcut ucidere, adăugând încă şi rugându-se ca să fie dus de ei la guvernator şi să-şi primească osânda. Aceştia plecându-se l-au dus la guvernator şi cunoscându-se adevărul, din porunca lui s-a tăiat capul bătrânului. Înştiinţat fiind de acestea ava Daniil de la Sketis s-a coborât la Alexandria, şi luând moaştele sfintei, le-a dus la Sketis, şi le-a aşezat în cimitirul său, pentru că sfânta s-a nevoit prin sânge şi s-a săvârşit pentru curăţie. Şi un oarecare din Sketis, fiind stăpânit de pofta desfrâului, s-a dus la mormântul fericitei, şi luând untdelemn din candela ei şi ungându-se, luând încă şi binecuvântarea ei, când s-a arătat lui în vis, deşteptându-se s-a izbăvit de patimă. De atunci şi până astăzi fraţii din Sketis au mare ajutor pe fericita Tomaida în luptele împotriva trupului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

7 Aprilie

2013-03-31T22:12:00.000+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea sfântului mucenic Caliopie.

Acest sfânt mucenic a fost pe vremea împăratului Maximian, fiu al Teocliei, învăţat în credinţa lui Hristos, şi era din Perga Pamfiliei, crescut lângă maică-sa cu dreapta credinţă şi nevoindu-se cu dumnezeieştile Scripturi. Fiind pornită prigoană asupra creştinilor, întărindu-se pe sine, şi luând învăţături şi sfătuire de la maicăsa, ca să moară pentru mărturisirea lui Hristos, s-a dus însuşi, nechemat, la guvernatorul Maxim în cetatea lui Pompie, şi propovăduind înaintea lui numele lui Hristos, a fost legat cu coatele mâinilor îndărăt şi bătut cu plumb, întins pe o roată şi ars dedesubt cu foc. Dar arătându-se îngerul Domnului, a oprit roata şi focul s-a răcit şi s-a arătat îngerul cu groază, pentru cei ce-l priveau. Iar pe sfântul l-au luat şi l-au băgat în temniţă cu carnea sfărâmată, unde intrând maică-sa, îi ştergea sângele de pe răni. Şi, împărţindu-şi ea toată averea la săraci, şi iertându-şi robii şi roabele, care erau până la cinci sute şi cincizeci cu toţii, s-a alăturat fiului ei şi cântau împreună. Iar la miezul nopţii, s-a făcut lumină în temniţă, şi a venit glas de sus, care fericea îndrăznirea şi mărturisirea mucenicului, care mai vârtos se înălţa spre lupte. Deci rămânând întru acestea neclintit, a fost osândit să fie răstignit; şi a devenit părtaş la patimile Stăpânului, nu numai cu chipul morţii, ci şi cu vremea în care se întâmplau acestea, fiindcă era în sfânta Joia cea mare, înaintea Învierii lui Hristos, Dumnezeului nostru. Răstignindu-l cu capul în jos, că şi maică-sa poftise aceasta, dând încă şi cinci galbeni de aur chinuitorilor pentru aceasta; a doua zi, în Vinerea cea mare, la trei ceasuri, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar după ce l-au pogorât de pe cruce, a căzut maică-sa peste dânsul şi, leşinând, şi-a dat şi ea sufletul, şi a fost îngropată cu sfântul mucenic şi fiul ei la un loc.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Gheorghe, episcopul Mitilenei.

Acest sfânt, din mică vârstă iubind pe Hristos, s-a călugărit. Şi plinind tot felul de virtute, a câştigat mai mult decât alţii smerenie. Şi fiind foarte milostiv, a fost înălţat în scaunul Mitilinei. Întru care binestrălucind şi biruind cu multa înţelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, şi făcându-i a-şi cunoaşte rătăcirea, şi măcar că se afla în trup, dar pentru covârşitoarea sa cumpătare cu îngerii se aduna, s-a mutat din viaţa aceasta. Şi dăruind izvor de minuni din dumnezeieştile sale moaşte, este vrednic a fi iubit de toţi.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Rufin diaconul.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Achilina cea nouă, care cu mâinile înapoi legate şi cu pântecele puse pe foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor două sute de mucenici cei din Sinope, care s-au săvârşit prin sabie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

31 Martie

2013-03-31T22:06:00.008+03:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a treizeci şi una, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor.

Cel între sfinţi părintele nostru Ipatie a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galaţia, a ajuns arhiereu în Gangre şi luând parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor trei sute optsprezece părinţi de Dumnezeu purtători, a fost cu totul plin de Duhul Sfânt. El a ajuns vestit prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite minuni.

Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui, aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. Şi aruncându-l de la o mare înălţime în acea prăpastie, i-au făcut o mulţime de răni, întocmai precum mai înainte făcuseră şi iudeii celui dintâi mucenic Ştefan. Deci, sfântul căzând pe jumătate mort în apa care trecea prin acea prăpastie, după ce s-a deşteptat din durere, ridicându-şi ochii către cer, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Dar chiar pe când se ruga, o femeie necurată şi blestemată, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a lipsit pe sfânt şi de rămăşiţa de viaţă care mai era în el, nenorocita şi ticăloasa. Şi sfântul suflet al fericitului Ipatie s-a dus în mâinile lui Dumnezeu, iar femeia aceea blestemată, fiind cuprinsă de un duh necurat, îşi lovea încetat pieptul cu aceeaşi piatră, cu care lovise pe sfânt; asemenea şi toţi cei ce luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia nutreţ pentru vitele lui a auzit slavoslovire de cântece cereşti şi dând mai apoi de trupul neînsufleţit al fericitului părinte, a vestit tuturor aceasta.

Locuitorii cetăţii Gangrelor aflând despre aceasta, s-au adunat acolo şi cu jale de obşte luând sfintele moaşte ale episcopului lor, le-au adus în cetatea lor, aşezându-le într-un loc de seamă. Iar femeia aceea venind şi lovindu-şi continuu pieptul cu piatra cu care omorâse pe sfânt, după ce dumnezeieştile lui moaşte au fost aşezate în mormânt, îndată a luat vindecare şi tot aşa şi ceilalţi ucigaşi ai sfântului. Şi multe alte minuni s-au mai făcut cu prilejul înmormântării moaştelor sfântului, pe care însă, pentru mulţimea lor, le-am lăsat deoparte.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Acachie Mărturisitorul.

Acesta a trăit pe vremea împăratului Deciu şi propovăduind credinţa creştină, a fost prins şi adus înaintea ipatului Marcian. Şi întrebat fiind cu privire la cele ce propovăduia, el a istorisit toată rânduiala întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a vădit înşelăciunea închinătorilor la idolii elineşti. Pentru aceasta a fost supus la chinuri şi apoi a fost aruncat în închisoare. Marcian încunoştiinţând pe împăratul Deciu despre aceasta şi, după cercetarea pe care o făcuse sfântului, trimiţând împăratului scrisori, la porunca lui Deciu, sfântul a fost eliberat din închisoare. Şi mergea dintr-un loc într-altul, purtând în trupul său rănile lui Hristos. Iar după ce a învăţat pe mulţi credinţa în Hristos şi a strălucit prin minuni şi învăţături, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici care au mărturisit în Persia: Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei şi alţi mulţi sfinţi, care au fost aruncaţi în închisoare şi care au fost mâncaţi de vii de şoarecii şi de pisicile închise laolaltă cu ei.

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perşilor, a pornit război împotriva Bisericilor, luând pricină din următoarea împrejurare: Un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe feluri de virtuţi, împins de zel dumnezeiesc a nimicit Pirionul, adică templul în care perşii se închinau focului. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis, de l-a adus înaintea lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândeţe pentru ce a făcut acest lucru şi i-a poruncit să zidească din nou templul acela. Dar Avdas împotrivindu-se şi spunând că nu poate nicidecum să facă aşa ceva, atunci Izdigherd a ameninţat că va distruge toate bisericile şi a pus început ameninţărilor lui, poruncind mai întâi să fie omorât dumnezeiescul Avdas. Auzind aceasta, sfântul s-a bucurat foarte. Şi în felul acesta bucurându-se şi veselindu-se şi-a primit sfârşitul.

După trecere de treizeci de ani, furtuna prigoanei dezlănţuită de magi, întocmai ca de nişte vânturi puternice, a adus asupra credincioşilor iarăşi încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulţi cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morţii, iar pe alţii supunându-i la surghiunuri îndelungate şi la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viaţă prin morţi de tot felul.

Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci lupte de felul acesta a spus Stăpânul nostru aveau să aibă loc. Pentru aceasta şi sfinţii aceştia, prin răbdare şi mucenicie, au primit cununile biruinţei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Vlasie, născut în cetatea amoreilor, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor treizeci şi opt de mucenici, care erau rude între ei, şi care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ştefan, făcătorul de minuni, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

25 Martie

2013-03-25T21:50:00.002+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, Bunavestire a preasfintei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria.

Iubitorul de oameni şi Milostivul Dumnezeu, Care pururea poartă de grijă neamului omenesc, întocmai ca un Părinte plin de dragoste, văzând făptura mâinilor Lui înrobită şi chinuită de diavol şi împinsă către patimile cele pline de ocară şi supusă închinării la idoli, a găsit cu cale să trimită pe Fiul Său cel Unul-Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască neamul omenesc din mâinile diavolului. Şi, pentru că a voit ca acest lucru să rămână ascuns nu numai de diavol, ci chiar şi de puterile cele cereşti, a încredinţat taina aceasta unuia singur dintre arhangheli, preamăritului Gavriil. Deci arhanghelul venind în cetatea Nazaret, i-a grăit ei: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Iar aceea a răspuns: Cum va fi mie aceasta? Şi el a zis: Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui preaînalt te va umbri. Iar Fecioara a grăit: Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi îndată cu cuvântul arhanghelului şi al ei, a zămislit în preacuratul său pântece pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, mai presus de fire, Care este Înţelepciunea şi Puterea cea ipostatică a Lui, cu umbrirea şi cu venirea asupra ei a Duhului Sfânt. De atunci s-au săvârşit, prin rânduiala lui Dumnezeu, tainele Cuvântului lui Dumnezeu, pentru mântuirea şi izbăvirea noastră. Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfântului părintelui nostru Senufie, purtătorul de semne, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Pelaghia şi Teodosia, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea unui călău care, ajungând la cunoştinţa lui Hristos şi închis fiind într-o temniţă întunecoasă, s-a săvârşit acolo din viaţă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

24 Martie

2013-03-25T21:49:00.000+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi patra, Înainte-prăznuirea Buneivestiri a preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Artemon, episcopul Seleuciei din Pisida.

