PERSONALITATI BOTOSANENE

Daniel Ciobanu

2013-06-01T02:21:00.002-07:00

Salutări acolo!
Nu am mai scris nimic de ceva timp, şi asta nu doar pentru că nu avem atît de mult timp liber, ci pentru că mereu găsim alte fleacuri care să ne atraga mai mult decât de a lasa amprenta personală asupra unui blog.Dacă verificăm Wikipedia vom vedea că la personalităţi botoşănene sunt numerotate cel puţin zece persoane care şi-au adus aportul cultural , dar din păcate ei sunt dispăruţi, deşi ceea ce au lăsat în urma lor ne va fi de folos mult timp.
Dar asta nu înseamnă că nu pot fi oameni care s-au născut pe frumoasele plaiuri botoşănene şi care mai trăiesc şi încă scriu istorie, încă mult timp până când puterea lor de muncă va fi secată.

Aş vrea să amintes aici pe Daniel Ciobanu, un tânăr pe care l-am cunoscut personal de când abia dacă trecuse de copilărie.Daniel s-a născut in Botosani, a absolvit Colegiul National "A.T.Laurian", apoi Academia de Stiinte Economice si Academia Nationala de Educatie Fizica si Sport, la Bucuresti. După ce a practicat culturism de performanţă, unde a obţinut câteva succese notabile, Daniel s-a orientat către modeling
unde a obţinut diferite premii din care amintesc titlul de "Cel mai bun manechin masculin din Romania 2005, desemnat la Gala Pantene Beauty Awards. A fost imaginea Sony si Nokia (in Asia), a avut prezentari in Thailanda, China, Hong Kong si Singapore pentru branduri precum Armani, D&G, Pierre Cardin, Lacoste, Cavalli, Elle, Nike si Adidas.
A acceptat mai multe contracte în Asia, unde a apărut de cel puţin trei ori pe coperta revistei "Men`s Health". Daniel a obţinut alte performanţe pe care el le consideră că a

Mihai Malaimare

2011-06-28T17:11:00.000-07:00

Mălaimare este un actor cu multiple valenţe, care nu se limitează numai la a juca în piese de teatru, ci le şi creează şi le aduce… în stradă. S-a implicat în politică, a „adoptat” şi moda propriului blog, îngrijeşte de flori cu pasiune, iar când oboseşte se întoarce acolo unde se simte cel mai bine, lângă soţia sa şi cei trei copii, pentru că al patrulea este plecat în SUA, unde lucrează ca operator la Francis Ford Copolla. Nu e puţin lucru, nu-i aşa? Despre toate acestea şi chiar mai multe aflaţi de la însuşi Mihai Mălaimare.

„Politica e un spaţiu ce te marchează şi te obligă”
     - Sunteţi omul care a adus teatrul în stradă, în staţiile de metrou. Este o formă de a stimula oamenii să vină la teatru? - Sigur, este şi asta o explicaţie. Am făcut-o încercând să atrag atenţia asupra Teatrului „Masca”, asupra nevoii de teatru, asupra obligaţiei morale de a accede la cultură. - Teatrul „Masca” vă are ca figură reprezentativă. La ce lucraţi în prezent?
    - Tocmai am scos „Doamna cu căţelul”, spectacol de stradă, un fel de paradă. Sunt 8 personaje, marionete uriaşe, cinci domni cu pipă, o doamnă bine şi doi căţei, care se plimbă şi interacţionează cu publicul. Personajele astea vin din anii ‘30 şi, desigur, au de ce să se mire, pentru că Bucureştiul, chiar dacă pe alocuri neschimbat, are, totuşi, alt aer. Prilej pentru multe întâmplări cu haz.

- De ce aţi ales să reveniţi definitiv în Bucureşti?

     O bună perioadă aţi locuit în Botoşani. - Eu sunt deputat de Botoşani încă din 2000 şi consider că, în sensul acesta, am fost suficient de vizibil şi acolo, dar sunt bucureştean din 1969, de când am dat la facultate şi nu-mi doresc deloc să plec de aici. A fi bucureştean este onorant, chiar şi atunci când vii din Botoşani! - Vă place politica? De ce v-aţi implicat? Ce speraţi să schimbaţi şi ce-aţi reuşit să faceţi până acum? - Îmi place şi îmi displace în acelaşi timp. Este un spaţiu ce te marchează şi te obligă, pentru că este foarte uşor să uiţi de principii, foarte uşor să cazi în demagogie, foarte simplu să eviţi dialogul în numele doctrinei de partid. Am dorit să fac ceva pentru teatru şi cred că am reuşit. Existenţa unei legi a Instituţiilor de spectacol o dovedeşte. Mi-am pus semnătura pe foarte multe legi fundamentale pentru cultura românească, am înfiinţat, în premieră mondială, Comisia Parlamentară pentru UNESCO.

„Mi-e dor de fiul meu”
     - Vă place „meseria” de blogger? O faceţi cu destulă pasiune. Ce reprezintă blogul pentru dumneavoastră? - Da, este interesant, poţi spune ce te frământă, poţi dialoga, întâlneşti oameni interesanţi, comunici, afli. Internetul este un spaţiu în care mă mişc din când în când, fără a avea pretenţia că sunt chiar un blogger. - Aveţi patru copii. Cel mai mare, Mihai, este operator în SUA, iar de curând a fost desemnat de celebra revistă „Variety” drept unul dintre primii zece operatori ai lumii. De unde-i vine pasiunea asta? Vi se datorează în parte?
    - Ei, să nu punem totul în cârca tatălui. Are şi copilul dreptul la propria viaţă! Mihai este un om extraordinar de talentat şi de modest. Asta l-a ajutat să ajungă acolo (tocmai termină al doilea film cu Copolla şi îl vor începe, din câte îmi spune, pe al treilea). Eu sper să vină şi acasă. Mi-e foarte dor de el şi sper să muncească şi pentru filmul românesc, deşi, ca tată, nu-i doresc să treacă prin ce am trecut eu ca şi creator aici. Eu sunt un om rezistent şi tăbăcit, dar el merită totuşi un altfel de drum.
    - Aveţi un mariaj foarte frumos şi longeviv dacă ne uităm la vârsta copiilor. Care este secretul unei căsnicii reuşite?
    - Aşa este. Şi se datorează în totalitate soţiei mele. Nu răspund mai departe, pentru că viaţa mea de familie este totuşi un domeniu privat. Secretul este însă cunoscut de toată lumea. Problema este dacă avem puterea să ne ţinem de el.
    - Ceilalţi copii ai dumneavoastră spre ce domenii se îndreaptă? Ion Alexandru este elev la Liceul de Muzică...
    - Nică va fi un mare violonist, sunt sigur. Are simţul sunetelor şi creşte o dată cu bucuria proprie de a le produce şi de a comunica prin intermediul lor. A terminat Liceul „George Enescu“ şi va da examen la Conservator. Sper să-i fie bine şi să aibă rezistenţă, pentru că viaţa de artist este lungă şi dificilă. Ştefan are înclinaţii către literatură. Va fi un scriitor fabulos. Scrie nişte lucruri acum care mă lasă cu gura căscată, are haz, este un foarte bun observator şi are o personalitate teribilă. Catinca este preocupată de desen, de modă, de muzică, are simţ artistic extrem de bine dezvoltat şi este o luptătoare.

„Meseria de prost este cea mai bună”
     - Dacă ar fi să alegeţi între a scrie cărţi, teatru, profesorat, politică, ce aţi alege? Care este meseria care v-a adus cele mai mari satisfacţii? - Meseria de prost este cea mai bună, dar aici am cam căzut la examen. Eu nu ştiu decât să muncesc până cad în bot şi o fac oriunde m-aş duce, de orice m-aş apuca. Din cauza asta nu am timp să văd lucrurile în ansamblul lor şi în multe privinţe mă irosesc aiurea. Acum mă frământă ideea de a scrie cărţi, o şi fac, dar mă avânt ca prostul - iată din nou întâlnirea cu propria-mi stupizenie - în alte proiecte şi nu-mi propun să mai trag linie, de teamă să nu fiu dezamăgit. - Aţi alege un alt loc de pe pământ? - Păi l-am ales şi nu cred că m-aş duce altundeva. Am o casă frumoasă, o familie pe care o iubesc, văd cum răsare soarele şi simt răcoarea serii, am mintea întreagă şi cred că viaţa merită trăită.
      Copiii m-au întrecut şi continuă să o facă, spre adânca mea satisfacţie. Am pierdut din viaţă clipe dintre cele mai frumoase, pe care ar fi trebuit să le dăruiesc familiei, dar pe care le-am dat altora şi teamă mi-e că asta se va răzbuna”

„Iubesc florile!” - Vă place să îngrijiţi florile. Cum o faceţi?
    - A, aveţi informaţii secrete, văd! Aşa este, iubesc florile, mai stau de vorbă cu ele, mă mai sfătuiesc. Unele, galante, mă răsplătesc cu irizări de culori şi miros, altele sunt mai năzbâtioase, mai răzgâiate, dar, împreună constituie grădina mea de suflet, şi atât cât pot mă plimb prin ea şi-mi depăn povestea. Am de toate şi în grădină, şi în casă… E un scandal întreg pe care îl aud doar eu. Florile se mai ceartă între ele, deh, ca doamnele!

Daniel Badale

2010-12-08T12:24:00.000-08:00

Teatrului National

Roluri la TNB:

Pe actorul Daniel Badale l-a adus directorul Ion Caramitru anul trecut 2006, in vara, de la Botosani la Teatrul National din Bucuresti, dupa ce-l vazuse jucand in "Ivan Turbinca" la Festivalul de Comedie din Capitala, festCo. Criticii de specialitate il apreciasera si ei pe Badale pentru acest rol. Venit la Bucuresti, tanarul actor locuieste intr-o cabina din Teatrul National, amenajata cu strictul necesar.
Cabina, cu o suprafata de aproximativ 15 metri patrati, arata ca toate celelalte unde actorii doar se schimba si se machiaza. Nu are in plus decat un pat si un fotoliu, pe langa oglinzile sub care se intind masutele de machiaj uzate in atatia ani de folosire. In acest cadru, Badale simte ca nu-i lipseste nimic. "Cand se joaca Take, Ianke si Cadar, dau drumul la boxa si ascult spectacolul aici. E ca la radio, iar daca vreau, pot sa ma duc sa deschid usa si sa-l si vad", povesteste el, zambind.
Joaca in patru spectacole
Proaspat venit la Teatrul National din Capitala, Badale joaca din toamna in "Menajeria de sticla" a Catalinei Buzoianu si, recent, in "Viata mea sexuala", montata de Sorin Militaru. In "Eduard al III-lea", prima montare dupa controversatul text, atribuit in cele din urma lui Shakespeare, actorul a primit de la regizorul Alexandru Tocilescu un rol princiar, adica fiul protagonistului. Premiera din aprilie cu "Jocul ielelor", regizata de Claudiu Goga, ii umple programul pentru restul stagiunii.
Actorul isi intretine mama
Programul incarcat pare sa nu-i lase timp lui Badale nici sa-si traga sufletul. Chiar daca in zilele de luni nu are repetitii, tot in cabina sa poate fi gasit, cu textele de la cele trei spectacole la indemana. Coboara in oras doar ca sa manance si sa-i trimita bani mamei sale, la Botosani, care, pensionara fiind, depinde de ajutorul lui. "Eu intretin o familie, adica pe mine si pe ea, pentru ca nu sunt casatorit", precizeaza actorul. Astfel ca, desi are salariul de 1.300 de lei, nu-si permite inca sa-si inchirieze o garsoniera.
La fel s-a intamplat in 2000, cand a avut prima incercare, esuata, de a reveni in Capitala, unde absolvise UNATC-ul in 1994, ca sa se angajeze apoi la Teatrul din Botosani, unde a jucat pana anul trecut. Cota maxima a salariului sau ajunsese acolo la 500 de lei.
A refuzat sa joace in telenovele
Povestea venirii lui Badale in Bucuresti are momente neasteptate. Dupa ce luase Premiul national de interpretare la festCo, nici prin cap nu-i trecea actorului ca va primi o oferta de angajare de la Caramitru. "Cand le-am vazut langa mine pe doamnele Valeria Seciu si Catalina Buzoianu, am ramas perplex", isi aminteste Badale momentul in care a aflat ca va lucra la Teatrul National din Bucuresti.
Rolurile de aici il fac sa se simta responsabil aproape pentru fiecare miscare.
Astfel, el povesteste ca a refuzat posibilitatea de a primi un rol intr-un serial de televiziune pentru ca vrea sa se concentreze exclusiv asupra rolurilor din cele patru spectacole. Nu pare sa se lase prea afectat de lipsa banilor. a??Daca faci o profesie de genul asta, trebuie sa ai o anumita doza de nebunie, pentru ca nu e platitaa??, conchide Badale.
Premii peste premii
Primul, in Botosani
La festCo, Badale era premiat in aprilie 2006 drept cel mai bun actor pentru rolul jucat din "Ivan Turbinca", de la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botosani. Distinctia pentru o actrita in rol principal i-a revenit atunci Cocai Bloos. La Botosani, orasul sau natal, tanarul premiat jucase si la Teatrul de Papusi "Vasilache", in spectacole ca "Pacala in satul lui" si "Amnarul". Rolul din "Ivan Turbinca" i-a adus inca un premiu, la Festivalul de Comedie de la Galati

Rolul Ivan Turbincă, în montarea lui Ion Sapdaru la Teatrul <<Mihai Eminescu>> din Botoşani l-a adus pe actorul Daniel Badale în atenţia criticii, obţinând totodată Premiul Naţional la Festivalul Comediei de la Galaţi în 2006. „Ivan Turbincă“ este o colaborare mai veche cu regizorul acestui spectacol, Ion Sapdaru, actor şi regizor al Teatrului Naţional din Iaşi. „Am lucrat împreună ani zile“ ne-a mărturisit actorul „şi a fost o colaborare fructuoasă. Acestui rol încerc să-i dau anumite valenţe şi percepţia mea asupra lui este mai uşoară, poate pentru că vin din zona aceea. Este ceva care, pe de o parte ţine de structură, iar pe de altă parte, de felul meu ludic de a privi viaţa şi bucuria nespusă de a trăi fiecare rol“.

Vedetă la Botoşani

Pasiunea pentru teatru s-a manifestat din anii ’80, când actorul a intrat în trupa de teatru „Gong“ din Botoşani, în cadrul căreia a început să joace în scenete şi a continuat cu pantomima, în trupa lui Dan Puric, aflat în stagiu la Teatrul <<Mihai Eminescu>> din Botoşani. A absolvit în 1994 Facultatea de Teatru în Bucureşti, la clasa regretatului actor şi profesor Dem Rădulescu, iar după absolvire s-a întors la Botoşani unde a jucat până în 2006. „Am debutat cu Volodea din „Ultimul examen“, urmat de o serie întreagă de roluri principale pe care le-am făcut cât am putut de bine. Dintre acestea aş aminti Hamlet, Iuda din spectacolul cu acelaşi nume de Leonid Andreev, Nae Girimea din <<D’ale carnavalului>>, Gufi din <<Ţara lui Gufi>> de Matei Vişniec şi încă multe altele“. La Botoşani şi-a făcut „ucenicia“ şi pentru că oraşul este mai mic, Daniel Badale era acolo un fel de vedetă locală. „Fiind din Botoşani, oamenii m-au primit cu multă căldură şi dragoste, iar eu am încercat să-i răsplătesc, la rândul meu prin rolurile în care am jucat...“

Jocul cu moartea

<<Ivan Turbincă>> este rezultatul unei munci de echipă şi un rol ce i-a adus actorului multe satisfacţii. „Teatrul este o artă colectivă, iar eu nu aş fi realizat nimic fără colegii mei minunaţi cu care fac o echipă bună. Fiecare dintre noi avem o bucurie imensă de a juca şi de dărui spectatorilor o stare de bine, pentru ca timp de o oră şi jumătate să-i ajutăm să uite de cenuşiul cotidian. E un spectacol care mi-aş dori să dureze. Îl joc cu o plăcere deosebită şi am observat că este iubit de public. Pentru un actor nu există altceva mai important. Clasicii români ar trebui scoşi la rampă mai des, pentru că un popor se izbăveşte prin cultură mai mult decât prin orice altceva. Această piesă se potriveşte fiecărei vârste, deoarece sarcasmul şi spiritul hâtru al lui Creangă vibrează în întreaga piesă. În jocul omului cu moartea, acesta învinge prin isteţime şi umor. Dorim, mai ales, să îi convingem pe spectatori că fiecare om poartă în suflet <<turbinca>> lui, în care poate ascunde toate greutăţile şi necazurile care tind să ne aglomereze viaţa“.

Barry Derrill - "S-a sfârşit cum a-nceput" de Sean O`Casey, regia Horaţiu Mălăele, 2010
„Ivan Turbincă" după Ion Creangă, regia Ion Sapdaru, 2009
Damis - „Tartuffe" de Molière, regia Andrei Belgrader, 2009
Dansul - „Comedia norilor" după Aristofan, regia Dan Tudor, 2009
Dumitru - „Molto, gran' impressione" de Romulus Vulpescu, regia Dan Tudor, 2009
Eduard, prinţ de Walles – „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
Marcel - „Viaţa mea sexuală”, de Cornel George Popa, regia Sorin Militaru, 2007
Sache Dumitrescu - „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
Tom - „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Cătălina Buzoianu, 2006

Activităţi în afara TNB

Roluri în teatru
1994 – 2002: Teatrul Mihai Eminescu, Botoşani
2002 – 2005: Teatrul de Păpuşi Vasilache, Botoşani

Volodea - „Dragă Elena Sergheevna” regia Petru Vutcărău, (Debut)
One man show - „Spectacol fără titlu”, regie proprie
Iuda - „Iuda” de Leonid Andreev, regia Ion Sapdaru
Gufi - „Ţara lui Gufi” de Matei Vişniec, regia Ion Sapdaru
Hamlet - „Hamlet” de William Shakespeare, regia Ion Sapdaru
Nae Girimea - „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Ion Sapdaru
Miroiu - „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia Mihaela Săsărman
Brutus - „De divinatione”, studiu după Cicero, regia Doina Zotinca
Jakob Fugger - „Martin Luther”, regia Mihaela Săsărman
Nebunul, Şeful de secţie - „Însemnările unui nebun” de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Ion Sapdaru
Iţic - „Take, Ianke şi Cadâr” de Victor Ioan Popa, regia Ion Bordeianu
Revizorul - „Revizorul” de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Ion Bordeianu
Ivan Turbincă - „Ivan Turbincă” de Ion Creangă, regia Ion Sapdaru
Surugiul - „Ultimul Sutto” de Dumitru Crudu, regia Sandu Vasilache

Roluri în film

Profesorul - „A fost sau n-a fost”, regia Cornel Porumboiu, 2006
Nebunul fricos - „Ţăcăniţii”, regia Gerard Cuq, 2002
Ghenovicescu - „Patul lui Procust”, regia Sergiu Prodan şi Veronica Mesina, 2001
„Drumul câinelui”, regia Laurenţiu Damian, 1991

Formaţie

Academia de Teatru şi Film, Bucureşti, promoţia 1994, clasa profesor universitar Dem Rădulescu

Nominalizări şi premii

Premiul Naţional la Festivalul Comediei, Galaţi, pentru rolul Ivan Turbincă, 2006
Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal în cadrul Festivalului Comediei Româneşti FESTCO, Bucureşti, pentru rolul Ivan Turbincă, 2006
Nominalizat la Premiul pentru „cel mai bun actor” (debut), Sfântu Gheorghe, 1995

FLORIN ROATA,

2010-12-06T12:54:00.000-08:00

Un botosanean pe zi

FLORIN ROATA, uriasul de langa Van Damme!

Autor: stiri.botosani.ro Publicat: 14-04-2009
Video (0) Foto (1) Comentarii (7) Vizualizari (1700)
Marime text:

FLORIN ROATA: Daca ar fi fost sa ne batem pe bune, cred ca as fi reusit sa-l inving pe Van Damme! "Ma numesc ROATA ... Florin ROATA! Locuiesc in Bucuresti. Am aboslvit Facultatea Veterinara din cadrul Universitatii Iasi. Sunt, de asemenea, actor si cascador. Am fost membru al echipei de cascadori Sport X Treme a Marii Britanii, castigatori ai locului 2 la Campionatul Mondial de Cascadorie - Moscova 2003.

M-ati vazut in numeroase filme, reclame si spectacole. Am 198 cm si 110 kg. Detin mai multe medalii de arte martiale Qwan Ki Do pentru lupta: un titlu de campion mondial, doua titluri de campion european si mai multe titluri nationale".

Asa se prezinta botosaneanul Florin Roata pe blogul sau.

Campion mondial la arte martiale, actor. A jucat in nenumarate productii hollywoodiene, alaturi de mari nume ale filmografiei mondiale. Wesley Snipes, Dolph Lundgren, Andy Garcia, Marcel Iures, Jean Claude Van Damme sunt doar cateva dintre legendele marelui ecran care i-au fost parteneri de film.

Florin Roata este nascut in Botosani, unde a urmat si liceul. Facultatea de Medicina Veterinara a absolvit-o in Iasi.

Nu a fost atras de la inceput nici de arte martiale, nici de actorie. A inceput cu handbalul, in Botosani, apoi baschet. A continuat cu boxul, fiind chiar campion judetean la categoria 74 kilograme. A ajuns, in sfarsit, si la arte martiale, sport care i-a adus si implinirea suprema: campion national, european, mondial.

Dupa 15 ani de Qwan Ki Do, in 1998 a urcat pe podiumul campionatului mondial, in Coasta de Fildes, (Africa).

Un an mai tarziu, in 1999, Florin Roata a sustinut un examen la Buftea, pentru a fi angajat ca si cascador. Au fost doar 10 locuri la nivel national, dar a trecut cu brio si un an a urmat un curs la Buftea si la Academia de Teatru.

Desi este absolvent al Facultatii de Medicina Veterinara din Iasi, nu a profesat niciodata in domeniul pe care l-a studiat. Fan al filmelor de actiune, de a caror lume s-a simtit atras inca din copilarie, botosaneanul Florin Roata a ales sa imbrace haina actoriei, dubland, in diferite scene de lupta sau cascadorii cu grad ridicat de risc, actori celebri.

"Am multe amintiri legate de cei pe care i-am intalnit pe platourile de filmare. Cele mai placute raman totusi momentele petrecute in compania lui Jean Claude Van Damme, pe care l-am cunoscut in 2005, cand am jucat impreuna in Second in Command, film turnat in Romania", povesteste Florin, in presa centrala.

Inca de la prima lor intalnire, Van Damme si-a dat seama, dupa mainile lui Florin, ale caror oase sunt deformate de la atatea lovituri date, ca era practicant al artelor martiale.

"Ne-am antrenat de multe ori pe parcursul celor aproape cinci luni cat a stat in Romania. Este un tip puternic si extrem de agil in miscari. Stapaneste bine artele martiale, dar, daca ar fi fost sa ne batem pe bune, in afara platoului de filmare, unde totul este regizat, iar loviturile sunt doar mimate, indraznesc sa cred ca as fi reusit sa-l inving", a marturisit Florin Roata.

Patriarhul Teoctist

2010-09-26T03:15:00.000-07:00

Teoctist Arăpașu

**Patriarhul Teoctist**


Afiliere religioasă	episcop ortodox român
Funcția episcopală
Sediul	București
Titlul	Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Formulă de adresare	Preafericirea Voastră
Perioada	1986 - 2007
Predecesor	Iustin Moisescu
Succesor	Daniel Ciobotea
Cariera religioasă
Hirotonire preot	25 martie 1945, Iași
Hirotonire episcopală	5 martie 1950, București
Episcop consacrator	Justinian Marina, patriarh
Titluri precedente	Episcop-vicar patriarhal (1950-1962) Episcop al Aradului (1962-1973) Arhiepiscop, Episcop al SUA și Canada (1963) Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei (1973-1977) Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei (1977-1986)
Alte funcții	Arhiepiscop al Bucureștilor Mitropolit al Munteniei și Dobrogei Locțiitor al Scaunului Cezareii Capadociei
Date personale
Data nașterii	7 februarie 1915
Locul nașterii	Tocileni, județul Botoșani
Data morții	30 iulie 2007
Locul morții	București

Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu (n. 7 februarie 1915, com. Tocileni, județul Botoșani; d. 30 iulie 2007, București) a fost Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.

Studiile și cariera ecleziastică

Patriarhul Teoctist Arăpașu (din botez Toader Arăpașu) s-a născut la data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni, Botoșani, din părinții Dumitru și Marghioala Arăpașu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A urmat școala primară din satul natal. A intrat de tânăr ca frate, la Schitul Sihăstria Voronei (jud. Botoșani), aparținând de Mănăstirea Vorona, aflată în apropierea ținuturilor natale în anul 1928. A urmat vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.
A fost tuns în monahism la 6 august 1935 la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), sub numele de Teoctist. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei aprobă hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistrița. În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul Magna cum laude pentru lucrarea susținută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu. În acest timp a îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei București și diacon la Patriarhia Română.
La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la Centrul eparhial Iași. Este hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către PS Valeriu Moglan Botoșăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei. Este hirotesit arhimandrit în anul 1946. Între anii a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași. La Iași, activează în calitate de preot slujitor (1945), apoi Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iași și Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.
La începutul anului 1947 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de arhimandrit, din cauza poziției sale procomuniste. Decizia Sfântului Sinod este publicată în periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947. Raportul spune că Teoctist Arăpașu s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de asemenea ca procomunist, care-și submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, prin atacuri în presa cotidiană. Autoritățile comuniste au organizat în paralel scoaterea lui Irineu Mihălcescu din scaunul de mitropolit și înlocuirea sa cu Justinian Marina, fapt care a facilitat ascensiunea lui Teoctist Arăpașu, apropiatului său.

Ascensiunea către tronul de Patriarh

În anul 1948 Justinian Marina avea să fie instalat în scaunul de Patriarh al României. În perioada 1948-1950, Arhimandritul Teoctist Arăpașu deține funcția de Vicar Administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor. La scurt timp după aceasta, la 28 februarie 1950, Arhimandritul Teoctist Arăpașu a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian, în rangul de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de "Botoșăneanul". A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie 1950, în Catedrala "Sfântul Spiridon-Nou" din București, de către Patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.
În anii 1950-1954 Prea Sfințitul episcop-vicar patriarhal Teoctist a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București și a condus diferite sectoare din cadrul Administrației Patriarhale. În perioada 1954-1962, a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureștilor.
La 28 iulie 1962 a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în postul de episcop al Episcopiei Aradului, iar la 16 septembrie 1962 a fost înscăunat episcop în Catedrala Nașterea Sf. Ioan Botezătorul din Arad, unde a păstorit timp de 10 ani. În această calitate a avut sub jurisdicție Vicariatul de la Gyula și două protopopiate din Banatul Sârbesc.
În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea și i-a acordat rangul de Arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada. De asemenea, în perioada decembrie 1969-decembrie 1970, PS Teoctist a îndeplinit funcția de locțiitor de episcop al Oradiei.
La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, fiind înscăunat la 25 februarie 1973 de către Patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din Craiova. La 25 septembrie 1977 este ales în rangul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 9 octombrie 1977 în Catedrala Mitropolitană din Iași. De asemenea, în perioada iulie 1980-ianuarie 1982, îndeplinește și funcția de locțiitor de mitropolit al Ardealului.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.
În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.
În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei" și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.
Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.
A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.

Activitatea ca patriarh

Ca patriarh s-a remarcat prin sprijinul pe care l-a acordat teologiei românești. Nici chiar în Grecia, țară aflată în afara lagărului comunist, Biserica Ortodoxă locală nu a putut tipări atâtea titluri câte s-au tipărit în periaoda păstoririi patriarhului Teoctist în România. De asemenea, a avut o permanentă activitate pentru unitatea ortodoxă, ca și în domeniul ecumenismului. A obținut situarea Bisericii Ortodoxe Române la un nivel mai înalt în relațiile cu celelalte culte decât în trecut. Deși a fost nevoit să accepte demolarea a 27 de biserici ortodoxe monument-istoric în București, a ridicat în schimb, în aceeași perioadă, peste 100 de biserici în țară. A făcut mari eforturi, mergând pe urmele Patriarhului Justinian Marina, pentru a ocroti ortodocșii intrați "în vizorul" autorităților comuniste din motive de credință. S-a folosit pentru aceasta și de stabilirea de relații prietenești cu acestea, ca și de influența externă obținută.
A fost acuzat pentru obediența sa față de autoritățile comuniste, fapt care a culminat cu aprobarea demolării a 26 de biserici istorice din București. A adresat numeroase telegrame de felicitare dictatorului Nicolae Ceaușescu, căruia i-a făcut cadou vechi tipărituri și obiecte de patrimoniu.
După Revoluția din decembrie 1989 ințelegând contestațiile de ordin politic, în legătură cu demolarea unor biserici în București de către regimul de dictatură, la ședința Sfântului Sinod din 10 ianuarie 1990 Patriarhul Teoctist a cerut în scris retragerea din slujirea sa, în semn de pocăință. El s-a refugiat apoi la Mănăstirea Sinaia. În ședința sa din 10 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a acceptat demisia Patriarhului Teoctist. Primind cereri din toată țara din partea credincioșilor, a clerului de la parohii și mânăstiri, pentru revenirea Patriarhului, precum și a unor scrisori din partea Patriarhilor Bisericilor Ortodoxe locale, Sfântul Sinod în ședința sa din aprilie a hotărât chemarea Patriarhului la locul său prin revocarea deciziei de acceptare a demisiei patriarhului Teoctist. Dând ascultare Sfântului Sinod, Patriarhul Teoctist și-a reluat slujirea sa pentru care a fost ales în noiembrie 1986.
A obținut importante recunoașteri din partea majorității Bisericilor ortodoxe locale, ca și din partea altor culte religioase. În perioada 7-9 mai 1999, la invitația Patriarhului Teoctist, s-a desfășurat vizita istorică în România a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă).
A promovat învățământul religios după 1989, înființând noi seminarii teologice, școli medii de cântăreți bisericești, de pregătire a asistenților sociali, băieți și fete, de restauratori de monumente istorice și a organizat obținerea de burse în străinătate pentru studenții dornici de studiu. În învățământul general de toate gradele și profilurile a fost introdus învățământul religios. Ca și inițiativele de mai sus, împreună cu Sfântul Sinod a înființat eparhii noi, a reactivat mitropoliile și episcopiile desființate de dictatura comunistă, a întreprins demersurile pentru canonizarea unor sfinți români, a reorganizat Biserica Română de peste hotare prin organizarea unor noi episcopii și alegerea unui număr corespunzător de ierarhi dintre tinerii teologi cu studii în țară și în străinătate și dintre cei care s-au distins prin cunoașterea vieții bisericești și monahale.
Patriarhul Teoctist a murit luni, la 30 iulie 2007, la ora 17.00, în urma unui stop cardiac, suferit ca urmare a complicațiilor apărute după operația de prostată la care a fost supus în cursul aceleiași zile. ^[1]

Lucrări și distincții

A reorganizat și promovat activitatea editorială bisericească. A publicat multe articole, predici, cuvântări și studii care sunt cunoscute atât în țară, cât și în străinătate. Au fost retipărite, cu text diortosit, și prefațate de către Prea Fericirea Sa toate cărțile de slujbă, precum și majoritatea manualelor de studiu pentru învățământul teologic seminarial și universitar. A publicat monografiile: "Mitropolitul Iacob Putneanul" (Mănăstirea Neamț, 1978), "Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioșilor ortodocși români" și "Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc" (Iași, 1980).
A editat în transliterare: "Dumnezeiască Liturghie" a Mitropolitului Dosoftei (1679), Iași, 1980. A tipărit ediția jubiliară din 1988 a "Bibliei de la București" (1688), și s-a îngrijit de tipărirea Bibliei, ediție jubiliară a Sfântului Sinod (2002), redactată și adnotată de I.P.S. Bartolomeu Anania. A scris prefața multor cărți și monografii ale unor mănăstiri și biserici din cadrul Patriarhiei Române.
Între anii a publicat peste 17 de volume de predici, cuvântări și meditații, cu titlul general "Pe treptele slujirii creștine" și un volum cu titlul "Slujind Altarul străbun", care cuprind peste 7000 de pagini, cu aproximativ 1500 titluri. A inițiat o bogată și fructuoasă activitate culturală și științifică, promovând permanent acțiuni care au contribuit la creșterea prestigiului Bisericii. În timpul acestei perioade, schimbul de reviste și cărți de specialitate cu cele similare din străinătate a sporit, organizându-se, totodată, Simpozioane și Colocvii cu teme de actualitate și de interes pentru viața Bisericii.
Patriarhul Teoctist a primit numeroase distincții și premii de-a lungul îndelungatei sale activități de ierarh. Dintre acestea amintim: Premiul Timotei Cipariu al Academiei Române pentru strădania de reeditare a Bibliei de la București-1688 (11 iulie 1991); Membru de onoare al Academiei Române (decembrie 1999); titlurile de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea (1995), al Universității din București (1995), al Universității Dunărea de Jos din Galați (2000), al Universității Catolice din Lublin-Polonia (2000), al Universității din Petroșani (2001), al Universității creștine "Dimitrie Cantemir" din București (2003), al Universității "Ovidius" din Constanța (2004), al Universității "Al.I.Cuza" din Iași (2005). A primit diferite distincții bisericești acordate de Patriarhiile Antiohiei, Ierusalimului și Moscovei și de Bisericile Ortodoxe ale Greciei, Cehiei și Slovaciei și Finlandei.
La 21 mai 1999 i s-a conferit din partea Statului Român Ordinul "Steaua României" în grad de Mare Cruce. PF Teoctist este Cetățean de Onoare al municipiilor Botoșani (1994), Galați și Brăila (2000), Petroșani (2001), Hunedoara (2002) și Baia Mare (2003), precum și al comunei Vorona (2005). La 17 septembrie 2003 i s-a conferit Diploma de Excelență a Fundației Dr. Wilhelm Fielderman pentru "contribuția de excepție la dezvoltarea relațiilor de respect reciproc între români și evrei".

Critici și controverse

Conform raportului Comisiei Tismaneanu, Patriarhul Teoctist ar fi ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite fața de conducerea PCR. De altfel din Sinodul condus de catre Patriarhul Teoctist mai fac parte și azi colaboraționiști ai securității, acuzați de poliție polítică, precum Calinic Argatu, Andrei Andreicuț, Nicolae Corneanu și alții
În 2001, în presa centrală apar documente din care rezultă că Patriarhul Teoctist ar fi practicat homosexualitatea încă din perioada în care studia în seminarul teologic și ar fi participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim.
Concret:

Ziarul „Cotidianul” spune că istoricul Dorin Dobrincu și fostul angajat al CNSAS Gabriel Catalan publicau în presa centrală o serie de documente provenite din arhiva SRI, conform cărora, în tinerețe, Teoctist ar fi participat la rebeliunea legionară din 1941 și ar fi devastat o sinagogă.^[2] În plus, în documentele citate de Catalan se mai afirma că Teoctist „este cunoscut ca a practicat homosexualitatea“. În presă a fost invocată o nota din 1957, care conținea o delațiune a unei surse a Securitatii.^[2] „E posibil ca acea informație (referitoare la homosexualitate - n.r.) să fi fost oferită ulterior de Securitate“, crede Vladimir Tismăneanu.^[2]
Ziarul „România Liberă” publică traducerea articolului lui Felix Corley din „The Independent”, articol care nu citează vreo sursă.^[3]
Ziarul „Gândul” publică un articol în care se afirmă că Teoctist l-ar fi susținut pe Ceaușescu, însă că Teoctist neagă aceste acuzații.^[4] În acest articol nu se pomenesc acuzațiile de homosexualitate sau activități legionare.

Un alt aspect controversat al patrairhatului lui Teoctist Arăpașu este legat de restituirile fostelor proprietăți ale Bisericii Unită cu Roma. După o serie de sentințe judecătorești favorabile BRU, în luna februarie 2002 patriarhul Teoctist a adresat o scrisoare ministrului justiției de atunci Rodica Stănoiu, prin care cerea ca ministrul să intervină pe lângă instanțele de judecată ca acțiunile greco-catolicilor să fie respinse, făcând referire expresă la judecătoriile din Dej și Gherla, precum și la tribunalele din Baia-Mare și Arad și la curțile de apel Cluj și Alba-Iulia. Ministerul Justiției a trimis scrisoarea respectivă prin fax către curțile de apel din Transilvania, ceea ce a generat proteste față de imixtiunea în activitatea instanțelor de judecată ^[5].

Deces

Patriarhul Teoctist a murit în data de 30 iulie 2007, după ce a fost operat de adenom de prostată, la Insitututul Clinic Fundeni. Intervenția chirurgicală nu a fost una de urgență, ci una programată. Pe parcursul zilei, veștile venite dinspre spital erau îmbucurătoare. Potrivit medicilor, decesul a survenit în urma unor complicații cardiace, la ora 17.00, pe fondul unor suferințe mai vechi de acest gen. Trupul neînsuflețit al Patriarhului Teoctist a fost depus in Catedrala Patriarhală. ^[6]

Predecesor: Firmilian Marin	Mitropolit al Olteniei 1973- 1977	Succesor: Nestor Vornicescu
Predecesor: Iustin	Mitropolit al Moldovei și Bucovinei 1977- 1986	Succesor: Daniel
Predecesor: Iustin	Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al BOR 1986- 2007	Succesor: Daniel

Părintele Cleopa

2010-09-26T03:11:00.000-07:00

Cleopa Ilie

Acest articol din seria Creștinism se referă la Ortodoxie.

Sfânta Treime

Biblia

Mărturisirea de credință (crezul)

Simbolul niceno-constantinopolitan

Simboluri

Sfinți

Biografii

Biserica Ortodoxă Română

Cultură și artă

Cleopa Ilie

Cleopa Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe.

Biografie

Părintele Cleopa (pe numele de mirean, Constantin) s-a născut într-o familie de țărani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.
În decembrie 1929 se alătură obștii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiți în obștea schitului. În 1935 este luat în armată, în orașul Botoșani. În 1936 se reîntoarce la schit și este tuns în monahism pe 2 august 1937, primind numele "Cleopa". În iunie 1942 este numit locțiitor de egumen, datorită stării de sănătate a starețului Ioanichie Moroi.
Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareț al Mănăstirii Neamț. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.
În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mânăstire, iar Proto-singhelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Siguranță, se retrage pentru șase luni în pădurile din jurul Mânăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, Arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareț al Mânăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugari din obștea Mânăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.
Întemeiază la Mânăstirea Slatina o obște care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit de Securitate și se retrage în Munții Stănișoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După 2 ani este readus în mănăstire, din ordinul Patriarhului Justinian.
În 1956, revine la metanie, iar în primavara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munții Neamț, unde își petrece următorii 5 ani. Revine la Mânăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obști, și povățuiește fără întrerupere atât calugări, cât și mireni, timp de 34 de ani.
Încetează din viață pe 2 decembrie 1998.

Opera

Despre credința ortodoxă, București, 1981, 280p. (reeditată în 1985, apoi la Galați sub titlul: Călăuza în credința ortodoxă, 1991, 276 p.);
Predici la praznice împărătești și sfinti de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1986, 440 p.;
Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, 560 p.;
Valoarea sufletului, Galați, 1991, 176 p. (o re-editare la Bacău, 1994, 238 p.);
Urcuș spre înviere (predici duhovnicești), Mănăstirea Neamț, 1992, 416 p.;
Despre vise și vedenii, București, 1993, 270 p.;
Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Cum putem intra în rai, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004;
Acatiste alcătute de Arhimandritul Cleopa Ilie și Ieroschimonahul Paisie Olaru, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2005.
Numeroase articole în diferite reviste și ziare, predici în manuscris.

Fotogalerie

Mormântul lui Cleopa Ilie din cimitirul Mănăstirii Sihăstria

Iosif Gheorghian

2010-09-26T03:09:00.000-07:00

Iosif Gheorghian

Nume de botez	Ioan
Mitropolie	Primat al Bisericii Ortodoxe Române
Înscăunare	22 noiembrie 1886; 6 decembrie 1896
Retragere	29 martie 1893; 24 ianuarie 1909
Predecesor	Calinic Miclescu
Succesor	Ghenadie Petrescu;
Data nașterii	29 august 1829 Botoșani
Data decesului	24 ianuarie 1909 București
Membru de onoare al Academiei Române.

Iosif Gheorghian (n. 29 august 1829, Botoșani; d. 24 ianuarie 1909, București) a fost un cleric, care a deținut în două rânduri demnitatea de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1886-1893, 1896-1909).

Biografie

Mitropolitul Iosif Gheorghian (din botez Ioan Gheorghian) s-a născut la data de 29 august 1829, în orașul Botoșani, în familia unui preot. A studiat la Școala de la Biserica “Trei Ierarhi" și la Academia Mihăileană din Iași, iar mai târziu a urmat diferite cursuri la Sorbona (Franța).
A fost tuns în monahism la Mănăstirea Mogoșeni și hirotonit ierodiacon în anul 1846. Slujește ca diacon la Huși și Iași, iar în anii 1857-1858 la Capela românească din Paris. Revenit în țară, este hirotonit ieromonah și numit egumen la Mănăstirile Teodoreni (1863) și Popăuți (1864).
La 19 iunie 1865 este numit episcop al Hușilor, unde a păstorit până la 24 martie 1879, când a fost ales episcop al Dunării de Jos, cu reședința la Galați. În această calitate, reorganizează viața bisericească din Dobrogea, revenită atunci la România (1878).
La 22 noiembrie 1886 a fost ales mitropolit primat al României, fiind înscăunat în această demnitate la 30 noiembrie 1886. La 29 martie 1893, mitropolitul Iosif Gheorghian (1886-1893) este obligat să-și dea demisia, în urma refuzului său de a accepta "Legea clerului mirean și a seminariilor", propusă de Take Ionescu. În locul său, Colegiul Electoral alege, cu ajutorul consevatorilor, la 18 mai 1893, cu o majoritate de voturi, 168 din 220, pe episcopul Argeșului, Ghenadie Petrescu. Instalarea ca mitropolit primat s-a făcut la 21 mai 1893 în Catedrala Mitropolitană care în acea zi sărbătorea hramul. Primul act al noii sale păstoriri ca mitropolit primat a fost proiectul de lege a clerului și seminariilor pe care l-a prezentat Sinodului și care apoi s-a votat și de către Parlament.
IPS Iosif Gheorghian s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani. După caterisirea mitropolitului Ghenadie Petrescu, IPS Iosif a fost reales ca mitropolit-primat al României la 6 decembrie 1896, fiind înscăunat la 8 decembrie 1896, păstorind apoi până la moarte.
A tradus felurite lucrări teologice din limba franceză și din literatura patristică. A fost ales membru de onoare al Academiei Române la 21 mai 1901.
Mitropolitul Iosif Gheorghian a trecut la cele veșnice la 24 ianuarie 1909, în București, fiind înmormântat în biserica "Sfântul Gheorghe“ din Mănăstirea Cernica.

gheorghe O. Lupașcu

2010-09-26T03:06:00.000-07:00

Gheorghe O. Lupașcu (n. 22 martie 1908, Botoșani - d. 19 noiembrie 1979, București) Parazitolog român, si-a luat licenta la Bucuresti si doctoratul in Italia, seful Catedrei de Parazitologie la IMF Bucuresti (1958-1973), seful Sectiei de Parazitologie in Institutul de Microbiologie, Epidemiologie si Parazitologie "Dr. Ion Cantacuzino" din Bucuresti si membru corespondent al Academiei Române (din 1948). Colaboratorul profesorului Mihai Ciuca in probleme de entomologie medicala precum vectorii bolilor transmisibile. Domeniul principal de activitate: combaterea malariei in Romania si Africa, precum si controlul hidatidozei, echinococozei si cisticercozei. Expert OMS(WHO) la Geneva in probleme de paludism si eradicare; reprezentantul parazitologilor romani. Numeroase cursuri de specializare OMS in cadrul Institutului Dr. Cantacuzino, pentru specialisti straini si romani, profesor la Institutul de Perfectionare a medicilor si Farmacistilor. Campanii de eradicarea speciilor de anofeli in Romania, inspecial Dobrogea, impreuna cu Maria Duport, entomoloaga (v. lucrarile experimentale pentru stabilirea agentilor chimici folositi la eradicarea in teren a tantarilor). Colaborari cu Spitalul "Dr.Gh.Marinescu". Mare amator de arta si pictura pe sticla, prieten cu Prof. Ion Mesrobeanu si sotia acestuia. Comunist din grupul intelectualilor naivi si pacaliti; Spirit umanist, a promovat si sustinut dupa puteri cadrele de tineri cercetatori cantacuzinisti in domeniul parazitologiei medicale: Dan Steriu, Vladimir F. Niculescu, Maria Proca-Ciobanu, Sanda Hristescu-Babes, Vasila Tacu. Pentru detalii vezi si Enciclopedia medicala

Distincții
În anul 1971 a fost decorat cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a.

Octav Onicescu

2010-09-26T03:03:00.000-07:00

Octav Onicescu

Acad. Octav Onicescu

Octav Onicescu (n. 20 august 1892, Botoșani — d. 19 august 1983) a fost matematician român, întemeietor al școlii românești de teoria probabilităților, i-a dat acesteia o noua axiomatizare, cu ajutorul noțiunii de "funcție eveniment" sau "funcție sumă". A introdus conceptul de "lanț cu legături complete", cea mai importantă contribuție românească în teoria probabilităților. A fost autor al unei noi varietăți de mecanică: "Mecanica invariantivă Onicescu". A fost membru al Academiei Române, membru al Uniunii interbalcanice a matematicienilor. Este, împreună cu Gheorghe Mihoc, creatorul școlii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică.

Date biografice

Octav Onicescu a absolvit Liceul Laurian din Botoșani. A făcut studiile de matematică cu Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu și de filosofie cu Constantin Rădulescu-Motru și P. P. Negulescu. A participat în aeronautică la războiul de întregire.
Onicescu își susține doctoratul în anul 1920, în Italia, la Universitatea din Roma cu profesorii Tullio Levi-Civita, G. Castelnuovo și V. Volterra, în probleme de geometrie diferențială legate de teoria relativității.Este membru al Seminarului lui P. Hadamard (Paris 1920 - 1921), docent în 1922, apoi conferențiar și în 1928 profesor la Facultatea de științe din București. Predă mecanica, grupuri continue de transformări, calcul diferențial absolut, pentru ca apoi să modernizeze învățământul de algebră.
Octav Onicescu este creatorul noțiunii de lanț probabilistic cu legături complexe, iar în domeniul mecanicii a dezvoltat o mecanică nouă a sistemelor materiale. Din anul 1962 este profesor consultant. Din 1937 este membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Lagrange (Italia) și al altor academii străine. Este secretar general, apoi președinte al Societătii române de științe, fondator și rector al institutului Center of Mechanical Sciences (C.I.S.M.), Udine, Italia, înființat în 1967.

Dimitrie Negreanu

2010-09-26T03:01:00.000-07:00

Dimitrie Negreanu (n. 25 octombrie 1858, Botoșani, d. 30 aprilie 1908, București) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române.
Dimitrie Negreanu a făcut studiile primare și secundare în orașul natal (1865-1876), iar cele universitare (Facultatea de Știinte) la București, unde, în 1880, și-a luat licența în fizică. După ce a fost, timp de trei ani, profesor de fizică la Liceul Național din Iași, a plecat la Paris. Aici, în 1889, împreună cu de Gabriel Lippmann, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, susține teza de doctorat, intitulată Étude de l'éthérification et de la conductibilité électrique, devenind primul român doctor în fizică.
Revenit în țară, a fost profesor la Catedra de electricitate de la Universitatea din București (1889-1908), unde a organizat un laborator de cercetări, în care și-a continuat studiile asupra puterii inductive specifice electricității, a tensiunii electromotoare, a elementelor galvanice, a elementelor magnetice în România, a căldurii specifice a lichidelor, a rezistenței electrice a pilelor, a galvanometrelor etc.
Dimitrie Negreanu a inițiat primele lucrări practice de fizică ale studenților, redactând și un Îndrumar de lucrări practice de caldură și electricitate. A publicat unele dintre primele manuale de fizică pentru liceu și universitate (Electricitatea, în 1907, și Gravitația, în 1908).
Pentru meritele sale didactice și științifice, în anul 1893 a fost ales membru al Societății Franceze de Fizică și al Societății Internaționale de Electricitate din Paris.

Grigore Alexandru Ghica

2010-09-26T02:49:00.000-07:00

Grigore Alexandru Ghica
Domnitor al Moldovei

Grigore Alexandru Ghica
Domnie	24 ianuarie 1859–23 februarie 1866
Născut	1804
	Botoșani, Moldova
Decedat	1857
	Paris, Franța
Casa Regală	niciuna

Grigore Alexandru Ghica (n. 1807- d. 1857), a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. S-a născut la 1807 și a murit la 1857 și este fiul lui Alexandru G. Ghica. A fost ultimul domnitor al Principatului Moldova.
În prima domnie este numit din mai 1849, dar ia tronul în octombrie. Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza, este numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman, în același timp cu numirea lui Barbu Știrbei în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătățiri în ceea ce privește bunăstarea țării: lucrări publice, școala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor și a importurilor prin coborîrea vămii de la 12%, la 5%.
Cele mai importante acte sunt însă organizarea agriculturii și a învățământului public în 1851. În primul domeniu se reglementează raporturile dintre proprietari și muncitori, aducând astfel o îmbunătățire a situației țăranilor, prin scăderea zilelor de muncă, oprind folosirea lor la alte lucrări decât cele agricole, desființează dijma, mărește imașul și ușurează condițiile de strămutare. Din punct de vedere al învățământului, se prevăd trei grade cu predare obligatorie în limba româna peste tot și la toate gradele, chiar și la cele de limbi străine. Se înființează două facultăți, de drept și filosofie, la Academia Mihăileană, seminariile se organizează pe același principii ca și facultățile teologice, se înființează Institutul Gregorian sau orfanotrofic, germenul facultății de medicină, fiind ajutați copiii găsiți și femeile gravide și sărace, la care se adaugă: școala de moșit, școala de chirurgie și ospiciul de infirmi de la Galata.
Reușește să îndrepte starea precară financiară a țării în care se afla după Revoluția de la 1848 și după ocupațiile ruso-turce (1853). Dar tot acum izbucnește un nou război ruso-turc și rușii în iunie 1853 intră în Moldova. Ghica este nevoit să se retragă la Viena. Țara este condusă de viceguvernatorul Urssoff, aflat sub ordinele guvernatorului general, baronul Budberg. Războiul luând caracter european, și aliații Porții atacând Crimeea, rușii se retrag, și conform înțelegerii, în 1854 austriecii îi înlocuiesc, ocupând țara. Odată cu aceștia reintră și Ghica în octombrie. Din acest moment, guvernul său se mărginește la soluționarea problemelor curente și de a găsi mijloace pentru a satisface cheltuielile ocupanților, care cresc până când bugetul țării prezintă în 1856 un deficit de 7 milioane de lei.
Termenul său de domnie expiră odată cu Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului și în locul lui a fost numit un caimacam, până la numirea definitivă a lui Teodor Balș.
A fost un adept al principiilor naționale, dar acționează și pentru emanciparea țiganilor, pentru libertatea presei, încurajează cultura (tipăreste în 1853 Cronica lui Gheorghe Șincai), a introdus și telegraful și a fost cel care a promulgat legea privind reformarea corpului slujitorilor, în fapt prima lege a jandarmeriei române. Începuse să lupte chiar oficial pentru unire, rezervându-și toate forțele de luptă pentru realizarea acestui măreț vis al principatelor și continuă lupta și după părăsirea tronului la adăpostul puterilor apusene.

Predecesor: Mihail Sturdza	Domnitor al Moldovei 1849 - 1853	Succesor: Ocupație rusă
Predecesor: Ocupație rusă	Domnitor al Moldovei 1854 - 1856	Succesor: Consiliu administrativ

Octav Bancila

2010-09-23T14:20:00.000-07:00

Octav Băncilă
Autoportret
(1872-1944)

Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872, Botoșani - d. 3 aprilie 1944, București) a fost un pictor realist român și activist politic de stânga.
A fost fiul lui Vasile Băncilă și al Profirei, născută Neculce, descendentă a cronicarului. Rămas orfan la vîrsta de patru ani, și-a petrecut copilăria în casa surorii mai mari, Sofia, căsătorită la Iași cu Ioan Nădejde, unul dintre fondatorii revistei Contemporanul. Octav Băncilă a urmat școala primară și două clase la Liceul Ștefan cel Mare, după care în 1887, s-a înscris la „Școala de Arte Frumoase” din Iași. Anii de studii la această școală, unde i-a avut profesori pe Gh. Panaiteanu Bardasare și C.D. Stahi, i-au dat posibilitatea să-și însușească o serioasă pregătire profesională. Între 1894–1898, și-a continuat studiile la „Academia de Arte Frumoase” din München. În Germania a avut ocazia să lucreze în atelierele pictorilor Haschbe și Lenbach, realizînd și expoziții personale cu lucrările create în acea perioadă. Apoi se duce în Italia, unde studiază operele lăsate de Renașterea italiană.
Întors la Iași, Octav Băncilă s-a afirmat cu toată vigoarea talentului său în primele decenii ale secolului al XX-lea, într-o epocă de puternice frământări sociale. Și-a închinat cei mai avântați ani din viață – mai ales între 1905–1916 – cauzei muncitorimii și țărănimii. În numeroase lucrări, ca Muncitorul (1911), Grevistul, Întrunire (1914), Pax (1915), el a zugrăvit chipul muncitorului. De asemenea, el a consacrat temei țărănești numeroase tablouri. Răscoalele din 1907 i-au inspirat 15 lucrări, dintre care amintim: Înainte de 1907; 1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormîntarea, După răscoale, Historia. A înfățișat și alte laturi ale vieții țăranilor, legate de munca și de momentele de repaos în mijlocul naturii, dar opera sa cuprinde și portrete, peisaje, flori și naturi statice.
Octav Băncilă a fost profesor de desen și caligrafie la Școala normală „Vasile Lupu” (1901) și la Gimnaziul „Ștefan cel Mare”, iar în perioada 1916-1937 a fost numit profesor la „Școala de Belle Arte” din Iași. În perioada 1908-1935 și-a prezentat lucrările în cadrul unor expoziții deschise la Iași și București, singur sau alături de alți mari artiști ai vremii, Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu. În anul 1942 a participat la expoziția colectivă a Salonului Moldovei, unde a primit Premiul Național.

Gheorghe Avramescu

2010-09-23T14:17:00.001-07:00

Generalul Gheorghe Avramescu.

Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884 - d. 3 martie 1945 ? ) a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al doilea război mondial. În ciuda meritelor sale, a fost arestat de autoritățile militare sovietice și există suspiciunea că ar fi fost executat de NKVD.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Tinerețea și începutul carierei militare

Gheorghe Avramescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1884 în județul Botoșani într-o familie modestă de țărani. În anul 1906 a fost admis la Școala de infanterie din București, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. S-a căsătorit în 1913 cu Adela Gologan. A participat la luptele celui de-al doilea război balcanic, după terminarea căruia a urmat cursurile Școlii Superioare de Război.

[modifică] Primul război mondial

La intrarea României în primul război mondial, căpitanul Gheorghe Avramescu s-a aflat dislocat la comanda unei companii în Dobrogea. A luat parte al luptele din Dobrogea de la Parachioi – Calaici, Mulciova, Perveli și Muratan. S-a distins în luptele pentru apărarea Bucureștiului (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916), și în timpul retragerii în Moldova în luptele de la Urziceni, Glodeanu Sărat și Pogoanele.
Pentru faptele sale din această campanie a fot decorat în anul 1917 cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. A luat parte la bătălia de la Mărășești în calitate de comandant de batalion. Pentru faptele sale de arme a primit Ordinul Coroana României, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară. În anul 1918 a fost numit în Statul Major al Diviziei 1 vânători de munte, deși nu terminase cursurile Școlii Superioare de Război. A fost trimis să-și desăvârșească studiile militare, dar decretarea mobilizării și reintrarea României în război l-au determinat să se reîntoarcă la Divizia 1 de vânători de munte. După încheierea luptelor din Ungaria împotriva Republicii Sfaturilor, a absolvit Școala Superioară de Război, al doilea din promoția sa. Până în 1932 a îndeplinit diferite funcții de comandă în mai multe unități militare, când în octombrie a fost numit șef al Biroului 6 transport al Marelui Stat Major. În anul 1935 a fost avansat la gradul de general de brigadă, iar în 1940 la gradul de general de divizie.

[modifică] Al doilea război mondial

Generalul Gheorghe Avramescu împreună cu generalul Corneliu Dragalina pe front.

Declanșarea celui de-al doilea război mondial l-a găsit la comanda Corpului Vânătorilor de munte, cu care a participat la eliberarea Bucovinei (iunie 1941). Pentru realizările sale din această perioadă a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a și Ordinul german Crucea de Fier clasele a II-a și I.
A participat la înaintarea Armatei a 11-a germană asigurându-i cu oamenii săi securitatea flancului stâng. A participat la luptele din Crimeea și cele pentru cucerirea Sevastopolului. Corpul vânătorilor de munte a fost subordonat Armatei a 11-a germane și comandantului acesteia feldmareșaul Erich von Manstein. Au existat perioade în 1941 în care unitățile vânătorilor de munte români au fost subordonate nemijlocit diverselor corpuri germane. Generalul Avramescu a protestat față de această situație și ca urmare, vânătorilor de munte din subordinea sa le-a fost stribuit propriul sector de luptă în momentul asaltului final asupra Sevastopolului. Pentru faptele de arme din timpul campaniei din Crimeea, generalul Avramescu a primit Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a II-a și Crucea Germană de Aur. În perioada următoare, Generalul Avramescu nu a participat direct la lupte, rămânând încartiruit în Crimeea. În această perioadă a luat inițiativa organizării cantinei săracilor din Simferopol, unde erau hrăniți zilnic peste 2.000 de nevoiași.
La sfârșitul anului 1943, generalul Gheorghe Avramescu a fost transferat la comanda unui corp de armată în Transnistria, în fruntea căruia a participat la luptele din Moldova din 1944. La data de 1 august 1944, în ajunul declanșării Operațiunii Iași-Chișinău a preluat comanda efectivă a Armatei a 4-a, în lipsa comandantului de drept, generalul Ioan Mihail Racoviță. Pe 20 august 1944, generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu. Ca urmare, a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului.
După arestarea lui Antonescu de pe 23 august 1944, generalul Avramescu s-a reîntors la comanda unui corp de armată, pentru ca pe 4 septembrie să fie numit în fruntea noii Armate a 4-a, pe care a condus-o în luptele din Transilvania. Pe 25 octombrie 1944, militarii români de sub comanda Generalului Avramescu a eliberat Careiul, ultima localitate românească dintre cele cedate prin Dictatul de la Viena din 1940. În toamna anului 1944, a fost înaintat la gradul de general de armată.
Trupele comandate de Avramescu au continuat luptele forțând cursul râului Tisa și mai apoi pe valea Hernadului și prin Muntii Hegyalja, pâna în Slovacia.
În cadrul colaborării cu Armata Roșie, armata română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizioanare a trupelor din subordinea sa și a misiunilor de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează "sabotajului ofițerilor din vechiul regim”.
În această perioadă a apărut un raport cu privire la o pretinsă tentativă de dezertare a generalului Avramescu, poate pentru că ginerele său dezertase deja la germani. Conform memoriilor lui Gheorghe Mihail, generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, l-a chemat pe Avramescu pentru a-i arăta un denunț prin care se afirma că generalul Avramescu ar fi luat legătura cu trupele germane din fața sa. Dat fiind faptul că generalul Avramescu mai avea doar o lună până la atingerea vârstei de pensionare, Constantin Sănătescu i-a acordat la 11 ianuarie 1945 un concediu de 25 de zile mai înainte de a-l trece în rezervă.
Comnadantul Frontul al 2-lea Ucrainian, mareșalul Malinovski, a cerut reîntoarcerea la comanda trupelor române a generalului Avramescu, pretextând că Armata a 4-a a pierdut 50% din capacitatea operativă după plecarea comandantului ei, lucru cel puțin discutabil, dată fiind deosebita competență a noului comandant, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu. Revenit la comandă la 19 februarie 1945, generalul Avramescu a condus cu succes luptele din prima fază a Operațiunii Zvolen – Banska Bystica din Slovacia.

[modifică] Moartea generalului Avramescu

Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofițerilor din delegația română li s-a comunicat că Avramescu și generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemați de mareșalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenții pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-s sfătuit să ceară lămuriri Ministerul Apărării sau Statul Major Român.
Pe 3 martie 1945, Adela, soția generalului și fiica sa, Felicia, au fost arestate și trimise în Siberia. Felicia s-a sinucis, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.
Autoritățile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeași zi cu arestarea soției și fiicei sale, într-un atac aerian asupra mașinii cu care era transportat, iar trupul neînsuflețit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, mașina în care era transportat a fost lovită de un singur glonț, care s-a întâmplat să-l ucida pe general.
"Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istoricã, fiind așteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanțelor morții sale.
Pe 23 octombrie 2000, rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România și au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

[modifică] Decorații

Ordinul Mihai Viteazul cl. II - prin DR 2549/1.09.1942 (general de corp de armată, comandantul Corpului de Munte)
Ordinul Mihai Viteazul cl. III - prin DR 2886/17.10.1941 (general de divizie, comandantul Corpului de Munte)
Ordinul Mihai Viteazul cl. III cu spade - prin DR 2254/ 15.11.1944 (general de corp de armată, comandantul Armatei 1)
Crucea de Fier cl. I - 29 iulie 1941
Crucea de Fier cl. II - 29 iulie 1941

Elie Radu

2010-09-23T14:14:00.000-07:00

Elie Radu

Acad. Elie Radu.

Elie Radu (n. 20 aprilie 1853, Botoșani - d. 10 octombrie 1931) a fost un inginer constructor de poduri și șosele, pedagog și academician român. S-a dovedit un luptator pentru drepturile profesionale ale inginerilor, a stimulat și a îndrumat creația inginerească. A deținut funcția de președinte al Societății Politehnice în anii 1898, 1903 și 1904.

[modifică] Studii

Elie Radu a văzut lumina zilei într-o epocă de mari prefaceri pentru Moldova, la 20 aprilie 1853, la Botoșani. După absolvirea școlii primare și a gimnaziului la Botoșani, a fost trimis la Iași ca sa-și continue studiile la Universitatea Mihăileană. Tatăl său, om receptiv pentru progres și învățătură, l-a încurajat pe Elie în hotărârea lui de a deveni inginer. Astfel, tânărul Elie a plecat la Bruxelles, în anul 1872, unde a urmat cursurile la Școala Politehnică, pe care a absolivit-o în 1877, obținând tiltlul de inginer diplomat. În decembrie 1877, după întoarcerea în țară, își realizează visul adolescenței intrând în serviciul Ministerului Lucrărilor Publice, unde debutează ca inginer alături de Anghel Saligny (1854-1920), la controlul liniei ferate Ploiești-Predeal.

[modifică] Proiecte și lucrări realizate

Elie Radu a contribuit la construirea șoselelor transcarpatice, realizate după Marea Unire cu Transilvania. În Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcții ca subdirector, director și director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I. A construit 650 km de căi ferate după concepții proprii. Una dintre cele mai importante trasee de cale ferată realizate de el este linia Târgu Ocna - Comănești - Palanca. A proiectat și realizat numeroase poduri din beton armat și tabliere metalice, o realizare deosebită fiind considerată legarea malurilor Siretului prin opt poduri. În 1889, Elie Radu realizează o stație de captare a apei subterane la Bragadiru, unică în Europa, și prima rețea de alimentare a orașului București. Ulterior a mai realizat și alimentarea cu apă a orașelor Botoșani, Sinaia, Drobeta Turnu-Severin, Târgoviște, Iași. I se datorează proiectarea și construirea a 60 de clădiri de gări, remarcabile fiind cele de la Curtea de Argeș, Comănești și Galați. Sub conducerea sa a fost proiectată si realizată construcția clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

[modifică] Activitatea didactică

În 1894, a fost numit profesor la Școala Națională de Poduri și Construcții Civile, unde a predat cursurile de Trigonometrie, Poduri și Construcții Civile. La înființarea Școlii Politehnice din București, în 1920, va preda aici cursurile: Edilitate, care se referea la canalizarea și aprovizionarea cu apă a centrelor urbane și Procedee generale de construcții. Având în vedere realizările sale importante, Academia Română l-a ales Membru de Onoare în anul 1927.
S-a stins din viață la 10 octombrie 1931, la vârsta de 78 de ani, după o muncă neîntreruptă, lăsând în urmă o operă pentru eternitate.

Constantin Gane

2010-09-23T14:11:00.000-07:00

CONSTANTIN I. GANE

Nicolae Nitã

      Scriitorul de mai târziu, Constantin I. Gane, s'a nãscut la 27 Martie 1885 la Botosani. Studiile primare si secundare în orasul natal; superioare, în Germania, la Universitatea din Rostock de unde obtine titlul de Doctor in Drept (1910). Premiul "Gheorghe Asachi" al Academiei Române (1933). Scriitor de seamã, publicist. A prezentat în chip romantat în lucrãrile sale, numeroase momente importante din istoria Neamului Românesc, întemeiate însã pe cunoasterea perfectã a bazei documentare. Si-a adus o contributie masivã la conturarea imaginii vietii cotidiene în Principatele Române si în domeniul genealogiei. Portretist iscusit. A condus revista "Sânzana", Bucuresti.       In ultimul volum (III) al lucrãrii sale de cãpãtâi, "Trecute vieti de Doamne si Domnite", C. Gane scria: "Nu-mi pot continua cartea, cãci a fost ucis Cãpitanul meu si al Neamului".
      Condamnat de regimul comunist la multi ani de închisoare, a înfruntat cu mare curaj teroarea si sãlbãticiile la care a fost supus de cerberii comunisti, fãrã a ceda din convingerile sale legionare.
      Asasinat din ordinul regimului comunist în închisoarea Aiud la 12 Aprilie 1962(?), la vârsta de 77 de ani si apoi aruncat intr'o groapã comunã.

Isidore Isou

2010-09-23T14:09:00.000-07:00

Isidore Isou (născut Ioan-Isidor Goldstein pe 31 ianuarie 1925, decedat pe 28 iulie 2007) a fost un poet, critic de film și artist vizual francez de origine română. El a fost fondatorul lettrismului, o mișcare artistică și literară inspirată mai ales din dadaism și suprarealism.

Grigore Antipa

2010-09-23T14:03:00.000-07:00

Grigore Antipa

Acad. prof. dr. Grigore Antipa, director al Muzeului naţional de istorie naturală (1892-1944).

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani, d. 9 martie 1944, București) a fost un naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este întemeietorul Muzeului Național de Istorie Naturală din București, care îi poartă numele.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Studii

A făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Și-a continuat cercetările științifice în Franța și Italia. Din această perioadă datează un studiu asupra evoluției glandei timus la pești.

[modifică] Cariera

În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul "Elisabeta". Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.
Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa "Geonomie"^[1] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi prin piscicultură).
A fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală (1892 - 1944). Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie. L-a recomandat ca șef de secție pe oceanologul și biologul Mihai C. Băcescu.

Ruxandra şi Nicolae Sofian,

2010-09-23T13:57:00.000-07:00

Morminte celebre condamnate la paragină

Situate în imediata vecinătate a Bisericii Cimitirului „Pacea” din municipiul Botoşani, mormintele şi monumentul care eternizează memoria unor mari filantropi ai Botoşanilor secolului al XIX-lea, Ruxandra şi Nicolae Sofian, ctitori de acte cu bătaie lungă în folosul botoşănenilor, se pierd, la rându-le, printre obişnuitele bălării ale cimitirelor botoşănene, departe de a fi pusă în valoarea lor patrimonială, ca în cazul atâtor monumente aflătoare la noi, este drept, ceva mai puţine ca în alte centre ale ţării. Ruxandra Sofian (1827-1896), bunăoară, s-a afirmat aici, la Botoşani, în condiţiile dificile ale susţinerii Războiului de Neatârnare, din 1877-1878, în acţiunea colectării de bani şi ofrande pentru ostaşii români răniţi, fii bravi ai Botoşanilor, activând în Comitetul (Societatea) Doamnelor din Botoşani, ca membră în comitetul său executiv, pus sub preşedinţia Reginei Elisabeta, având ca sarcină „să primească în îngrijire banii şi obiectele ce se vor oferi de către filantropii de ambele sexe, în ajutorul ostaşilor noştri răniţi”. Misiunea onorantă şi îndeplinită. Apoi, prin baluri, serbări, concerte ş.a., Comitetul Societăţii Femeilor (Doamnelor) Române al Societăţii Reuniunii Doamnelor Române din Botoşani, Ruxandra Sofian şi-a adus aportul la numeroase acte de caritate în folosul Botoşanilor şi al botoşănenilor. Într-o vreme, sediul acestor societăţi filantropice s-a aflat în Casa Nicolae Sofian – Arapu, aflată în parcul aferent actualului Spital Judeţean „Mavromati”, cu faţa la Bulevardul Eminescu, pisania de pe porticul casei consemnând – „Acest sfânt locaş cu hramul Sfântului Nicolae s-au făcut din nou, din temelii, la anul 1838, de d. Stolnicul Neculai Sofian cu a sa cheltuială spre vecinica pomenire a părinţilor săi şi a tot neamul”. Am mai adăuga că mulţi săraci ai Botoşanilor au beneficiat, la sfârşitul secolului al XIX-lea de generozitatea şi caritatea actelor Ruxandrei Sofian, ca în 1889, 1890, 1891 ş.a. Neculai Sofian (1812-1900) s-a dovedit un mare filantrop al Botoşanilor, unele dintre actele sale dăinuind şi în ziua de astăzi, cu precădere frumoasa bijuterie arhitectonică a municipiului, „Casa Sofian”, din păcate, în paragină şi ea. Dispariţia sa din viaţă, în 1900, n-a trecut neobservată, mass-media locală şi centrală consemnându-i faptele – „Defunctul şi-a lăsat întreaga avere (3 milioane) azilului de bătrâni din Botoşani, înfiinţat de dânsul, cu condiţia ca numărul paturilor să sporească de la 25 la 50, să se înfiinţeze 4 şcoli agronomice pe moşiile sale şi să se împartă în fiecare an la Sf. Nicolae câte o mie lei celor mai sărace familii de săteni de pe moşiile sale” („Albina”, 1 octombrie 1900). Mai insistăm asupra marilor sale acte filantropice, spicuind şi din Testamentul său – „Institutul Nicolae Sofian (n.n. actuala „Casă Sofian”), legatarul meu universal, va înfiinţa şi întreţine câte o şcoală practică de agricultură pe moşiile mele Havârna şi Livenii din judeţul Dorohoi, Zosinu sau Băluşenii din judeţul Botoşani, precum şi pe Pilipăuţii din judeţul Dorohoi. Partea mea din moşia Pilipăuţi, lăsată institutului de defuncta mea soţie Ruxandra Sofian va fi anume afectată, conform testamentului acesteia, la întreţinerea ospiciului de infirmi, înfiinţat de mine în oraşul Botoşani şi dependinţe tot de instituit (…) Institutul va da la 20 de şcolari sărmani din oraşul Botoşani câte o bursă lunară până la 20 lei…”. Să mai spunem că Neculai Sofian a fost, o vreme, şi primar al urbei Botoşanilor, ca şi senator, întru înţelegerea mai corectă a personalităţii sale. Sunt toate acestea argumente în plus pentru cinstirea celor doi filantropi, Ruxandra şi Nicolae Sofian, motivând restaurarea monumentului din Cimitirul „Pacea”, prin lipirea la loc a îngerului de bronz din partea dreaptă, recuperat după o încercare de furt, aflat la biserică, eventual şi a cununii de lauri, tot de bronz, prin reconstituirea ei, în cazul în care nu se mai păstrează. Nici un efort, în acest sens bun nu este de nesocotit, dimpotrivă. Mai menţionăm că ilustraţia textului aparţine lui Eduard Setnic.

Max Blecher

2010-09-23T12:42:00.001-07:00

Marcel (Max) Blecher

Naștere –	(8 septembrie 1909 Botoșani, județul Botosani
Profesiune –	prozator, romancier,
Naționalitate –	român
Operă/e de debut –	Întâmplări în irealitatea imediată

Marcel (Max) Blecher (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.
Își întrerupe cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale: Max Blecher suferea de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. A fost internat în cîteva sanatorii, întâi la Berck-sur-mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția. Apoi a fost internat în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Suferințele sale atroce l-au impresionat profund pe Mihail Sebastian care a făcut din Max Blecher un personaj foarte important al Jurnalului său.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Poetul

O primă și ultimă plachetă de versuri, intitulată Corp transparent (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenționale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat de altfel să-și tipărească și cele trei romane și cu el avea să poarte o corespondență asiduă.

[modifică] Romancierul

Romanul său de debut, Întâmplări din irealitatea imediată este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, "țintuit la pat" de o boală cumplită. Inimi cicatrizate - roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un "jurnal de sanatoriu", închid trăirile sale. Tînărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka. Corpul lui avea, într-adevăr, "să se frângă... ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă".

[modifică] Caracterizări

Marcel Blecher a fost "...un scriitor unic... un remarcabil stilist... și prin simțul de umor prin care autorul încearcă să depășească latura tragică a existenței sale" (Camil Baltazar).
"Blecher nu este un înstrăinat de evreism, ci, dimpotrivă, nu numai colaborarile sale... dovedesc... o vibrantă și autentică personalitate iudaică..." (Ury Benador). E unul dintre eroii faimosului jurnal al lui Mihail Sebastian.

[modifică] Opere

Corp transparent, 1934

Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936

Inimi cicatrizate, 1937

Inimi cicatrizate, 1970 (antologie și prefață de D. Pillat)

Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)

Întâmplari în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, Editura Gramar, București, 1995 (ediție îngrijită, prefațată și cu un curriculum vitae de T. Vargolici)

Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondență, Editura Vinea & Editura Aius, București și Craiova, 1999

Max Blecher, mai puțin cunoscut, Editura Hasefer, București, 2000 (mai conține Scrisori către Geo și Elisabeta Bogza)
Intamplari in realitatea imediata.Inimi cicratizate. Vizuina luminata [Craiova], Editura Aius [2009], (prefata de Constantin M. Popa)

[modifică] Monografiii despre Max Blecher

1. Ailenei, Sergiu, Introducere în opera lui M. Blecher, Iași, Editura Alfa, 2003
2. Băicuș, Iulian, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universității din București, 2000
3. Țeposu, Radu G., Suferințele tînărului Blecher, București, Editura Minerva, 1996

[modifică] Studii despre Max Blecher

1. Țeposu, Radu G., În căutarea identității pierdute prefața la volumul Max Blecher, Opere complete
2. Manolescu, Nicolae, Prin niște locuri rele în tratatul critic despre romanul românesc Arca lui Noe, București, Editura Gramar, 1998
3. Negoițescu, Ion, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om” în Engrame, București, Editura Albatros, 1975
4. Pillat, Dinu, M. Blecher în Mozaic istorico- literar Secolul XX, București, Editura pentru literatură, 1969

Alexandru Graur

2010-09-23T12:39:00.000-07:00

Alexandru Graur

Alexandru Graur

Membru titular al Academiei Române

Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani - d. 9 iulie 1988) este o figură marcantă a lingvisticii românești, savant român de origine evreiască (Alter Braurer). Fiul său, Dumitru Graur, este comentator sportiv.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Biografie

[modifică] Studii

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București, fiind licențiat în filologie clasică și limba română (1922). Între 1924-1929 studiază la Paris, unde obține diploma la École Pratique des Hautes Études și își susține doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indoeuropeană. Revenit la București, îmbrățișează activitatea didactică și, paralel, publică studii în diverse periodice.

[modifică] Cariera

Înființează și conduce (1941-1944) Liceul particular evreiesc. În 1946 este încadrat în învățământul superior și va funcționa ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 este decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 este director al Editurii Academiei.
Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu, a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

[modifică] Opera

[modifică] Volume

Nom d‘agent et adjectif en roumain, Paris, Champion, 1929
Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954
Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1955 (variantă nouă, 1960)
Fondul principal al limbii române, București, Editura Știintțfică, 1957
Introducere în lingvistică, București, Editura Științifică, 1958 (ed. a II-a, 1965; ediția a III-a, 1972)
Evoluția limbii române. Privire sintetică, București, Editura Științifică, 1963
Etimologii românești, București, Editura Academiei, 1963
La romanité du Roumain, București, Editura Academiei, 1965
The Romance Character of Romanian, București, Editura Academiei, 1965
Nume de persoane, București, Editura Științifică, 1965
Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică, 1968
Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Științifică, 1970
Puțină... aritmetică, București, Editura Științifică, 1971
Nume de locuri, București, Editura Științifică, 1972
Lingvistica pe înțelesul tuturor, București, Editura Enciclopedică, 1972
Gramatica azi, București, Editura Academiei, 1973
Mic tratat de ortografie, București, Editura Științifică, 1974
Alte etimologii românești, București, Editura Academiei, 1975
„Capcanele” limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
Dicționar de cuvinte călătoare, București, Editura Albatros, 1978
Cuvinte înrudite, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
Dicționar al greșelilor de limbă, București, Editura Academiei., 1982
Puțină gramatică, I-II, București, Editura Academiei, 1987
Ortografia pentru toți, București, Editura Teora, 1995

[modifică] Lucrări colective

Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Științifică, 1961 (în colaborare cu Lucia Wald; ediția a II-a, 1965; ediția a III-a, 1977)
Gramatica limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei, 1963; 1966 (coordonare)
Istoria limbii române. I. Limba latină, București, Editura Academiei, 1965 (redactor responsabil)
Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1972 (în colaborare)

[modifică] Afilieri

Membru al Societății de Lingvistică din Paris (1921)
Membru corespondent (din 1948) și membru titular al Academiei Române (din 1955)
Președinte al Societății de Studii Clasice (1958-1988)

[modifică] Premii și distincții

Premiul Bibesco al Societății de Lingvistică din Paris (1932, 1936)
Premiul de Stat (1954)
Om de știință emerit (1964)

[modifică] Bibliografie

Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978
Academia Română: Lista membrilor, litera G
Comunitatea evreiască din România: Alexandru Graur
EduSoft: Alexandru Graur

Dumitru Murarasu

2010-09-23T12:37:00.000-07:00

Biografie

Dimitrie, acesta fiind adevăratul lui nume de botez, este fiul lui Haralambie Murărașu, preot din Botoșani. Studiile superioare le-a făcut la București și la Paris. A fost membru al Școlii Române din Franța (Fontenay-aux-Roses). Doctor în litere (București). A fost profesor la Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu" și la Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la instaurarea regimului comunist.
Este cunoscut îndeosebi ca exeget al operei lui Mihai Eminescu: Comentarii eminesciene (1967), Mihai Eminescu. Viața și opera (1983). Publică mai multe ediții critice, volumele de Poezii (1970-1972) ale lui Eminescu fiind considerate ca o ediție de referință a operei poetului. Este autorul unei Istorii a literaturii române (1941), precum și al unor traduceri din limba latină: Lucrețiu, Poemul naturii (1933) , Vergiliu, Eneida (1956).
Dumitru Murărașu (n. 26 noiembrie 1896, Botoșani - d. 19 octombrie 1984, București) a fost un istoric literar, editor și traducător român.

Dumitru MURARASU - biografie - (opera si scrierile)

n. 26 nov. 1896, Botosani - m. 10 oct. 1984, Bucuresti.

Istoric literar.

Fiul preotului Haralamb Murarasu si al Profirei (n. Gheorghiu).

Bacalaureat in 1915; intrerupe studiile la Facultatea de Litere inceputa la Bucuresti, pentru a lua parte la razboi ca sublocotenent pe front, si o termina abia in 1921; licentiatul franceza si romana. Prof. secundar la Reghin (1921-1923), asistent la seminarul lui MURARASU Dragomirescu (1923-1925), bursier la Scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses (1925-1929), dr. in litere in 1932, cu o teza despre Nationalismul lui Emi/iescu. Din 1931, profesor la Liceul „Aurel Vlaicu", conf. la Seminarul Pedagogic Universitar si prof. la Acad. de inalte Studii Comerciale din Bucuresti. Din 1941, redactor la rev. Tinerimea romana, functionar la Fabrica Pipera, dupa 1948, pensionat in 1957. Afirmat ca cercetator al poeziei Renasterii franceze, MURARASU se face cunoscut in tara ca un laborios cercetator al textelor eminesciene. Principala sa realizare este o excelenta ed. a Poeziilor lui Eminescu in trei voi., reeditata de doua ori, si a Literaturii populare, culese si prelucrate de Eminescu. Istoric literar de factura traditionalista.

Indreptandu-si initial atentia spre un domeniu mai degraba de eruditie, MURARASU se specializeaza la Paris cu Pierre Chamard in literatura Renasterii franceze si debuteaza cu un studiu despre poezia neolatina si renasterea clasicismului antic in Franta. Poezia latina a eruditilor francezi din prima jumatate a secolului al XVI-lea, „fruit naturel de 1 humanisme", este interesanta pentru autor intrucat ea exprima „le mouvement intellectuel de l epoque"; fara sa insiste asupra artei literare a acestei poezii epigonice, autorul analizeaza cu metoda si suplete acea „etat d esprit" pe care ea o exprima. Critica franceza primeste bine aceasta carte care „a nettement degage Ies caracteres generaux de la poesie neo-latine" si care „insiste avec raison sur Ies origines nationales" Dar studiile sale in acest domeniu nu vor avea alta urmare pentru ca, intors in tara, MURARASU va deveni profesor secundar de limba si literatura romana si se va dedica de acum inainte studiului clasicilor romani si problemelor legate de studiul literaturii in scoala (Lectura particulara si biblioteca scolara, 1939, in colaborare). Domeniul rezistent al activitatii sale de acum inainte este, insa, cercetarea eminesciana, nu atat aceea ideologica, despre nationalismul lui Eminescu, teza sa din 1932, care prezinta totusi sugestii fertile precum aceea despre caracterul „taranesc" al viziunii economice eminesciene sau despre problema limbii in ansamblul teoriilor sale cu privire la civilizatia nationala, ci mai ales studiile despre relatia poetului cu literatura populara si cele comparatiste, mici monografii documentare despre Eminescu si clasicismul greco-latin, despre raporturile cu moralistul suedez Oxenstiema, cu Schopenhauer s. a.. Concretizate sub forma unei editii a textelor eminesciene de literatura populara (culegeri, extrase, comentarii, prelucrari), revazuta si reeditata de mai multe ori, aceste studii comporta o cercetare si note care epuizeaza in linii mari datele concrete ale problemei, staruie asupra izvoarelor, prelucrarilor si imitatiilor reminiscentelor si influentelor folclorice in opera poetului. Spre deosebire de alte editii, aceasta „pastreaza unitatea culegerilor asa cum o atesta manuscrisele lui Eminescu", considerand ca si structura suitelor in sine este revelatoare si ca ea evidentiaza „un adanc cunoscator si intelegator al folclorului". in alt studiu, autorul pune in valoare traducerile si imitatiile din poetii clasici, precum si incercarile de versificare in metru antic ale poetului, luminand lungul drum la capatul caruia vom gasi celebra Oda. Remarcabila si, din multe puncte de vedere, neintrecuta este editia poeziilor lui Eminescu, care aduce unele corecturi indiscutabile unor poezii importante (Calin nebunul, Epigonii, Codru si salon etc); una din principalele inovatii ale editiei este publicarea cronologica a textelor, antume si postume, nefiind diferentiate decat prin corpul de litera, ceea ce creeaza mari facilitati cititorului, dar a cerut din partea editorului un efort suplimentar pentru precizarea sau aproximarea datarii nu doar a textelor izolate, ci si a ciclurilor si a marilor constructii din care se rup ulterior bucati dezvoltate independent, aspect oarecum neglijat pana atunci. Editia este insotita de un foarte bogat material documentar, cuprins in comentariile finale. Din substanta acestor bogate studii documentare, comparatiste si istoric o-literare care sunt mult mai ample decat a putut cuprinde capitolul de note al editiei, se nutreste si materia volumului aparut anterior, de comentarii eminesciene (1967); el cuprinde largi incursiuni in istoria genezei, critica filosofica, anecdotica, studiul comparat si, mai ales, in diversitatea interpretarilor posibile in cazul catorva dintre cele mai cunoscute poezii: Epigonii, Mortua est, Rugaciunea unui dac s.a. Din aceeasi substanta documentara foarte vasta decurge si ultima carte pe care autorul a putut s-o vada tiparita, Mihai Eminescu. Viata si opera, in care parcursul biografic impleteste detalii ale existentei cu circumstante ale realizarii sau desavarsirii marilor texte. Comparata -defavorabil - cu cartea lui Calinescu la aparitie, monografia are insa meritul unui echilibru intre parti si intre document si reconstituire care o face utila. Istoria literaturii romane, aparuta in patru editii pana in 1946 si apoi reeditata in strainatate, este un manual didactic si trebuie judecata ca atare. Peste schematismul inevitabil pentru o asemenea intreprindere si dincolo de animozitatile particulare ale autorului, unele inacceptabile, cartea aducea o utila trecere in revista a principalelor directii culturale ale literaturii romane, cu puncte de vedere validate de opinia generala („cei patru stalpi ai boltii" literaturii interbelice ar fi Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi si Blaga) sau chiar de o fericita si justificata indrazneala, precum importanta acordata in epoca lui Chezarie de Ramnic.

OPERA

La poesie neo-latine et la Renaissance des let-tres antique en France (1500-1549), Paris, 1928; Nationalismul lui Eminescu, Bucuresti, 1932 (ed. II, 1992); Eminescu si clasicismul greco-latin. Bucuresti, 1932; Istoria literaturii romane. Bucuresti, 1940 (ed. II, 1941; ed. III, 1943; ed. IV 1946; o noua ed., Madrid, 1959); Comentarii eminesciene. Bucuresti, 1967; Mihai Eminescu, Viata si opera, Bucuresti, 1983. Traduceri: Lucretiu, Poemul naturii, in romaneste de ~, Bucuresti, 1934 (alta ed. 1947); Vergiliu, Eneida, in romaneste de ~, studiu introductiv si comentarii de H. Mihaescu, Bucuresti, 1956; Bucolice. Georgice, in romaneste de T. Naum si ~, pref. G. Gutu, Bucuresti, 1967.

REFERINTE CRITICE

Pierre Jourda, in Revue d his-toire litteraire de la France, nr. 2, 1929; G. Calinescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 594, 1932; MURARASU Bucur, Istoriografia; MURARASU Anghelescu, in Romania literara, nr. 41, 1981; V. Stoleru, in Buletinul Societatii de stiinte fdo-logice pe anul 1985 ; G. Calinescu, Cronici literare si recenzii, I, 1991.

Sofia Nadejde ( sora lui Octav Bancila)

2010-09-23T12:01:00.000-07:00

Sofia Nădejde

Sofia Nădejde (n. Băncilă, 14 septembrie 1856, Botoșani - d. 11 iunie 1946, București) a fost o publicistă, prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă. A fost soția lui Ioan Nădejde și sora pictorului Octav Băncilă [1].

Sofia Nădejde (n. Băncilă) s-a născut la Botoșani fiind fiica lui Vasile Băncilă Gheorghiu și Puheria-Profira Neculae, țărani liberi (răzeși). Sofia a studiat la „Pensionul Glowaska” din Botoșani iar în 1874 s-a căsătorit cu Ion Nădejde (1854 - 1928), cu care a avut șase copii.După stabilirea la Iași în 1876 a început o activitate febrilă în mișcarea socialistă. A debutat publicistic în „Femeia română”, București, cu o pledoarie pentru emaniparea femeii și a continuat să publice în „Contemporanul”, la Iași. Se afirmă ca un lider al mișcării feministe [2]. În 1884 conduce „Evenimentul literar”, apărut la Iași. În același an a început activitatea la București unde a ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, dar și în restul țării. În 1897 devine președinta Congresului al IV-lea al PSDMR. A scris schițe, nuvele, romane, teatru.

Mihail Sorbul

2010-09-23T11:58:00.001-07:00

Documentele scriitorului Mihail Sorbul abandonate printre vechituri

“Adevarul nu insulta, ci serveste dusuri reci prostiei calde…”

Sunt cuvinte scrise de Mihail Sorbul, un dramaturg prin excelenta, unul dintre scriitorii de seama ai literaturii noastre. Nu as fi inceput cu acest citat daca nu as fi fost intrigata de faptul ca documentele importante ale scriitorului au zacut prin cutii prafuite, pana cand cineva le-a scos la lumina, dar nu pentru a fi vazute intr-un muzeu, ci sa le vanda in talciociul de vechituri. Impinsa de pasiunea pentru orasul meu de suflet – Botosani – m-am simtit norocoasa ca le-am gasit si cu ele in mana am dat un search pe Google sa aflu mai multe despre scriitorul botosanean, dar mai ales sa vad o poza cu Mihail Sorbul. Surpriza!!! Nu am gasit mai nimic. Acest lucru ma determinat sa public si eu ceva despre cel care in perioada interbelica a avut un mare succes cu piesele de teatru: Letopiseti -1915; Patima rosie -1916 si Dezertorul - 1919.

Mihail Smolsky s-a nascut la 16 octombrie 1885, la Botosani, ca fiu al unui ofiter polonez stabilit in Moldova, pe nume Anton Smolsky si al Mariei Moscovici, de loc din Saveni-Botosani. Merge la scoala in Botosani, pentru primele doua clase apoi la Iasi pentru urmatoarele. Tot la Iasi incepe liceul pe care il termina apoi la Bucuresti, iar dupa cum arata diploma sa de absolvire, examenele le-a sustinut si trecut in particulat. A urmat Facultatea de Drept si Conservatorul din Bucuresti. Debuteaza in 1908 cu o comedie de moravuri – “Eroii nostri” semnata M. Smolsky si se bucura de sustinerea lui Mihail Dragomirescu, fiind si cel care i-a dat pseudonimul Sorbul. Cu acest pseudonim a intrat in redactia revistei “Convorbiri critice” ca secretar de redactie. In 1910 scoate impreuna cu Liviu Rebreanu revista “Scena”. Rebreanu ii devenise cumnat in urma casatoriei dintre Mihail Sorbul si Maria Radulescu, sora mai mica a sotiei romancierului. Mihail Sorbul a mai fost director al Teatrului National si al Operei din Cluj, presedinte al Societatii Autorilor Dramatici Romani, incununat cu Premiul national pentru teatru in 1937. Inceteaza din viata la 20 decembrie 1966, la Bucuresti.

Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani organizeaza, in memoria sa - Concursul national de creatie a piesei de teatru intr-un act "Mihail Sorbul". In 2008 s-a desfasurat in perioada 7-9 noiembrie, desi nu vad nici o logica pentru ca dramaturgul s-a nascut in octombrie si a murit in decembrie, dar stiu ei de ce... Mai pot sa va spun ca acest concurs a ajuns la editia a VI-a din cate stiu eu si pot participa dramaturgi romani contemporani, indiferent ca sunt sau nu membri ai uniunilor de creatie, fara limita de varsta, cu o piesa de teatru intr-un act, care sa nu depaseasca maximum 20 pagini, corp 12, la 2 randuri. In aceasi perioada, adica 6-9 noiembrie 2008, in sala Teatrului "Vasilache" din Botosani a avut loc si cea de a XXII-a editie a Festivalului-concurs national de interpretare a piesei de teatru intr-un act "Mihail Sorbul". La concurs pot participa una sau doua formatii din fiecare judet. In privinta repertoriului, nu exista nicio restrictie tematica. Timpul unei reprezentatii nu trebuie sa depaseasca 30-40 de minute. Banuiesc ca la fel se va intampla si in 2009, mai multe informatii sigur gasiti la organizatori daca sunteti interesati. Acum revenind la ideea de inceput a acestui material, puteti vedea si voi fotografia scriitorului Mihail Sorbul si diploma de absolvire a liceului, asa cum arata in original, , dar si fotografia sotiei sale – Maria Sorbul, fosta Radulescu. Fotografiile sunt extrase din documentele de calatorie CFR pe care cei doi le-au detinut in perioada 1936-1940.

Theodor V. Ionescu

2010-09-19T11:20:00.000-07:00

Theodor V. Ionescu

**Acad. Prof. Univ. Dr. Doc. Theodor V. Ionescu**

Născut	8 februarie 1899 Dorohoi
Rezidență	România
Naționalitate	română
Instituție	Facultatea de Fizică, București-Măgurele, Catedra de Electricitate
Alma Mater	Universitatea din Paris
Doctoranzi	32
Cunoscut pentru	Magnetron și Oscilații cuplate în Plasmă
Societăți	Academia Română
Copii	un copil, Andrei

Acad. Prof. Univ. Dr. Doc. Theodor V. Ionescu (n. 8 februarie 1899, Dorohoi, județul Botoșani - d. 6 noiembrie 1988, București) a fost un fizician și inventator român care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni,efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți. Membru al Academiei Române.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Realizări științifice și colaboratori

În anul 1925 a inventat un microfon bazat pe curenții termoionici (curenți emiși de corpurile încălzite) și un modulator de lumină folosind fenomenul de interferență.

[modifică] Studii de doctorat in Fizica Plasmei

Și-a obținut doctoratul în fizica plasmei întîi la Paris, și apoi în România. Astfel, istoria fizicii plasmei la Universitatea "Alexndru Ioan Cuza" din Iași a început în 1923 odată cu susținerea primei teze de doctorat în fizică la Iași de către Theodor V. Ionescu, sub îndrumarea prof. Petru Bogdan. În 1925, Theodor V. Ionescu este numit profesor la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică și Optică. Sub conducerea acad. prof. Theodor V. Ionescu s-au întreprins primele studii în domeniul fizicii gazelor ionizate din România.

[modifică] Contribuții la Fundarea Catedrei de Electricitate și Magnetism din București. Primele invenții de Magnetroni, Maseri și TV

Apoi a înființat primul laborator și Catedra de Electricitate de la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, ulterior devenită Facultatea de Fizică.
A inventat o versiune a magnetronului în jurul anului 1935, înaintea celor din Anglia. În anul 1936 obține un brevet de invenție pentru imagini în relief pentru cinematografie și televiziune.
În anul 1946, împreună cu fizicianul V. Mihu a inventat și construit o instalație cu care s-a obținut prima "emisiune stimulată " de tip MASER (amplificator cuantic de microunde) fiind astfel un precursor al MASER-ului inventat în 1954^[1].

[modifică] Fenomene de rezonanță în plasmă conținînd ioni de oxigen și hidrogen în câmp magnetic

Octav Gheorghiu (din laboratorul de Fizica plasmei al Institutului de Fizică--Bucharest Institute of Physics, Plasma Laboratory) a lucrat deasemena cu Acad. Th. V. Ionescu, prietenul său din copilărie, pe care l-a respectat foarte mult pentru calitățile sale excepționale umane. Ei au studiat sistematic împreună frecvențele de rezonanță ale ionilor moleculari de oxigen și hidrogen. Au publicat apoi aceste rezultate valoroase într-o serie de articole în C. R. Acad. Sci. Paris^[2].
În anii 1970, împreună cu fizicienii Dr. Radu Pârvan și Ioan C. Băianu-- unul din asistenții săi doctoranzi în fizica plasmei în câmpuri magnetice la Catedra de Electricitate a Facultății de Fizică din București-- acad. Th. V. Ionescu a finalizat experiențe de oscilații magnetice rezonante la frecvențe radio și de micro-unde în plasme fierbinți implicînd cuplări ionice-electronice cuantice în câmpuri magnetice longitudinale, cu posibilități mari în viitor de realizare de fuziune nucleară în plasme fierbinți la presiuni mari^[3]. O primă lucrare a fost susținută și prezentată la Paris de Acad. Louis Néel^[4], Laureat al Premiului Nobel în Fizică pentru Magnetism, apoi publicată în revista de renume internațional C. R. Acad. Sci. Paris, în același an.
Urmașul său ca Șef al Catedrei în 1970 a fost Florin Ciorăscu, „importat” de la IFA, (d. în 1977 din cauza cutremurului din București).

Lista personalitati botosanene

2010-09-10T12:42:00.000-07:00

Literatură

Mihai Eminescu (1850–1889), poet, prozator și jurnalist român

Mihail Sorbul (1885–1966), dramaturg interbelic.

Sofia Nădejde (1856–1946), publicistă, prozatoare și autoare dramatică româncă.

Dumitru Murărașu (1896–1984), critic și istoric literar român.

Alexandru Graur (1900–1988), lingvist, membru al Academiei Române.

Max Blecher (1909–1938), romancier român de origine evreiască.

Lucien Goldmann (1913–1970), filosof, critic literar și sociolog francez.

Israil Bercovici (1921–1988), dramaturg evreu, de origine română, om de teatru și traducător.

Isidore Isou (pseudonimul lui Jean-Isidore Goldstein, 1925–2007), scriitor și poet francez de origine română

Mihai Mălaimare (n. 1950), inițiator și director al Teatrului Masca din București.

Scriitori botoșăneni conteporani: Dicționarul scriitorilor botoșăneni

George Enescu (1881–1955), compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român.

Barbu Lăzăreanu (1881–1957), istoric literar, publicist, membru titular al Academiei Române (1948), doctor în filologie.

Iulia Bucescu ([[ ]]-, rector al Universitatii de Arte George Enescu Iasi

Radu Cojocariu (1977- solist opera
Ștefan Luchian - (n. 1 februarie 1868, Ștefănești, Botoșani - d. 28 iunie 1916, București), pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

Simion Sanielevici (n. 4 august 1870, Botoșani - d. 12 august 1963, Klagenfurt, Austria), academician român, de origine evreu, matematician, membru de onoare (1948) al Academiei Române.

Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872 - d. 3 aprilie 1944), pictor realist român și activist politic de stânga.

Știință

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician.

Auxențiu Vărzărescu (ortografiat în latină Oxendius Verzerescul, în armeană Օշենտիոս Վըրզարեան - Oșendios Vărzarean, în maghiară Verzár Oxendius) (n. 1655, Botoșani — d. 10 martie 1715, Viena), primul episcop catolic de rit armean de Gherla.

Gheorghe Cuciureanu (n. 1814, Botoșani - d. 10/22 ianuarie 1886, Iași), medic și om politic român, membru de onoare (din 1871) al Academiei Române.

Elie Radu (n. 20 aprilie 1853, Botoșani - d. 10 octombrie 1931), inginer constructor de poduri și șosele, pedagog și academician român.

Dimitrie Negreanu (n. 25 octombrie 1858, Botoșani - d. 30 aprilie 1908, București), fizician român, membru corespondent al Academiei Române.

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani - d. 9 martie1944, București), biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român.

Constantin Gane (n. 1885 - d. 1962), scriitor și istoric, asasinat de comuniști în închisoarea de la Adjud.

Octav Onicescu (n. 20 august 1892, Botoșani - d. 19 august 1983, București) matematician, întemeietor al școlii românești de teoria probabilităților.

Gheorghe O. Lupașcu (n. 22 martie 1908, Botoșani - d. 19 noiembrie 1979, București), parazitolog român, membru corespondent al Academiei Române (din 1948).

Victor Tufescu (n. 19 noiembrie/2 decembrie 1908, Botoșani - d. 2000), geograf român, membru titular (1992) al Academiei Române.
Religie

Iosif Gheorghian (n. 29 august 1829, Botoșani; d. 24 ianuarie 1909, București), cleric, care a deținut în două rânduri demnitatea de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1886-1893, 1896-1909).

Părintele Cleopa (n. 10 aprilie 1912, com. Sulița, județul Botoșani; d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, renumit trăitor al credinței ortodoxe, scriitor și filosof.

Patriarhul Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu (n. 7 februarie 1915, com. Tocileni, județul Botoșani; d. 30 iulie 2007, București) a fost Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.
Politică

Grigore Alexandru Ghica (n. 1807- d. 1867), a fost ultimul domn al Principatului Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica.

Ilarion Manoliu (n. 16 octombrie 1895, Botoșani - d. 16 martie 1970, București) magistrat, primar al municipiului Brăila.

Gheorghe Ciubotaru (n. 22 aprilie 1957, Botoșani), politician român, Subsecretar de Stat Vicepreședinte al Autoritații Naționale pentru Protecția Consumatorilor - [ [ Guvernul Romaniei]] 2005 - 2009

Renate Weber (n. 3 august 1955, Botoșani), juristă, fost consilier al președintelui Traian Băsescu pe probleme juridice. Europarlamentar din partea PNL.

Raluca Turcan (n. 2 aprilie 1976, Botoșani), politician român, deputat de Sibiu în Parlamentul României.
Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884, Botoșani - d. 3 martie 1945 ? ) a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al doilea război mondial.

Vasile Ionel (n. 22 martie 1927, Botoșani), general de armată român, care a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1989-1991).
Sport

Georgeta Damian (n. 14 aprilie1976, Botoșani), canotoare româncă, cvadruplă laureată cu aur la Sydney 2000 și Atena 2004.