Plante farmaceutice

Myrtili fructus (fructele de afin)

2010-05-14T11:24:00.002+03:00

Myrtili fructus, denumit şi Baccae Myrtili, reprezintă fructele plantei Vaccinium myrtillus L, din familia Ericaceae.

Alte denumiri: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine, coacăz, merişor de munte (România), Airelle, anthocyanins, Bickbeere (Germania), bilberry leaf, black whortle, Blaubeere (Olanda), blaubessen, bleaberry, blueberry, bogberry, bog bilberry, burren myrtle, cranberry, dwarf bilberry, dyeberry, European blueberry, Heidelbeere (Olanda), Heidelbeereblatter, heidelberry, huckleberry, hurtleberry, lingonberry, lowbush blueberry, Mirtillo nero (Italia), Myrtilus niger Gilib., Optiberry, resveratrol, sambubiosides, trackleberry, Vaccinium angulosum Dulac, Vaccinium montanum Salibs., whortleberry, wineberry.

Descriere:

Este un subarbust, stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30-60 cm, cu ramuri anguloase.

Frunzele sunt scurt-peţiolate, mici, ovale, denticulate, verzi pe ambele feţe.

Florile sunt verzui roşietice, albe sau roze, cu petalele unite sub formă de clopoţel, dispuse câte 1-2 la axila (subţioara) frunzelor. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Fructul este numit afină şi reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrişor.

Răspândire:

Creşte în regiunile alpine pînă la altitudinea de 2000-2500 m, mai ales pe versanţii umbriţi şi umezi, prin păduri de conifere, pajişti montane, pe stîncării şi pe soluri silicoase.

Recoltare

Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu ramurile, în locuri bine aerisite.

Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.

Compoziţie chimică

Fructele de afin conţin taninuri catehice şi antocianozide care dau coloraţia caracteristică (negru-albăstrui).

Antocianozidele sunt glicozide ale delfinolulu, cianidolului şi a malvidolului. Cele mai importante sunt mirtilinele A (glucozide ale delfinolului) şi mirtilinele B (galactozide ale delfinolului).

Frunzele conţin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.
Fructele conţin: tanin, antocianozide, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic), mucilagii, flavonoide, izocumarine, terpene pentaciclice

Acţiune şi întrebuinţări:

Datorită taninurilor, fructele de afin au proprietăţi antiseptice şi antidiareice. Se utilizează în diareea provocată de enterovirusuri.
Are acţiune coleretică, colagogă, hepatoprotectoare
Datorită flavonoidelor, au acţiune antiaterogenă, utilizându-se în afecţiuni circulatorii.
Extractul de afine a fost folosit pentru o serie de probleme oculare, inclusiv prevenirea agravării cataractei. În acest moment, informaţiile ştiinţifice în acest domeniu sunt limitate.
Insuficienţa venoasă cronică este o afecţiune frecventă în Europa, care include umflarea picioarelor, varice, dureri ale membrelor inferioare, senzaţie de mâncărime, şi ulcere cutanate. Un extract standardizat de afine numit Vaccinium anthocyanoside myrtillius (VMA) este popular în Europa pentru tratamentul insuficienţei venoase cronice.
Afinele au fost folosite în mod tradiţional în tratamentul diabetului zaharat. Cercetările pe animale sugerează că extractul de afine poate reduce nivelul glicemiei.
Există cercetări limitate care sugerează un beneficiu posibil adus de afine în tratamentul bolii fibrochistice a sânilor. Mai multe studii sunt necesare înainte de a se face o recomandare.
Presiunea intraoculară mare este considerat un factor de risc pentru dezvoltarea glaucomului. Produsele care conţin afine pot reduce riscul de a dezvolta glaucom.
Datele preliminare sugerează că afinele pot fi utile pentru ameliorarea durerilor menstruale. Cercetări suplimentare sunt necesare pentru a trage o concluzie.
Afinele sunt utile în tratamentul retinopatiei diabetice.
Extractul de afine este util în tratamentul ulcerelor peptice.

Utilizări eronate:

Utilizarea tradiţională şi mai multe studii neclare din anii 1960 şi 1970 sugerează posibilele avantaje ale afinelor privind vederea pe timp de noapte. Cu toate acestea, studii mai recente, bine concepute, nu au raportat nici un beneficiu.

Preparare:

Infuzie din frunze, punând 2 linguriţe frunze la 500 ml apă clocotită. Se beau 2-3 căni de infuzie călduţă, fracţionat în 3 reprize, în decursul unei zile (1 litru pe zi).

Decoct din frunze - 500 ml/zi în trei reprize.

Suc de fructe.

Decoct de fructe.

Scoarţa de stejar (Quercus cortex)

2010-01-14T11:19:00.003+02:00

Quercus cortex reprezintă scoarţele recoltate de la ramurile tinere a copacilor în vârstă de 3 ani de la speciile Quercus robur (stejar) şi Quercus sessilifolia (gorun, stejar de deal).

Quercus robur este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă şi

Aflaţi mai multe »

Hamamelis virginiana

2009-12-03T17:08:00.002+02:00

Hamamelis virginiana, este un arbust care creşte spontan în America de Nord, cunoscut ca „nucul vrăjitoarelor”.

Frunzele de Hamamelis virginiana (Hamamelidis folium) sunt subţiri, uşor pubescente, uşor peţiolate, ovale, asimetrice la bază, cu marginea incisiv dinţată, cu o lungime de 10-15cm, şi o lăţime de 7-8cm, gust astringent amărui.

Compoziţie chimică: taninuri 3-10% (taninuri galice, catehine condensate, acid galic liber), hamameloză, flavonoide, ulei volatil.

Acţiune: datorită taninurilor, frunzele prezintă o acţiune astringente, antiseptice, hemostatice, vasoconstrictoare.

Datorită flavonoidelor, are acţiune vasoprotectoare.

Indicaţii: diaree, şi dizenterie, diferite afecţiuni ale pielii şi mucoaselor, (degerături, arsuri, răni deschise, eczeme), afecţiuni venoase (henoroizi, varice, flebite), ulcer varicos, stări congestive uterine (prezintă acţiune diferenţiată asupra fibrelor musculare netede uterine - inhibă contracţiile fibrelor longitudinale), gingivite,

În cosmetică se utilizează pentru îngrijirea tenului şi combaterea celulitei, sau asociat cu axtractul de castan, în creme şi loţiuni pentru depigmentare.

La administrarea internă îndelungată pot apare fenomene de iritare gastrică şi afectare hepatică.

Se administrează sub formă de infuzie (ceai antihemoroidal, ceai antiflebitic), unguente, supozitoare.

Produse care conţin Hamamelis: Stimuven (gel şi cremă), Ruscoven (capsule şi cremă), Gel anticelulitic, Venofort etc.

Pătlagina

2009-12-02T01:49:00.002+02:00

Plantago folium reprezintă frunzele recoltate de la 3 specii de plantago: Plantago lanceolata, Plantago media, şi Plantago major, denumite popular pătlagină.
Frunzele de la Plantago lanceolata au formă îngustă, lanceolată, şi sunt pubescente. Sunt lungi de aprox. 30cm, şi late de aprox. 2-3cm.
Frunzele de Plantago media au formă ovală, cordate iar la bază sunt glabre, (lungime - 10-12cm, lăţime - 3-4cm)
Frunzele de Plantago majus sunt ovale şi cordate (lungime - 20-25cm, lăţime - 8-10cm).
Compoziţie chimică: mucilagii, xiloză, vitamina A, vitamina C, vitamina K, principiu amar: aucubozida (prin hidroliză duce la formarea unor pigmenţi negri, ceea ce explică brunificarea frunzelor păstrate necorespunzător), acizi polifenolcarboxilici, acizi graşi, flavonoide şi taninuri.
Acţiune:
Datorită mucilagului au proprietăţi emoliente, expectorante, cicatrizante.
Utilizări: Intern, sub formă de sirop sau infuzie, în tratamentul tusei, al ulcerului gastric, diuretic, constipaţiei, .
Extern, sub formă de băi oculare, în tratamentul furunculozelor.

Podbal (Tussilago farfara)

2009-12-01T11:29:00.001+02:00

Podbalul ste o planta frecvent intalnita prin lunci, prin locuri abrupte si argiloase si in general prin zone umede, in scop farmaceutic se utilizeaza frunzele - Farfarae folium - si inflorescenteleeste. Podbalul o plantă perenă, erbacee, care se răspândeşte prin rizomi şi seminţe. Frunzele au formă rotund cordiformă, peţiolate şi cu marginea dinţată. Faţa superioară este glabră, cu aspect pielos, faţa inferioară tomentoasă.
Compoziţie chimică: 7-8% mucilag, substanţe minerale, taninuri, flavonoide,. Conţine alcaloizi pirolizidinici cu acţiune cancerigenă.
Acţiune: datoriă mucilagului, are proprietăţi expectorante, şi emoliente, se foloseştre în afecţiuni cronice ale aparatului respirator, mai ales în accesele de tuse matinală din emfizem pulmonar şi silicoză.
Toxicitate: senecionina şi senkirkina prezente în podbal au cea mai mare activitate mutagenică dintre alcaloizii pirolizidinici, activitate testată pe Drosophila melanogaster. Sunt documentate cazuri în care sugarul a avut probleme grave hepatice pentru că mama obişnuia să bea ceai de podbal. Guvernul german a interzis vânzarea de podbal. Prin inginerie genetică se studiază clone vegetale care nu conţin alcaloizi pirolizidinici în Austria şi Germania.
Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi sirop.

Florile de tei (Tiliae flos)

2009-11-30T13:52:00.001+02:00

Produsul vegetal (Tiliae flos), este un drog colectiv, reprezentat de florile cu sau fără bractee recoltate de la 3 specii de Tilia (tei): Tilia cordata (tei pucios), Tilia tomentosa (Tei argintiu) şi Tilia platyphyllos (tei cu frunza mare).

Recoltare: florile se recoltează singure, sau cu bractee în timpul înfloririi.

Compoziţie chimică: mucilag - mai bogat în bractee decât în flori. Florile mai conţin: flavonoide şi ulei volatil: farnesol.

Acţiune: datorită mucilagului are acţiune emolientă, şi proprietăţi expectorante. Datorită farnesolului, prezintă proprietăţi daiforetice, comparabil cu florile de soc, şi are şi acţiune sedativă. Datorită flavonoidelor, florile de tei au acţiune spasmolitică şi diuretică.

Florile de tei conţin o poliholozidă acidă, cu efecte imunostimulatoare în virozele respiratorii

Florile de tei întră în compoziţia ceaiului pectoral, calmant, sedativ, sudorific, ceaiul calmant împotriva tulburărilor cardiace şi ceaiului antigripal.

Anghinarea (Cynara scolymus)

2009-11-26T08:53:00.001+02:00

Anghinarea (Cynara scolymus) este o plantă erbacee perenă, din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze mari spinoase, de culoare verde-albicioasă pe dos, cu flori roşii-violacee dispuse în capitule mari şi învelite la bază de solzi cărnoşi, comestibili. Este originară din regiunea mediteraneeană, cultivându-se pentru solzii cărnoşi ai inflorescenţei şi pentru receptaculii florali care sunt comestibili.

În scopuri medicinale se folosesc frunzele.
Compoziţie chimică: didepside, reprezentate prin acizi clorogenici: acid clorogenic, acid criptoclorogenic, acid neoclorogenic; tridepside, reprezentate prin cinarină. Flavonoide, reprezentate prin glicozide ale luteolinei: cinarozida, scolarozida, cinarotrioza. Lactone sescviterpenice - cinaropicrina care-i imprimă gustul amar, labenzima (cheag vegetal pentru lapte).
Acţiune şi întrebuinţări: cinarina imprimă frunzelor de anghinară efecte coleretice şi colecistocinetice.
Derivaţii flavonici au acţiune diuretică, spasmolitică, acţiune de inhibare a formării colesterolului prin inhibarea enzimei HMG-coenzima A reductaza (HMG=hidroximetil glutaril), reduce riscul aterosclerozei, lactonele sescviterpenice sunt tonice amare, efecte antioxidate, prin inhibarea peroxidării lipidice la nivel membranar, ceea ce îi imprimă frunzei de anghinară un efect hepatoprotector. Deoarece toate grupele deprincipii active contribuie la acţiunea farmacologică, în terapeutică se folosesc numai extracte totale, standardizate în acizi dicafeinacetici şi flavonoide.
Indicaţii: dischinezii biliare, afecţiuni hepatice, hiperlipidemie, hipercolesterolemie, scăderea poftei de mâncare,
Frunzele se folosesc sub formă de infuzie ( 1 linguriţă la 200 ml apă clocotită, 2-3 inghiţituri se beau dimineaţa pe stomacul gol, restul conţinutului va fi băut încet în cursul zilei. Cura este de 30 zile, după o pauză de o lună, se poate relua) sau extracte hidroalcoolice.
Anghinara, şi extractele din aceasta se găsesc în unele produse farmaceutice: Anghirol, Mag-Anghinar, Cynarix,

Strugurii ursului (Arctostaphylos uva-ursi)

2009-11-25T14:32:00.000+02:00

Strugurii ursului - este un arbust mic, cu tulpina târâtoare şi agăţătoare, lungă de 30-100cm. Frunzele sunt mici, pieloase, oblong-ovate, florile sunt roşiatice, fructul este o boabă roşie strălucitoare.

Planta trăieşte în Marea Britanie, centrul şi nordul Europei, şi în America de nord.

Frunzele verzi pot fi culese tot timpul anului, însă se preferă primăvara şi vara.

Părţile plantei utilizate în terapie sunt frunzele (uvae ursi folium). Frunzele sunt coriacee, groase, pieloase, cu suprafaţa lucioasă şi cu o formă spatulată având marginea întreagă şi sunt peţiolate. Nervura mediană este invaginată pe faţa superioară, iar pe cea inferioară nervurile secundare formează o reţea caracteristică. Culoarea pe faţa superioară este verde deschis, lucios, iar pe faţa inferioară verde deschis mat. Datorită taninurilor, prin păstrare, frunzele devin din verzi roşii. Lungimea este de maxim 2 centimetri şi lăţimea de 1 centimetru. Gustul este amar astringent, iar mirosul inodor.
Compoziţie chimică: arbutozidă (4-10%), metil arbutozidă, taninuri (până la 19%), flavonoide (glicozide ale cvercetolului şi miricetolului), acid chinic, acid ursolic.
Acţiune: diuretic, astringent, antimicrobian, emolient.
Indicatii terapeutice: Strugurii ursului au un efect astringent şi antiseptic asupra organelor sistemului urinar, tonificându-le si făcându-le mai puternice. Se foloseşte mai ales pentru nisip şi ulceraţii la rinichi sau vezică. Se poate utiliza ca tratament adjuvant în infecţii precum pielita şi cistita, sau ca parte din tratamentul problemelor cronice la rinichi. Are un rol important în tratarea calculilor şi nisipului la rinichi. Se poate folosi şi ca spălătura pentru infecţii şi ulceraţii vaginale.
Preparare şi administrare: infuzie - se toarnă o cană de apă fierbinte peste 1-2 linguriţe de frunze uscate şi se lasă la infuzat 10-15 min. Se bea de trei ori pe zi.
Tinctura - 2 - 4 mL de tinctură de trei ori pe zi.

Frunzele de vitis ideae sunt mai bine tolerate de stomac.

Merişorul (Vaccinium vitis-idaea)

2009-11-24T00:48:00.002+02:00

Merişorul este o plantă înaltă până la 30 cm, cu o tulpină cilindrică, târâtoare, apoi dreaptă. Frunzele sunt scurt peţiolate, persistente, de formă ovală, lungi de 1-3 cm, tari la pipăit, pieloase, adeseori crestate la vârf, cu margini întregi şi răsucite. Pe faţa superioară sunt verzi-intunecate, lucioase, iar pe cea inferioară palid-verzui, prezentând puncte rare de culoare brună. Florile sunt albe, uşor roz, dispuse la vârful ramurilor, aplecate în jos în formă de clopoţei. Fructele sunt sferice, cărnoase, la început albe apoi de culoare roşie lucitoare, cu multe seminţe la interior. Înfloreşte în lunile mai-iulie. Creşte prin pajiştile alpine şi prin tăieturile de pădure.

Recoltarea frunzelor se face în timpul anului, dar se recomandă în timpul înfloririi. Se usucă în straturi subţiri, în locuri umbroase si bine aerisite. Dacă se usucă pe cale artificială, temperatura nu trebuie să depăşească 40 grade, de preferinţă 35-40 grade.

Principii active: arbutozida, metil-arbutozida, cafeoil-arbutozida, vacciină, acid galic, acid elagic, acid chinic, şi două flavonoide: izocvercitrozida şi hiperozida.
Acţiune şi întrebuinţări. Pe traiectul urinar, arbutozida şi metil-arbutozida sunt hidrolizate la hidrochinonă, glucoză, şi metilhidrochinonă. Hidrochinona este un antiseptic urinar, care se elimină rapid în urina pe care o colorează în verde. Această acţiune se mainifestă în urina alcalină (pH 8-8,5). În urina acidă arbutozida este inactivă,
Taninurile conţinute au acţiune sinergică cu hidrochinona prin proprietăţile lor astringente şi antiseptice. De aceea preparatele ce conţin extracte de merişor sunt folosite în combaterea diareei, hemoragiilor şi leucoreei.
Datorită flavonoidelor, frunzele de merişor au şi acţiune diuretică.
Extractele apoase sunt active faţă de stafilococ, activitate ce nu depinde de concentraţia de hidrochinonă, ci de sensibilitatea germenilor la hidrochionă.
Utilizări:Se foloseşte sub formă de decoct: 2 linguriţe de frunze uscate se adaugă peste 2 căni de apă şi se fierb încet 30 minute.
Se mai foloseşte şi sub formă de infuzie (1,5-3%).
Capsule: Urinal

Nalba mare (Altea officinalis)

2009-11-06T14:37:00.000+02:00

Nalba mare este o plantă ierboasă. Are în pământ un rizom scurt, din care pornesc numeroase rădăcini groase de 2-3 cm, ramificate şi cărnoase, de culoare cenusiu-deschis la suprafaţă, albă până la slab gălbui la interior, cu gust dulceag mucilaginos. Tulpinile sunt drepte şi înalte de 100 - 150 cm, acoperite cu frunze asezate altern, având un peţiol lung. Frunzele inferioare prezinta 5 lobi dinţaţi pe margine, iar cele superioare 3. Din cauza perilor deşi, cu care sunt acoperite, frunzele par catifelate şi de culoare verde-albicioasa. Spre vârful tulpinii se găsesc florile de culoare alb-roz, care împreună cu codiţele lor nu depasesc lungimea frunzelor. O floare este formată din două rânduri de sepale: primul are 6-9 sepale (calicul), iar al doilea 5 sepale (caliciul). Petalele sunt în numar de 5 cu marginea aproape întreagă. Staminele sunt numeroase, unite intr-un tub ce înconjoara pistilul. Fructul este turtit, compus din numeroase achene, fiecare conţinând o sămânţă. Înfloreşte în lunile iunie-septembrie. Creşte spontan prin locuri umede, pe malurile râurilor şi pe marginea şanţurilor.

În scop terapeutic se folosesc frunzele (Althea folium), florile şi rădăcinile (Altheae radix).

Recoltare: se recoltează toamna de la exemplare;e de 2-3 ani. După recoltare se îndepărtează rădăcinile laterale şi părţile aeriene. Se lasă la ofilit câteva zile, apoi se decortichează, apoi se usucă. Nu se spală cu apă.

Compoziţie chimică: rădăcină: mucilag, amidon, pectine, săruri minerale, proteine. Frunzele conţin: mucilag pectic 6-9%, substanţe flavonoidice.

Utilizări:În stomatite acute, ca macerat, împreună cu frunze de salvie şi muşeţel. Aplicaţii locale inflamaţii ale pielii, ochilor, arsuri.

Prepararea maceratului: 3-10 g de rădăcină bine mărunţită se lasă 30 de minute în 150 mL apă rece, agitându-se din când în când. După 30 min. se filtrează. Filtratul se încălzeşte uşor, şi se bea 1 ceaşcă de mai multe ori pe zi.

Inul (Linum usitatissimum)

2009-11-05T19:38:00.003+02:00

Partea inului folosită în scop terapeutic este reprezentată de seminţe.

Recoltarease face după completa maturizare (iulie-august). Se coseşte planta, se treieră, se vântură şi se selecţionează seminţele.

Compoziţie: seminţele de in conţin mucilag 3-6%, acid galacturonic, ramnoză, xiloză, arabinoză, ulei gras 30-40%, proteine, glicozide cianogenetice (care eliberează acid cianhidric: linamarozida, lotaustralina, linostatina, neolinustatina).

100g seminţe pot elibera între 25-50 mg acid cianhidric.

Acţiune: datorită mucilagului şi a fibrelor celulozice, are acţiune laxativă, acţiune care se instalează în 24-48 ore de la administrare. Acţiunea laxativă se datorează creşterii conţinutului intestinal. În cazul în care se administrează sub formă de pulbere, acţiunea laxativă e întregită de uleiul gras, care facilitează mişcările peristaltice.

În cazul persoanelor supraponderale şi obeze se folosesc numai seminţele întregi, datorită conţinutului energetic considerabil al uleiului gras: 100g seminţe = 470kcal.

Datorită mucilagului, seminţele de in au proprietăţi emoliente, formând un film protector la nivelul mucoasei gastrice şi intestinului subţire. De aceea seminţele pot fi folosite în gastrite şi enterite.

Administrare: intern: 1 linguriţă de seminţe întregi se lasă 30 min. la înmuiat cu 150 mL apă, şi se administrează de 2-3 ori pe zi, în timpul meselor.

!!! Utilizarea unor doze mari duce la perturbarea echilibrului hidroelectrolitic, determinând pierderi masive de potasiu. !!!

Cetraria islandica

2009-11-04T14:08:00.004+02:00

Cetraria islandica este cunsocut şi cu următoarele denumiri: lichenul renilor, lichen de piatră, muşchi creţ de munte, muşchi de piatră, lichen de Islanda.

Lichenul creste in majoritatea ţărilor nodice. Pe stâncile si platourile din zona alpină.

Lichenul este un tal foliaceu, de consistenţa pielii, friabil, aspru la pipăit. Suprafaţa superioară este brun-verzui, iar cea inferioară alb cenuşiu. Gustul este amar, caracteristic.

Planta poate fi recoltată pe parcursul întregului an, deşi între mai şi septembrie este perioada cea mai bună. Se curăţă de impurităţile ataşate şi se usucă la soare sau umbră.

Compoziţie chimică: lichenina, izolichenina, acid cetralic, acid protocetralic, acid usnic, mucilagii.

Lichenina este un polimer al celobiozei. Aceasta se umflă în apă caldă.

Izolichenina este o fracţiune poliholozidică, cu structură identică cu cea a amidonului.

Acidul usnic are proprietăţi antimicrobiene, virustatice, imunostimulatoare (se folosea în furajele renilor pe anotimpul rece, pentru protejarea de infecţii)

Ceilalţi acizi sunt substanţe amare care se folosesc ca tonice amare sau generale, apetisante. Se administrează sub formă de tinctură (alcoolul extrage principiile amare, nu şi mucilagul).

Datorită mucilagului se foloseşte ca pansament gastric.

Supradoza poate duce la greturi si diaree. Doza normală îmbunătăţeşte apetitul şi digestia.

Carrageen

2009-11-03T12:25:00.004+02:00

Carrageenul, mai este cunoscut şi sub denumirea de muşchi islandez, sau muşchi de piatră, şi reprezintă talul unor alge roşii din speciile Gigartina mamilosa şi Chondrus crispus, fam. Rodophyceae.

Algele se recoltează de pe fundul mării, se spală cu apă dulce şi se lasă la soare. Produsul brut este o masă alb -gălbuiede consistenţă cartilaginoasă, care în apă rece se umflă.

Carrageenani (produsul final) arată ca o pulbere alb gălbuie cu gust mucilaginos.

Produsul conţine caragenină şi condrogenină.

Caragenina este un mucilag neuzuronic, format din săruri de calciu ai esterilor β-galactozei.

Mai conţine şi vitamine, β-caroten, vitamine B, C, D şi aminoacizi.

Acţiunea sa este de emolient pectoral şi expectorant.

În cosmetică, se foloseste la prepararea cremelor de mâini.

Pe piaţa românească se găseşte în produsul Galcorin, având ca indicaţii constipaţiile cronice, gastrite şi duodenite.

Mierea de albine

2009-11-02T18:47:00.006+02:00

Mierea de albine (Mel depuratum) este produsul obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei, de către albine (Apis mellifera) şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.

Mierea este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat şi culoare specifică, având un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.

Culoarea. În raport cu substanţele colorate care se găsesc în nectar şi care sunt pigmenţi vegetali - caroten, clorofilă, xantofilă - culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide. Mirosul este variabil, iar dacă este dezagreabil, înseamnă ca nectarul a fost recoltat de la plante toxice (Aconit, Datura, Rododendron).

Gustul este dulce-aromat, conservată mai mult timpcristalizează datorită glucozei. Mierea cu conţinut mai mare de glucoză (mierea de rapiţă) cristalizează mai repede decât mierea cu conţinut mai mare de fructoză (mierea de salcâm).

Pe langă efectele generale ale mierii, există si proprietăţi particulare ale acesteia, în funcţie de provenienţa sa:

Mierea de mana - este obţinută de pe frunzele de fag, de frasin şide stejar. Are proprietăţi laxative mult mai puternice decât celelalte tipuri de miere, are efect antiinflamator asupra tubului digestiv, favorizează eliminarea toxinelor din corp.

Mierea de tei - are aroma cea mai placută si cea mai puternică dintre toate tipurile de miere. Este recunoscută drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.

Mierea de floarea-soarelui - este cumva la polul opus faţă de cea de tei. Are proprietăţi tonice psihice şi tonice generale, este afrodiziacă, stimulează imunitatea.

Mierea de salcâm - se pastrează lichidă în mod natural, fiind foarte bogată în fructoză. Are, ca şi cea de tei, proprietăţi calmante psihice. Mai este recomandată drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiacă, calmarea tusei.

Mierea de conifere - este foarte rară, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietăţi excepţionale asupra plămânilor şi sistemului respirator, beneficiind de proprietăţi antiinfecţioase, antiinflamatoare, expectorante, antitusive şi, atunci când este consumată cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.

Mierea de zmeură - face parte dintre aşa-numitele soiuri de pădure. Are o culoare albicioasă, specifică, după care poate fi recunoscută. Reglează activitatea ovarelor, este reîntineritoare, previne apariţia unor afecţiuni ca osteoporoza, sclerodermia.

Mierea de mentă - este culeasă de albine din culturile de mentă întinse pe zeci de hectare. Se foloseşte ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Uşurează digestia, combate balonarea.

Mierea de trifoi - este obţinută de albine, atunci când sunt ţinute în pastorală, în preajma lanurilor cultivate cu soiurile furajere ale speciei Trifolium repens. Are o acţiune diuretică foarte bună, ajutând la eliminarea apei în exces din ţesuturi şi, de asemenea, are o acţiune estrogenă, adică ajută la fixarea calciului în oase, iar la femei favorizează accentuarea caracterelor feminine şi are efect întineritor puternic.

Mierea de mac - are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac (reduce excitabilitatea sexuala) puternic. Are adesea o nuanţă mai închisă, din cauză că are în compoziţie şi mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.

Mierea poliflora - proprietăţile sale diferă foarte mult în funcţie de regiunea din care este recoltată. De exemplu, mierea de la câmpie are o acţiune antiseptică şi sedativă mai puternică, spre deosebire de mierea polifloră din regiunile muntoase înalte, la care efectul antiinfecţios se adresează în special aparatului respirator, iar efectul sedativ este înlocuit cu unul tonic nervos. În general, mierea polifloră este considerată cel mai complex tip de miere ca acţiune terapeutică, ea înglobând nectarul de la cateva zeci, dacă nu sute, de specii de plante medicinale şi împrumutând ceva din proprietăţile terapeutice ale fiecareia dintre ele.

Pir (Agropyron repens)

2009-11-01T23:47:00.003+02:00

Pirul, este o plantă lemnoasă, care poate atinge -1,5m înălţime. În partea superioară are un spic asemănător cu al grâului. Rădăcina e adâncă, iar dacă este tăiată reface planta din fragmentele rămase.

Părţi folosite. Părţile care se folosesc în scop terapeutic sunt rizomii (Graminis rhizoma).

Recoltare. Planta se arde pe suprafaţa pe care este răspândită, se adună cu grapa, şi se curăţă de pământ. Produsul este format din bucăţi cilindrice prevăzute cu noduri. Suprafaţa este lucioasă, cu o lungime cuprinsă între 15-20cm şi o grosime de 2 mm, de culoare galben deschisă, cu gust slab dulce.

Rizomii de pir conţin poliină, triticină, inulină, carotenoizi, şi vitamine din grupul B, şi o cantitate foarte mică de ulei volatil.

În uleiul volatil se găseşte agropirina, cu proprietăţi antimicrobiene şi fungistatice.

Pirul se foloseşte ca diuretic, detoxifiant, sudorific, sub formă de decoct.

Pirul este un component al ceaiului sudorific.

Indicaţii: Stări de inflamaţie ale aparatului genito-urinar şi digestiv.

Decoctul se prepară din 1 linguriţă de rădăcină mărunţită, la 1 cană cu apă. Se fierbe 5 minute şi se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi.