Paul scrie

Recenzia unei urcări în fugă

2013-03-30T17:29:00.001+01:00

Nu este un secret pentru nimeni faptul că nu mai sunt în formă. Acesta însă nu constituie un motiv serios pentru a nu mă înscrie, în scopul de a mă face de râs, la una din competițiile sportive din București, și anume Tower Center Up Run.

Partea cea mai interesantă pentru mine a fost înainte de start, poate și pentru că a durat mai mult decât cursa. Lumea stătea adunată aproape intim la intrarea în casa scărilor, așteptându-și rândul. Fiecare pornea în ordinea numărului asociat, la intervale de 10 secunde, pentru a nu se produce îmbulzeală. Eu am avut numărul 053 și îmi petrecusem deja ceva timp căutându-l pe 052 că să-l intimidez, cu amenințări cum că-l voi depăși fără milă. Nu l-am găsit. În aceste condiții mi-am îndreptat atenția spre 051, un băiat liniștit, care mi-a spus calm că amenințările mele îl lasă rece, el fiind fumător, locuind la parter și neavând nici-un zel în direcția către vârf. Timpul lui a fost cu 20 secunde mai bun decât al meu.

De îndată ce-am trecut de poarta de start, am sprintat cu viteză maximă pe cei aproximativ 10m până începeau scările. Asta făcea parte din strategia mea de a câștiga câteva secunde în plus, strategie pe care o aplicam cu un firav succes la probele de rezistență de la orele de sport din liceu. Dar nu vă entuziasmați, secundele (sau poate secunda) câștigate au fost pierdute la final când am virat dreapta, ca și până atunci, dar de data asta într-o ușă închisă. Traseul continua în plan orizontal, în stânga, spre linia de final, dar marcajul lipsea.

La etajul 3 văd în capul scărilor o cameră de filmat pe care un domn o ținea pe umăr. Poziția mi-a dat de înțeles că filmează, așa că sprintez și zâmbesc în același timp, pentru a ieși bine în cadru, dar scot și limba ștrengărește, semn că treaba e floare la ureche. Presupun că asta e secvența la care s-a referit maică-mea când mi-a zis că m-a văzut la televizor urcând pe scări și că-mi stătea bine în tricoul galben. Mai târziu nici maica-mea n-ar fi zis că mai arătam bine.

La etajul 5 comut de la pasul care acoperă două trepte, la cel de-o treaptă. Tot la etajul 5 avea să se urce mai târziu, în liftul pe care-l luasem la coborâre, un puști de 8 ani, gâfâind. "Am obosit, mă dor picioarele, mă duc la șah", avea să-i spună unui domn, care gâfâia și el. L-am privit cu admirație, șahul fiind singurul sport pe care-am reușit să-l practic mai mult de două săptămâni în copilărie. Adică vreo patru ani, care mi-au conferit statutul de adversar de temut pe puntea feribotului Navimag de la sud de Chile, douăzeci de ani mai târziu. Dar despre această poveste de succes moderat poate într-un episod viitor.

Să revenim la cursa de azi. Sunt acum la etajul 9, unde urcarea pe scări se dovedește a fi ceva special. Constat că nu mai pot alerga și e cazul să încep să merg. Merg spre etajul 10, unde apare o altă cameră, călăre pe umărul unui alt domn. Nu mai este nevoie să scot limba și aici, atârnă deja afară.

La etajul 11, o fată dintre organizatorii de pe traseu mă întreabă "mai puteți?". Îi răspund afirmativ la obrăznicie, care mă motivează să reiau sprintul. Îl reiau pentru vreo cinci trepte, apoi revin la mersul istovit de dinainte.

De pe la etajul 15 am inceput să am halucinații. Iepuri gigantici îmi zâmbeau, câteva marmote cu pălării improvizate din staniol îmi făceau poze cu mobilele, iar zona cu trepte dintre etaje se contorsiona într-un fel de banda Moebius. Dupa ce m-am izbit de ușa de la etajul 22 de care ziceam mai sus și m-am trezit pe culoarul spre sosire, am sprintat pentru efect de sfârșit într-un stâlp cu abțibilduri ale sponsorilor pe care eu l-am vazut ca finish, și-am ricoșat intr-un mod fericit fix prin poarta de final, intrând intr-un cor de oameni care tușeau la unison, probabil din cauza aerului rece și uscat.

Desi aceasta nu este o poveste de succes, sau mă rog, un succes mediocru (citiți aici o poveste de succes), masa și dansul au avut loc la restaurantul Naser, unde Devotat susține că se găsește cel mai bun humus din București.

Cu bicicleta pe barcă. Spre Uruguay. De departe.

2012-12-10T22:23:00.001+01:00

Buenos Aires. Sunt la intrarea în terminalul Colonia Express, pregătit să iau barca către Uruguay. Un tip intră cu o bicicletă în terminal. E bronzat și are părul lung, prins într-o coadă. Îmi amintesc că în urmă cu aproximativ zece zile, în Rosario, un oraș aflat la 300km de Buenos Aires, tipul de la recepția hostelului îmi spusese că un alt român trecuse cu două săptămâni înainte pe la același hostel, venind pe bicicletă din Mexic.

Trec de controlul de bagaje, iau ștampila de ieșire din Argentina și, curios, și cea de intrare în Uruguay, deși nici n-am pășit pe barcă încă. Mă așez pe un scaun și privesc lumea din jur. Apare și biciclistul și se așează pe o bancă în partea opusă celei în care stau. Încerc să văd dacă observ ceva care să-i trădeze originea, o articol de îmbrăcăminte, un brand cunoscut de încălțăminte. Stăm prea departe unul de celălalt ca să văd țara de pe coperta pașaportului.

Îmi spun că șansele sunt mici să fie aceeași persoană. Omul seamănă oricum cu un sud-american. Parcă nici nu are bagaje prea multe, poate e un argentinian care a plecat prin Uruguay pentru o tură cu bicla. O geantă care pare a căra o chitară de dimensiuni mici stă prinsă de bicicletă.

Mă urc pe barcă și ocup un loc la geam. După câteva minute, îl observ așezându-se pe rândul din spate. Scoate un dslr din geantă și face câteva poze prin geamul murdar. Îmi amintesc că atunci când îl urmăream în terminal l-am observat suflând pentru a usca ștampila de pe pașaport, un gest pe care îl făcusem și eu. Un argentinian probabil n-ar prețui prea mult o ștampilă de Uruguay în pașaport.

"Hey, where are you coming from?", îl intreb, mizând măcar pe o mică poveste despre pedalat prin America de Sud.
"Where do I come from, or where I'm originally from?"
"Both."
"I'm coming from Mexico, but I'm romanian."

Rareș, din Hațeg.

Robotronii

2012-07-08T22:59:00.000+02:00

M-am hotărât să scriu despre un subiect pe care l-am mai dezbătut acum câțiva ani împreună cu niște prieteni de-ai mei din mediul științific românesc.

Poate vă mai amintiți, voi cei de cu vârste cuprinse între 30 de ani, de emisiunea lui Alexandru Mironov de pe vremuri. Știință și Imaginație parcă se numea. Programul plin de știință și imaginație includea un serial talk-show cu doi băieți cu vârste cam pe la 10 ani, care sfărâmau cu geniul lor ecranele teveurilor alb negru, sau chiar și color pe alocuri.

Cei doi vorbeau altă limbă, un fel de engleză marțiană, pomenind niște entități la care doar dacă încercai să te gândești puteai fi răpit de extratereștrii. Robotroni, hadroni, atlantykroni. Băieții aveau multă știință și imaginație de împărtășit lumii cu mațele goale din fața teveurilor alb-negru, sau chiar și color pe alocuri.

Discuțiile între vecini seara pe bancă la bloc mă făceau să mă simt ultimul elev. În timp ce eu mă chinuiam cu problemele din culegerea de Petrică, băieții ăia descifrau misterele universului. Nu-i exclus să fi vorbit chiar de bosonul Higgs, dar ce să înțeleagă un neștiutor ca mine, preocupat îndeosebi de campionatul de pătrățel pe scări de bloc.

Știrea recentă cu bosonul m-a făcut să-mi reamintesc de cei doi geniali. Am întrebat din nou câțiva prieteni din mediul academic și din câteva cercuri științifice în care mă învârt și nimeni n-a mai auzit nimic. Mai știe cineva dintre voi, cei 3 cititori ai acestui blog, ceva de ei? Au plecat din țară? Au spațiu în emisia OTV?

Muzicienii văzduhului

2012-06-30T15:23:00.000+02:00

Pe măsură ce înaintez pe culoarul dintre scaune imitând mersul de rață, văd antebrațe acoperite în tatuaje complexe și colorate, eventual asortate cu tricouri cu tipare la fel de complexe și colorate. La clasa business e plin de rockeri care probabil se îndreaptă către Rock the City. București.

Ajuns la scaunul meu, constat că n-am loc deasupra să-mi așez geanta care-mi provoca mersul de rață. Ar fi loc pentru o geantă care-i cazată vis-a-vis și care, odată mutată, ar crea loc aici pentru geanta mea. Locurile de sub geanta cu pricina sunt ocupate de un domn corpolent care stă pe toate cele trei scaune, șezând peste soție și copil, dispuși la stânga, respectiv la dreapta dânsului.

- Mă scuzați, pot să mut geanta dvs. aici că să o pun pe-a mea în locul ei?
- Nu, răspunde categoric doamna. Am lucruri pentru copil acolo.
Dar brusc devine amabilă și propune o rearanjare. Iese de sub soț și rearanjăm. Totul e în ordine. Se bagă la loc sub soț.

Un rocker se desprinde de pe locul lui și se îndreaptă spre toaletă să-și refacă machiajul în vederea decolării. Domnul corpolent îl observă și o întreabă nonșalant pe soție:
- Ăștia-s de la Lady Gaga?
- Nu, dragă, răspunde soția, amuzată, și apoi clarifică elocvent, Lady Gaga vine abia în august.

Flori, fete și băieți

2012-02-19T21:50:00.000+01:00

Un prieten îmi spunea mai demult că are oroare să cumpere flori pentru gagică-sa. Se rușina când oamenii se uitau lung la el pe stradă și când vecinii îl salutau pe scara blocului, zâmbindu-i cu subînțeles. Ba chiar și câinii cartierului îl lătrau la intrarea pe alei.

Bărbații sfioși, spre deosebire de mine, eu fiind un adult cu o desăvârșită siguranță de sine, șovăiesc la intrarea în florărie mai ceva ca la dentist. Dacă n-ar fi un gest bizar, majoritatea ar dori să poarte cagulă, sau chiar un ciorap de damă pe față, să ia primul buchet deja făcut, să lase banii potriviți și să dispară, ținând buchetul la spate.

Odată pe stradă trebuie aplicată o strategie optimă pentru ascunderea buchetului, în funcție de tipul acestuia. Cele mai nasoale, aud de la diverși prieteni timizi, sunt alea care nu se pot ține în jos. Pe astea n-ai cum să le ascunzi la spate, fără să ții mâna într-o poziție incomodă, care nu numai că-ți va amorți, dar va atrage și privirile celor din jur.

Cercetătorii americani au descoperit că în lumea bărbaților, a cumpăra flori unei femei care ți-a căzut cu tronc, e motiv de făcut mișto. Asta declanșează un sentiment de solidaritate în alte fete, martore la eveniment. Faci o glumă nevinovată la adresa nefericitului, despre freziile pe care le-a oferit unei fete și alta îți sare la beregată. "Ce-ai, mă, cu el? Ce, nu se mai pot face gesturi din astea romantice?"

Comunitatea științifică a facut un studiu utilizând două stereotipuri legate de comportamentul masculin, și anume afinitatea pentru bere și pentru fotbal. Au urmărit felul în care reacționează femeile când gestul de a cumpara flori pentru o gagică este ca și cum ai cumpăra bere ca să vezi un meci cu prietenii. Li s-a spuns că prietenii masculi încuviințează acest gest prin remarci prietenești de tipul: "Coaie, dacă dai pe la supermarket, nu cumperi și niște flori pentru Ileana? Am văzut o tanti în față la Megaimage cu niște gladiole superbe."

Studiul a scos la iveală ceva șocant. Cumpăratul florilor ar ajunge astfel o activitate de rutină. A oferi flori iubitelor și nevestelor ar cădea în ordinar până la derizoriu. Ce fată și-ar mai dori flori în aceste condiții?! Suferința. Umilirea publică. Ironia amicilor. Acestea trebuie să însoțească oferitul florilor, pentru a fi apreciate.

În concluzie, dragi cititoare, când mai auziți o ironie la adresa unui aducător de flori, încurajați-l pe cel care-a făcut-o, ba chiar puteți completa și voi cu o ghidușie bine ticluită. Altfel se duce naibii gestul romantic.

Despre turnesol în context literar

2011-11-17T16:43:00.001+01:00

Ieri Cărtărescu a zis la un moment dat turnesol, dar nu știu în ce context, pentru că ațipisem, și cuvântul turnesol m-a trezit, deoarece nu l-am mai auzit din clasa a 8-a, cred, din timpul orei de chimie, și pentru câteva secunde am fost transportat în timp și-am văzut-o pe profa de chimie cu silueta ei gubavă și cocul de păr gri-bej, zâmbind când îi povesteam cum l-am văzut la televizor pe un doctor celebru de la noi din oraș, care a fost păcălit de niște băieți de la o televiziune care probabil nu mai există acum, care puneau întrebări capcană pe stradă, întrebarea în cauză făcând referire la H2O ca substanță dăunătoare, și mi s-a părut că "turnesol" sună ciudat în contextul dialogului în engleză pe care Cărtărescu îl purta cu un domn scriitor suedez care avea ghete maro, în deplină armonie cu sacoul adecvat gri-Stockholm, care punea într-o lumină neprielnică sacoul lui Cărtărescu, cu mâneci un pic prea lungi, pentru că nu părea c-ar fi și în engleză tot turnesol, în ciuda mișcării de încuviințare din cap a scriitorului suedez, semn că urmărește firul discuției, deși e mai probabil că tournesol, din franceză, să-l fi dus cu gândul la floarea-soarelui, caz în care ceea ce spunea Cărtărescu n-ar mai fi avut sens, deși sunt convins că avea, chiar dacă nu știu sigur asta, pentru că ațipisem, cum ziceam, ci pentru că sala părea în consens, și când spun sală, mă refer la domnul din fața mea care era absorbit de discuție, sau poate avea și el ochii închiși, că nu puteam vedea din spate, dar chiar și fără sens pentru el, suedezul, scriitorul, nu l-a întrerupt din istorisire.

Litmus. Așa se zice turnesol în engleză. Am dat azi din întâmplare peste cuvânt.

Nordici pudici

2011-10-18T23:45:00.001+02:00

Era pe vremuri la tv o reclamă la vodkă în care un individ apărea înconjurat de câteva fete îmbrăcate doar în lejerie intimă, văitându-se că e grea singurătatea în nopțile lungi de iarnă din nord.

Situația stă de fapt altfel aici în nordul înghețat. Citesc astăzi că străjerii suedezi ai eticii publicității (Reklamombudsmannen) au sărit pe o reclamă a vecinilor de mai la sud, danezii de la Jack & Jones, în care niște dudui prezentabile apar îmbrăcate sumar, călărind niște juni leșinați. Pentru a evita aceste situații, bărbații sunt sfătuiți să intre în clubul online de fitness Jack & Jones, unde nu prea afli nimic legat de fitness, dar poți să te uiți la cum se apleacă domnișoara de pe ecran în timp ce mai comanzi un tricou și niște blugi.

Unul din motivele invocate a fost că, chipurile, reclama este depreciativă la adresa femeilor, prezentându-le ca pe niște obiecte sexuale, dezbrăcate și executând mișcări provocatoare.

Eu prefer să o văd în pantaloni scurți pe duduia respectivă decât pe indivizii care apar în spate. Dacă nu i-ați văzut nu vă faceți probleme, nici eu nu i-am observat de prima oară. Niște tolomaci care se mișcă caraghios într-o încercare de-a o imita pe fata în haine sport. Este din ce în ce mai clar care sunt de fapt obiectele sexuale în acest clip.

În orice caz, trebuie să-i fiu recunoscător lui Reklamombudsmannen c-am aflat de această minunată campanie. Mă duc să mai fac niște fitness.

Filme de groază

2011-08-16T19:42:00.000+02:00

Cowboys & Aliens. Sau cu alte cuvinte, Hollywood e în pană de idei noi.

Într-un moment de defilare letargică pe facebook, am ajuns pe un link către un o transmisie live din Londra, unde regizorul Jon Favreau dădea un interviu cu ocazia lansării filmului. Omul spunea că lumea a cerut ceva deosebit, ceva nou, şi iată, văcarii şi extratereştrii îşi dau mâna şi creează o simbioză cinematografică de neuitat. Acelaşi Jon Favreau pe care l-am apreciat în Very Bad Things.

De filmul ăsta cred c-am scăpat, nu mă simt ispitit, dar în ultima vreme îmi iau din ce în ce mai multe ţepe. Sunt îngrijorat. Nu mă mai pot baza nici pe garanţia unor nume de calibru.

Robert De Niro m-a surprins de curând în blenoragia intelectuală numită Limitless, în care am fost ţinut de mână într-o puerilă cursă cu caruselul. Păcat de idee.

Horrible Bosses. Kevin Spacey. Trebuie să fie bun. Dar nu e. O suită de situaţii credibile doar dacă ai mai puţin de zece ani şi amuzante dacă eşti încă la grădiniţă. Motherfucker Jones mai reuşea să mă oprească din molfăit floricele ca să râd niţel.

O să încep să revăd filme mai vechi. Măcar să evit decepţiile.

Fără întreținere iarna

2011-07-15T21:26:00.002+02:00

La câteva săptămâni după ce-am ajuns în Suedia am dat peste un articol scris de un australian pe nume Dickman, Ştii c-ai fost de prea mult timp în Suedia, când ...

Ca să fiu un pic răutăcios, aş zice că probabil simți că vrei să pleci din Australia când numele tău e Dickman. Dar punctele din articol sunt amuzante. La început m-a amuzat absurdul lor.

Acum încep deja să cred că există poliţia clătitelor şi-a supei de mazăre, care se asigură că cetăţenii nu le mănâncă în alte zile decât joi. În dulap am 20 de nuanţe de gri. Altfel de haine n-am văzut în magazine. Acum în iulie e normal ca oraşul să fie pustiu, e luna în care lumea pleacă în vacanţă. Toată lumea. Şi e firesc ca o cafea să coste 5 euro. Și sunt în stare să mai adaug puncte în listă.

Astăzi se fac 4 ani de când am început să fiu de mult timp în Suedia.

Filmul, solistul şi iluminarea

2011-06-17T23:01:00.000+02:00

Pe vremea când aveam televizor l-am pornit într-o seară şi m-am pomenit în mijlocul unui film cu iz est-european şi Elijah Wood. Un american cu aspect dubios umbla pe nişte drumuri care păreau a fi dintr-o fostă ţară sovietică. Îl însoţeau doi localnici, unul tânăr îmbrăcat într-un stil vestic, dar perimat şi unul în vârstă și morocănos, şi un câine care nu părea prietenos.

Din motive pe care le-am uitat a trebuit să mă întrerup din vizionare înainte de final. Mi-am făcut o notă mentală să-l văd cândva în viitor. Am uitat şi de nota mentală.

La începutul săptămânii am fost la un concert Gogol Bordello în Gröna Lund. Urmărindu-l pe Eugene, solistul vocal, cum irosea pe scenă o sticlă de vin,
mi-am amintit de filmul pomenit mai sus. Figura comică de sub mustaţa și pletele consistente aducea cu personajul din film, tânărul aflat cu un pas în urma modei. Motivul, pe care l-am aflat mai târziu, este că sunt aceeaşi persoană.

Everything Is Illuminated. Remarcabil.

Eugene Hütz interpretând Alcohol în finalul concertului. De mare valoare.

Diacriticele demodate

2011-06-09T00:05:00.001+02:00

Când m-am înregistrat ca rezident în Suedia mi-am trecut numele cu ă, de la Măr. Funcţionarul care a procesat cererea s-a uitat probabil nedumerit la căciuliţa de pe a şi a încercat să găsească ceva similar în suedeză. Opţiunile sunt å sau ä. A câştigat cea din urmă, aşa că m-am pomenit cu alt nume în acte. L-am schimbat mai târziu în varianta cu a, fără diacriticele româneşti creatoare de confuzie suedeză.

De curând a apărut din nou unul din momentele în care statul român îmi mai vâră nişte beţe-n roatele angrenajului care-i bagă bani în vistierie. Drept urmare azi m-am îndreptat către ambasadă, cu textul unei procuri scrisă frumos cu diacritice, în limba română.

Am intrat în secţia consulară unde m-a întâmpinat un sunet puternic ca al unei alarme auto. Un aparat pus strategic la intrare anunţa o nouă prezență în incintă. Anunţa tot cartierul. Zgomotul m-a făcut să mă simt ca un hoţ surprins în miezul acţiunii. Am închis uşa şi-am făcut un pas înăuntru, pe teritoriu românesc.

Linişte. Nu era nimeni în minuscula sală de aşteptare. Nu era nimeni la ghişeu. Era afişat în schimb un număr, pe ecranul unui aparat suspendat ameninţător deasupra unei uşi. Pe perete exista o foaie care invita lumea să ia un număr de ordine. Rola cu numerele de ordine lipsea din aparat. M-am simţit ca acasă, era şi înnăbușitor de cald.

Aştept câteva minute. Nu apare nimeni. Întind un picior între senzorii aparatului de la intrare care se sesizează: HOŢUL, HOŢUL, HOŢUL. Nimeni. Ies, mă duc spre intrarea principală în clădire, întreb de dl. consul. "Vine imediat, e probabil ocupat cu ceva." Mă întorc spre aparatul ţipător. Consulul venise între timp la ghişeu.

"Aparatul asta face un zgomot de-am crezut c-am intrat unde nu trebuia."
"Da, păi aşa trebuie, ca să auzim din spate când intră cineva și să venim la ghişeu."

Ridic blocat din umeri şi demarăm schimbul de acte. Domnul scoate un registru imens care îmi aminteşte de catalogul din şcoală şi notează ceva în el. Un monitor CRT de 15 inch stă adormit pe un birou ros de vreme. Or fi îmbătrânit împreună. Domnul scoate un caiet mai mic, cu colţurile îndoite. Îl deschide la o pagină cu un tabel trasat cu pixul şi îmi notează datele din buletin. Monitorul moţăie pe biroul vechi.

La final plec cu o foaie cu text pe ambele părţi. Pe o parte textul procurii, scris conştiincios de către mine cu diacritice, iar pe partea cealalta textul oficial de la consulat, fara diacritice, in limba romana.

Las-o bă că merge-aşa.

Timpul trece, pietrele rămân

2011-05-04T17:27:00.001+02:00

Îţi aminteşti că acum doi ani ai fost într-o excursie cu maşina. Ţi-ai luat liber lunea, că excursia se revărsa peste weekend. Şefa a mârâit, dar a acceptat. Nici ea nu-şi mai aminteşte c-a mârâit, a fost doar o mârâială obişnuită.

Vremea a fost superbă, cu de toate, nişte ploaie, dar lejeră şi doar pentru vreo oră. Oricum erai în maşină, pe drum. Îţi aminteşti soarele din restul timpului, ochelarii care colorau insula în portocaliu, senzaţia dată de ieşirea din oraş.

Îţi aminteşti de asemenea cum stăteai c-o pătură pe tine afară seara, la un foc, şi beai bere cu ceilalţi, hlizindu-te cum unii dintre ei urinau direct în marea aflată la 20 metri. Cine naiba-şi mai aminteşte cât a costat maşina închiriată? Sau asta:
- Luăm o maşină şi facem o excursie de vineri până luni în Öland?
- Ehh... mă iei prea din scurt aşa ... nu pot să-mi iau luni liber, am o super şedinţă.

Paşte Fericit!

2011-04-23T09:18:00.000+02:00

Imaginile sunt dintr-o bătătură din Ulmeni. Fetiţa, care-a ajutat la operaţiune, probabil nu va lăsa mâncare în farfurie.

Bacoviană la Urziceni

2011-02-14T19:13:00.000+01:00

"Ai mai văzut aşa ceva?", mă întreabă un nene care împingea o bicicletă pe partea cealaltă a şoselei. E întrerupt de un tir care trece cu zgomot printre noi.

Mă oprisem vis-a-vis de Petromul de la Urziceni să fac poze la doi copaci încărcaţi de ciori. Nenea cu bicicletă apăruse în cadru chiar când mă gândeam că n-am cum să fac păsările alea să zboare, pentru o poză dramatică şi câştigatoare de premii grele în concursurile internaţionale. Şi tot în momentul ăla, un băiat a venit în fugă pe lângă nenea, s-a dus spre copaci şi-a aruncat o piatră înspre ciori.

Se termină şirul de maşini care ne întrerupsese conversaţia. Nenea reia:
"Ai mai văzut aşa ceva?"
"Ce să văd?"
"P-ăla de s-a dus s-arunce cu pietre în ciori ... ai mai văzut aşa ceva? Cred că nu-i sănătos la cap ... "
"Deh"
"Bun. Hai, sănătate"
Şi pleacă. Şi plec şi eu cu imaginea de mai jos.

O sută de metri mai încolo îl văd pe băiatul de mai devreme cu încă doi tipi şi-o cameră video îndreptată spre ciori.

Răspunzi şi câştigi

2011-01-26T12:18:00.002+01:00

"Bună dimineaţa, sunt Dragoş de la Vodafone."

Când mă sună Vodafone, aş vrea să am un robot telefonic cu o voce masculină amabilă, pe care să pot comuta:

"Te salut, sunt un văr îndepărtat al lui Virgil Ianţu. Am douăzeci de milioane de euro blocaţi într-un cont din Coasta de Fildeş. Ca să-i pot scoate, îmi trebuie 10000 euro. O nimica toată. Hai să vorbim, poate facem o treabă."

Şi-apoi vocea mea amabilă să continue politicos:
"Apăsaţi 1 dacă vreţi să vorbiţi cu mine în română, apăsaţi 2 pentru engleză."
"Dacă mă contactaţi în legătură cu factura, apăsaţi 1. Dacă mă contactaţi pentru probleme tehnice, apăsaţi 2. Dacă vreţi să-mi faceţi o ofertă, apăsaţi 3."
"Aţi apăsat 3. Eram sigur. Factura o plătesc la timp, şi problemele tehnice mă interesează doar pe mine. Vă rog să aşteptaţi până răspund. Apelul dvs. este foarte important pentru mine."

Şi să răspund după ce mă urc în autobuz, fugind de gerul de afară, care-mi îngheaţă mâna ce ţine telefonul la ureche. Şi după ce ajung la job şi-mi cumpăr o cafea.

Dar n-am robot. Aşa că răspund şi-l salut pe Dragoş.

Îmi povesteşte de-o ofertă ce implică un telefon fix, din care am doar de câştigat. Ascult un pic, vine autobuzul, pierd concentrarea la oferta din care am doar de câştigat.

Îl rog să-mi trimită oferta pe email. Ezită un pic, n-au mailul meu, ba l-aveţi, e în myvodafone, asociat acolo cu numărul, cu contul, cu adresa, cu facturile, dar nu-i nimic, i-l dictez. O zi bună, vă trimitem oferta.

Trece o săptămână, ofertele au curs zilnic pe email, dar doar pentru un penis mai mare, pastile albastre şi excursii cu BlueAir.

Altă dimineaţă, aceeaşi staţie de autobuz, sună Vodafone. Nu e Dragoş, e Bogdan. Vrea să-mi vorbească despre o ofertă ce implică un telefon fix, din care am doar de câştigat. I-o retez scurt: m-aţi mai sunat şi săptămâna trecută, colegul a zis că-mi trimite oferta pe email, mi-e mai uşor s-o citesc. Acum nu prea pot vorbi, mărturisesc ipocrit. Pot vorbi, dar n-am chef. Îi las şi lui adresa de email.

Zilele s-au succedat cu zecile, ofertele la fel, dar nu şi cea cu telefonul fix de la vodafone.

Păcat, aveam doar de câştigat.

Smena și cumpătarea digitală

2011-01-13T19:47:00.001+01:00

Tata avea pe vremuri un aparat foto Smena 8M. La sfârşitul lui '78 subiectul principal a devenit proaspăt născuta odraslă.

Negativele au început să curgă: imagini cu băiatul în curu' gol pe canapea, cu tataie şi cu mamaie asistând copilu' la suflat în lumânările de pe tort, petreceri în jurul mesei la zile de naştere etc.

Toată treaba asta cu fotografia avea dezavantajul de a fi costisitoare. Filmele costau bani, clişeele erau limitate. Dar taică-meu s-a descurcat admirabil. Am vreo 200 fotografii din copilărie, destul de multe pentru perioada aia.

Alţi proaspeţi părinţi, de data asta moderni, se descurcă şi ei admirabil când vine vorba de făcut multe poze. Limitele au dispărut sau sunt atât de sus încât par că au dispărut.

Pe facebook apar 85 de poze din ziua când bebele a împlinit 3 luni. Toate cu bebele. În luna a 4-a apare alt album, numit "Luna 4", unde găsim 135 de poze. Toate cu bebele.

În luna a 5-a familia şi-a cumpărat DSLR. E mişto, face poze bune la copii, are chiar şi o poziţie specială pe rotiţă pentru aşa ceva. Are şi card mai mare, care înghite şi mai multe poze. 2256. Albumul "Luna 5" are 200 de poze. Toate cu bebele.

Facebook s-a gândit cu cordialitate la prieteni şi-a limitat un album la 200 de imagini. Dar nu-i nimic, exista Picasa. Limita 1000.

Copiii amicilor mei vor petrece mult timp să aleagă nişte poze bune cu ei, pentru că părinţii n-au făcut-o.

Cu tata, dând nuci la veverițe în Vatra Dornei, 1983

Filmul românesc buclucaş şi festivalul suedez

2010-11-20T16:55:00.000+01:00

A început festivalul de film din Stockholm. Joi a fost cât pe ce să văd şi eu primul film, dar ghinionul a lovit. Ajunşi la cinema, suntem anunţaţi că filmul e stricat. Coincidenţa face că era chiar un film românesc, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Am stat la o coadă confuză, ca să primim vouchere, dar ceva s-a stricat în sistem. Suntem îndrumaţi să mergem în zilele următoare la ghişeele din centru ale festivalului ca să facem operaţiunea.

Azi am fost în centru să schimb biletele. Două carduri de membru, un bilet separat, ordine tipărite, vouchere ... totul a fost covârşitor pentru duduia de la casă. Îi explic de două ori ce doresc să fac, a înţeles de fiecare dată. Apoi a încercat să înţeleagă din nou. Îmi cere să plătesc în plus pentru reprogramare. O lămuresc încă o dată că reprogramarea e împotriva voinţei mele. Eu vroiam să văd filmul joi. Jahaa!

Sistemul informatic al festivalului nu a fost prevăzut şi pentru probleme. Ce probleme să apăra în Suedia? Un film românesc se defectează şi dă peste cap sistemul. Fata tipăreşte nişte bilete de pe un card, nu trebuia, se scuză, nu mai poate face nimic acum. Îmi face un voucher personalizat cu numele şi numărul ei de telefon, scrise cu pixul. Să sune cei de la cinema dacă sunt probleme, îmi zice. Mda, esti un fel Winston Wolf, you solve problems, îmi zic.

Mâine merg la un alt film din festival, Cemetery Junction, al lui Ricky Gervais. Am emoţii.

Sforăitul interzis

2010-09-07T22:26:00.000+02:00

Mă-nvârteam într-o seară pe lângă blocul unde locuiam. Pe trotuar venea o fată pe care o mai vedeam din când în când prin cartier. Avea blugi din ăia mulaţi elastici. M-am dus şi i-am dat o palmă peste fund. Nu mi se putea întâmpla nimic, era doar un vis.

Aveam vreo 14 ani când am facut cunoştiinţă cu visele lucide.

Un vis lucid este ceea ce se întâmplă atunci când respectivul adormit e conştient că visează. Şi aici, zic experţii, unii visători conştienţi îşi pot chiar controla visul. Am trecut prin ambele stări. După câteva vise în care am fost observator conştient am reuşit să preiau controlul şi să fac diverse chestii diferite de ce-aş fi făcut în realitate. Dar perioada cu bucurii nocturne n-a durat prea mult.

Am văzut ieri Inception. Ăla cu Leonardo di Caprio. Filmul abordează cumva ideea de vis lucid. Trage puţin de ea, îi face nod la ambele capete şi apoi o năclăieşte într-o mocirlă de dialoguri în viteză, cu intenţia de a mă amăgi să cred firul poveştii. M-am simţit dus de nas, dar îl recomand. Leonard joacă bine, ca de obicei, iar Christopher Nolan cred că a văzut vreun documentar despre România. Spre final apare o construcţie sinistră prin nişte munţi acoperiţi de zăpadă, construcţie cu un iz perimat care mi-a amintit de hotel Rarău.

Acum nu prea mai visez. Iar când se întâmplă, e de obicei ceva anapoda, din care nu-mi mai amintesc nimic. Sunt curios să ştiu ce mai face fata din cartier. Poate s-a făcut mare. Dar nu prea mare.

Sindromul debirocratizării eşuate

2010-08-27T16:13:00.000+02:00

- Bună ziua, vreau să-mi fac şi eu un cont. Am nimerit bine ghişeul?
- Nu, aici e doar pentru actualizări. Mergeţi la colega.
- Dar am stat 5 ore la coadă, nu puteţi să-mi luaţi dvs. formularu' vă rog?
- Nu avem suportul necesar. Mergeţi vă rog la colega.

...

- M-au trimis la dvs. ... pentru un cont nou ... ?
- Aţi completat declaraţia?
- Da.
- Lăsaţi-o aici cu copie după buletin. Durează cam 1-2 săptămâni.
- Aşa mult?
- Ehee, pe vremuri dura şi-o lună şi lumea era mulţumită ...

...

- Vreau să-mi unesc activitatea cu un coleg. Unde obţin aprobare?
- Completaţi declaraţia asta, o lăsaţi la noi cu copie după buletin şi veniţi să luaţi confirmarea peste 2 săptămâni, marţi şi miercuri între 11 şi 13 sau joi între 8 şi 10.
- Da' aveţi copia mea de pe buletin de când mi-am făcut contu' ...
- Nu contează, e posibil să fi schimbat buletinu' între timp, ne trebuie copie nouă ... Ah, şi trebuie şi copie după buletinul colegului şi o declaraţie pe proprie răspundere că e de acord.
- Asta e tot tipizată?
- Nu, poate s-o scrie de mână.

...

- Am o nouă acţiune. Am completat formularul, îl las la dvs.?
- Aţi depus declaraţia cu activitatea din ultima lună?
- ?!? Trebuie s-o depun lunar?
- Păi altfel cum ştim ce-aţi făcut?
- Păi ...
- Plătiţi penalizare la colega la ghişeu, apoi reveniţi la mine cu activitatea pe ultimele 3 luni şi cu noua ispravă.

...

- Am avut completare la acţiunea colegului, am înregistrat-o ieri şi nu apare în listă.
- Cum îl cheamă pe coleg?
- Gigi Berlogea.
- E vorba de ultima acţiune? Sunt 120 de completări care aşteaptă încă de săptămâna trecută. Colega e ocupată cu noile conturi ... s-ar putea să mai dureze.
- Cam când să verific din nou?
- Păi săptămâna viitoare, luni-marţi, că vineri avem program redus şi pe urmă e weekend.

Facebook administrat de statul român.

Instrucţie pentru karaoke

2010-08-23T17:35:00.001+02:00

La începutul clasei a 5-a profu' de muzică făcea selecţia pentru cor. Trecea pe la fiecare pe la bancă şi ne punea să cântăm o bucată dintr-un cântec. La unii zăbovea 1-2 minute, la alţii se hotăra în 20-30 secunde.

La mine a durat 2 secunde. Cât să deschid gura şi să scot nişte sunete. Profu' a făcut o figură ca şi cum ar fi muşcat o felie de lămâie şi mi-a zis să stau liniştit.

20 ani mai târziu am mers prima oară într-un club de karaoke. Suedezii sunt pasionaţi de karaoke şi au multe cluburi speciale pentru asta. Speciale şi ciudate.

7 oameni ne-am înghesuit într-o cameră de mărimea unei bucătarii mici de garsonieră din Militari. Am primit 2 microfoane, 2 meniuri cu cântece şi-o telecomandă. E ciudat să te auzi în microfon într-o cameră de 5mp.

Până acum am evitat să cânt karaoke. Asta pentru că ştiu ce se aude când încerc să deschid gura melodios. Dar după câteva pahare de vin, vocea mi se schimbă şi capătă valenţe artistice.

După această prima sesiune reuşită de karaoke, am câteva sfaturi pentru alţi începători fără speranţă:

Alegeţi piese pe care le ştie toată lumea şi care-i stimulează şi pe ceilalţi. Exemple: Reel 2 Real - I like to move it, O-zone - Dragostea din tei.
Sau mergeţi pe piese imposibil de cântat şi care degenerează într-un haos ilar. Exemplu: Eminem - Without me.
Pe cât posibil să nu rămâneţi singur(ă). Ceilalţi vor suporta doar 2 secunde zgomotul. Cam cât profu' de muzică.

Alergarea de la miezul nopţii

2010-08-15T22:51:00.002+02:00

În jurul meu e o mare de lămâi în mărime umană. Toţi purtăm tricouri galbene fabricate în Cambodgia.

Pantoful drept e prea strâns. Lărgesc un pic şiretul. Acum e prea larg. Îl strâng la loc. E iar prea strâns. Mă-mpac cu ideea.

Începe să se audă muzică. Din ce în ce mai tare. Nişte fete dansează pe o scenă minusculă lângă drum. Cineva declanşează un pistol, semn că putem începe s-alergăm. Dar este imposibil. E plin de lămâi.

Încep totuşi să mişc din picioare. Cineva mă calcă pe călcâi şi-mi deface pantoful cu pricina. S-a dus naibii aranjamentul. Nu mai contează.

Încep să mă strecor printre oameni. Nu se mai aude muzică. Se aud doar paşi. Din când în când cineva strigă ceva de pe margine.

Pe un pod e un afiş care zice că mai sunt doar 7300m. Halal încurajare. Practic zice că suntem încă la început. Nu mă impresionează negativ, dar nici nu mă motivează.

Cineva în faţa mea miroase a transpiraţie. Folosesc prilejul ca pe o motivaţie să accelerez. A fost una din cele mai calde zile din an.

Unii deja au obosit şi au comutat pe mers. Încep să calc pe nişte pahare din plastic aruncate pe jos, şi observ un stand cu apa în apropiere. Îl ignor, n-am timp.

Încă e înghesuială. Mă întreb dacă şi când se va împrăştia mulţimea. Mi se pare că mă mişc în lateral mai mult decât înainte. O trupă cântă live pe o scenă.

Începe urcuşul. Majoritatea încetinesc. Încerc să menţin ritmul. Pe alocuri drumul se îngustează şi nu pot face altceva decât să reduc viteza. Schimbările de ritm îmi consumă din energie. Altă trupă cântă live pe o scenă.

Intrăm pe o porţiune mai largă. O folosesc drept prilej să înaintez prin mulţime. Dau de un miros plăcut de parfum feminin. Zăbovesc niţel în spatele purtătoarei cât să-mi revin după sprint.

"N-am găsit nici un mesaj în nici un fel de sticlă/Cred că nu există/Da' prietenii îmi zic: Insistă" îmi cântă Paraziţii în căşti. Alt stand cu apă. Trebuie să mai fie doar vreo 3km până la final, aşa că-l ignor şi pe ăsta. "Vagabonţii doar trag, trag, trag". Trag şi eu la deal. Altă trupă cântă live pe altă scenă.

Pe la Slussen îi văd pe margine pe Radu, Anca şi Dace. Ei nu mă observă. Îi ating din mers pe umeri şi-mi însuşesc nişte chiuituri pe care le aud în spate. Am avut şi eu suporteri pe traseu.

Trec de ultima curbă şi văd în depărtare luminată poarta de la linia de sosire. Strada e largă, e mai mult spaţiu. Sprintez, dar obosesc după vreo 200m.

Trec linia de sosire. Multă lume buluc. Transpiraţia fierbe în aer. Primesc o banană şi-o medalie, în timp ce absorb lacom orice gură de aer neîncălzit.

Stockholm Midnightrun 2010.

Încălţare pentru alergare

2010-08-10T14:53:00.000+02:00

În aeroport mi-a atras atenţia o carte a lui Haruki Murakami, "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă". Nu mai citisem nimic de Murakami, iar titlul ăsta mă atrăgea pentru că în ultima vreme am devenit din ce în ce mai interesat de alergat.

Citind cartea, am realizat că nu mă compar nici pe departe cu Murakami. Cei 20 şi un pic de km făcuţi de mine săptămânal pălesc în faţa celor 70 ai lui. Şi eu nici n-am participat la douăzeci şi cinci de marathoane. Ba aş zice chiar la nici unul.

Am început să alerg pentru că doream să mă ridic de pe scaun, iar alergarea este un sport la îndemână. Îl poţi face aproape peste tot, şi nici nu îţi trebuie echipament. Poate doar un gadget gen ipod, pentru că după un timp simţi nevoia să asculţi muzică sau un ebook, întâi ca să nu-ţi mai auzi gâfâielile rezultate din istovirea prematură, şi apoi ca să ai un partener pe care să-l asculţi fără să fie nevoie să te storci de energie pentru a-i răspunde.

În timp am aflat că încălţările sunt foarte importante. Este un truism, dar un începător ca mine începe să le dea atenţie abia când încep să-l doară picioarele. Amân de prin primăvară să-mi cumpăr nişte încălţări individualizate. În urmă cu un an nici nu ştiam că există magazine unde îţi analizează felul cum calci pentru a-ţi recomanda încălţările optime. Sâmbătă am dat o fugă până la unul din ele.

Întâi m-au pus să mă urc desculţ pe un suport din sticlă cu nişte oglinzi, cu ajutorul căruia se vede în ce zone ale tălpii se creează presiune şi în care nu. Apoi mi-au dat o pereche de tenişi simpli, cu care am urcat pe o bandă de alergat. O cameră mi-a filmat mişcarea picioarelor, iar apoi înregistrarea a fost redată cu încetinitorul, pentru a urmări cum calc în alergare. Calc precum Donald Duck.

După ce s-a lămurit cu cine are de-a face, vânzătorul a apărut întâi cu o pereche de Saucony vopsiţi într-un roşu detestabil. După ce i-am încercat pe bandă, am mai probat o pereche Adidas cu o culoare care mângâia plăcut retina, dar care îmbrăcau un pic ciudat piciorul. În carte Murakami menţionează că foloseşte pantofi Mizuno, pe care îl descrie drept un brand cu design simplist, fără zorzoane. Mie mi s-au părut a fi cei mai împopoţonaţi de pe raft. Am ales în final o pereche New Balance, într-o culoare aproape neutră, gri cu zone lucioase şi cu inserţii verzi, care părea ca turnată pe labe.

La casă am găsit şi nişte gel lubrifiant pentru sfârcuri. Până acum câteva săptămâni doar auzisem de problema numită "frecare de sfârcuri", pe care am avut "plăcerea" s-o simt pe propia piele (sau pe propriile sfârcuri). Practic, pe durată lungă, tricoul freacă sfârcurile până la sânge. Arată cam aşa. Gelul s-a dovedit a fi eficient. La fel şi încălţările.

Dialog pe biciclete

2010-07-16T17:50:00.000+02:00

Azi trec pe roşu cu bicicleta, la un semafor doar pentru o trecere de pietoni. Foarte tentant, în condiţiile în care nu trecea nimeni şi întârziasem la serviciu. Aud ceva în spate, ceva din 2 silabe.

Continui să pedalez.

După ce mai parcurg câţiva metri trece pe lângă mine un bătrânel, pe o cursieră, zicându-mi ceva în suedeză. Mai multe silabe de data asta. Îl ajung la semaforul următor. Vârsta ca vârsta, da' era pe cursieră.

Îl întreb în engleză ce mi-a zis. Îmi răspunde nervos în suedeză, din care recunosc roşu şi semnal. Îl rog să vorbească în engleză. Mă întreabă dojenitor "Do you want to die?", lovindu-se în cască. "Well ... eventually", îi răspund, apoi îi spun că-mi pare rău şi mă scuz pentru faptă. "Oh ... it's ok ... it's ok" şi continuă cu poveţe despre viaţă şi despre cum amenda este 1000 de coroane.

Se desprind următoarele concluzii:

Să-mi fie ruşine, dar de la suedezi am învăţat să trec pe roşu pe bicicletă. În România mi-e frică.
Suedezii evită conflictul, aşa cum se spune, dar doar până la o anumită vârstă.
Trebuie să-mi iau o bicicletă mai rapidă.

Tulburări domestice

2010-07-02T16:39:00.000+02:00

În timpul facultăţii am avut în cămin un figider Arctic fabricat prin anii '80. A fost singurul coleg de cameră pe care l-am păstrat timp de 5 ani.

Era şchiop, unul dintre picioare fiindu-i amputat în cine ştie ce bătălie. La sfârşitul fiecărui an, când trebuia să eliberăm camera, adunam câţi prieteni puteam şi căram cu fast frigiderul către noul domiciliu. Îmi amintesc că prin anul 3, când m-am mutat din P8 în P16, alaiul era format din 10 oameni, ţinându-l pe braţe, care cum putea, pe marele alb.

Când începea să răcească făcea un zgomot care trezea colegii pe tot etajul, iar când îl dezgheţam produceam destulă gheaţă cât să o donăm la chioşcul cu brifcor de la parterul blocului.

Marele alb răceşte şi astăzi, la Mărăcineni, în casa părinţilor unui prieten.

Acum stau într-o casă cu un alt frigider. Este nou, argintiu, lucios, cu afişaj şi butoane, şi cântă în timp ce produce cuburile de gheaţă. Lux. Doar că de vreo 3 zile nu mai răceşte deloc, după ce s-a-ntâmplat o pană de curent în tot cartierul. Îmi arată neputincios pe afişaj temperatura de 28 grade în congelator şi piuie tălâmb când încerc să-i sugerez s-o facă de -14.

Cu ocazia asta am aruncat în sfârşit diverse borcane cu chestii vechi pe care nu m-am îndurat să le arunc până acum. Sau chiar să le deschid. Le-am aruncat cu totul, încercând să-mi temperez remuşcările cu privire la reciclarea ambalajelor. Asta pentru că perspectiva golirii unui borcan pentru a-l spăla şi a-l pune în punga cu sticle de reciclat îşi pierde complet farmecul atunci când conţinutul bocanului este greu de idenficat şi poartă o pălărie de mucegai asortată cu vremea caldă din interior.

Ca să fie aventura şi mai intensă, tot în perioada asta s-a înfundat şi chiuveta din bucătărie. Repetate încercări de-a rezolva problema cu sodă caustică marca Mr. Muscle s-au dovedit inutile.

Iar la cum se mişcă lucrurile în Suedia în iulie, când toţi instalatorii sunt pe la casele de vacanţă din păduri, prevăd o perioadă în care n-o să prea am ce face prin bucătărie.

Toate pânzele sus

2010-06-29T01:18:00.000+02:00

Sâmbătă, fix în ziua de midsommar, am fost pentru prima oară in viaţă la navigat, invitat de nişte amici proaspeţi proprietari de barcă cu vele.

Ce-i drept, am mai primit o invitaţie anul trecut, într-o barcă tot sub pavilion românesc, dar n-am putut s-o onorez din motive indubitabile de mahmureală acută.

Am aplicat ideea mea de navigat şi cunoştiintele acumulate până în prezent, şi anume am stat pe cur în barcă, cu vesta de salvare pe mine, am băut gin tonic şi-am făcut poze superbe. Dar asta era deja implicit.

Va urma.