Cuviosul părintele nostru Artemon s-a născut şi a crescut în ţinutul Seleuciei şi anume în cetatea cu acelaşi nume. Când fericitul Pavel, apostolul, a ajuns în Seleucia, nu a mai fost cu putinţă ca lumina să mai rămână sub obroc, ci el a pus pe Artemon păstor şi învăţător al poporului. Acesta, povăţuind turma sa în chip frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu, a ajuns pentru toţi cei ce se găseau în nevoi liman de izbăvire: purtător de grijă de văduve, de orfani şi de săraci şi doctor al sufletelor şi al trupurilor. În felul acesta bine petrecând şi-a săvârşit viaţa în adânci bătrâneţi.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Artemon, preotul din Laodiceea.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zaharia, cel din Schetis (Schit), în Egipt, care în pace s-a săvârşit.

Apoftegme din Patericul egiptean: Pentru avva Zaharia

1. Zis-a avva Macarie către avva Zaharia: spune-mi, care este lucrul monahului? Zis-a lui: pe mine mă întrebi, părinte? Şi a zis avva Macarie: am vestire către tine, fiule Zaharie, căci este cel ce mă îndeamnă ca să te întreb. Zis-a lui Zaharia: precum eu socotesc, părinte, cel ce îşi face sila lui întru toate, acesta este monah.

2. A venit odată avva Moise să scoată apă şi a aflat pe avva Zaharia rugându-se lângă fântână, şi Duhul lui Dumnezeu şezând deasupra lui.

3. Zis-a oarecând avva Moise către fratele Zaharia: spune-mi, ce voi face? Şi auzind s-a aruncat pe sine jos la picioarele lui, zicând: tu mă întrebi, părinte? Zis-a lui bătrânul: cred mie, fiule Zaharie, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se peste tine şi dintru aceasta sunt silit să te întreb. Atunci, luând Zaharia cuculiul din cap, l-a pus sub picioare şi călcându-l a zis: de nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah.

4. Şezând odată avva Zaharia în Schetia, i-a venit lui vedenie şi sculându-se i-a vestit părintelui sau Carion, iar bătrânul, fiindcă era lucrator, nu era iscusit la acestea şi sculându-se l-a bătut zicând că de la draci este. Dar a rămas cu gândul la aceasta. Şi sculându-se, s-a dus către avva Pimen noaptea şi i-a vestit lui lucrul acesta şi cum se ard cele dinlăuntru ale lui şi văzând bătrânul că de la Dumnezeu este, i-a zis: mergi către cutare bătrân şi orice îţi va zice ţie, fă! Şi ducându-se către bătrânul, mai înainte de a întreba el ceva, apucând bătrânul, i-a spus lui toate şi cum că vedenia este de la Dumnezeu. Ci, mergi şi supune-te părintelui tău!

5. Zis-a avva Pimen, că a întrebat avva Moise pe avva Zaharia, când era aproape să moară, zicând: ce vezi? Şi i-a zis: nu este mai bine a tăcea, părinte? Şi i-a zis lui: sa, fiule; taci! Şi în ceasul morţii lui şezând avva Isidor, căutând la cer a zis: veseleşte-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor opt mucenici din Cezareea Palestinei, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Martin Tebeul, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Partenie, patriarhul Constantinopolului, care a mărturisit la anul 1657 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

17 Martie

2013-03-12T08:18:00.000+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Alexie, omul lui Dumnezeu.

Preacuviosului părintele nostru Alexie s-a născut la Roma, fiind singurul copil al patricianului Eufimian şi al Aglaidei, care erau de neam nobil şi bogaţi. Ajungând la vârsta potrivită, tatăl său i-a ales soţie, pregătindu-i cămara de nuntă. După căsătorie, când a intrat în cămara de nuntă, în care se găsea soţia lui, în loc să rămână acolo cu ea, şi-a scos inelul său şi dându-i-l şi binecuvântând-o, a ieşit în ascuns din casă şi a plecat îndată la Edesa. Şi venind la biserica de aici, a rămas pe lângă ea timp de optsprezece ani, îmbrăcat cu haine sărace şi zdrenţuite, hrănindu-se din mila şi îndurarea celor ce veneau la biserică.

Mai târziu a plecat de acolo, căci nu se mai putea să rămână mai multă vreme ascuns, din cauza virtuţilor lui, fiindcă mulţi, înţelegân-du-i viaţa lui virtuoasă, veneau mereu la el şi-l stânjeneau, şi a voit să se ducă în Tarsul Ciliciei, la biserica sfântului apostol Pavel, dar nu şi-a putut împlini această dorinţă, deoarece corabia cu care călătorea, împinsă fiind de vânt, a fost îndrumată într-altă parte. Ajungând deci la Roma, a venit la casa părinţilor lui. Aici, nemaifiind cunoscut de nimeni, îşi petrecea viaţa înaintea porţii casei sale, luat în derâdere şi batjocorit de înşişi servitorii lui, pătimind atât de mult, cât poate pătimi un om străin lipsit de orice îndrăzneală din partea unor oameni petrecăreţi şi gălăgioşi. Când a simţit că i se apropie fericitul sfârşit, a cerut o bucată de hârtie şi a scris pe ea cine este şi unde s-a născut. Şi a păstrat această hârtie la el, până când împăratul Onoriu, după o descoperire dumnezeiască, venind la el, l-a găsit dându-şi duhul. Şi rugându-se de el şi luând de la el scrisoarea şi citind-o în auzul tuturor, au cunoscut cu toţii cele cu privire la el. Deci, toţi fiind cuprinşi de spaimă, au luat şi au îngropat cu cinste şi cu mare cuviinţă sfintele lui rămăşite în biserica sfântului apostol Petru, moaştele lui răspândind după aceea miruri cu bun miros şi vindecări tuturor celor ce se apropiau de ele.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pavel, care, pentru sfintele icoane, în foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Teostirict Mărturisitorul, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Marin, care de sabie s-a săvârşit.

Sfântul Marin, din dragoste mistuitoare pentru Mântuitorul Hristos, a distrus un templu al idolatrilor în timpul unui festival păgân, călcând în picioare sacrificiile lor şi declarându-se creştin. După ce a fost crunt torturat, sfântului i s-a tăiat capul.

Tot în această zi s-a întâmplat şi pedeapsa înfricoşătoare a cutremurului, care, cu iubire de oameni, a fost adusă asupra noastră şi din care, mai presus de orice nădejde, ne-a izbăvit pe noi Domnul cel iubitor de oameni. Şi s-a întâmplat aceasta în vremea împăratului Constantin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Patrick, Episcopul şi Iluminătorul Irlandei (383-461).

Sfântul Patrick, Iluminătorul Irlandei s-a născut în jurul anului 385, fiul lui Calpurnius, un colector de taxe roman. El a trăit în satul Bannavem Taberniae, undeva la gura râului Severn din Wales. Când Patrick avea 16 ani, ţinutul a fost atacat de piraţi şi el a fost unul din captivi. El a fost dus în Irlanda unde a fost vândut ca sclav şi pus să lucreze ca îngrijitor de porci pe un munte, numit Slemish în Antrim County. În perioada cât a fost sclav Patrick a învăţat limba irlandeză care i-a fost de folos mai târziu în misiunea lui viitoare.

El a trăit în rugăciune şi singurătate pe munte timp de 6 ani. Sf. Patrick a avut două viziuni: în prima i se arăta că se va întoarce acasă, iar în a doua vedenie i se spunea că vaporul lui este gata. Pornind pe jos, Patrick a parcurs două sute de mile de-a lungul coastei. Acolo a reuşit să se îmbarce pe vapor şi s-a întors în Marea Britanie la părinţii săi.

Puţin mai târziu, s-a dus la Gaul şi a studiat preoţia în Auxerre, sub Sf. Germanus (prăznuit în 31 iulie). În cele din urmă, a fost sfinţit episcop şi i s-a încredinţat misiunea în Irlanda, urmându-i Sfântului Paladie (prăznuit în 7 iulie). Sf. Paladie nu a avut prea mult succes în Irlanda. După un an, s-a dus în Scoţia, unde a murit în anul 432.

Patrick a avut un vis în care un înger a venit la el ţinând în mână mai multe scrisori. Alegând una pe care scria Vocea Irlandezilor, i-a auzit pe irlandezi cum îl chemau înapoi la ei.

Cu toate că Sf. Patrick a avut rezultate deosebite în propovăduirea Evangheliei, el nu a fost nici primul nici unicul misionar în Irlanda. El a ajuns acolo în jurul anului 432 (deşi nu se ştie sigur anul), cam la un an după ce Sf. Paladie şi-a început misiunea în Irlanda. Pe coasta de sud-est mai erau şi alţi misionari activi, dar Sf. Patrick a avut cea mai mare influenţă în răspândirea cuvântului Evangheliei. De aceea, a rămas cunoscut drept "Iluminătorul Irlandei".

Cartea sa autobiografică "Confesiuni" cuprinde multe din încercările şi dezamăgirile pe care acesta le-a trăit de-a lungul misiunii sale. Patrick i-a mărturisit odată unui prieten că era tulburat de un anumit păcat pe care l-a comis înainte de a împlini 15 ani. Prietenul l-a asigurat că Dumnezeu se va îndura de el şi îl va milostivi, susţinându-l în numirea lui ca episcop. Mai târziu, însă, prietenul l-a trădat dezvăluind secretul lui Patrick, în încercarea de a-l opri să devină episcop. Mulţi ani de atunci, Sf. Patrick încă mai plângea pentru prietenul său care l-a umilit public.

Sf. Patrick a înfiinţat multe biserici şi mănăstiri pe teritoriul Irlandei, dar convertirea poporului irlandez nu era o sarcină uşoară. Aceştia erau ostili şi de multe ori îl atacau pe Sf. Patrick, acesta înfruntând pericolul, insultele şi ocările care i se aruncau cu referire la statutul său de străin şi fost sclav. Se crede chiar că ar fi fost în pericol de moarte. În ciuda tuturor obstacolelor el a rămas fidel chemării sale şi a botezat mulţi oameni întru Hristos.

Epistola sfântului către Coroticus este o lucrare autentică. În aceasta el denunţă atacul celor din Coroticus asupra uneia din congregaţiile sale. Lucrarea Lorica este atribuită tot Sfântului Patrick. În scrierile sale, putem citi despre conştientizarea chemării sfântului de către Dumnezeu, precum şi hotărârea şi smerenia sa în îndeplinirea misiunii. El se considera "un păcătos", cel mai neştiutor dintre toţi, şi cel mai dispreţuit dintre toţi. El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru reuşitele sale şi nu se bazează pe puterile sale. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El."

Pe vremea când a înfiinţat Scaunul Episcopal în Armargh în 444, Sf. Patrick a mai avut şi alţi episcopi care-l ajutau, mulţi preoţi şi diaconi locali, încurajând dezvoltarea monahismului.

Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau cu şerpi care fug de la el. El a folosit simbolul trifoiului pentru a ilustra doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină l-a ajutat să explice conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. Mulţi cred acum că povestea alungării şerpilor din Irlanda nu are nici un fond istoric.

Sf.Patrick s-a stins din viaţă în 17 martie 461 (unii spun că în 492). Sunt mai multe variante despre ultimele sale zile, dar mai mult legende. Muirchu spune că nu se ştie locul în care a fost îngropat Sf. Patrick. Sf. Columba din Iona (prăznuit în 9 iunie) spune că Duhul Sfânt i-a descoperit că Patrick a fost îngropat la Saul, locul primei sale biserici. O lespede de granit a fost amplasată pe locul tradiţional al mormântului său din Downpatrick în 1899.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

10 Martie

2013-03-12T08:16:00.005+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului mucenic Codrat, cel din Corint, şi a celor împreună cu dânsul: Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton şi Crescent.

În timpul unei persecuţii împotriva creştinilor, în secolul al III-lea, o creştină evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munţi, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a murit. Prin grija Domnului, copilul a fost ţinut în viaţă, fiind hrănit în mod miraculos: un nor apărea deasupra lui şi îi picura rouă dulce în guriţă.

Sf. Codrat şi-a trăit copilăria şi tinereţea în sălbăticie. În adolescenţă el a cunoscut nişte creştini de la care a învăţat despre adevărata credinţă. Codrat a studiat gramatica şi arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp şi-l petrecea în singurătate, prin munţi, în rugăciune şi meditaţie la Dumnezeu. Anii treceau şi mulţi prieteni şi ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învăţătură. Printre aceştia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent şi mulţi alţii.

Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze şi să ucidă pe creştini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credinţa în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferinţelor inumane, el îi încuraja pe alţii, spunându-le să nu le fie frică şi să-şi apere cu tărie credinţa.

Iason, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de Hristos, i-a aruncat pe toţi la fiarele sălbatice să fie sfâşiaţi de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri şi să-i tragă prin tot oraşul şi mulţi oameni din mulţime aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceştia au fost condamnaţi la decapitare cu sabia. La locul execuţiei, aceştia au cerut puţin răgaz pentru rugăciune şi unul câte unul şi-au plecat capetele sub sabie.

Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit şi ei pentru Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor şi Nichifor au fost zdrobiţi într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar Papiu şi Leonid au fost înecaţi în mare. Luând exemplul lor, multe femei creştine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei maicii noastre Anastasia patriciana.

În zilele împăratului Iustinian (527-565) trăia la Bizanţ o femeie, cu numele Anastaşia, temătoare de Dumnezeu, care se trăgea din părinţi de neam ales şi bogaţi. Era cea dintâi patriciană a împăratului şi având adânc înrădăcinată în ea teama de Dumnezeu, umbla mereu pe căile Domnului. Avea o înfăţişare frumoasă şi era plină de bunătate aşa încât toţi erau încântaţi de purtările ei frumoase, chiar şi împăratul. Dar, pentru că semănătorul neghinelor, diavolul, obişnuieşte întotdeauna să zavistuiască ceea ce este bun şi să dea asalturi împotriva oamenilor de ispravă, neîngăduindu-şi niciodată odihnă, a făcut în aşa fel ca Anastasia să fie urâtă de împărăteasă. Cunoscând prin cineva ura pe care i-o purta împărăteasa şi fiind cu adevărat plină de cunoştinţă dumnezeiască, Anastasia şi-a zis întru sine: O, Anastasia, la vreme potrivită vine împrejurarea aceasta; caută deci de-ţi mântuieşte sufletul tău şi vei scăpa şi pe împărăteasă de ura aceasta necugetată şi-ţi vei dobândi şi ţie împărăţia cerurilor. Şi cugetând acestea întru sine, a tocmit o corabie şi adunându-şi o parte oarecare din averea ei, iar pe toată cealaltă lăsând-o, a pornit la drum şi a ajuns la Alexandria. Şi construind acolo, în locul care se cheamă Pempton, o mănăstire mică, a rămas în ea, ţesând veşminte sfinte şi sârguindu-se să placă lui Dumnezeu. Mănăstirea aceasta a rămas până în zilele noastre, purtând numele de Mănăstirea Patricienei.

După o oarecare vreme împărăteasa mutându-se din viaţa aceasta (548), împăratul şi-a adus aminte de Anastasia patriciana şi a trimis să fie căutată cu multă stăruinţă pretutindeni. Iar mieluşeaua lui Dumnezeu luând cunoştinţă de acest lucru, părăsind în timpul nopţii mănăstirea ei, s-a dus în pustia Schetia la avva Daniil, şi istorisind ea preafericitului bătrân cele cu privire la ea, acesta a îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-a pus numele Anastasie eunucul. Şi aşezând-o într-o peşteră, la o oarecare depărtare de lavra lui, a zidit-o acolo, punându-i ca rânduială să nu iasă niciodată din chilie şi nici pe altcineva să nu mai primească la ea de atunci înainte. De asemenea el a mai rânduit pe unul din fraţi să-i aducă o dată pe săptămână un ulcior cu apă şi să i-l pună afară lângă peşteră, după care să primească binecuvântare şi să plece.

Această femeie vitează şi neînduplecată petrecând acolo neajunsă de nimeni douăzeci şi opt de ani, a păzit rânduiala bătrânului Daniil neştirbită. Ce minte sau ce limbă ar putea să înţeleagă, să povestească sau să scrie virtuţile dumnezeieşti ale celor douăzeci şi opt de ani pe care aceasta singură le-a înfăţişat lui Dumnezeu în fiecare zi: lacrimile, suspinele, durerile, vegherile, rugăciunile, citirile, şederile în picioare, îngenuncherile şi postirile? Şi mai înainte de toate şi după toate încăierările şi răzvrătirile demonilor, plăcerile trupeşti, poftele cele rele şi toate celelalte pe potriva acestora? De altă parte faptul că ea, care fusese patriciană şi care fusese obişnuită întotdeauna să se întâlnească în palatul împărătesc cu mulţime de bărbaţi şi femei, să rămână cu totul neajunsă de nimeni în decursul atâtor ani, depăşeşte orice minte şi orice cuget. În toate acestea însă ea s-a nevoit cu bine şi a ajuns vas ales al Duhului Sfânt.

Când a cunoscut de mai înainte mutarea ei spre Domnul, a scris pe un hârb către bătrânul Daniil, următoarele cuvinte: "Părinte cinstite, ia cu tine în grabă pe ucenicul care îmi aduce apă şi uneltele trebuitoare pentru îngropare şi vino ca să îngropi pe Anastasie eunucul". După ce a scris acestea, a aşezat hârbul afară, la uşa peşterii. Iar bătrânul încunoştiinţându-se de acestea printr-o vedenie în timpul nopţii, i-a zis ucenicului său: "Du-te, frate, la peştera în care se găseşte fratele Anastasie eunucul şi vezi că la uşa peşterii vei găsi un hârb cu scriere pe el; luându-l de acolo, întoarce-te cât poţi mai degrabă aici". După ce acesta s-a dus şi l-a adus, bătrânul citindu-l a lăcrimat. Şi luând în grabă pe frate cu el şi uneltele trebuitoare pentru îngropare au pornit la drum. Şi deschizând peştera au găsit pe Anastasie eunucul cuprins de fierbinţeală. Deci, bătrânul căzând la pieptul lui a plâns, zicând: "Fericit eşti, frate Anastasie; că gândind mereu la ceasul acesta, ai dispreţuit împărăţia cea pământească; roagă-te acum pentru noi Domnului!"

Iar aceea a răspuns: "Eu, mai degrabă, părinte, am nevoie de multe rugăciuni în ceasul acesta". Şi bătrânul a adăugat: "De aş fi luat-o eu înaintea ta, atunci aş fi putut ruga pe Dumnezeu!" Deci stând pe rogojină a îmbrăţişat capul bătrânului, rugându-se. Iar bătrânul luând pe ucenicul său l-a pus în genunchi la picioarele ei, zicând: "Binecuvintează pe ucenicul meu şi fiul tău!" Şi ea a zis: "Dumnezeul părinţilor mei, Care stă înaintea mea în ceasul acesta al despărţirii mele de trup, Cel ce cunoaşte toate nevoinţele mele din peştera aceasta, pentru numele Tău şi pentru slăbiciunea şi chinul meu, să odihnească duhul părinţilor asupra lui, precum a odihnit duhul lui Ilie asupra lui Elisei". Şi întorcându-se către bătrân, eunucul i-a zis: "Pentru numele lui Dumnezeu, părinte, să nu mă dezbrăcaţi de zdrenţele cu care sunt acoperită şi nimeni să nu cunoască cele cu privire la mine". Apoi, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a zis: "Daţi-mi pecetea lui Hristos şi rugaţi-vă pentru mine!" Şi privind către răsărit a strălucit ca şi cum ar fi primit în peşteră o rază de foc asupra feţei ei. Şi făcând semnul cinstitei cruci, a zis: "Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu". Şi zicând acestea şi-a dat duhul.

Atunci, au săpat o groapă înaintea peşterii, iar bătrânul Daniil, dezbrăcând haina pe care o purta, a zis ucenicului: "Îmbracă pe frate, fiule, pe deasupra celor cu care este îmbrăcat". Iar ucenicul îmbrăcând pe fericita Anastasia, sânii acesteia au fost văzuţi de el, întocmai ca nişte frunze veştejite, dar nu a spus bătrânului nimic despre aceasta. După ce s-a terminat înmormântarea, în timp ce ei se coborau către chilia lor, ucenicul a zis bătrânului: "Ştiai, părinte, că eunucul era femeie?" Dar bătrânul a răspuns: "Ştiam şi eu, fiule, dar pentru ca acest lucru să nu se afle pretutindeni pentru aceasta am îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-am dat numele Anastasie eunucul, ca să nu bănuiască nimeni. Căci multă cercetare s-a făcut de împărat pentru ea, în toată ţara şi mai ales în locurile acestea. Ci, iată, cu harul lui Dumnezeu, ea a fost păzită de noi". Şi atunci, bătrânul a început să-i povestească ucenicului cu de-amănuntul viaţa ei.

Tot în această zi pomenirea sfântului Marcian, care cu lemne fiind lovit s-a săvârşit din viaţă.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Mihail din Agrafa, cel ce a mărturisit în Tesalonic în anul 1544, care prin foc s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

9 Martie

2013-03-12T08:15:00.000+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.

După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Cezarie, fratele sfântului Grigore Teologul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici: un bunic, o bunică, un tată, o mamă şi doi copii, care de sabie s-au săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

3 Martie

2013-02-25T21:37:00.004+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a treia, pomenirea sfinţilor Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc.

Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc au fost martirizaţi în oraşul Pontine Amasea (Asia Mică) în anul 308.

Fraţii după sânge Eutropiu şi Cleonic, erau camarazi cu Vasilisc, nepotul Marelui Mucenic Teodor Tiron (prăznuit în 17 februarie). După moartea martirică a Sf. Teodor, ei au ajuns în închisoare, unde, prin predicile lor au întors mulţi prizonieri păgâni la credinţa creştină.

Când l-a torturat pe Sf. Teodor, Publius a pierit ruşinos, lovit de mânia divină. Asclepiodot a fost ales ca următorul conducător al oraşului Amaseea şi s-a dovedit a fi mai crud decât predecesorul său. Ştiind că prietenii Sf. Teodor Tiron se aflau în închisoare, a cerut să fie aduşi în faţa lui. Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc şi-au mărturisit cu tărie credinţa în faţa noului ighemon. Pentru aceasta au fost crunt bătuţi, până li s-a învineţit tot corpul.

În timpul suferinţelor, Sf. Eutropiu se ruga cu glas tare la Dumnezeu, "Ajută-ne, Doamne să putem îndura aceste răni pentru cununa muceniciei, aşa cum L-ai ajutat pe slujitorul Tău, Teodor." Ca răspuns, Însuşi Domnul li s-a înfăţişat mucenicilor împreună cu îngerii Săi şi cu Sf. Teodor Tiron, spunându-le: "Priviţi, a venit Mântuitorul să vă ajute, ca să aveţi viaţă veşnică."

Soldaţii împreună cu alţi martori ai viziunii au fost învredniciţi să vadă şi ei pe Mântuitorul. Aceştia l-au sfătuit pe Asclepiodot să oprească torturile. Văzând că oamenii sunt gata să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu, ighemonul a ordonat ca mucenicii să fie duşi în închisoare, după care l-a invitat pe Sf. Eutropiu la cină, cerându-i să se închine idolilor dar să rămână creştin în suflet, lucru pe care sfântul l-a refuzat.

În ziua următoare, mucenicii au fost duşi la un templu păgân şi puşi să se închine idolilor. Eutropiu s-a rugat lui Dumnezeu: "Doamne, fii cu noi şi alungă mânia păgânilor. Primeşte în acest loc sacrificiul nesângeros al creştinilor, în numele Tău, adevăratul Dumnezeu." Nu bine a terminat rugăciunea şi s-a pornit un cutremur care a năruit pereţii templului şi statuia zeiţei Artemis a fost făcută bucăţi. Toţi au fugit din templu de frică să nu fie prinşi sub dărâmături. În rumoarea cutremurului s-a auzit o voce de sus: "Rugăciunea ta a fost ascultată şi în acest loc se va înălţa un lăcaş de rugăciune al creştinilor." După cutremur, ighemonul Asclepiodot şi-a revenit greu din şoc şi a dat ordin să se bată stâlpi în pământ, mucenicii să fie legaţi şi să li se toarne pe corp smoală fierbinte. Sfinţii au început să se roage lui Dumnezeu şi Eutropiu striga către păgâni: "Fie ca Domnul să întoarcă faptele voastre împotriva voastră!

Smoala a început să curgă pe lângă corpul sfinţilor ca apa, arzând corpurile torţionarilor. Martorii văzând acestea, au fugit îngroziţi dar ighemonul în răutatea sa a poruncit să rănească corpurile sfinţilor cu gheare de fier şi să presare rănile cu un amestec de muştar, sare şi oţet, chinuri pe care sfinţii le-au îndurat cu deosebită tărie.

În noaptea dinaintea execuţiei lor, sfinţii au petrecut în rugăciune iar Domnul le-a apărut din nou şi i-a îmbărbătat. În dimineaţa de 3 martie, Sf. Eutropiu şi Cleonic au fost crucificaţi dar Vasilisc a fost lăsat în închisoare.

Sf. Vasilisc a fost executat în 22 mai în oraşul Komana. Mucenicului i s-a tăiat capul şi i-au aruncat corpul în râu dar creştinii au găsit moaştele şi le-au îngropat într-un câmp arat. Mai târziu s-a construit la Komana o biserică cu hramul Sf. Vasilisc.

Vezi ziua de 22 mai pentru detalii despre viaţa Sf. Mucenic Vasilisc.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Teodoret, care a fost preot în Antiohia.

Sfântul sfinţitul mucenic Teodoret, preotul din Antiohia, a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Unchiul acestui împărat cu numele tot Iulian, fusese mai întâi creştin şi ajunsese chiar anagnost al Bisericii din Antiohia. Înduplecat de nepotul său, care se găsea pe tronul împărăţiei, s-a lepădat de credinţa în Hristos, a început să se închine idolilor şi a primit de la împărat toată bogăţia, şi sfintele odoare, pe care marele Constantin le dăruise Bisericii Antiohiei şi pe deasupra a mai fost pus şi prigonitor şi judecător al creştinilor din Antiohia. Deci, pornind prigoană împotriva creştinilor şi clerul Bisericii împrăştiindu-se a rămas în Antiohia numai sfântul Teodoret singur cu credincioşii de acolo, propovăduind cu îndrăzneală şi mărturisind credinţa în Hristos. Din porunca lui Iulian a fost însă prins şi adus înaintea judecăţii, după ce mai întâi a fost ţinut câtva vreme în închisoare. La judecată, sfântul Teodoret a fost supus la multe şi îngrozitoare chinuri, încât chiar cei care-l chinuiseră au încetat a mai da ascultare poruncilor de chinuire. De aceea tiranul, înfuriindu-se, a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi în adâncul râului Oronte, iar pe când erau duşi la moarte, sfântul le zicea: duceţi-vă, fiii mei, pe calea cea fericită, în pace, căci voi veni şi eu, urmându-vă vouă şi mă voi bucura cu voi de bucuria cea veşnică întru împărăţia cerurilor. Astfel au primit aceştia sfârşitul lor mucenicesc. Iar sfântul Teodoret, fiindcă Iulian Tiranul se năpustise asupra lui şi-l silea să aducă jertfă idolilor, a proorocit sfârşitul cu care aveau să moară şi Iulian împăratul şi unchiul lui, Iulian prigonitorul. Atunci tiranul a poruncit îndată să i se taie capul. Şi în vreme ce-l duceau spre tăiere, sfântul se ruga plin de veselie sufletească, iar tăindu-i-se capul, s-a mutat către Domnul. Sfintele lui oseminte au fost îngropate, cu multă evlavie de nişte creştini, care au pus la inimă cuvintele sfântului şi care au văzut, după câtva vreme, că cei doi Iuliani, atât răucredinciosul unchi, cât şi preaînrăutăţitul nepot, şi-au primit sfârşitul după cum spusese sfântul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Zenon şi Zoil, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Piamun fecioara, care în pace s-a săvârşit.

Fecioara Piamun a trăit în sfinţenie nu departe de Alexandria, în casa mamei sale, ca şi în pustnicie. Mânca doar la sfârşitul zilei iar după rugăciune torcea fuiorul de in.

Sfânta Piamun a dobândit darul clarviziunii. Oamenii unui sat foarte populat, orbiţi de lăcomie, au hotărât să distrugă sătucul sfintei fecioarei ca să devieze apele Nilului către pământurile lor, atunci când se revărsau. Sf. Piamun a ştiut de intenţia lor şi le-a spus şi bătrânilor satului despre ce aveau aceia de gând să facă. Bătrânii miraţi au căzut în genunchi în faţa sfintei, implorând-o să se ducă la acei oameni şi să-i convingă să renunţe la planul lor. Dar monahia nu s-a dus să-i întâlnească pentru că a evitat contactul cu oamenii, în schimb a stat toată noaptea la rugăciune şi, în dimineaţa următoare, când oamenii acelui sat s-au pornit înarmaţi spre distrugerea locaşului sfintei fecioare, aceştia au încremenit pe drum, nemaiputându-se mişca.

Atunci Dumnezeu le-a descoperit necredincioşilor că rugăciunile Sfintei Piamun i-a oprit din drumul lor. Oamenii şi-au revenit şi s-au căit pentru păcatul lor, trimiţând sol de pace în satul sfintei, cu mesajul "Mulţumim lui Dumnezeu că prin rugăciunile Sfintei Piamun ne-a izbăvit pe noi."

Sfânta Piamun s-a înălţat în pace la Domnul în anul 337.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

24 Februarie

2013-02-25T21:35:00.001+02:00

Sinaxar

În această lună, ziua a douăzeci şi patra, pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan.

Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.

Cu ale Înaintemergătorului Tău rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

17 Februarie

2013-02-17T19:47:00.006+02:00

Sinaxar

În această lună, ziua a şaptesprezecea, pomenirea sfântului marelui mucenic Teodor Tiron.

Acest sfânt mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi era de fel din mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon. Fiind încorporat de curând în oastea tironilor şi făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe nişte statui neînsufleţite şi lucruri făcute de mâinile omeneşti. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârşit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins şi mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; şi fiind băgat într-un cuptor aprins şi-a primit sfârşitul acolo. Şi se face pomenirea lui în sfânta sa mănăstire ce este în Torachia, în sâmbăta dintâi a Postului Mare, când a săvârşit el o minune deosebită şi a izbăvit poporul ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor.

Minunea colivei, săvârşită de Sf. Teodor Tiron

La 50 de ani după moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).

În amintirea acestei întâmplări minunate, biserica ortodoxă sărbătoreşte anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite, după rugăciunea din amvon, se cântă Canonul Sf. Mare Mucenic Teodor, compus de Sf. Ioan al Damascului.

După aceasta, se sfinţeşte coliva şi se împarte credincioşilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost rânduită pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).

Tot în această zi, pomenirea sfintei Mariamna, sora sfântului Filip apostolul.

După înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de sfântul Vartolomeu şi de sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Auxiviu (sau Auxiniu), episcopul Solonului din Cipru.

Sf. Auxiviu s-a născut la Roma, într-o familie înstărită. A crescut împreună cu fratele său Tempstagoras şi de mic şi-a dezvăluit talentele remarcabile, studiind foarte uşor ştiinţele antice în şcolile din Roma. Dar părinţii săi doreau ca fiul lor să se căsătorească. Auzind acestea, tânărul a fugit de-acasă mergând spre est.

Când a ajuns în Cipru, s-a stabilit la Limnits, nu departe de oraşul Soli, unde, prin mila Domnului sfântul i-a întâlnit pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu (prăznuit în zilele de 27 septembrie, 30 octombrie, 4 ianuarie şi 25 aprilie), care propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu Cipru. Sf. Marcu l-a numit pe Auxiviu episcop în Soli, iar el s-a îndreptat spre Alexandria pentru a duce mai departe învăţăturile creştine.

Sf. Auxiviu s-a dus spre porţile de vest ale oraşului şi s-a stabilit lângă templul păgân al lui Zeus. Încetul cu încetul a reuşit să-i convertească la creştinism, atât pe preotul păgân local cât şi pe alţi închinători la idoli de acolo. Odată, Sf. Iraclid (prăznuit în 17 septembrie) a venit la Sf. Auxiviu. Acesta fusese sfinţit episcop în Cipru mai înainte de către Sf. Marcu şi venise să se consulte cu Sf. Auxiviu cum să propovăduiască Evanghelia lui Hristos.

Într-o zi, Sf. Auxiviu se afla într-o piaţă unde a început să vorbească oamenilor despre Hristos. Mulţi văzând semnele şi minunile pe care le făcea sfântul, credeau în Hristos. Printre cei convertiţi, cei mai mulţi erau ţărani din satele învecinate. Un bărbat numit Auxiniu a rămas cu sfântul şi l-a slujit până la sfârşitul vieţii sale.

După un timp, fratele Sfântului Auxiviu, Tempstagoras, a venit la Roma, unde a fost creştinat împreună cu soţia, a devenit preot şi a slujit într-una din bisericile de-acolo. Sf. Auxiniu şi-a călăuzit dioceza timp de 50 de ani şi a murit în pace în anul 102, lăsându-l pe discipolul său Auxiniu în scaunul episcopal.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teostirict.

Tot în această zi, aflarea sfintelor moaşte ale sfântului Mina Calicheladul (adică cel cu bun glas).

Pe vremea iubitorului de Dumnezeu împărat Marcian, fericitul Mina s-a arătat într-o noapte unui om cu numele Filomat, care făcea parte din şcoala aşa-zisă a canaţilor, spunându-i că el este Mina Calicheladul, cel ascuns sub pământ, spre partea mării, unde se afla marginea cetăţii, şi i-a arătat chiar cu degetul lui, unde era locul acela. Deci, iubitorul de Dumnezeu Filomat, sculându-se mai de dimineaţă ca de obicei, a spus cu de-amănuntul visul prietenului său Marian Numeriu, şi acesta l-a spus împăratului, care îndată a trimis ostaşi la locul arătat. Aceştia săpând în grabă, au aflat un sicriu de fier înlăuntru căruia erau moaştele sfântului; iar pe sicriu erau şi litere scrise, arătând anii de când s-au pus acolo sfintele moaşte. Şi socotind anii, au aflat că trecuseră de atunci patru sute de ani. Pentru aceasta tot poporul a slăvit pe Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Salaman.

Acest cuvios era de fel din cetatea Persana, care se afla la apus de râul Eufrat, fiind aşezată chiar pe ţărmul râului. Îmbrăţişând viaţa monahală şi găsind o căsuţă într-un sat, care se afla pe malul celălalt al râului, sfântul s-a zidit de viu în ea, nelăsând nici uşă nici fereastră. O singură dată pe an săpând pe sub pământ o mică deschizătură, primea pe acolo hrană. Nu a vorbit niciodată cu vreun om, ci trăia numai lui Dumnezeu şi sieşi. Cei din cetatea din care se trăgea cuviosul, trecând râul în timpul nopţii, l-au luat cu ei în cetate, fără ca el să se împotrivească dar fără să meargă cu plăcere. După câteva zile însă, cei din satul de peste râu, trecând şi ei râul în timpul nopţii, l-au luat cu ei fără să se împotrivească, dar nici să meargă de bunăvoie. Iar episcopul cetăţii în care l-au adus, voind să-i dea darul preoţiei şi dărâmând o parte din căsuţa în care cuviosul stătea zidit, a intrat înăuntru. După ce l-a hirotonit preot şi sfântul nu a rostit nimic, nici nu a dat vreun răspuns la întrebările lui, a plecat, poruncind să fie zidit din nou zidul căsuţei care fusese dărâmat. Deci, cuviosul Salaman trăind în toată înfrânarea şi sihăstria, în toată cugetarea la cele înalte şi în linişte, a bineplăcut lui Dumnezeu şi s-a săvârşit în pace, făcându-se izvor de multe minuni după moarte.

Tot în această zi, pomenirea binecredincioşilor şi pururea pomeniţilor împăraţi Marcian şi Pulcheria.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Teodor Vizantiul, care a mărturisit în Melitina, la anul 1795, când prin sugrumare s-a săvârşit.

Sfântul Nou Mucenic Teodor s-a născut în 1774 în Neocorion, lângă Constantinopol, din părinţi evlavioşi. El a muncit în palatul sultanului şi acolo s-a convertit la islamism.

O dată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă în Constantinopol, şi-a dat seama de gravitatea faptei sale şi s-a întors la creştinism. Sf. Teodor a plecat la Kios şi apoi, la Militina, unde l-a mărturisit pe Hristos în faţa autorităţilor musulmane, fiind închis, torturat şi spânzurat de turci în anul 1795.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

10 Februarie

2013-02-07T12:00:00.006+02:00

Sinaxar

În această lună, ziua a zecea, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Haralambie, şi a celor ce au crezut şi s-au săvârşit împreună cu el: Porfiriu şi Vaptos, care s-au săvârşit de sabie, şi sfintele trei femei muceniţe care s-au omorât de sabie pentru că au crezut în Hristos, prin sfântul Haralambie.

Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreună cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202.

Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli.

În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: "Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!"

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.

Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.

Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să se milostivească de el, iar martirul în bunătatea să s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze.

Luchie i-a spus despre cele întâmplate împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împăratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut să-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rămas nevătămat.

La cererea păgânului împărat, ca să-i dovedească puterea Dumnezeului său, Sf. Haralambie a făcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împăratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de două ori la rând, într-un templu păgân. Împăratul a mai dat ordin să-i zdrobească sfântului gura cu pietre şi să-i ardă barba dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.

Plin de răutate drăcească Septimiu Sever împreună cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu şi să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer şi nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi după ce şi-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordine să-l tortureze pe sfânt.

În cele din urmă, Sf. Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundenţă de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

În hagiografia şi iconografia greacă Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintă ca episcop.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi a mucenicului Pavel.

Dintre aceste două fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos, şi ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioară fiind şi nesuferind să vadă neomenia şi cruzimea celor săvârşite, s-a umplut de îndrăzneală, şi când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc. După aceasta a fost adus la pătimire sfântul Pavel. Şi după ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţă cu el, a primit tăierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintelui nostru Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zenon.

Cuviosul părintele nostru Zenon era de neam din Cezareea Capadociei, fiu de părinţi bogaţi şi vestiţi. Făcea parte dintre ostaşii care duceau cu cea mai mare grabă scrisorile împărăteşti. Dar înţelegând nestatornicia şi puţinătatea vieţii, a lepădat brâul cel ostăşesc şi a intrat într-o peşteră (căci sunt multe astfel de peşteri în muntele de lângă Antiohia), ca să-şi cureţe sufletul prin osteneli sihăstreşti. Nu avea nici sfeşnic, nici ladă, nici masă, nici aşternut. Aşternutul lui era o grămăjoară de fân, pusă peste pietre. Drept haină avea o rasă veche; hrana lui era o pâine pentru două zile; iar apa şi-o aducea singur de departe. Prin asemenea osteneli el a dobândit mult har de la Dumnezeu. Astfel, când isaurii au năvălit odată asupra locurilor acelora, au junghiat pe mulţi sihaştri. Dar el numai prin rugăciunea sa, a întunecat vederile acelora. După aceasta însă nu a mai trăit, căci ostenelile lui au luat sfârşit, mutându-se către cereştile locaşuri.

Tot în această zi, pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, stăpânei noastre, cea din Areovind.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

3 Februarie

2013-01-31T15:31:00.004+02:00

Sinaxar

În această lună, ziua a treia, pomenirea sfântului şi dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu şi a proorociţei Ana.

Acest sfânt, primind adaos vieţii sale întru acest veac, aşa cum i se vestise de mai înainte de Duhul Sfânt că nu va muri, până ce nu va vedea pe Hristos, primind acum pe Hristos în braţele sale şi adeverindu-i-se mai înainte prin Duhul Sfânt cele ce aveau să fie cu dânsul, după aceasta a primit sfârşit vieţii sale.

Iar Ana proorociţa era fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer. După ce a locuit cu bărbatul ei şapte ani, acela săvârşindu-se prin moarte, ea a rămas la Templu toată viaţa ei, zăbovind cu rugăciunea şi cu postul. Ţinând acest fel de viaţă în chip neobosit, ea s-a învrednicit a vedea pe Domnul, când a fost dus la Templu, la patruzeci de zile de la naşterea Sa în trup, de preasfânta Lui Maică şi de dreptul Iosif. Şi mulţumind lui Dumnezeu, Ana a proorocit despre Dânsul, către toţi cei ce se aflau în Templu: Acest prunc este Domnul, Cel ce a întărit cerul şi pământul; Acesta este Hristos, despre Care au proorocit toţi proorocii. Deci, făcându-se acestora astăzi pomenire, însemnăm şi propovăduim pogorârea şi iubirea de oameni pe care a făcut-o pentru noi Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Adrian şi Evul.

Aceşti sfinţi erau din cetatea Vaneea; şi fiindcă aveau dragoste către mărturisitorii şi mucenicii lui Hristos, s-au dus la Cezareea, unde mulţi pătimeau pentru Hristos. Şi aflându-se acolo că erau creştini, au fost duşi la ighemonul Firmilian, şi mărturisind în faţa tuturor pe Hristos, îndată au fost supuşi la chinuri mari. Dar fiindcă stăteau tari în mărturisirea lui Hristos, ighemonul s-a mâniat foarte, şi i-a dat spre mâncare fiarelor. Mai întâi fericitul Adrian a fost aruncat înaintea unui leu şi, luptându-se cu el, şi cu harul lui Dumnezeu rămânând nevătămat, i s-a tăiat capul. Apoi sfântul Evul a fost aruncat şi el înaintea aceluiaşi leu. Dar fiindcă a biruit pe leu şi a rămas nevătămat, i s-a tăiat capul. Şi aşa au luat cununa muceniciei cea neveştejită.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vlasie Bouarul.

Sfântul Vlasie era din Cezareea Capadociei, fiu de părinţi foarte bogaţi, de pe urma mulţimii vitelor ce aveau. Ei dădeau însă cu îmbelşugare milostenie la săraci. Când elinii au pornit prigoană asupra creştinilor, au căutat pe acest fericit Vlasie şi nu l-au aflat, cu toate că l-au căutat şi prin pustietăţi şi prin văi. Iar viteazul mucenic al lui Hristos aflând despre aceasta, singur s-a dat pe sine în mâinile prigonitorilor săi, cu atâta bucurie, ca şi când ar fi fost chemat la masa împărătească. Deci, mergând la judecată şi întrebat fiind de ighemon, şi-a arătat şi numele şi credinţa, şi ocupaţia sa; pentru aceasta îndată a fost apucat de cele patru mădulare ale trupului, a fost întins şi a fost bătut cu vine crude. Dar Dumnezeu i-a uşurat durerile şi i-a vindecat rănile. Această minune văzând-o ighemonul, a socotit-o drept farmece. Pentru aceasta l-a aruncat într-un cazan cu apă care fierbea în clocot, poruncind ca să fie ţinut într-însul cinci zile. Dar îngerii lui Dumnezeu pogorându-se îndemnau pe mucenic să nu se teamă şi au împrăştiat focul şi vătămarea lui. După cinci zile venind ostaşii ca să scoată pe sfânt din cazan, şi văzându-l viu şi cântând împreună cu îngerii, îndată au mărturisit şi aceştia credinţa creştină. Lucrul acesta aflându-l ighemonul a trimis pe alţi ostaşi, ca să-l scoată din cazan dar şi aceia mergând, au mărturisit de asemenea credinţa creştină. Mai în urmă s-a dus însuşi ighemonul, şi văzând pe sfânt în cazan şi socotind că apa este rece, a poruncit ca să-i scoată apă de acolo ca să-şi spele faţa; iar aceasta făcând, îndată a orbit, şi şi-a dat şi sufletul. Iar mucenicul lui Hristos, cu apa aceea pe toţi ostaşii ce crezuseră i-a botezat în numele Sfintei Treimi. Apoi ducându-se la staulul vitelor sale, a povăţuit pe maică-sa şi pe rudele sale să facă cele ce se cuveneau spre mântuirea lor. Şi apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Iar cei ce s-au întâmplat de faţă la fericitul său sfârşit au îngropat sfântul sãu trup în acelaşi loc; iar toiagul său a odrăslit lângă jertfelnicul de acolo, şi făcându-se copac mare, umbrea acest jertfelnic.

Tot în această zi, pomenirea proorocului Azaria, feciorul lui Addo, care în pace s-a săvârşit.

Acest sfânt era fiul lui Addo, din pământul Simvata. El a întors din Israel robia lui Iuda şi murind a fost îngropat în ţarina sa.

Tot în această zi, pomenirea mucenicilor Pavel şi Simon, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Claudiu, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

2 Februarie

2013-01-31T15:30:00.001+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a doua, se prăznuieşte Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când L-a primit dreptul Simeon în braţele sale.

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim." (Luca 2:37-38).

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Tot în această zi cinstim icoana Maicii Domnului numită "Îmblânzirea inimilor împietrite" sau "Profeţia lui Simeon".

Aici Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de jos. O icoană asemănătoare numită "Cele şapte săbii" (sărbătorită în 13 august) înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta.

Icoana "Profeţia lui Simeon" simbolizează împlinirea profeţiei de către dreptul Simeon şi anume: "şi prin sufletul tău va trece sabie ." (Luca 2:35).

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatador.

Acest sfânt, pe când era tânăr, a fost dus la stăpânitorul cetăţii Tiana, unde, prin mărturisirea lui Hristos, a fost chinuit în multe chipuri. În timpul chinuirilor, sfântul şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Iordan din Trapezunt, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1650, când de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Gavriil, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1676, când de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

30 Ianuarie

2013-01-31T15:28:00.004+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain.

Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

27 Ianuarie

2013-01-25T20:50:00.004+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea aducerii moaştelor celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător şi învăţător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la faţa oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptăţile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăşi a fost chemat la păstoriţii săi. Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinţilor mucenici Vasilisc şi Luchian. Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viaţa pământească împreună cu soţia sa Eudoxia, urmându-le la împărăţie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:

Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: "Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc".

Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrăştiat în toate părţile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toţi:

"Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte". După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfinţit, s-a auzit glas grăind: "Pace tuturor". După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin vieţuirea lor.

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era şi el izgonit. "Vino să-ţi potolesc rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte şi te întristează? Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îţi voi zugravi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniţi punându-şi mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănţuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe.

Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu ameninţarea. Iar daca te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voinţa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor? Ci, când au fost robiţi şi duşi în ţara barbarilor, îndepărtaţi de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuţi şi în cuptor aruncaţi, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toţi împreună ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul". Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!" Şi vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: "De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile".

Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că "al Domnului este pământul şi plinirea Lui". De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre. De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, de va găsi ca am, să mi-o ia; căci "gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi şi duce".

Pe mine mă învaţă şi apostolul când zice: "Dumnezeu nu caută la faţa omului". Şi încă: "De aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos". Mă înarmează şi David când zice: "Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat". "Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă". Ştiu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg şi mulţi îi petrec cu alai. Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr? Care din ei era amărât în această lume, şi care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi biruitor? Şi ce i-a folosit bogăţia bogatului cel îmbrăcat în porfiră şi în vison? Nimic. Căci unde îi sunt purtătorii de toiege? Unde-i sunt lăncierii? Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui? Unde este masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta şi strigând cu glas sec: "Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta? Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viaţa? Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac. Nu este de plâns şi de jelit, că acela care avea atâta bogăţie, nu s-a învrednicit de o picătură de apă? Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă. În iarna vieţii acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara şi n-a secerat. Rânduiala Stăpânului este aceasta: El a pus faţă în faţă chinurile nelegiuiţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit. Şi că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înţelepciunea: "Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în faţa celor ce l-au necăjit. Ca un călător ce umblă pe zăduf şi este ars de sete şi nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucatele de pe masă. Mare mâhnire şi chin este pe cel însetat că nu poate să-şi stingă setea şi pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate. Tot aşa şi la ziua Judecăţii: păcătoşii vor vedea pe sfinţi bucurându-se. Că şi pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viaţa aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viaţa cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea şi pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat şi mucenicii văd pe chinuitorii lor.

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de proorocul Isaia care zice: "De batjocorirea lor nu te teme şi de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncaţi". Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce ţine lumea cu mâna Sa. Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Şi-ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alţii îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând:

"Iată om mâncător şi băutor de vin", şi că "scoate demoni cu domnul demonilor". Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I?

Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toţi ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalţi au fugit; şi sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că n-a înviat. Şi adu-ţi aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriţi şi că se ascundeau prin cetăţi: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogaţi; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ţi face inimă rea.

Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe fraţii şi fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, şi că mulţi dintr-înşii au murit prin temniţe, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa şi acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul.

Frate Chiriac, îţi scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Că, pe când am ajuns în ţara capadocienilor şi în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinţi părinţi şi mulţime de monahii fecioare, care întristate şi plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: "Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat mult şi m-au întristat şi mai mult, când îi vedeam pe toţi plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii acesteia, şi multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotărârea, ne-ar fi dat chiar şi scaunul său. Te rog, dar, şi te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale. Adu-ţi aminte de mine, în rugăciunile tale şi mângâie-mă cu răspunsul tău".

Tot în această zi, pomenirea sfintei Marciana împărăteasa, cea socotită între Sfinţii Apostoli.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Claudin, care în pace s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Petru Egipteanul, care, ajungând la adânci bătrâneţi, în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Dimitrie, care a mărturisit în Constantinopol, în anul 1784, şi care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

25 Ianuarie

2013-01-25T20:49:00.002+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului nostru părinte Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Publie.

Publie se trăgea dintr-un neam de sfetnici din cetatea Zevgma, de lângă râul Eufrat. Împărţind săracilor toată averea părintească s-a retras în munţi, unde şi-a săpat o peşteră mică, în care trăia. Dar vestea despre el ducându-se pretutindeni, mulţi au venit la el ca să ia parte la nevoinţele lui sihăstreşti. Iar el, poruncindu-le să-şi facă chilii mici, îi cerceta deseori, ca nu cumva să aibă în chiliile lor lucruri netrebuincioase. Căci şi pâinea le-o cumpănea cu cântarul şi de găsea la unul mai multă, îl numea rob al pântecelui şi iubitor de saţiul trupului. Iar de găsea că vreunul deosebea făina de tărâţe, îi zicea că se face părtaş al desfătării sibaritice. Şi noaptea, fără de veste, mergând pe la uşa fiecăruia, dacă îl afla făcându-şi rugăciunea, se depărta tăcând; dar de simţea pe vreunul dormind, lovea cu mâna în uşă şi-l mustra cu cuvântul. Prin această cercetare deasă a lui a crescut mulţi ucenici, cărora le-a întipărit în suflet toate virtuţile sale. Aşa a fost Teotehn şi Aftoniu, care şi-au luat asupra lor apărarea şi îngrijirea fraţilor, după săvârşirea cu pace a cuviosului Publie.

Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Maris.

Acest sfânt părinte al nostru Maris, când se afla în lume era tânăr şi frumos; avea glas minunat şi împodobea sărbătorile domneşti şi ale sfinţilor cu dulcile lui cântări. Dar de cursele dulceţilor lumeşti se ferea şi iubea pe Dumnezeu şi poruncile Lui, păzindu-şi trupul curat şi sufletul neîntinat. Lepădându-se de cele lumeşti, s-a dus într-un sat numit Omir şi acolo făcându-şi o chilioară s-a închis într-însa şi a trăit în ea treizeci şi şapte de ani. Chilioara primea umezeală de la un munte vecin. Umezeala îl vătăma, dar el n-a vrut să schimbe locuinţa până la sfârşitul vieţii. Iubea simplitatea, îi era silă de obiceiurile cele felurite şi înşelătoare. A trăit nouăzeci de ani, întrebuinţând haina din păr de capră şi se hrănea cu pâine şi cu puţină sare. Dorind de multă vreme să vadă aducându-i-se dumnezeiască Jertfă, un preot a întrebuinţat mâinile diaconilor în loc de altar şi înaintea cuviosului a sfinţit Jertfa cea mântuitoare; iar cuviosul umplându-se de toată dulceaţa i se părea că vede cerul însuşi. Şi aşa bine vieţuind şi la ceruri luându-şi zborul, se veseleşte împreună cu toţi sfinţii în locaşurile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Medula împreună cu însoţitoarele ei, care în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Apollos (Apolo), care în pace s-a săvârşit, despre care se face pomenire şi în Patericul egiptean.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Castin, episcopul Bizanţului.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Dimitrie Schevofilaxul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului nou mucenic Auxentie, care a mărturisit în Constantinopol la anul 1720 şi care prin sabie şi-a găsit sfârşitul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

20 Ianuarie

2013-01-15T12:21:00.000+02:00

Sinaxar

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Eftimie cel Mare.

Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).

După moartea tatălui său, a fost dus de maica lui la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, şi acesta l-a rânduit în ceata clericilor. Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în nevoinţe şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost silit să se hirotonisească preot şi să primească purtarea de grijă a sfintelor mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist (prăznuit la 3 septembrie). Aci a izbăvit pe mulţi din boli grele. Se zice că şi el a hrănit, cu puţine pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi pe multe femei, care nu năşteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, aşa cum şi el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă.

Ca şi Ilie a deschis porţile cerului şi a tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios a vădit-o şi stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul lui. El vedea cu mintea şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat şi pe cel ce era întinat, iar acesta era semnul curăţiei celei mai desăvârşite. Acest fericit ajungând la nouăzeci şi şapte de ani s-a mutat către Domnul, în zilele împăratului Leon cel Mare.

Era cuvios la chip; la fire fără de răutate, alb la faţă, vioi la trup, dar stăpânit, cărunt la păr şi avea barbă lungă până la brâu. Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om înţelept şi înfrânat, dar care în fapt era cu totul altfel, fericitul a văzut un înger trăgându-i sufletul din el cu o suliţă, şi a auzit şi glas care vădea faptele ruşinoase cele ascunse ale monahului.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Vas, Eusebiu, Eutihiu şi Vasilid.

Aceşti sfinţi mucenici, au trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Ei erau plini de bogăţie şi membri ai senatului. Au crezut în Hristos şi au primit botezul, atunci când au văzut pe episcopul Teopemt, cum răbda chinuri şi cum făcea minuni cu puterea lui Hristos. De aceea, fiind aduşi în faţa împăratului, li s-au luat mai întâi brâiele, apoi au primit tot felul de chinuri de moarte. Sfântul Vas a fost băgat într-o groapă până la mijloc, i s-au tăiat mâinile şi măcelarindu-i-se tot trupul şi-a dat duhul. Sfântul Eusebiu a fost spânzurat cu capul în jos şi tăiat în bucăţi cu securea. Sfântul Eutihie a fost întins pe patru pari până ce s-a rupt în trei bucăţi. Sfântului Vasilid i-au spintecat pântecele cu un cuţit. Şi aşa au primit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici In, Pin şi Tim.

Aceşti trei sfinţi mucenici, de neamul lor dintr-o ţară de la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin îngheţare. Deci sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi, înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea fericitului Petru Vameşul.

Pe timpul împăratului Iustinian, lui Petru acesta care era patrician, i s-a încredinţat toată ocârmuirea Africii. Dar era foarte crud şi nemilostiv; pentru acesta fusese supranumit Zgârcitul. Odată, un sărac s-a apropiat de el, căutând să-i ceară milostenie; dar el apucând o pâine, (că tocmai atunci brutarul îi aducea pâinile gătite pentru el) a aruncat cu ea după sărac, ca şi cum ar fi aruncat cu o piatră. Dar nici n-au trecut două zile că s-a îmbolnăvit greu şi în timpul bolii i s-a părut că vede o balanţă; de partea stângă a balanţei se aflau nişte bărbaţi întunecaţi la chip, care puneau în taler faptele lui cele rele, iar de partea dreaptă erau nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe şi minunaţi la faţă, care nu găseau ce să pună în taler ca să se cumpănească, decât pâinea ce o aruncase cu mânie săracului. Acestea văzându-le Petru, şi-a venit în simţiri şi după ce s-a sculat din boală a împărţit la săraci toată avuţia lui, ba unuia i-a dat şi haina de pe el; iar în vis a văzut pe Hristos purtând haina aceasta. Apoi fericitul s-a vândut rob la un argintar şi preţul vânzării l-a dat tot la săraci. În urmă văzând fericitul că are să fie cunoscut cine este, a căutat să fugă din casa stăpânului său şi a zis către portar care era mut şi surd: în numele lui Hristos, auzi-mă şi-mi deschide poarta. Şi minune, surdo-mutul a început să audă şi să vorbească. Deci, deschizându-i-se, a fugit, ducându-se la Ierusalim şi de acolo la Constantinopol, unde a şi adormit în Domnul. A fost îngropat în casa lui, în locul numit al Boului.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Tira şi Agni.

Tot în această zi, pomenirea evlaviosului împărat Leon cel Mare din Tracia, numit Machelis.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Ana.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Zaharia, care a mărturisit în Paleopatra din Peloponez şi, zdrobindu-i-se picioarele, s-a săvârşit la anul 1782.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

13 Ianuarie

2013-01-09T19:39:00.005+02:00

Sinaxar

În aceasta lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfinților mucenici Ermil și Stratonic.

Acesti doi sfinți mucenici au trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).

Sfântul Ermil era diacon și, marturisind înaintea împăratului numele lui Hristos, mai întâi a fost bătut cu toiege de arămă peste față.

Și cu toate ca era plin de răni, el îndemna pe prietenul său Stratonic să nu se spăimânteze și să-și țină firea, căci atunci când Ermil era bătut cu toiege, Stratonic plângea de mila lui. Atunci au priceput călăii că și el este de un gând și de o voință cu Ermil. Deci, fiind întrebat de împărat, a mărturisit că este creștin. Atunci, bătându-l și pe el, l-au aruncat împreună cu Ermil în apa Istrului, adică în Dunăre, unde amândoi au primit fericit sfârșit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Iacob cel din Nisibe, în Mesopotamia.

Cuviosul Iacob s-a născut şi a crescut în marea cetate a Nisibei. Şi iubind viaţa cea paşnică şi liniştită s-a retras în munţi şi s-a supus vitejeşte lipsurilor pustiului, vara fiind ars de soare, iarna chinuit de ger şi de îngheţ. Hrana lui erau ierburile sălbatice, băutură apa, cu măsură, iar haină, un biet acoperământ. În timp ce îşi secătuia trupul în acest chip, dobândea multă hrană duhovnicească pentru suflet. De aici îi venea îndrăzneală către Dumnezeu şi puterea de a vedea cele viitoare; iar din harul Duhului Sfânt a primit puterea de a face minuni. Trecând odată pe o cărare, a văzut câteva femei stând fără ruşine lângă un izvor. El a făcut ca izvorul să sece, iar femeilor le-a albit părul capului. Rugat fiind, a făcut ca apa să izvorască iarăşi, însă pe femei le-a lăsat cu capul înălbit. Pe un judecător persan, care făcuse o judecată nedreaptă, l-a îngrozit. Căci aflându-se acolo o piatră mare, sfântul a blestemat-o de s-a zdrobit, aşa că a îngrozit pe cei ce erau de față. Şi temându-se judecătorul a înnoit judecata şi a dat hotărâre dreaptă. Nişte scamatori, lăsând să se creadă că unul din ei este mort, au cerut ajutor de la fericitul Iacob, care trecea pe acolo. Fericitul a dat cu adevărat morţii pe cel prefăcut mort; dar după aceasta iarăşi l-a înviat. Când era episcop în patria sa Nisibe, a fost de față şi el la sinodul de la Niceea, unde necuratul Arie a fost anatematizat. Acesta după ce a fost caterisit, vrând prin viclenie să intre în biserică şi să slujească, a murit, datorită rugăciunilor lui Iacob, vărsându-şi intestinele. Când Sapor, împăratul perşilor, a venit şi a înconjurat Nisibe cu multe meşteşugiri, şi se gătea să intre în cetate, sfântul numai s-a arătat, iar perşii au fost puşi pe fugă, căci un nor de muşte şi de ţânţari războindu-se cu ei, le-a înţepat caii şi elefanţii, de au rupt legăturile şi s-au împrăştiat. Iar împăratul, cuprins de nedumerire, s-a întors în ţara lui, fără nici un câştig. Făcând aceste minuni şi ajungând la adânci bătrâneţi, fericitul Iacob a încetat din viaţă.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie, care, fiind bătut cu toiege, s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Pahomie și Papirin, care în râu s-au săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea târnosirii Mănăstirii proorocului Ilie, din Valea Adanca.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul, care a sihăstrit în Sfântul Munte al Athosului, la anul o mie trei sute douăzeci, și care în pace s-a săvârsit.

Viața sfantului Maxim Cavsocalivitul, scrisă de Teofan, egumenul Mănăstirii Vatopedi - Muntele Athos.

Din scrierile sfântului Maxim Calsocalivitul de la Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

7 Ianuarie

2013-01-05T20:29:00.003+02:00

Sinaxar

În aceasta luna, în ziua a saptea, soborul Sfântului Prooroc înaintemergatorului Botezatorului Ioan.

După cum este obiceiul, Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători.

Astfel, în ziua după Botezul Domnului facem prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie "gătiţi calea Domnului", turtureaua pustiei care a binevestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament. Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Isus în apele Iordanului. De acum strălucirea lui urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.

Totuşi, chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan Botezătorul continua să fie pentru creştini, în sens duhovnicesc, Înainte-Mergătorul Domnului. Model de înfrânare, de pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, iniţiator al vieţii monastice şi a celei pustniceşti, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care găteşte calea ce duce la Hristos.

Mai multe despre viaţa sfântului Ioan Botezătorul ne povestesc sinaxarele celorlalte sărbătoriri pe care Biserica i le-a rânduit:

Tot în această zi, s-a asezat si aducerea preacinstitei si sfintei sale mâini în cetatea împarateasca a Constantinopolului.

A doua zi după dumnezeiasca Arătare, am luat dintru început, de la Sfinţii Părinţi, să prăznuim Soborul sfinţitului Prooroc înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ca unul care a fost slujitor al tainei dumnezeiescului Botez al Domnului. Şi s-a aşezat şi acest praznic pe lângă celelalte praznice ale sale, pentru a nu trece sub tăcere nici una din faptele lui minunate.

În această zi se mai prăznuieşte şi aducerea preacinstitei sale mâini la Constantinopol, care s-a întâmplat în următorul chip: Sfântul Evanghelist Luca, ajungând în cetatea Sevastiei, unde se spune că a fost îngropat trupul înaintemergătorului, şi luând de acolo mâna dreaptă a proorocului, a adus-o în cetatea lui, la Antiohia, unde prin ea s-au săvârşit multe minuni. Una dintre aceste minuni este şi aceasta: Un balaur îşi avea cuibul în preajma cetăţii Antiohiei. Pe acest balaur, locuitorii păgâni de acolo îl socoteau a fi dumnezeu şi-l cinsteau cu jertfe, în toţi anii; iar Jertfa adusă lui, era un om. Balaurul târându-se afară din cuibul său, şi arătându-se înspăimântător la vedere, căsca gura mare, lua jertfă şi o sfâşia cu dinţii.

Şi trecând timpul, a venit şi rândul unuia dintre creştini să dea pe fiica sa balaurului. De aceea tatăl fetei, alese ca jertfă, se ruga lui Dumnezeu şi sfântului Ioan Botezătorul, ca să i se izbăvească fiica de moartea cea amară. Şi i s-a luminat cugetul să facă următorul lucru: a cerut să se închine la sfânta mână a sfântului Ioan; şi în timp ce săruta mâna, el a rupt cu dinţii, în ascuns, degetul cel mare de la mâna sfântului; şi dobândind ceea ce dorea, a ieşit din biserică. Iar când a sosit ziua de jertfă şi era adunat tot poporul, a mers şi tatăl fetei ducând pe fiica sa. Şi apropiindu-se de balaur, care căsca gura şi aştepta jertfă, i-a aruncat în gâtlej sfântul deget al înaintemergătorului. Iar odată cu aceasta, balaurul a murit. Şi tatăl s-a întors acasă, cu fiica să vie, povestind minunata ei izbăvire. Iar mulţimea poporului, minunându-se de aceasta mare minune, a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, zidind o biserică mare închinata Sfântului.

Se mai spune iarăşi că la praznicul Înălţării cinstitei Cruci, era înălţată de arhiereu şi aceasta cinstită mână a Botezătorului. Şi când se înălța, uneori se desfăceau degetele, iar alteori se strângeau, şi desfacerea degetelor însemna belşug de roade, iar strângerea, lipsă şi nerodire. Pentru aceasta mulţi împăraţi, dar mai ales împăraţii Constantin şi Romano, Porfirogeneţii, care au împărăţit în anii 912-959, doreau să dobândească cinstită mână, pentru că nu cumva să ajungă acest odor în mâinile păgânilor.

Deci în vremea lor s-a făcut mutarea cinstitei mâini a Înaintemergătorului, prin diaconul Iov, de la biserica Antiohiei şi a fost adusă la Constantinopol, chiar în seara dumnezeieştii Arătări, la Vecernie, când este obiceiul să se săvârşească de către creştini Agheasma. Iar iubitorul de Hristos împărat, sărutând cu dor această sfântă mână, a aşezat-o în palatul împărătesc.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Atanasie cel din Atalia, care a marturisit în Smirna la anii 1700.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

6 Ianuarie

2013-01-05T20:26:00.001+02:00

Sinaxar

În aceasta luna, în ziua a sasea, se praznuieste sfânta si dumnezeiasca Aratare a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Epifania sau Boboteaza).

Sfânta si dumnezeiasca Aratare a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos o sarbatorim în aceasta zi, în toate sfintele biserici, facând, de cu seara, slujba Privegherii. Ca însusi Dumnezeu Cuvântul, îmbracându-Se în Adam cel vechi si plinind toate ale Legii, a venit la marele Prooroc Ioan, ca sa Se boteze. Si acesta îl oprea, zicând catre Dânsul: "eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?".

Daca a auzit însa pe Domnul zicând: "lasa acum", a cunoscut ca botezul este plinirea a toata dreptatea si L-a lasat. Si botezându-Se Hristos, toata firea apelor a sfintit; si cufundând în apele Iordanului toate pacatele oamenilor, îndata a iesit din apa; înnoind si zidind din nou pe omul, care era învechit în pacate si dându-i împaratia cerurilor. A Carui slava si putere este în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului sfintit mucenic Romano Lachedemonul, care, marturisind în anii 1695, prin sabie s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox