Politeía Doctrinară

Clasa politică, clientela şi “interesul naţional”

2012-01-27T22:11:00.000+02:00

Romania este probabil una dintre cele mai oropsite tari din lume in ceea ce priveste ponoasele trase din cauza incompetentei si imbecilitatii clasei politice autohtone. Nu este o chestie de 10-20 de ani, ci de aproape 100 de ani. Cand Romania a fost condusa de oameni cu ceva sub scufita am reusit sa ne materializam conjuncturile prielnice si sa ne consolidam existenta. Cand l-am avut pe Ion I.C. Brătianu, am reusit sa semnam unul dintre cele mai importante tratate din istoria Romaniei (Tratatul de la Trianon), cand l-am avut pe Nicolae Ceausescu am reusit sa fim prima tara care si-a inapoiat inainte de termen datoria facuta la FMI si sa devenim primul popor infometat din Europa aproape un deceniu din cauza incompetentelor ţâfnoase ale unui cismar.

Cand am reusit in decembrie 1989 sa captam toata simpatia lumii si sa ne bucuram de un prestigiu international rar intalnit , a trebuit exact dupa cateva luni ca un Presedinte complet iresponsabil sa-i cheme pe mineri sa planteze panselute in Piata Universitatii si tot ce a fost castigat cu sange sa fie sters cu alt sange. Din nefericire, si de aceasta data, tot sangele acestui popor.

De atunci si pana acum asistam la aceleasi gafe ale clasei politice, care nu termina sa terorizeze acest popor. Cand vorbesc de clasa politica care ne terorizeaza nu uit pe nimeni, inclusiv pe gasca lui Boc (pe care eu cu mana mea i-am votat) care si ea guverneaza de parca ar fi primit firman de la Inalta Poarta. Nici macar pe Basescu nu-l pot uita pentru alegerile lui defectuoase de cadre, care au inclus pe cele doua stralucite doamne, Ritdzi si Anastase si pentru faptul ca nu i-a interzis stimatei lui progenituri sa faca umbra la Bruxelles.

Cel putin el a avut curajul sa-si asume problemele economice ale Romaniei si sa incerce sa le rezolve.

Nu exista nici o hotarare problematica si de multe ori pe langa lege, daca nu chiar o incalcare flagranta a legii, in care nu sunt invocate diverse bazaconii, majoritatea lor legate de asa numitul si invocatul “interes de stat”. Vrem sa foram aur cu cianuri poluante la Rosia Montana – interes de stat, nu suntem capabili sa privatizam eficient niste “monstrii economici” costisitori, nu reusim sa reducem aparatul birocratic ineficient… toate din cauza ca exista “ratiuni de stat” sau “interes national”, care obliga aceasta clasa politica sa se comporte ca o banda de fripturisti amarati.

Interesul national, pe limba diplomatilor “raison d’État”, este un argument invocat deseori de politicieni pentru a justifica actiuni “ante” sau “post”, depinde de circumstante. Dupa cum se stie nici un politician nu actioneaza in folosul propriu sau in folosul castei pe care o reprezinta, ci in “folosul poporului” pe care-l “slujeste”. De aici este clar ca toti politicienii actioneaza in slujba “interesului national”, in special lucrurile sunt clare cind este vorba de Romania zilelor noastre.

Sintagma interesului national a fost folosita pentru prima data de faimosul Niccolo Machiavelli si implementata in sensul cel mai pragamatic de alt personaj faimos, Cardinalul Richelieu, care cu un cinism absolut i-a sprijinit pe Protestanti in “Razboiul de 30 de ani,” impotriva coreligionarilor sai, cardinal catolic fiind, doar pentru ca asa a vazut el interesul national al Frantei in momentul respectiv. Cardinalul Richelieu sugera ca aceasta “ratiune de stat” sau “interes national” trebuie cautat la mijlocul dintre “dictatul constiintei si necesitatile stringente ale afacerilor statului”.

Timpul trece, interesele statelor se schimba, un singur lucru ramane in acelasi loc – popoarele, ale caror “interese nationale” sunt in discutie, raman neinformate suficient despre care ar fi interesele lor. Adevarat, lucrurile sunt atat de simple ca nici macar nu trebuie explicate. Este vorba de supravietuire statala, securitatea statului si a cetateanului, justitie, bunastare economica, onestitate politica. Explicatiile trebuiesc date despre mijloacele si costurile necesare pentru a atinge aceste tinte, de neatins complet in majoritatea statelor lumii.

Interesul national este o poveste despre oameni, despre un popor, despre un prezent si un viitor incert din cauza greselilor comise de politicieni care nu pot administra nici macar un bloc, rupti de realitate si plini de toate interesele in afara “Interesului national”. Cititi va rog editorialul publicat pe “Curs de Guvernare” – “Factura de stânga a guvernării de dreapta. Teoria bidoanelor: ale lui Vântu şi ale statului” si explicati-mi si mie unde naiba sunt interesele statului in magariile descrise.

Si daca totusi il veti intalni pe “Raison d’État” al Romaniei trimiteti-l la mine sa-l cunosc si eu!

Politica din spuma mării – reforme si reformatori

2012-01-14T15:35:00.001+02:00

Pana la urma, un partid este o colectivitate umana. Teoria spune ca aceasta colectivitate se organizeaza in jurul unor opinii care genereaza idei, randuite si adaptate la o realitate care se transforma intr-o sinteza programatica. Realitatea este ca majoritatea partidelor isi abandoneaza programele initiale pentru a capta cat mai mult din electoratul care-l poate conduce spre o guvernare. In America castiga Republicanii cand pot “smulge” electorat traditional Democrat si viceversa. In Germania, SPD a fost “lovita” de o pierdere masiva de electorat, care a alunecat la stanga spre un partid nou; mai radical decat social-democratia traditionala este Die Linke, care a reusit sa castige 76 de locuri din cele 622 de locuri din Bundestagul Republicii Federale.

Cateodata evenimente traumatizante schimba cursul politic al unor state, exemplul clasic este Spania. José María Aznar si PP-ul spaniol au pierdut alegerile din 2004 din cauza actului terorist de la Madrid in 2004, propulsand la conducerea tarii pe socialistii lui Zapatero.

Majoritatea schimbarilor politice in tarile democratice se face in clipa cand o masa electorala importanta trece dintr-o parte in alta, sperand sa primeneasca politica si sa-si imbunatateasca traiul cotidian. Nimic ciudat si nimic extraordinar in aceasta evolutie politica. De fiecare data cand se intampla se naste o speranta ca poate vremurile vor fi mai bune, politicienii mai responsabili si electoratul mai multumit. In multe cazuri chiar se intampla sa fie asa, cel putin o vreme. In majoritatea lor, extrem de repede lucrurile vor evolua la nivelul vremurilor, dictate de prosperitatea sau recesiunea economica a tarii respective. Vremuri bune, mai multa lume va fi multumita, vremuri grele, mai putini.

Diluarea doctrinelor este inerenta in regimurile democratice occidentale, este normal. Fiecare partid se doreste de centru in primul rand pentru a impaca si capra si varza si a nu supara lupul. In majoritatea cazurilor ajuta. Succesele socialismului reprezentat de Tony Blair, mascat in cea ce se numeste “calea a treia”, sau “centrism” le-au asigurat laburistilor o guvernare de aproape 13 ani.

Crestinii democrati, reprezentati de dna Merkel, mai mult sau mai putin sunt la fel de “centristi” ca si fostii camarazi ai lui Blair si Gordon Brown.

România nu difera mult de zeitgeistul politic occidental. Bineinteles, in Romania nu a fost cazul de doctrine niciodata, stanga nu a fost niciodata mai mult de un neo-comunism si dreapta nu a fost niciodata mai mult de o stanga, care a mimat drepta. Electoratul, declarat majoritar de dreapta, a votat intotdeuna pentru partidul care a luat masurile cele mai stangiste posibile. Avem un pronuntat electorat de dreapta, care se asteapta sa ploua cu mana din cerul politic mioritic.

Conjuctura economica poate schimba lucrurile, nu doamne fereste pentru ca se vor naste noi reformatori sau pentru ca reforme masive ale clasei politice vor produce politicieni mai responsabili – simplu, vremurile grele vor necesita oameni diferiti de cei care conduc astazi, si care au condus intotdeauna. In Romania nu-i prea vad deocamdata si indiferent ceea ce se va intampla in 2012, spuma Marii Negre inca nu a generat masa critica necesara unei schimbari radicale.

Capitalism 2.0 – “de 10 generaţii”

2012-01-06T19:01:00.000+02:00

Istoric vorbind, o generatie cuprinde 20 de ani, desi in zilele noastre lumea anglo-saxona vorbeste de ceva intre 25-27 de ani. Calculand pe baza “generatiei istorice”, capitalismul este un sistem economic destul de tanar, cam 10 generatii. Denumirea sistemului are multi tati, eu cred ca tatal adevarat al acestui formulari stiintifice si denumirii acestui sistem a fost economistul englez David Ricardo (1772 – 1823). Pentru invatatii moderni el este considerat, impreuna cu Thomas Malthus, Adam Smith, si John Stuart Mill, un clasic proeminent al economiei moderne. Economia Ricardiana este o capodopera care strabate timpurile. Din nefericire, ea s-a pierdut, fiind alterata de toti care l-au urmat, inclusiv amicul Karl Marx.

Nu cred ca exista solutii mai bune decat cele formulate de el in economia si managementul agrar (agricol). Cartea lui “On the Principles of Political Economy and Taxation” (Despre Principiile Economiei Politice si Fiscalitatii) scrisa in 1817, mentioneaza pentru prima data termenul “Capitalism”. Etimologia cuvantului este si ea destul de complicata, pot sa va spun ceea ce cred eu, - sursa este indo-europeana si se bazeaza pe termenul sanskrit “catal”, mostenit de francezi – chattel si de englezi – cattle, in romaneste bovine, adica in sensul antic, proprietate personala. Explicatia in Wikipedia (latinul Capitalis) este gresita cu desavarsire.

Daca noi cautam in seria noastra de articole un Capitalism 2.0, trebuie sa intelegem ca a existat si un “Capitalism Beta” , care timp de alte 10 generatii, inaintea capitalismului, a reusit sa-si gaseasca locul si functionalitatea in viitoarele sisteme economice. Acest “Capitalism Beta” s-a numit Mercantilism, bineinteles ca cei mai in varsta isi aduc aminte de injuraturile comuniste la adresa acestui sistem, confundat de multe ori de ţaţele care predau “Economia Politica” cu capitalismul.

Un lucru interesant, de care nu ma voi ocupa, in special din cauza sensibilitatilor religioase, care pot fi interpretate diferit de ceea ce mi-as dori sa exprim, este viziunea religioasa (morala si etica) a diverselor denominatiuni fata de capitalism, afaceri si profit. Pot sa va asigur, insa, ca viziunea protestanta a fost cea mai eficienta in creatia capitalismului modern, de bine sau de rau.

Capitalismul anglo-saxon este bineinteles cel generat de etica protestanta. Capitalismul german, desi si el in mare bazat pe etica protestanta, a fost diferit. Surprinzator sau nu, modelul britanic a fost complet diferit de cel american. Imperiul Britanic nu a avut niciodata un sistem oligarhic, cel american a fost la inceputurile lui oligarhic. Capitalismul oligarhic se caracterizează prin concentrarea proprietăţii private asupra capitalului în mâinile unui număr redus de familii, marea majoritate a populaţiei fiind lipsită de capital, obligată să trăiască exclusiv din salariu. Concentrarea proprietăţii asupra capitalului se realizează prin mijloace semi-legale, coruptie sau înşelăciune, prin mecanisme legislative şi financiare, antidemocratice, contrare intereselor marii majorităţi a populaţiei şi favorabile minorităţilor oligarhice.

Americanii au avut parte de oligarhii lor: John Astor, Andrew Carnegie, John W. Gates, J. P. Morgan, John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt, toti baroni talhari si crestini credinciosi, astazi nume de fundatii de binefacere si patroni ai artelor. Daca bogatia lor, agonistita printr-un capitalism salbatic si feroce, a fost bazata pe capturarea si jaful unor bogatii care nu apartineau nimanui si consolidarea unor piete care nu au existat inaintea lor, capitalismul britanic s-a nascut prin capturarea unor piete si resurse aflate in primul rand in afara statului insular. Capitalismul britanic s-a bazat pe un imperiu colonial, administrat prin companii cu actiuni.

Din nefericire, o mare parte din fostele tari comuniste au avut parte de ambele feluri de capitalism, care a generat un capitalism autohton unic in istoria societatii umane. Vom discuta despre acest hibrid care ne afecteaza si noua viata zi de zi.

Cateva cuvinte premergatoare postarii viitoare, despre comunism si falsa tranzitie. Cateva diferente fundamentale:

- Absenţa formală a pieţelor capitaliste şi a proprietăţii private
- Absenţa asociaţiilor civice şi a societăţii civile (sindicate, media etc.) necontrolate de partidul-stat
- Absenţa structurilor politice autonome
- Absenţa separării puterilor în stat
- Sisteme de alocare a resurselor bazate pe status politic şi nu pe clasă sau putere de cumpărare.
- Subordonarea politică a economiei. Inexistenţa falimentelor. Eficienţa economică redusă.
- Banii nu reprezintă adevăratul mijloc de schimb (traficul de influenţă şi barterul ocupă ponderi mai importante în comunism decât în capitalism)
- Incertitudinea rezultatului acţiunilor iniţiate de indivizi datorită implicării aleatoare a factorului politic (din Sawka – 1999 p.23, Ray 1996 p.67)

Cred ca tabela care insoteste acesti parametri ai comunismului economic ne poate arata extrem de facil ca noi, romanii, si tara noastra Romania nu se afla in nici un capitalism, noi ne aflam intr-o perioada postcomunista, pe care unii o doresc la nesfarsit. Asa ca dragi prieteni stangisti, injuratori ai capitalismului, Romania nu se afla in nici un capitalism, ci este pierduta intr-o interminabila tranzitie. Cand in sfarsit dreapta se va trezi si va termina sa aiureze cu lozinci imbecile vom putea discuta mai departe.

Cicluri si Agregate

2011-12-31T10:51:00.000+02:00

Chiar daca apartinem unei culturi bazata pe faptul ca istoria are un inceput in Geneza si va avea un sfarsit in Parusia, deci o evolutie liniara, nu putem ignora cicluri istorice care se repeta la anumite intervale, de obicei din cauza unor schimbari profunde, de ordin social. Un nou ciclu incepe cand ceea ce a fost nu mai corespunde unor realitati in evolutia omenirii. Discrepantele intre realitatile sociale si cele politice, economice, militare, religioase sau ecologice ale unor societati declanseaza “miscari tectonice” sociale, provocand tranzitia spre alte asezari sociale. Uneori tranzitia spre un alt ev se va face lent si molcom, alteori rapid si violent.

Periodizarea istoriei este o chestiune didactica, de multe ori incorecta si in majoritatea cazurilor dezbatuta mai mult decat faptele in sine. Felul nostru de a pune toate lucrurile in “sertarasele” mintii este aproape un impuls biologic. Problema este ca fiecare cultura isi are felul sau de a aranja altfel sertarele memoriei si de aici discrepantele majore in felul cum ne folosim de aceasta memorie istorica. De obicei, cand incep sa vorbesc despre istorie intr-un mediu sau altul mentionez ca “matematica se ocupa de calculul unor cantitati pe care istoria le descrie.” Cat timp istoricii au descris faptele fara sa le comenteze lucrul a fost excelent, cand au si inceput sa le comenteze lucrurile au luat o turnura dificila. Cat timp istoricii au descris fara sa comenteze? Cam niciodata! Daca tot scrii despre ceva, ai tendinta naturala de a-ti da cu parerea. De multe ori parerile pot fi gresite, de alte ori pot fi corecte. In majoritatea cazurilor, pareri corecte intr-un timp pot deveni “gogomanii” intr-altul si viceversa. Deci aici intervine diferenta dintre calculul cantitatilor si descrierea lor.

Nu as vrea sa fiu in pielea istoricului care va dori sa scrie despre evenimentele petrecute in zilele noastre. Sunt multe perioade istorice care sunt vopsite in alb, adica pur si simplu nu cunoastem prea multe pentru ca sursele sunt putine si de neconsiderat din cauza subiectivismului lor clar. Perioada in care traim este si mai dificila dintr-o cauza absolut opusa – enorm de multa informatie in majoritatea ei nerelevanta, manipulanta sau pur si simplu neadevarata.

“Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie incat fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal” profund diferit de un alt “adevar personal” al unui interlocutor intamplator. Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enuntari particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

Cine crede ca istoria se repeta nu cunoaste istorie. Istoria nu s-a repetat niciodata. Societatea isi repeta tiparele evolutive si impune – unii spun evolutia – numita de altii progres. Aceste tipare evolutive conduc la sentimentul ca istoria se repeta. Am sa incerc sa conduc aceasta teorie la inceputurile scrise ale istoriei. Intr-o serie de articole scrise acum cativa ani, mult inainte de criza actuala am descris o prima evolutie spre un alt ev. Ma refer la perioada de trecere de la bronzul tarziu spre fierul timpuriu, adica ceva intre anii 1400 – 1100 î.Hr. Este perioada in care Regatul Nou Egiptean se prabuseste sub presiunea Popoarelor Marii, Civilizatia Minoica si Imperiul Hitit dispar. Migratia din nord si din est spre Levant, Arhipelagul Elen si Egipt (zonele bogate) dau “peste cap” sistemul economic existent, apar primele manifestari religioase monoteiste si dezastre naturale (ecologice) in Estul Marii Mediterane, Anatolia si Levantul de Nord distrug economia agricola si comertul intre state, producand grave dezechilibre intre cei care aveau si cei care flamanzeau.

Capitalismul-fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism-fiduciar a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), insusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-pecuniar - au la baza o singura ipoteza existentiala – minciuna si propaganda masiva. Cine crede ca aceasta criza, declansata de capitalismul- fiduciar, s-a terminat greseste amarnic. Omenirea a intrat in a doua etapa a crizei, poate si mai grea decat prima. Etapa in care statele au devenit amenintate de faliment. Aceasta etapa o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai putin dependenta de capitalismul fiduciar; singura legatura ar fi ca acest capitalism a facilitat intrarea statelor in impas (vezi legaturile oneroase ale economiei grecesti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pana la insolventa lor). Din nefericire, o poveste cu variatii putin diferite o vedem astazi in Irlanda si Porugalia - sigur vor urma si Italia si Spania, poate mult mai grava dect prima.

“Criza datoriilor suverane” era iminenta! Ea a fost generata de dezechilibrul dintre supra-productia unor state fata de supra-consumul altora. Intr-un cuvant, chinezii si nemtii au fabricat si grecii, spaniolii si altii au cumparat, bazandu-se pe niste venituri care au ramas “pe vine”. Chinezii si germanii au acceptat indatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hartii care s-au dovedit fara valoare.

Vreau ca toti prietenii socialisti sa inteleaga – capitalismul nu a murit, ci el va trebui sa se curete de reziduurile lacomiei si ale non-valorilor pecuniare. Cea mai mare putere capitalista (in devenire) din lume este un stat comunist – China. Capitalismul NU este si NU a fost niciodata o oranduire sociala. De la sclavagism si pana in zilele comunismului chinez, capitalismul a fost un sistem economic, care niciodata nu va avea inlocuitor. Capitalismul a fost si va fi si in viitor promotorul progresului.

Criza – si tot ce este legat de ea – are doua nume, primul se numeste “Dezechilibru”, al doilea se numeste “Neincredere”. In clipa cand se creaza o relatie in care un stat sau un grup de state produc enorm de mult si state care consuma enorm de mult fata de posibilitatile lor, ai creat un Dezechilibru. Deoarece nimic si nimeni nu poate trai intr-un dezechilibru au creat niste instrumente pentru a dezamorsa momentan problema. Ai un picior mai scurt la masa pe care mananci, bagi cateva bucati de hartie sub piciorul scurt, il echilibrezi pentru un timp, dupa aia Dumnezeu e mare. Sau moare creditorul sau moare cel care este creditat sau se intampla o minune.

Indiferent cum si cand aceasta criza se va termina, sunt sigur ca lumea noastra, a tuturor, indiferent de locul in care traim, va fi diferita. Agregatele s-au schimbat, asa cum s-au schimbat acum 3 milenii si jumatate. Ramane numai sa intelegem acest lucru. Nu numai realitatile economice vor fi diferite, perceptiile noastre despre felul in care trebuie sa traim din punct de vedere economic sunt intr-un proces continuu de schimbare si probabil se vor schimba. Comunitatile, statele, firmele comerciale si individualii care se vor adapta mai rapid vor reusi sa supravietuiasca si sa prospere, cei care nu vor reusi le va fi foarte greu, poate imposibil. Societatea occidentala si in special cea Americana sunt bazate pe credit. Pentru un om care lipseste o perioada din aceasta societate si traieste o perioada intr-o societate “cash-based”, asemanatoare celei romanesti, reintoarcerea in aceste zile intr-o “atmosfera” bazata pe credit poate fi uluitoare. Lumea si-a regasit sensurile naturale – consumi cat produci si daca poti, economisesti.

Echilibrul poate fi refacut numai daca vom intelege ca suntem la sfarsit de ciclu si la inceputul altuia, ca agregatele care creaza o societate decenta trebuie sa se schimbe si ca de fapt nici lacomia capitalismului fiduciar si nici darnicia statului social nu mai pot exista in felul in care s-au manifestat. Ambele au fost lipsite de responsalbilitate. Traim o perioada bivalenta. O lume politica multipolara, cu varfuri regionale, de fapt o globalitate destructurata si o lume cu o globalitate economica perfecta. Aici sunt provocarile si sperantele in mai bine. Cum arata lumea noastra puteti privi in imaginile alaturate, daca este normal sau nu – fiecare cu opinia lui.

Comunitatea Politeia – Preambul la Statut

2011-10-25T11:27:00.000+03:00

I. Politeia este o comunitate spontan inchegata in jurul blogului Politeia incepand cu luna August 2009;

II. Pana la data de 26 septembrie 2011 nu a existat nici o actiune formala de recrutare a membrilor. O data cu aparitia miscarii “Noua Republica” (numita mai jos Noua Republica) si afilierea colectiva la Noua Republica, am formalizat actele individuale de vointa venite din partea membrilor si simpatizantilor Politeia, din tara, si din afara tarii. La data publicarii prezentului document, Politeia numara un total de 692 de membri, din care 321 in tara. Simplul comentariu pe blog nu atrage automat apartenenta la comunitatea Politeia.

III. Politeia nu cere si nu va primi donatii de nici un fel, de la nimeni. Politeia isi rezerva dreptul de a publica cereri de ajutor material pentru unul sau mai multi membri ai comunitatii aflati in greutati materiale justificate, dar nu va (inter) media transferul ajutoarelor materiale. Politeia incurajeaza trimiterea de donatii pentru Noua Republica, in conditiile care fac parte din statutul nostru (vezi Document Numarul 4 – 13/10/2011) si Amendamentului Politeia la statutul Noua Republica.

IV. Comunitatea Politeia nu are lideri formali, ci doar un consiliu fara atributii executive, compus din 11 membri ce vor fi propusi impreuna cu altii spre confirmare/alegere intr-un interval de o luna de la amendarea prezentului document. Componenta consiliului este publica.

V. Aderarea la comunitatea “Politeia” nu implica automat vreo apartenenta politica, ci doar respectarea principiilor enumerate in documentele amendate de noi si publicate spre cunostinta membrilor Comunitatii Politeia.

VI. Politeia promovează valorile universale şi interesele naţionale, principiile conservatorismului-liberal modern şi ale consolidării in Romania a statului de drept in cadrul democratiei constitutionale si al DUDO (Declaratia Universala a Drepturilor Omului).

VII. Politeia crede că proprietatea privată licita stă la baza economiei, ca expresie a liberei iniţiative a cetăţeanului; consideră că proprietatea privată este indispensabila progresului economic general şi al bunăstării individuale; militeaza pentru dimensionarea raţional-minimala a proprietăţii publice şi a aparatului de stat;

VIII. Politeia sustine si apără drepturile şi libertăţile omului; respectă dreptul la identitatea culturală, lingvistică, religioasă şi etnică a cetăţenilor; combate extremismul de orice fel, manifestările de rasism, şovinism, separatism etnic sau teritorial;

IX. Politeia elaborează şi susţine programe despre care crede ca asigură înfăptuirea reformei economice şi sociale, a echităţii sociale, egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii ţării, promovarea şi afirmarea valorilor umane;

X. Politeia promovează solidaritatea umană, spiritul comunitar, într-ajutorarea, respectul persoanei şi al familiei, in scopul creşterii coeziunii sociale şi refacerii si intaririi increderii între cetăţean şi stat;

XI. Blogul Politeia este un blog public, in care sunt exprimate si comentate evenimente si opinii. Statutul de membru al comunitatii Politeia implica conditii suplimentare:

a. implinirea vîrstei de 18 ani;
b. cetăţean român, sau fost cetăţean român
c. conduită profesională, morală şi politică conform Statutului comunitatii Politeia;
d. nu a fost membru al Securitatii comuniste;

XII. Nu pot fi membri ai Comunitatii Politeia:
a. persoanele compromise moral şi politic;
b. persoanele care promovează violenţa, teroarea, ideologia comunista sau fascistă, anarhismul, rasismul, şovinismul şi orice alte idei ori acţiuni extremiste sau contrare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
c. persoanele care au săvîrşit abuzuri în funcţiile publice sau politice;
d. persoanele care fac parte din asociaţii sau organizaţii secrete din ţară sau de peste hotare;

XIII. Comunitatea Politeia isi exprima solidaritatea ideologica si politica cu miscarea “Noua Republica” si considera aceasta miscare si pe liderul ei actual ca reprezentant politic si ideologic al nazuintelor noastre, atita timp cat declaratiile si actiunile Noii Republici coincid cu principiile si valorile noastre.
XIV. Comunitatea Politeia va pune la dispozitia miscarii Noua Republica, voluntar si fara rezerve, expertiza membrilor sai, precum si programele elaborate colectiv pe domenii de interes public: justitie, etica sociala si armonizarea societatii, economie-afaceri, politica externa.

Redactat si amendat de "Consiliul Politeia", astazi 25 Octombrie 2011

Romania - despre pensii si pensionari

2011-10-15T13:16:00.000+03:00

Postat de @DanSu

Problema pensionarilor si a pensiilor, a intrat in atentia publicului de la noi prin tot felul de declaratii si scenarii care mai decare mai catastrofice. Se discuta in tot felul de tonuri de la cainarea bietilor pensionari (desi datele cam contrazic (vezi aici ), pensionari care protesteaza si sunt brutalizati de jandarmi, pensii mici si insuficiente, pensii nesimtite, etc. De asemenea se vorbeste cu nonsalanta despre sisteme de pensii (fara sa fie definite), despre drepturi patrimoniale la pensie, despre banii care s-au strans toata viata. Nu se discuta aplicat despre sistemele existente de pensionare, principiile care stau la baza acestora, ce inseamna si cum se sutin sumele aferente pensiilor. Unde sunt banii pensionarilor care au platit toatat viata, de ce se impoziteaza pensiile dupa ce s-au platit impozite toata viata. Altii promit sa faca tot felul de actiuni ( mai degraba utopice) gen economate, cosul zilnic, etc… A plange pe umerii saracilor pensionari este sport national, la fel cum pentru tabara opusa a acuza venituri nemeritate din pensii, este „obligatoriu“. Pe parcursul acestei prezentari, o sa arat ca argumente rezonabile (nepopuliste) exista si de o parte si alta, dar de multe ori argumentele unei tabere argumenteaza de fapt actiunile taberei opuse.

Sa discutam intai despre ce sta la baza sistemelor de pensionare actuale. Incepem prin a spune ca „sistemele de pensii“ sunt o inventie moderna, pana la sfarsitul secolului XIX nu exista asa ceva, nici macar in concept (bineinteles cu exceptia „utopiilor“ fictionale).

1. Scurta istorie.

In general, pe parcurs, un individ, acumuleaza o experienta de viata care-i confera un avantaj important la intalnirea altor situatii asemanatoare. Astfel, cu varsta, omul poate gasi mai usor solutii la diverse probleme de viata, solutii pe care le poate impartasi semenilor sai ajutand astfel comunitatea. Totodata insa apare si mecanismul „imbatranirii, fizice dar si psihologice, individul este mai putin dispus schimbarilor si asumarii riscurilor. Cu alte cuvinte, „batranii“ sunt un factor de stabilitate (prin indrumarile pe care le pot da) si in acelasi timp pot deveni un factor de „stagnare“. Totodata, datorita uzurii fizice, dupa o anumita varsta, scade vitalitatea si puterea de munca. Factorul de „stabilitate“ si intelepciune a fost in general ma vizibil (selectia „sociala“ elimina destul de repede indivizii care nu au calitatile necesare pentru supravietuire in cadrul comunitatii). Astfel ca din cele mai vechi timpuri, "batranii" (satului/tribului/comunitatii) au fost venerati (inclusiv prin introducerea ritualica a acestora in meniul anumitor triburi. Lasand gluma la o parte, civilizatiile omenesti si-au respectat in mod normal batranii, toate religiile, inclusiv cele pre-crestine, vorbesc de respectul datorat acestora. Ingrijirea acestora era in primul rand atributul urmasilor directi (in care fii isi respectau si ajutau parintii) fi atributul comunitatilor (mai mici sau mai mari) pentru batranii care adusesera mari servicii acesteia, dar actualmente erau in imposibilitate fizica de a se mai intretine.

Mai exista din cele mai vechi timpuri, un sistem de „rasplata“ pentru anumite servicii aduse „suveranului“ (indiferent daca era imparat, faraon, mogul sau altcineva), prin care in urma serviciilor aduse acestia, anumite persoane erau rasplatite nu numai cu sume mari pentru anumite servicii punctuale, ci si cu anumite avantaje materiale pe parcursul restului vietii, uneori chiar si urmasii acestor persoane. Este cazul special al veteranilor, militari de profesie, care dupa o anumita perioada de timp de serviciu, sau un numar de campanii, erau rasplatiti la demobilizare cu rente viagere, cu functii de dregator, cu scutiri de impozite, sau improprietariti cu anumite terenuri. Aceste „rente“ – prezente sau viitoare, asigurau „suveranului“ loialitatea supusilor. Era o metoda de control pe care aproape orice suveran o avea asupra dregatorilor sai. Oice „abatere“ de la loialitate si/sau serviciu corect, insemna si pierderea acelor stipendii. Intr-un fel, pana in epoca moderna, acesta era singurul model de „pensionare“ existent.

Este deci necesar un mecanism social de „retragere“ a celor ce depaseau un anumit prag de uzura. unul dintre primii care au pus problema "retragerii" celor activi dupa o anumita varsta a fost William Osler, unul din profesorii fondatorii ai spitalului („Big Four“) Johns Hopkins . Este adevarat ca era adeptul unei terapii cam scandaloase pentru ideile moderne (eutanasierie) , dar problema medicala a "perioadei senine" a aparut la orizont.

Dar primul care a facut „oficial“ inaugurarea pensionarii, a fost mult-invocatul Bismark, care a stabilit varsta de 70 de ani ca varsta de pensionare, precum si un sitem de plati pentru acest fond, in care angajatorul era obligat la plata a 1/3 din suma iar muncitorul din restul de 2/3. Totodata el a introdus si o forma de plata pentru incapacitate temporara de munca (boala). Calculul era destul de cinic, mai ales ca media de varsta era putin peste 40 de ani. . Anul 1890, este deci anul de start al sistemelor de pensionare actuale. In aceasta privinta, Gabriel Stanciu afirma: „Cu mai bine de 100 de ani în urmă, Bismark a pus bazele construcţiei statului bunăstarii modern, demarând programe ample în domeniul pensiilor, şomajului, asigurărilor de sănătate. Aşadar, statul bunăstării a înlocuit vechile contracte dintre generaţii ce funcţionau în interiorul familiilor cu un contract social bazat pe redistribuire.“

2. O clasificare nestiintifica (personala)

Sistemele de sustinere a celor inactivi, sunt deci de mai multe categorii, aparute treptat.

a) Categoria naturala – cand comunitatea (trib/familie/societate) are grija de persoanele incapabile de munca pe baza unor cutume. Este un comportament natural stabilt mutual mai ales intre membri unei familii. Parintii au grija de copii (instinctual pentru propasirea speciei) iar tinerii au grija de batrani – contractul intre generatii).

b) Categoria contractuala specifica – cand comunitatea ofera punctual anumite avantaje unuia sau mai multor membri ai ei pentru anumite servicii (specifice si specificate) prestate. Nu este neaparat vorba doar despre oameni inactivi, ci este vorba de avantaje oferite la terminarea unor activitati specifice. Onoruri pentru eroi sau salvatori, rente pentru luptatorii la incheierea misiunilor, improprietarirea anumitor demnitari, etc…. Este in primul rand o oferta sociala, prin care societatea incurajeaza anumite comportamente (vitejia, loialitatea, consecventa, etc…), pentru a mari probabilitatea ca pe viitor sa obtina acelasi tip de comportament de la alti membri. De asta de obicei beneficiile sunt oferite mai ales sub forma unei rentei viagere, ceea ce stimuleaza (psihologic) activii sa indeplinesca sarcinile respective. Sunt in general denumite „pensii de serviciu“.

c) Categoria umanitara – cand comunitatea ofera unor membri aflati in dificultate (temporara sau definitiva), un anumit sprijin pentru a putea supravietui o anumita perioada. E vorba de sprijin de sustinere, izvorat din morala religioasa (aproape orice religie are o astfel de componenta) de ajutorare a aproapelui. Sumele astfel incasate sunt „ajutoare sociale“.

d) Categoria contractuala – este mai noua, si are puternice caracteristici pecuniare. Este de fapt ceea ce se numeste generic „pensie“. Relatiile contractuale sunt pecuniare, cer doar o durata de timp. Exista doua tipuri de astfel de contracte:

Investitionale: Sumele depuse sunt de fapt economii, iar un anumit agent este delegat sa efectueze diferite tranzactii pentru a pastra sau mari suma aflata la dispozitie. Este cazul piloanelor II (obligatoriu) si III (facultativ) din sistemele de pensii actuale. Ca orice investitie, se asuma si un coeficient de risc. Coeficientul de risc este scazut prin reglementari foarte stricte. Fata de o investitie obisnuita, sumele se depun treptat iar retragerea acestora se poate face strict reglementat (doar dupa o perioada minimala). Banii sunt total privati si se supun acelorasi reguli ca orice investitie privata – si pierderea si beneficiul sunt private. Varsta persoanei are doar o importanta secundara, principalii factori sunt cuantumul sumei depuse si perioada depunerii acestora. Sumele sunt deci proprietatea celor ce investesc.
Asiguratorii: Sumele atrase se constituie plati pentru cei ce corespund conditiilor asigurate. Platile sunt proportionale cu sumele atrase precum si cu cuantumul platilor de asigure. Cu diferenta ramasa, se mareste fondul prin diverse investitii facute de gestionarul fondului. La fel ca la contractele investitionale, varsta nu este de obicei un factor asigurat. In sistemul public, sunt asigurari de sanatate, sau componenta privind riscul de incapacitate de munca (invaliditatea, boala). Sumele nu raman in proprietatea asiguratilor ci a asiguratorului. Cuantumul platilor este determinat de gravitatea factorului asigurat.
Redistributive: Sumele depuse se constituie in totalitate ca plati pentru persoanele care se califica pentru incasari. Nu exista tranzactii de crestere investitionala sau acestea sunt nesemnificative (legea permite ca 3% din incasari sa se constituie un fond de rezerva). Nu exista acumulari de bani. Proprietarii sumelor sunt cei ce incaseaza. Cuantumul sumelor se calculeaza dupa un algoritm ce prevede atat durata de cotizare cat si cuantumul platilor anterior efectuate.
Ocupationale: Mai exista o categorie de sume care pot fi incasate de persoane inactive, care rezulta din contracte directe incheiate intre un angajator (poate fi si generic, sau poate fi un angajator specific) si angajati. Prin acest contract, angajatii vor beneficia la incetarea contractului, de anumite plati. Aici este diversitatea mai mare, pentru ca acestea pot fi de la caz la caz, ori din una din cele de mai sus, ori chiar o combinatie intre ele.

Precizare:

Intrucat contractele investitionale (pensiile private cu cumulare) nu au constituit probleme pentru bugetul de stat (pana acum, dar la politicienii nostri nu se stie niciodata – cei din Ungaria stiu de ce) ci sunt bani privati ce circula privat, nu vom intra in discutiile pe aceasta tema. La fel nici sumele asiguratorii nu constituie subiectul lucrarii (desi daca vorbim de asigurarile de sanatate am putea povesti multe.

Prin denumirea de pensii, ne vom referi de acum inainte la componenta redistributiva.

Tin sa fac aceasta precizare, intrucat exista foarte multa confuzie atat la nivelul decizional cat si la nivelul trepadusilor din mass-media, care denumesc la fel categorii diferite. Mai mult, din ignoranta, prostie sau rea vointa, legiuitorul a trecut prin parlament o lege „a pensionarii“ (263/2010) care amesteca in mod inconstient (si iresponsabil) categorii de plati de sustinere. Toate sub denumirea generica de „pensii“

3. Date despre pensionare si pensionari.

Nu fac o insiruire de date statistice. Dau doar cateva date culese lejer cu prietenul „Goagle“.despre situatia din romania. Despre speranta medie de viata. (se pot descarca date) de la nastere si pana la 65 de ani. In esenta, in Romania daca speranta medie de viata este de peste 76 de ani, pentru cei peste peste 65 de ani speranta de viata este de peste 15 ani (13.81 barbatii si 16.76 femeile). Daca luam si faptul ca pentru femei – varsta de pensionare e mai mica decat pentru barbati, speranta de viata dupa pensionare (considerand 60 de ani varsta pentru femei) ar fi de peste 21 de ani pentru femei si 13,81 ani pentru barbati. Calculele nu se fac chiar asa, dar tendintele sunt evidente acestea. Datele sunt interesante, (desi sunt din 2008 dar nu cred ca merg in jos) sensei @turambar ar avea multe de explicat.

Intuitia si observatiile empirice ne spun acelasi lucru. Ma rog, oamenii au o placere perversa de a baga sume colosale prin care sa fie demonstrat „statistic“ cum ca vara este mai calda decat iarna, apa calda este mai calda decat cea rece, sus-ul este in sus si marul cade spre pamant. La fel observam si noi in jurul nostru, ca batranii sunt tot mai batrani iar copii sunt tot mai putini iar noi ramanem tineri doar in gandurile si simturile noastre. Cine simte altfel sa consulte statisticile.

Un grafic care mi-a placut foarte mult (pentru ca acolo este si actiune, l-am gasit pe aici . (Are si sectiunea pentru Romania). Am facut un print screen doar pentru a avea de discutat pe marginea lui:

Cam asa va evalua populatia intr-o suta de ani in Romania.

Imaginati-va ca in aceasta perioada, cei cuprinsi intre linia verde si linia rosie – au intretinut atat pe cei de sub linia verde cat si pe cei de deasupra liniei rosii. In anul acela (2050), eu (daca voi mai fi existand) voi fi undeva chiar prin teapa din varf, iar copii mei vor fi fiind cam la linia rosie. Acestea sunt date statistice, momentan nu se intrevede nimic din ce ar putea modifica evolutia.

Datele nu sunt valabile doar la noi, in lume lucrurile sunt mult mai proaste (cu prespective sumbre) in unele tari si mult mai bune (dar cu perspective proaste) in alte tari. Pe scurt, citez: „pe termen lung toti suntem morti“. Repet, acestea sunt date statistice, dar si bunul simt comun ne arata aceleasi tendinte.

4. Probleme politice si legislative

In avantul lor de oferi motive pentru a fi votati, politicienii au recurs la cea mai indemana arma a lor – populismul. Plangand pe umerii bietilor pensionari, au pensionat mai multi oameni prin scaderea varstei, plangand pe umarul asistatilor sociali (care nu au fost contributori), i-au scos si pe acestia la pensie cu aceleasi drepturi ca ale contributorilor. Categoriile de sustineri pentru cei inactivi au fost amestecate in loc sa fie clarificate. In numele „vicisitudinilor“ vietii, politicienii unguri (aia din ungaria) au confiscat sume private pentru a face plati publice. Ai nostri fac alte multe prostii (dar e drept ca doar prostia ungurilor nu au facut-o desi tare le-ar fi apropiata inimii). Se vorbeste public despre pensionari, unii ca sunt saraci, altii ca sunt nesimtiti, altii ca merita, altii ca nu merita, dar nu se vorbeste de „categorii de pensionari“.

Prin legea 263/2010 – aia cu pensiile – guvernantii de azi au dat o lovitura serioasa insasi ideii de pensie ca obligatie sociala de contributivitate. Asimileaza neplatitorii cu platitorii, incalca principiile de la articolul 2 cu precizari de la articolul 3 (nu sunt cifre date doar ca exemple – sunt articolele de care am sa ma ocup mai incolo) si apoi pe parcursul intregii legi. Trece categoria celor platiti in categoria contractelor specifice (militari/politisti/functionari) in categoria contributiva. Pe judecatori, a avut grija sa-i treaca tot acolo guvernele anterioare.

Ce vreu sa subliniez aici, este eroarea de concept, prin care anumite plati, care intra in categoria pe care (eu) am denumit-o „a contractelor specifice“ si care au mai degraba un caracter contractual (cu obligatii, sarcini si drepturi) intre suveran (statul/poporul) si anumite persoane, au fost trecute la categoria „contractuala“, ba mai mult la subcategoria de „redistributie“. Ceea ce pe de o parte incalca drepturile patrimoniale ale persoanelor implicate in acest tip de contract (atat platitori cat si beneficiari). Imaginati-va un contract (sa spunem pe termen lung) in care doua persoane stabilesc ca se fac anumite plati si respectiv livrari la anumite date (operatie curenta de exemplu in livrarea de petrol) si ca urmare cel ce livreaza va livra persoanei cu care a incheiat contractul o cantitate mai mica, iar restul va trebui sa-l livreze unei terte persoane fara legatura cu acel contract. In plus, incepand cu 2008, s-au tot marit pensiile (la un moment era o adevarata licitatie, scuza pe care o invoca azi PNL-ul, cum ca ei nu au votat si nici gura nu le miroase este cel putin puerila.

Primul efect al acestei decizii, a fost usor previzibil, deficitul bugetului de asigurari sociale a sarit in aer.

Am incercat sa construiesc cu datele de la ministerul muncii atatea cate sunt ele, un mic tabel. Datele sunt obtinute prin impartirea sumei din excutia din bugetul din anul respectiv la numarul de pensionari din sistemul public de pensii de stat + cei din agricultura. Sursa datelor -1 ; Sursa datelor -2 .

Ce se remarca: desi contributiile au crescut de 5 ori (in primul rand in valoare, pensiile au crescut putin mai mult (cam de 6ori si ceva), subventiile au explodat in ultimii 3 ani. In 2008, cand economia duduia, somajul scadea, venind dupa un an fara deficit, subventia a crescut de 5 ori). Anul urmator iar de 5 ori (fata de precedentul). Subventiile sunt de 43 de ori mai mari decat in 2001 (atentie – per capita, desi populatia pensionara a crescut) In plus, dupa moda analizelor complexe care ne demonstreaza lucruri arhicunoscute, se observa ca subventiile cresc mereu in anii electorali. Ghici ciuperca de ce.

Exista un gen de probleme cu care ne pierdeam prin tineretile neuronii, cu rezervoare si bazine (ceva de genul : un bazin se goleste in x minute…. Sa se calculeze debitul unui robinte care umple bazinul in … ) .Problema este ca domni nostri parlamentari, au gasit solutia problemei doar la marirea scurgerii, probabil ori nu au trecut prin clasele respective, ori nu au rezolvat niciodata o asa problema. „Bugetul consolidat“ – adica oala comuna din care servim cu polonicul – a fost creatia binecunoscutului PM cu termopane made in china si cu gaini la cornu. Cvu alte cuvinte, degeaba platesc sanatatea (mea), degeaba platesc (contributia mea) si degeaba ii mai dau „suveranului“ (statul) si zeciuiala. Niste contabili le aduna oricum la cazanul comun si le folosesc cum, cat si unde vor muschii lor.

Mai exista un aspect de ordin legal: Prin punerea tuturor acestor plati sub umbrela „pensiilor contributive“, se neaga posibilitatea controlului pe perioada activa.

In multe din procese, s-a mers pe ideea ca CEDO, a hotarat ca „pensia“ este un drept patrimonial. Probabil este discutabil daca si cuantumul pensiei este tot un drept patrimonial, dar asta e alta discutie. Ideea, de bun simt de altfel, este ca exista niste termeni contractuali intre stat (care administreaza fondulrile stranse cu un scop precis) si cei ce depun sumele care constituie fondul. Sumele se depun exact cu scopul de a fi redistribuite. Intrucat banii ce-i depun sunt banii personali (rezultati din castiguri), normal ca se naste un drept personal asupra acestora (prefer termenul de „drept personal“ decat „drept patrimonial“. Acesta din urma este transmisibil tertilor, pe cand cel „personal“ nu se transmite si nu poate constitui obiectul succesiunii, „ele sunt, fara exceptie, drepturi absolute“.

Daca ne referim la pensiile din categoria contractuala, parerea mea este ca e o abordare logica si normala (si etica). Dar daca ne referim la „pensiile de servici“ – cele oferite pentru prestarea anumitor servicii, este un nonsens sa fie platite servicii neefectuate sau prost efectuate. Un militar care dezerteaza, un judecator care impiedica justitia, un politist care fraternizeaza cu infractorii, toti acestia nu ne ofera serviciile pe baza carora sunt (sau vor fi) rasplatiti la sfarsitul perioadei. Atunci de ce in apararea acestora este invocat dreptul patrimonial (sau personal)?. Odata iesiti din activitate, cei ce nu efectuat pe parcursul activitatii „serviciile“ pentru care merita rasplata, sa intre pe pensia obisnuita (cea contributiva) cei care au dreptul la ea. Nu poti da „pensie de magistrat“ unui om dovedit ca nu a judecat corect. Nu poti da pensie de politist unuia prins pe timpul activitatii ca-i apara pe hoti. Si asa mai departe.

Din curiozitate am vrut sa vad ce se intampla si la altii (desi in filme vedem politisti corupti care pierd dreptul la pensie). Am gasit la o prima strigare Probabil @theophyle stie mai multe, si am gasit subliniat clar la primul articol: o conditie absoluta: „you were discharged from service under conditions other than dishonorable“. Un militar care a iesit din armata in conditii dezonorante – nu se califica pentru incasarea pensiei. Este primul paragraf. Ce vreti mai mult decat atat? Nu cred ca cei ce au furat din bunurile armatei americane, au dezertat sau au acoperit infractori s-ar putea incadra in aceste conditii.

5. Ce insemna un principiu (in lege) si ce valoare are el pentru celelalte articole.

E vorba de legea 263/2010 – legea pensiilor. Care incepe din articolul doi sa glasuiasca cam asa (de la litera c incolo:

„c) principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite; „
„d) principiul egalității, prin care se asigură tuturor participanților la sistemul public de pensii, contribuabili și beneficiari, un tratament nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeași situație juridică, în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege;“
„e) principiul repartiției, pe baza căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public de pensii, conform legii;“
„f) principiul solidarității sociale, conform căruia participanții la sistemul public de pensii își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor asigurate prevăzute de lege; „
„g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public de pensii, conform legii;“
„h) principiul imprescriptibilității, potrivit căruia dreptul la pensie nu se prescrie;“

In continuare problema se pune ca in gluma aia:

„Un tip intalneste pe cineva ce mergea la targ cu doua gaste – una o tinea in mana stanga, pe cealalata in mana dreapta. Il intreaba:
- Unde mergi bade cu gastele?
- Cu cea din stanga?
- La piata.
- Dar cu cea din dreapta?
- Tot acolo.
- Vrei sa le vinzi?
- Pe care din ele?
- Pai cea din stanga.
- De vanzare.
- Dar cea din dreapta?
- Pai si aia.
- Dar cu cat le dai?
- Pe care din ele?
- Pe cea din stanga.
- Cu 100 de lei.
- Dar pe cea din dreapta?
- Si pe aia cu 100.“

Cam asa procedeaza si legiuitorul, indiferent care ar fi, care simte aproape mereu sa-i declare pe unii mult mai „egali“ decat pe ceilati, Cititi legea cu urnatoarele precizari: unde se pomeneste de „art. 6 alin. (1) pct. I lit. c)“ sa stiti ca e vorba de oameni ce nu au contribuit la pensie (este vorba de pensiile militare trecute pe contributivitate). Altfel nu inteleg de ce precizarile, aproape la fiecare articol, dupa articolul 2. Sa exemplificam:

Art.3, lit.q: „q) stagiu de cotizare în specialitate — perioada în care o persoană din sistemul național de apărare ațională, ordine publică și siguranță națională, precum și din sistemul administrației penitenciare s-a aflat în una dintre următoarele situații: ….“ .Adica se recunoaste ca nu e stagiu pur si simplu, ci asa un stagiu mai „egal“.

Art. 10: „(1) Pentru perioadele de după 31 martie 2001, declaratia nominală de asigurare prevăzută la art. 7 alin. (1) si (2) constituie documentul pe baza căruia se stabileste stagiul de cotizare în sistemul public de pensii si punctajul mediu anual pentru asiguratii sistemului public de pensii, cu exceptia persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c).

(2) În cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), declaratia prevăzută la art. 7 alin. (1) si (2) constituie singurul document pe baza căruia se stabileste stagiul de cotizare în sistemul public de pensii si punctajul anual de la data intrării în vigoare a prezentei legi.“

Cu alte cuvinte la acest articol, iarasi ceilalti sunt egali cu aialalti, ba chiar putin mai egali (la aialalti doar din 2001 incoace).

Exemple sunt multe.

Ce s-a urmarit de fapt: Inghesuirea pensiilor de serviciu, in categoria pensiilor „contributive“. Deci si domnul general Plesita (daca ar mai fi trait) si alti generali tortionari (era motiv de avansare la exceptional) de pe vremea lui Ceasca, trebuie si omul sa primeasca o pensie ca sudorul si minerul prapadit, o pensie care e drept patrimonial. Nu conteaza ca prin ce a facut (torturi, executii sumare, crime), a terfelit chiar meseria de militar.

Iar daca tot a aparut scandalul cu „Iesi afara javra ordinara“ care a dovedit ca politaii nostri au mai mult curaj decat credeam noi vazand cat de pasivi stau cand se impusca bandele si/sau se sparg magazinele, hai sa mai presupunem un scenariu: „Tovarase general Izmana, ai servit patriotic tara vreme de x ani pe frontul recoltelor, sau a apararii granitelor de hoardele de flaminzi care incercau sa fuga din tara in mod ilegal, ai servit vitejeste.

Acum tara are nevoie de avioane, de scut antiracheta, de modernizare. Nu avem bani sa luam toate astea si sa-ti platim si tie „pensia de serviciu“. Iti cerem sa mai faci un exercitiu de iubire a tarii si sa renunti pe o perioada la anumite privilegii. Tara iti va fi recunoscatoare.“ Ce credeti, „iesi afara javra ordinara“ vor mai face un sacrificiu?"

Europa intre agonie si extaz: Strategia UE 2020

2011-09-18T12:59:00.000+03:00

Dupa insuccesul lamentabil al strategiei de la Lisabona, inclus in tratatul cu acelasi nume, Brusselul a lansat o noua strategie pentru a iesi din criza. Noua strategie se ocupa cu reluarea cresterii economice si transformarea in actor global. Daca strategia Lisabona vorbea de eforturi comune, noua strategie, numita “Strategia UE 2020”, vorbeste despre eforturi individuale cu ajutorul Uniunii Europene, pe scurt fiecare stat membru ia startul individual si in acest caz, Romania nu se afla intr-o pozitie confortabila.

Strategia UE 2020 afost lansata la inceputul lunii martie a.c., Consiliul European a aprobat in lucrarile lui din 25-26 martie obiectivele generale ale proiectului si Consiliul de saptamana trecuta s-a pronuntat asupra aspectelor legate de implementarea acestor obiective, urmand ca pana la sfarsitul anului fiecare stat membru sa vina cu un plan national de implementare. Presedintele Basescu a anuntat la intoarcerea domniei sale de la Brussel ca aceasta noua strategie este foarte buna pentru Romania si ca ni se potriveste ca o manusa. Nu stiu cum a inteles domnia sa acest lucru, sau poate asta i-a explicat dl Orban (fratele mai destept), consilier prezidential “pe probleme Europene” . De fapt Strategia UE 2020, este o palma adusa ideii Europei unite, ea “imparte” UE-27 in cateva categorii, lasandu-i pe cei mai slabi sa se dezvolte asa cum pot, sau mai precis cum doresc ei, intre niste parametrii minimali, stabiliti de aceasta noua strategie.

Mai in detaliu, proiectul agendei “Europa 2020” are in vedere 3 mari formule de crestere economica in decada urmatoare:

crestere economica inteligenta (consolidarea cunoasterii, inovatie, educatie, societate digitala);
crestere economica durabila (cresterea eficientei in productie si a competitivitatii);
crestere economica inclusiva (participare sporita pe pietele muncii, dobandirea de noi abilitati profesionale si diminuarea saraciei).

Inbracat in cifre procentuale, lucrurile ar trebui sa stea cam asa:

cresterea ratei de ocupare a populatiei (intre 20 si 64 de ani) de la 69% la 75%;
mentinerea obiectivului de 3% din PIB alocat cercetarii si dezvoltarii;
reducerea emisiilor de gaze de sera cu 20% (30% in anumite conditii), cresterea cu 20% a energiei produsa din surse regenerabile, cresterea cu 20% a eficientei energetice;
reducerea ratei de abandon scolar la 10% si cresterea numarului absolventilor de invatamant tertiar de la 31% la 40%;
reducerea cu 25% a numarului persoanelor care traiesc sub limita saraciei.

Cele 600 de pagini ale noii strategii sunt un exemplu foarte bun cum NU trebuie sa arate Europa, singurul alibi pe care-l pot acorda sefilor de stat care cred ca aceasta strategie va fi mai eficienta decat cea de la Lisbona este volumul imens de cifre care aburesc cititorul de la prima pagina si pana la ultima.

Romania are o experienta amara cu astfel de “cincinale” imposibile si ineficiente, sper ca nimeni nu va lua in serios aceasta noua strategie, pana ce functionarii Brusselului nu vor cobori din Olimpul in care traiesc.

Un articol mai ingaduitor este cel semnat de Dr. Radu Serban si publicat in Euroactiv.ro, pentru cei care vor sa citeasca cum este creata o Uniune, formata din importanti si mai putin importanti – articolul este esential.

Uniunea Europeana: Tratatul de la Maastricht

2011-08-18T11:42:00.005+03:00

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Comunităţile Europene
Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

Conţinutul tratatului

Uniunea monetară şi economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Politica externă şi de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Cetăţenia europeană

Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la Haga.

Modificări ulterioare

Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.

Textul Tratatului de la de la Maastricht

NOTA: Acest articol este disponibil sub licenta Creative Commons Atribuire-Distribuire si contine text din articolul Tratatul de la Roma prezent in Wikipedia.

Uniunea Europeana: Tratatul de la Roma

2011-08-05T10:50:00.001+03:00

Tratatul de la Roma este tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC). Tratatul a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE.

In aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.

Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare.

Tratatul a fost semnat de către următorii reprezentanti a statelor participante:

- Paul-Henri Spaak şi J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.
- Konrad Adenauer şi Walter Hallstein din partea Germaniei.
- Christian Pineau şi Maurice Faure din partea Franţei.
- Antonio Segni şi Gaetano Martino din partea Italiei.
- Joseph Bech şi Lambert Schaus din partea Luxemburgului.
- Joseph Luns şi J. Linthorst Homan din partea Olandei.

La Messina, în 1955, miniştrii de externe au convenit asupra concentrării atenţiei spre integrarea economică şi conştientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică.

Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei pieţe comune, instituirea celor "4 libertăţi", excluderea oricărei discriminări naţionale. Pentru a funcţiona însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curţii Europene de Justiţie se arăta extrem de important.

Implicaţii teoretice ale acestui tratat: odată cu piaţa comună se naşte societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piaţa comună trebuie să funcţioneze pe dimensiunea supranaţională, doar aşa poate fi eficientă. Astfel iese în evidenţă primatul dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franţa şi Germania. În acelaşi timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porţiuni de putere în mod gradual instituţiilor comunitare. A vrut să-şi creeze propria piaţă comună şi astfel a luat fiinţă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE.

Textul "Tratatului de la Roma"

NOTA: Acest articol este disponibil sub licenta Creative Commons Atribuire-Distribuire si contine text din articolul Tratatul de la Roma prezent in Wikipedia.

Lumea nouă şi Puterea Ierbivorilor

2011-07-30T10:40:00.000+03:00

In cautarea unei noi paradigme, invatatii noului mileniu au propus publicului noi definitii, prin care sa desluseasca fenomenele perioadei in care traim. Parte din acesti termeni isi gasesc corespondenta in viata contemporana a societatii, in relatiile nationale si internationale. Una din cele mai intalnite formulari existente in literatura politica a zilelor noastre poarta numele de soft-power, mai pe romaneste “puterea-fina”. Bineinteles ca la “puterea-fina” avem un antonim adica o “putere-bruta” - “hard-power”. Formularea sintagmei de “putere-fina” apartine unui profesor american de la Harvard, pe nume Joseph Nye, intamplator (sau nu) si Vice-Presedinte al Comisiei Trilaterale.

Prof. Nye intelege prin “puterea-fina,” eforturile de cooperare si atragere pasnica ale unor entitati in sfera de influenta a statului sau a organizatiei care se foloseste de acest mijloc. Prin “putere-bruta” intelegem de fapt mijloacele de constrangere economice sau militare pentru a ajunge la aceleasi rezultate. Probabila sursa filozofica a conceptului de cooperare si atragere pasnica intr-o sfera de influenta este anticul filozof chinez Lao-tze (Lao Zi - Bătrânul Maestru), care a trait in China secolului al VI-lea i.Hr. Lao a fost fondatorul Taoismului si autorul cărţii de bază a acestuia - “Tao Te Ching - Cartea Căii şi a Virtuţii”, in care sunt tratate si aspecte ale caracterului pasnic al relatiilor intre oameni, societati si chiar state. Deci este ideea straveche, reciclata si adaptata de inteleptii moderni si transpusa ca filozofie in documentatia moderna.

Eforturile de a prezenta acest concept ca unul evolutiv, caracteristic vremurilor noastre, in care omenirea a inteles sensul distructiv al violentei este nobil, dar complet neadevarat. Istoric, noi am scoate din ecuatia “puterii-fine” intregi perioade - de la elenismul ultimelor secole inainte de Hristos pana la iluminismul secolului al XVIII-lea.

Adevarat, fiecare isi traieste experientele de viata si cunostintele, traduse poate intr-o filozofie proprie si poate ca unii ma vor considera un “belligerati,” desi sunt departe si de filozofia respectiva si de ideile intrunite in ea.

Recunosc insa diferentele intr-o tema falsa si unele autentice. Asadar, unii considera ca zilele noastre sunt caracterizate de rezolvarea conflictelor prin colaborare si influenta pasnica. Unele conflicte bineinteles pot fi rezolvate in acest fel, altele sunt imposibil de solutionat cu aceste metode, desi toti dorim sa credem ca este posibil. Nici sutele de milioane pompate in Coreea de nord nu i-au facut mai pasnici si nici toate solutiile si influentele catalogate sub sintagma “soft-power” nu au rezolvat majoritatea conflictelor existente care ameninta lumea in care traim.

Probabilitatea unei “lumi multipolare” este aproape o certitudine. Am analizat-o si noi in postarile precedente. O alta posibilitate, si ea la randul ei pe o pista ascendenta, aproape de a deveni o probabilitate in viitoarea decada, este retragerea americana partiala sau completa din Europa, cu tot ceea ce rezulta din acesta “retragere”. O politica de stanga, asemanatoare celei administratiei Obama sau o politica de dreapta, conservatoare, a unei administratii viitoare vor avea aceleasi rezultate.

Diferenta ar fi cat de rapida ar fi aceasta retragere. Intr-o administratie de “tip Obama”, lucrurile vor fi mult mai treptate. Intr-una mai conservatoare, lucrurile vor fi mai precipitate. Europa da semne de “plictiseala” fata de America si lucrurile stau mai mult decat identic pe malul de est al Atlanticului. Deci un partaj pe baza de dorinte comune.

In ultimele luni nu am citit nici macar un document american care poate fi catalogat sub titulatura de “serios”, fara ca acest lucru sa nu strabata din concluziile documentului respectiv. America nu mai gaseste nici un interes vital in Europa, interesele ei fiind transferate spre Asia de Est si de Sud-Est si partial spre America Latina.

Din punct de vedere european, lucrurile sunt mai ambigui si totusi in majoritatea lor opiniile, cel putin ale liderilor occidentali, sunt intr-o perfecta concordanta cu cele exprimate de americani. Intr-un cuvant - o limitare maximala a prezentei americane in Europa, inclusiv retragerea arsenalului nuclear, atat de importanta Germaniei, condusa de Cancelarul Merkel.

O alt termen nou aparut in documentele de politica internationala, publice si mai putin publice, emise de foruri si think-tankuri este cel de “puteri ierbivore.” Parerea mea - termenul este destul de nefericit, avand in vedere compozitia acestor “noi puteri”, mai mult sau mai putin regionale. Dintre aceste “puteri ierbivore,” ECFR – The European Council on Foreign Relations mentioneaza India, Sud-Africa si Brazilia.

Avand in vedere ca India este o putere nucleara chiar nu mai inteleg termenul. Mai interesante sunt datele sondajului Gallup pentru Voice of the People. Trist loc incepe se fie planeta pe care traim si mai trista va deveni Europa daca cei care o conduc nu vor fi suficient de inteligenti sa inteleaga ceea ce devine deja un viitor plin de surprize.

Bibliografie, note si citate:

Soft Power and US Foreign Policy: Theoretical, Historical and Contemporary Perspectives, ed Inderjeet Parmar and Michael Cox, Routledge, 2010
Joseph Nye, Soft Power: The Means to Success in World Politic, 2004
ECFR (European Council on Foreign Relations): New World Order: The Balance of Soft Power and the Rise of Herbivorous Powers, 2010
PGA – Politeia Geopolitical Analyses - New Geopoltical Trends.

Faust şi Minima Moralia

2011-07-10T14:50:00.000+03:00

Intr-un eseu care se numea Minima Moralia (nu este vorba de cartea lui Andrei Pleşu, publicata in 1988) scris de Theodor Adorno, filozof, sociolog, muzicolog şi compozitor german, scria respectivul ca “Viata devine existenţa si nu mai poate fi traita ci numai petrecuta” si “o viata buna si onesta nu mai poate exista, pentru ca noi traim intr-o societate inumana.”

Adorno a fost un membru proeminent al Şcolii de la Frankfurt, alături de Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas. Oameni destepti pe un drum gresit, parcurs insa cu multa pasiune si convingere civica. Departe de incapacitatile socialismului autohton, reprezentat de zombii intelectuali, absolventi ai ceremoniilor botezului cu mici si bere al ideologului Marian Vanghelie, supremul garant al consignatiei socialiste romanesti.

Minima Moralia este un eseu scris intr-o sumbra perioada de criza morala a societatii umane, criza bantuita de fantomele fascismului si ale comunismului; nu este cazul la noi astazi, desi multe fantome comuniste ne mai bantuie, poate si cateva fasciste. Minima Moralia este un eseu de baza in “Teoria critică”, care de felul ei este o teorie mult prea socialista pentru a fi apreciata de mine, totusi descrierea societatii in care nu se mai poate trai este extrem de relevanta zilelor noastre. Falsitatea decorului, incapacitatea liderului de a-si conduce colectivitatea spre o tinta promisa, coruptia importata si exportata te fac sa te intrebi este asta realitate adevarata sau un joc faustian macabru si diavolesc. Un om cu zeci de milioane de dolari si cu palate care sfideaza bunul simt poate reprezenta mii de oameni care traiesc la nivelul subsistentei, cum?

Reprezentantul consignatiei socialiste romanesti la Bruxelles ia spaga cu nerusinare numind-o lobbing, indreptatind tot ceea ce se spune despre milioane de oameni cinstiti a caror singura vina este ca l-au trimis la Bruxelles si ca sunt romani. Nerusinarea si aroganta sunt numai ale lui Severin sau ale tuturor care sfideaza legea in spatele imunitatii parlamentare?

Nu stiu cat de mult va place Goethe si habar nu am daca stiti actiunea dramei (sau a operei). In orice caz, fiecare zi care trece ma indreptateste sa cred ca traim libretul operei sau faimoasa drama. Cred ca ultimele elemente si deja celebrele cablograme WikiLeaks ne confirma – Faust ne-a acaparat societatea si joaca in fiecare zi, primind aplauze la scena deschisa. Nu stiu care a fost contractul actual al lui Ioan Vasilica Faust, stiu numai ca Mefisto (Mefistofel) isi joaca rolul cu desavarsire. Cate odata, mascat in Volodia, ursul siberian (Petrom), alte dati – unchiul Sam (Bechtel) si de multe ori – simpaticii Hänsel si Gretel (BRD si BCR).

Scenariile sunt puse pe tapet de ucenicii vrajitori in slujba lui Mefisto, jocurile societatii captive si acesti ucenici se joaca in fiecare zi si in fiecare ora, iar noi mergem incet si sigur spre un viitor incert, care devine pe zi ce trece si mai incert. Acuzatii fantastice (sau nu), sticle de uzo consumate cu bere si ucenicul mefistofelic continua sa incerce ceea ce nu a reusit acum un an, doi, zece.

Statul slab nu se apara si nici palmele cu fata sau dosul nu vor ajuta nimanui, niciodata. Statul este slab pentru ca cei care-l conduc il doresc slab. Boc nu stie de cozile la plata contributiilor si a taxelor dupa ce s-au cheltuit zeci de milioane de euro pentru sisteme care poate nu vor folosi niciodata, ci au fost numai sifonarii de spaga. Poate pana la urma cineva ii va organiza o “zi a recoltei” ca sa se plimbe si el prin pietele capitalei, cum facea distinsul Geniu al Carpatilor.

Popa nu a ajuns din Indonezia, merge calare pe un delfin, incet-incet, de ce s-ar grabi? Deocamdata “pielea-pulii” Chireac face afaceri banoase cu statul, ca si cum nimic nu s-a intamplat acum un an, sau mai ieri.

Statul in vacanta si Faust la el acasa. Mefisto a hotarat ca mai are de luat niste suflete si le ia in fiecare zi, parte din ele mai scump, altele mai ieftine, majoritatea lor gratis!

Ilustratia cu permisiunea Maestrului Devis Grebu

Digerati - Literatii modernitati

2011-06-22T11:06:00.007+03:00

Digerati, uneori digiterati, reprezinta o elita care nu s-a dorit elita – ea a devenit prin simpla ei existenta. Etimologic, termenul este de fapt un acronim construit din doi termeni “digital” si “literati”, intr-un cuvant – intelectuali care se ocupa cu media si / sau concepte digitale. Intr-un fel sau altul, prima generatie a disparut fizic sau ocupational. Unii au devenit formatori de opinie sau purtatori de cuvant ai epocii in care traim. Altii s-au imbogatit enorm, cine nu a auzit de miliardele lui Bill Gates (fondator Microsoft -53 de miliarde de USD, numarul doi in ierarhia celor mai bogati din lume) sau de cele ale lui Lawrence Ellison (fondator Oracle – $28 de miliarde de USD) altii s-au imbogatit mai putin. Probabil ca sunt si membri ai acestei elite care nu au facut un ban din creatiile lor. Totusi tot ce misca astazi pe aceasta planeta este bazat pe rodul gandirii si muncii lor creative.

Pornind de la Johannes Gutenberg (1398 – 1468), omul care a fost creditat cu inventarea presei tipografice, care folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile, cu crearea aliajului folosit pentru acest tip de matriţe şi cu realizarea unei întregi serii de cerneluri uleioase pentru tipar mecanic, nu a avut talent la afaceri şi nu a obţinut profituri din invenţia sa. Numele lui a fost insa pastrat de istoria umanitatii ca deschizator de drumuri, care a dus societatea umana secole intregi spre cunoastere si creatie.

Denis Pepin (1698) – inventatorul cazanului cu abur, James Watt (1712) – inventatorul motorului cu aburi perfecţionat, considerat a fi început revoluţia ştiinţifică. Au venit dupa ei: Nicephore Niepce (1816) inventatorul fotografiei, Samuel Morse (184) – telegraful, Louis Pasteur, Ernst von Siemens. Dupa ei au urmat marii inventatori: in 1867-dinamita-Alfred Nobel, in 1876-telefonul-Alexander Graham Bell, in 1877-fonograful-Thomas Edison, in 1879-becul-Thomas Edison, in 1885-automobilul-Gottlieb Daimler şi Karl Benz in 1895-cinematograful-Fraţii Lumiere in 1895-telegraful fără fir-Guglielmo Marconi.

Deci toti i-au urmat lui Johannes Gutenberg, care aproape fara nici o intentie a reusit sa ajute la propagarea ideilor.

Despre digerati veti putea citi in zilele urmatoare in serialul “Lumea in care traim”; cum acesti oameni ne influenteaza existenta in fiecare zi, noua si miliardelor de oameni care traiesc pe Tera.

Voi incerca sa scriu despre cativa dintre ei pentru a justifica ipoteza pe care se bazeaza aceasta serie de articole, care fac parte din cartea despre care v-am povestit.

Aurel Popovici şi Statele Unite ale Austriei Mari

2011-06-17T13:25:00.000+03:00

Evenimentele actuale ma conduc de multe ori spre istoria moderna a Romaniei si a contextului geografic in care traim. Cred ca cititorii mei nu cunosc poate suficient unele pagini ale istoriei regionale. Unele uitate, altele absconse. Cred ca este timpul sa le amintim in contextele actuale.

Aurel Popovici (1863 - 1917) a fost un jurist şi un politician român care in 1906 a propus federalizarea Austro-Ungariei în aşa-numitele State Unite ale Austriei Mari. Din tinereţe şi-a exprimat opoziţia împotriva politicii de maghiarizare din Transilvania şi Banat. Miraculos reuşeşte să intre într-un grup de persoane din jurul lui Franz Ferdinand şi încearcă să promoveze ideea unei restructurări a imperiului Austro-Ungar într-o uniune de state federale.

În acest context, concepe în 1906 o structură federală, inspirată totalmente de modelul unor republici federale viabile (aşa cum erau la timpul respectiv, Statele Unite ale Americii, respectiv Mexic şi Brazilia, care au imitat modelul american), pe care o numeşte Statele Unite ale Austriei Mari. Conceptul presupunea înfiinţarea a 15 provincii autonome (state), constituite pe principiul naţionalităţii, respectând frontierele etnice, beneficiind de o largă autonomie internă, după modelul elveţian sau american. Era prevăzută, de asemenea, o întărire considerabila a executivului central şi folosirea sistematică a limbii germane în administraţie şi ca limbă oficială. Una din consecinţele cele mai importante era pierdera importanţei jucate de Ungaria. Afirmaţia trebuie înţeleasă în logica exerciţiului naţionalist şi în corelaţie cu mediul confruntărilor între naţiuni, pe fondul primei afirmări geopolitice a acestora în istoria europeană. Datorită rezistenţei opuse de partea maghiară şi a asasinării prinţului Franz Ferdinand, modelul propus de Popovici a pierdut orice şansă de a mai fi implementat.

Aurel C. Popovici a fost interpretat ca o contraparte la contextul critic, destructiv şi centrifug din Europa Centrală, prin teoria lui puternic centralistă a unei guvernări puternice centrale, care să coordoneze un context federal. În afară de complexitatea teoriei politice a lui A.C. Popovici, trebuie subliniată atracţia acestuia faţă de valul vremii de rasism şi xenofobie prezent în Europa Centrală. Articolele sale, de o virulenţă uneori rar întâlnită, sunt îndreptate împotriva evreilor, ungurilor, "levantinilor balcanici" (pe limba lui oltenii si moldovenii), adica a conationalilor lui regateni.

Naţionalismul lui Popovici trebuie însă înţeles de o manieră dependenta de timpul in care a trait: naţiunea era înţeleasă drept o unitate mai degrabă morală şi politică decât rasială, bineiunteles neincluzand elemente ca nu erau privite de Popovici cu ingaduinta, de exemplu evreii. Popovici s-a folosit însă de teoreticienii ideii rasiale, mai cu seamă folosindu-i împotriva curentului cosmopolit, pe care-l detesta.

Alături de ideea unei autorităţi statale puternice, menite să modeleze societatea, Popovici era adeptul unei forme de neintervenţionism în chestiunile sociale, fiind de asemenea favorabil descentralizării. Sistemul şcolar era văzut ca fiind detaşat de o formă autoritaristă de intervenţie a statului. Cele două componente ale gândirii lui trebuiesc, astfel, privite impreună.

Statele Unite ale Austriei Mari (Vereinigte Staaten von Groß-Österreich)

Odată cu începutul secolului XX începea să fie tot mai vizibilă principala problemă de care se lovea dubla monarhie din Austro-Ungaria şi anume faptul că imperiul era format din 11 grupări etnice distincte, din care doar două, germanii şi ungurii (care împreună formau doar 44% din totalul populaţiei) deţineau puterea de control. Celelalte nouă grupări etnice (cehii, polonezii, rutenii, românii, croaţii, slovacii, sârbii, slovenii şi italienii) nu deţineau aproape nici un fel de putere. Sistemul monarhiei duale al unchiului lui Franz Ferdinand, împăratul Franz Joseph, împărţise vechiul imperiu austriac în două naţiuni, una dominată de austrieci şi cealaltă dominată de maghiari. După o serie de demonstraţii şi răscoale a devenit însă evident că această situaţie în care două grupări etnice, aflate practic în minoritate, dominau celelalte nouă grupuri etnice nu putea să mai reziste pentru mult timp.

Franz Ferdinand a planificat o redesenare radicală a hărţii Austro-Ungariei creând un număr de state semi-autonome pe baza majorităţilor etnice şi lingvistice, care să fie toate parte a unei confederaţii mai mari intitulate Statele Unite ale Austriei Mari. În această nouă situaţie, identificarea limbii şi a culturii ar fi fost încurajată şi ar fi fost echilibrată balanţa controlului puterii, cel puţin parţial. Idea a întâmpinat de la început o opoziţie crâncenă din partea ungară a monarhiei duale, deoarece ca şi urmare directă a unei astfel de reforme nobilimea ungară ar fi pierdut mult din puterea pe care o deţinea.

Arhiducele a fost asasinat la Sarajevo în 1914, ceea ce a dus la declanşarea primului război mondial, pierdut de Austro-Ungaria. Drept urmare imperiul a fost dezmembrat de către puterile victorioase ale Antantei . Astfel s-au format mai multe state noi, iar alte teritorii austro-ungare au fost cedate ţărilor vecine existente.

Statele propuse de Aurel Popovici

Următoarele teritorii ar fi trebuit să devină state după reformă (''Deutsch se referă la limba germană, iar nu la Germania):

- Deutsch-Österreich (Austria germană, astăzi Austria şi Tirolul de Sud)
- Deutsch-Böhmen (Boemia germană, partea de nord-vest a Cehiei de astăzi)
- Deutsch-Mähren (Moravia germană, partea de nord-est a Cehiei de astăzi)
- Böhmen (Boemia, partea sudică şi centrală a Cehiei de astăzi)
- Slowakenland (Slovacia)
- West-Galizien (Galiţia de vest, parte a actualei Polonii)
- Ost-Galizien (Galiţia de est, parte a actualei Ucraine)
- Ungarn (Ungaria)
- Seklerland (Ţara Secuilor, parte a României de astăzi)
- Siebenbürgen (Transilvania, Banat şi Bucovina, parte a României şi Ucrainei de astăzi)
- Trento (Trentino, parte a Italiei de astăzi)
- Triest (Trieste), parte a Italiei de astăzi)
- Krain (Carniola, Slovenia de astăzi)
- Kroatien (Croaţia)
- Woiwodina (Voivodina, parte a Serbiei de astăzi)

În plus, unele enclave vorbitoare de limbă germană din Transilvania de est şi în alte locaţii ar fi avut o autonomie limitată.

Bibliografie:
Aurel C.Popovici, editura Albatros, 1994. Inclusiv studiile lui Constantin Schifirneţ.
Aurel C. Popovici “Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne”, 1910.
The United States of Greater Austria – a step towards European Union?, Iulian-Nicuşor Isac, 2009.

Moralitatea asasinatului politic

2011-06-06T16:53:00.003+03:00

Justificat sau nu, eliminarea lui Osama bin Laden face parte dintr-o doctrina veche de cand lumea. Cred ca prima amintire istorica este redata de Sun Tzu in “Arta Razboiului” (aprox 500 i.Hr), in care el justifica faptul prin necesitatea de a inlatura un individ, actiune care poate salva multe alte vieti omenesti. Cam 2000 de ani dupa Sun Tzu, Machiavelli adopta o pozitie asemanatoare in cartea lui, Principele.

Doua probleme pot fi discutate in aceste cazuri, repetate la nesfarsit pana in zilele noastre. Prima problema ar fi una practica, cea de a doua ar fi morala. Problema practica este simpla – inlaturarea dusmanului nu il face obiect de veneratie (martir), intarindu-ti adversarii? Si poti fi sigur ca inlocuitorul sau inlocuitorii lui nu vor fi mai capabili si mai periculosi decat cel inlaturat? Intrebari grele si raspunsuri si mai grele! Istoria ne invata ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a schimbat cursul istoriei. Cezar a fost asasinat din cauza unei posibile dictaturi in Roma antica. Dupa mai putin de 10 ani, Republica Romana nu mai exista si Octavian a devenit Augustus, iar Republica Romana a fost stearsa din istoria omenirii.

Asa cum am demonstrat in articolul meu “Pericolul terorist in Europa”, Osama bin Laden a fost deja depasit si de potentialul distrugator al gruparii pe care o conducea, a fost diminuat si in perceptia publicului caruia se adresa scazuse dramatic (vezi datele statistice). Osama bin Laden era preocupat sa se ascunda ca sa-si salveze viata, deci eficienta lui ca lider era aproape de zero.

Pot da zeci de exemple in acest sens, din istoria mai apropiata sau mai departata a omenirii. Nu gasesc rostul pentru ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a fost benefic partii care l-a comis. Deci daca uciderea lui bin Laden nu a fost o necesitate operationala, ce a fost? Una din doua, poate ambele – o necesitate politica sau / si o razbunare.

Necesitatea politica a fost castigarea unor procente de sustinere pentru Obama si administratia lui, poate un start mai bun la nominalizarea lui pentru un nou mandat si o incercare sa asigure poporul american ca desi greutatile economice sunt mari, America a ramas un stat puternic. Ambele lucruri au fost absolut inutile. Obama mai mult ca sigur va castiga nominalizarea partidului sau pentru un nou mandat si americanii vor uita aceasta glorie momentana si-l vor judeca, asa cum o fac de fiecare data, pe baza rezultatelor economice ale administratiei.

Ajungand la razbunare, lucrurile stau aici complet diferit. Are dreptul liderul unui stat si al unui popor lovit grav de actiunile individului asasinat sa se razbune? Este vorba de justitie (justice was served or done) prin asasinarea dusmanului? S-a facut dreptate? NU, justitia implica un proces cu drept de aparare. Dreptul la razbunare in numele poporului, luat de liderul ales al acestuia este legitim? Eu zic ca DA! Mai mult decat atat, este datoria liderului. Dreptatea a fost facuta? Absolut DA!

Capturarea si aducerea lui Osama bin Laden in fata unui tribunal ar fi declansat doua lucruri, ambele nefaste pentru America. In primul rand ar fi putut declansa un lant de rapiri de ostatici pentru a-l elibera pe bin Laden si in al doilea rand i-ar fi dat acestuia posibilitatea sa-si propage blestematiile cu ajutorul mass-mediei internationale in prime-time. Pierdere enorma de pe urma capturarii.

Din nefericire, politicul american a data dovada de prostie si nesimtire enorma in felul in care a administrat rezultatele aceastei operatiuni militare. Suficient este sa vezi singura fotografie in acest articol pentru a intelege de ce! Osama bin Laden a murit asasinat – a meritat-o din plin in numele celor asasinati de el si de oamenii lui, fara nici un fel de mila sau discriminare. O fotografie in loc de 1000 de cuvinte!

Despre odioase datorii si naţiuni indatorate

2011-05-11T14:30:00.000+03:00

Poate legislatia obscura care se ocupa cu asa zisele datorii odioase nu ar fi relevanta in zilele noastre si in nici un caz in Europa daca state membre ale Uniunii Europene nu ar fi decazut in datorii imense, greu de explicat, pe care unele popoare vor trebui sa le plateasca cateva generatii. Din nefericire si Romania se afla in randul datornicilor chiar daca nu atat de indatorata ca Grecia, Irlanda sau Portugalia si totusi trebuie ca oamenii acestei tari, civilizati si informati, care traiesc intr-o lume in care informatiile sunt destul de facile sa se intrebe – de ce? Sau, numai noi suntem de vina, cetatenii acestei tari?

Cred ca pentru pentru prima data in istoria economica moderna a Europei trebuie discutata in mod serios teoria juridica cunoscuta sub numele “Datorie Odioasa” (Odious debt). Teoria juridica cu acest nume a fost formulata in 1927 de Alexander Sack si discuta legitimitatea unei datorii publice a unui stat condus dictatorial, oligarhic sau incompetent si care isi obliga cetatenii sa plateasca aceasta datorie din care au profitat altii decat cetatenii statului respectiv.

Argentina a trecut printr-o asemenea criza din cauza juntei militare dictatoriale, accelerata de coruptia si incompetenta regimului democratic care a urmat dictatura (Raúl Alfonsín si Carlos Menem). Ecuadorul a trecut o criza bancara in 1998-1999 din cauze aproape identice cu cele pe care le-am resimtit in ultimii doi ani. Nu putem sa nu discutam despre Haiti si Irak, totusi Europa Unita cu o moneda unica si cu reguli bugetare stricte nu poate fi asemuita acestor tari Latino-Americane sau tari din Orientul Mijlociu. Si totusi 3 tari din zona Euro si alte tari membre ale Uniunii au acumulat datorii pe care le vor plati in continuare 2 sau 3 generatii de cetateni ai acestor tari.

Teoria si fundamentatiile economice si juridice formulate in 1927 de Alexander Sack au fost reluate si adaptate situatiei actuale in statele lovite de criza si amenintate de un faliment total. Noii sustinatori ai tezei de mai sus sunt doi profesori americani Seema Jayachandran (University of California, Berkeley) si Michael Kremer (Harvard University) care pe mine au reusit sa ma convinga ca datoriile facute de conduceri dictatoriale, oligarhice sau incompetente trebuie sa aiba o alta rezolvare decat masurile draconice care sunt impuse de creditorii internationali sau de statele bogate care au dus in mare masura la consumul fara limite si fara acoperire economica. Trebuie sa mentionez ca niciunul dintre cei doi profesori nu poate fi considerat socialist, dimpotriva! Pentru cei interesati aveti linkull articolului publicat de ei. Este un articol extrem de important care deja a inceput sa fie discutat.

Adevarul este ca multe organizatii civile si multi cetateni au inceput sa-si intrebe conducatorii alesi democratic cum, unde si cine a avut de castigat din catastrofele financiare ale tarilor lor. Am impresia ca lucrurile devin in multe societati Europene si in cea americana importante cu mult peste politica cotidiana.

Când un site conservator-libertarian (Free Republic) recenzeaza cu simpatie un eveniment care poate fi interpretat de stanga, lucrurile incep sa fie ciudate. Adevarul este ca evenimentul descris nu este nici de dreapta si nici de stanga, este o incercare de explica altfel decat a fost explicata pana astazi criza datoriilor suverane in general si cea a Greciei in particular. Ma refer la o organizatie civica greceasca, care a produs un film documentar spectaculos pe numele “Debtocraţia”.

Debtocraţia (Debtocracy) este o acţiune politică. Acesta prezintă o perspectivă asupra examinării evenimentelor care au condus Grecia pe malul prăpastiei. Opiniile merg toate în aceeaşi direcţie, fără contrapunct. Aceasta este alegerea autorilor, care îşi dezvăluie punctul lor de vedere din primele minute: "În aproape 40 de ani, două partide, trei familii politice şi câţiva mari patroni au condus Grecia la faliment. Ei au încetat să-şi plătească cetăţenii pentru a-şi salva creditorii". Despre film si modul de a-l viziona puteti citi (aici)

O intrebare relevanta si pentru noi – cand si cum ii vom intreba pe cei care ne-au condus la situatia in care s-a aflat si se afla Romania din 1989 si pana astazi – de ce si pana cand?

Viabilitatea implantului social

2011-05-03T16:14:00.000+03:00

Democratia britanica seamana cu cea franceza sau germana? Cele trei mari democratii Vest-Europene seamana cu cea americana? Toate impreuna pot semana cu cea romaneasca? Eu zic ca nu! In primul rand pentru ca toate democratiile mentionate s-au nascut diferit. Unele prin nasteri naturale, altele cu forceps si in sfarsit unele prin cezariana. Rareori s-au facut si implanturi. Cunosc un singur implant reusit pana la capat – cel japonez. Majoritatea implanturilor au esuat si au degenerat in democratii “originale” (nici o aluzie la cea romaneasca).

Singurele asemanari care pot fi facute sunt cele care apartin replicarii unor institutii sau unor cutume. In nici un caz institutiile replicate nu pot functiona asemanator, desi le consideram la gramada si le numim la fel peste tot – “institutiile statului democratic”, iar cutumele le ambalam la gramada si le numim – “normele unei democratii liberale.”

Experientele facute in ultimele decenii de a implanta democratii s-au soldat cu esecuri, unele rasunatoare altele mai putin simtite si percepute de opinia publica internationala. Sa incerci sa implantezi un sistem democratic printr-un razboi este o aberatie sinistra, care a fost acceptata si este acceptata de asa zisa lume democratica. Fara sa ma joc cu cuvintele pot sa declar cu mana pe inima ca incercarile de a democratiza cu forta in zilele noastre este o forma clara de colonialism si aroganta a lumii occidentale fata de alte popoare / state / societati. Aceste incercari de democratizare “silita” s-au soldat cu fenomene care au produs exact inversul de ceea ce s-a dorit.

Democratia britanica si cea franceza au cunoscut regicidul (mazilirea regelui) ca fenomen extrem de rar ( Anglia – Edward al II-lea in 1327, Eduard al V-lea in 1483, Mary Regina Scotienilor in 1587 si ultimul Carol I-ul in 1649); Francezii au mai putini regi maziliti – Henry al III –lea in 1589, Henry al IV-lea in 1610 si ultimul Louis al XVI -in 1793, adica intr-un mileniu plus avem 7 regi maziliti (in ambele tari). Situatia in voievodatele romanesti este diametral opusa, in mai putin de un mileniu (cam 700 de ani), in Muntenia am avut aproximativ 90 de domnitori (inclusiv fanariotii), 48 dintre ei au fost maziliti. In Moldova am avut aproximativ 100 de domnitori (inclusiv fanariotii), din care 56 au fost maziliti.

Cred ca cifrele povestesc intreaga istorie a evolutiei istorice romanesti fata de cea occidentala. Boierii romani si-au rezolvat problemele fara ajutorul Magnei Carta, mult mai facil a fost regicidul cu sau fara ajutorul Inaltei Porti. In privinta asta nu pot sa nu-mi aduc aminte de propozitia care strabate vremurile a boierului Djuvara, istoric superb, considerat un original in sensul pozitiv al cuvantului: “ la noi, cateodata castiga boierii, alteori castiga voda, in orice caz cineva este mazilit”. Cuvintele au fost spuse intr-un interviu dinaintea ultimelor alegeri prezidentiale.

Democratia romaneasca de astazi este fara nici o fatarnicie asemanatoare celei care a existat intotdeauna, clasa politica este diferita, atat. Institutiile democratiei romanesti au fost deficiente, corupte si clientelare, cu mici intreruperi de la Cuza Voda incoace. Melancolia fata de perioada interbelica, faptic nu este justificata. Adevarat, alti oameni, mult superiori intelectual celor din perioada contemporana noua, metehnele au fost insa aceleasi.

Incercarea de implant a regelui Carol I-ul a rezultat intr-o altoire a bicisnicului sistem politic bizantino-otoman care a durat extrem de putin. De fapt Carol al-II-lea este reprezentantul politic al esecului experiementului de implant cu rezultate de altoire care a decedat extrem de repede, mult mai repede si tragic decat a fost preconizat de parintii Romaniei moderne.

Bineinteles ca demersul meu in acest articol este legat de evenimentele din Orientul Mijlociu (si Africa de Nord). Chemarile democratice si incercarile de a descrie fenomenul revoltei in felul in care este descris de presa occidentala sau perceput de opinia publica in Occident este in cel mai bun caz superficial. Turciei, singurul stat musulman, i-au luat aproape 80 de ani ca sa ajunga la un nivel democratic acceptabil , din acesti 80 de ani, jumatate de secol sprijiniti de baionetele generalilor. Despre pluralism etnic sau religios, nici vorba, desi in mare Turcia este considerata un stat democratic. Cati ani vor trebui Irakului sau si mai complicat Afganistanului sa ajunga la nivelul Turciei, nici macar nu vreau sa discut. Ei vor fi democrati poate peste 5-6 generatii, in cazul cel mai fericit.

Unii au avut noroc si au descoperit democratia printr-o evolutie naturala, Germania si Italia cu ajutorul forcepsului aliat, invinsi fiind dupa un razboi devastator. Japonia printr-un implant total, dupa tragedia imensa a celui de al II-lea Razboi Mondial. Acolo implantul a fost asemanator cu cel aplicat unei fiinte vii, prin eradicarea totala a sistemului imunitar al tarii – armata imperiala si statutul deic al Imparatului.

Cred ca Occidentul se grabeste cu sustinerea democratiilor originale ale Orientului, cred ca ar fi fost suficient pentru inceput sa promoveze drepturile omului in acele locuri fara a incerca sa-si bage batul in cuibul de albine pentru a scoate mierea-petrolului arab.

Ilustratia cu permisiunea Maestrului Devis Grebu

Naţionalismul ca argument politic

2011-04-19T10:20:00.000+03:00

Intr-un stat declarat ca “national” din punct de vedere constitutional [Articolul 1 aliniatul (1) “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”], orice argument care poate contrazice acesta afirmatie este neconstitutional sau necesita o revizuire a Constitutiei. Deoarece nu vad nici o revizuire a Constitutiei Romaniei fara acest articol/aliniat, discutiile asupra unei autonomii teritoriale a unei etnii care locuieste in Romania mi se pare aberanta.

Problema romaneasca a fost si este lipsa de aptitudini politice si dezinteres national profund al majoritatii politicienilor. Nu ai cum sa faci bravada nationalista si sa talharesti bugetul de stat prejudiciind interesele majoritatii alegatorilor care te-au trimis in Parlament.

Folosirea cinica a nationalismului nu este numai indecenta, este si foarte periculoasa si poate produce efecte nocive greu de anticipat. Din punct de vedere al sezonului nationalismului de bravada, perioada actuala este perfecta. Exact ca o gripa, nationalismul de bravada vine inoculat prin lozinci prostesti, care contin mesajul cel mai josnic pentru numitorul comun cel mai larg. Atmosfera de propagare este propice: criza economica, imbogatiti din afaceri cu statul cu duiumul, lipsa unui orizont si lipsa unei sperante din cauza unor lupte intestine intre cei care au si cei care vor mai mult. Cineva trebuie sa fie de vina. Acel cineva nu poate fi oricine, el este cel care vrea sa smulga inima tarii, sa o dezmembreze, sa ne fure noua ce este al nostru. Nimeni nu se intreaba cat de posibil este acest furt sau cat de lipsite de sens sunt aceste sentimente.

UDMR-ul ca partid politic a reusit mai mult decat orice alta formatiune politica romaneasca actuala. Ei s-au construit din nationalism, traiesc din nationalism si isi gasesc puterea in nationalism. Ce sa-i faci daca nationalismul lor nu este si al nostru. Ce poti face daca in locul unor interese etnice, economice si culturale legitime ei doresc mai mult, bazandu-se pe puterea politica pe care stiu ca o detin. Ce poate face o gasca de incompetenti de la guvernare cand are in fata o alta gasca de incompetenti din opozitie si rotatia ii va pozitiona pe udemeristi intotdeauna unde au fost si pana acum - la cumpana intre putere si opozitie.

Din nefericire nu lipsesc niciodata prostii in ambele tabere care genereaza mesajele nationalismului de bravada, cei mai prosti sunt cei care asculta mesajul si nu cei care il genereaza.

In ultimele zile am aflat ca individul Csibi Barna, imbecilul sinistru care marti a spanzurat in centrul orasului Miercurea Ciuc o papusa care-l intruchipa pe Avram Iancu, si care s-a auto denumit golan, este angajat al Direcţiei Finanţelor Publice a judeţului Harghita, deci bugetar. In loc sa fie dat afara cu un sut dorsal, pentru ca s-a declarat golan, este mutat disciplinar. Mare scofala!

Nationalismul este un argument politic legitim, atat timp cat el nu devine sovinism sau xenofobie. Nationalismul este ancorat in Constitutia Romaniei si trebuie sa ramana acolo, el nu poate fi folosit insa ca tertipur politicianist asa cum s-a incercat acum doua zile. Tot acest nationalism nu poate fi nici scena si nici decorul unor mesaje iredentiste, la fel de nocive ca cele incercate in Parlamentul Romaniei.

Intrebarea care s-a pus si se va pune intotdeauna - suntem noi atat de vinovati ca sa fim pedepsiti cu o asemenea clasa politica?!

Ilustratia cu permisiunea Maestrului Devis Grebu

Etica politică într-o lume în criză

2011-04-10T12:01:00.000+03:00

Cred ca summitul dintre Barak Obama si Hu Jintao ar fi putut fi descris drept un laborator al tendintelor morale ale contemporaneitatii noastre. S-au intalnit liderii a doua puteri globale, care reprezinta gloria ultimativa a capitalismului pe care toti doresc sa-l ingroape sau l-au ingropat deja, fara sa-si dea seama ca de fapt capitalismul traieste si infloreste bine merci sub umbra unui regim comunist totalitar si absolut nedemocratic. Dupa aproape un secol s-a rupt legatura dintre democratia liberala, economia de piata si capitalismul. Marx si Milton Friedman probabil se invart in mormintele lor.

Deci premiza ca o economie capitalista nu se poate dezvolta in afara democratiilor liberale s-a dovedit neadevarata. Bineinteles ca s-a intamplat si inainte de devenirea Chinei, un stat comunist, intr-una dintre cele mai mari economii capitaliste. S-a intamplat in Anglia Victoriana si in Germania lui Bismarck, ambele avand insa institutii alese, pe langa cele numite sau mostenite.

Se intampla si astazi in unele state din Orientul Mijlociu sau in Sud Estul Asiei, dar niciodata la nivelul celor intamplate in China.

Capitalismul chinez este poate un gen de altoire cinica a idealurilor egalitariste ale comunismului marxist, cu necesitatea expresa de a da de mancare la miliarde de oameni. Capitalismul chinez promoveaza de fapt “corporatismul de stat,” economie in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann. Primii “abonati” la soiul asta de capitalism au fost fascistii lui Benito Mussolini si a fost introdusa ca doctrina socio–economica a fascismului italian. Othmar Spann, un profesor vienez extrem de carismatic, (aminteste foarte mult de Nae Ionescu) conservator nationalist, anti-liberal si profund anti-socialist, reuseste sa se certe cu toata lumea si este “internat” de nazisti intr-un lagar de re-educare. Este eliberat dupa o perioada scurta, la insistentele invataceilor fascisti din Italia si Spania.

Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt, avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala) hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.

O implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat, sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristici chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Deci Partidul Comunist Chinez a trebuit sa abandoneze si invataturile lui Marx si cele ale lui Mao pentru a supravietui economic, din fericire pentru ei au facut-o perfect si au reusit sa devina ceea ce au devenit. Cum sunt justificate abandonurile eticei si moralei comuniste? Prin retorica, prin cuvinte frumoase, dar cel mai important prin imbunatatirea nivelului de trai al populatiei autohtone. Poate ca nu puteti intelege, dar adevarul este ca aceasta China de astazi are cea mai mare si prospera clasa mijlocie din lume, aproape 150 de milioane de cetateni (aici). Intrebati-va care sunt dimensiunile clasei mijlocii in Uniunea Europeana sau in Statele Unite? Mai mult, mai putin – Dumnezeul statisticienilor probabil stie.

I-am vazut pe presedintii Barak Obama si Hu Jintao, le-am ascultat discursurile, urechea exersata a auzit si tonul platilor morale – Tibet, drepturile omului, Liu Xiaobo, am citit si discursul in care China a fost premiata pentru “progresele” facute, dar care din nefericire nu au fost suficente. Asa cum am mai scris in alt articol – fraza “a lot still needs to be done in China, in terms of human rights” este aproape machiavellica, adica trebuie facut mai mult decat s-a facut in acest sens, de parca s-a facut ceva pana astazi – de fapt lucrurile au evoluat mult mai rau pe timpul actualului lider chinez, mult mai rigid decat cel pe care l-a urmat, Jiang Zemin.

Ce s-a intamplat pana la urma! Unchiul Hu a inteles ca supravietuirea Chinei depinde de cea a Americii si si-a platit vizita cu 45 de miliarde de USD, din cei 900 de miliarde pe care America ii datoreaza. Retorica in loc de etica, fraze bine mestesugite in loc de moral. Toata lumea trebuie sa traiasca pana la urma si Scriitorul de discursuri (aici) este om! Traim intr-o lume post-democratica? (aici)

Articolul a fost publicat de mine si in Curs de Guvernare pe data de 21.1.2011.

Dictaturi sau democraţii originale

2011-04-04T21:16:00.000+03:00

Nu cred ca exista in toata lumea un singur lider al unei natiuni care ar recunoaste ca este dictator. Ca majoritatea lucrurilor bune, care paveaza drumul spre iad, dictatura a fost un lucru necesar intr-o republica ce aplica cu strictete regulile democratice, asa cum erau ele pe timpul Republicii Romane. Romanii au inteles extrem de repede ca o democratie bazata pe un pluralism politic generator de o multitudine de opinii (majoritar din cauza unor interese de tot soiul) nu poate fi eficienta in perioade de neliniste civica interna sau pericole externe. In toata perioada republicana din istoria Romei, adica in cei 481 de ani (508 – 27 î.Hr), au existat 143 de dictatori (imperium magnum sau magistratus extraordinarius) diferiti, asta inseamna cam unul la 3 ani si 3 luni. Important de mentionat este ca dictatura romana era ancorata intr-o legislatie clara, lex de dictatore creando, din nefericire uitata in timp.

Dictatura Romana avea regulile ei: electoratul - dictatorul era ales de Senat si trebuia sa fie Consul cel putin o data in cariera lui politica; competenta – dictatorul trebuia sa probeze competentele necesare pentru a fi numit in post; si perioada limitata de 6 luni, in care isi putea exercita puterile speciale. Au fost dictatori care si-au exercitat functia printr-o prelungire sau doua. Un singur dictator si-a prelungit durata, acela a fost Iulius Cezar (4 perioade) si din aceasta cauza a fost si ucis. Din nefericire, majoritatea dictatorilor moderni au tendinta de a-si dori postul pe viata. Parte din ei reusesc, multi isi termina carierele la fel de sangeros cum si le-au inceput.

Este dictatura un regim eficient? Bineinteles ca nu! In majoritatea cazurilor eficienta se pierde intr-o perioada extrem de scurta. Limitele pe care le-au impus romanii au fost cu talc. Dictatura poate rezolva probleme acute ale societatii. Prelungirea ei genereaza multe boli, care in majoritatea lor vor distruge societatea respectiva. “Convalescenta” de dupa dictaturi, numita de noi tranzitie, este lunga, dura si de multe ori genereaza unele “democratii originale”, insotite de dorul timpurilor trecute.

Indiferent daca dictaturile sunt de “dreapta” sau de “stanga,” fasciste sau comuniste, generalitatea este constanta – o ideologie care promoveaza dictatura, gen dictatura proletara sau socialism degenerativ: nazism, nationalism extremist, de genul salazarist sau franchist, socialism peronist, socialism-islamic sau pan-islamic (Naţerism in Egipt, Baasim in Siria si Irak si Gaddafi), in derivate si versiuni diferite.

O sursa dictatoriala lipsita de o ideologie clara este fara indoiala junta-militara care trebuie sa restituie “ordinea si legea”, daca trebuie sau nu. Aici avem exemple recente, de genul juntei-coloneilor din Grecia, a lui Pinochet in Chile sau a lui Videla si Viola in Argentina. Toate aceste dictaturi au avut o orientare majoritar de dreapta.

Dictatorul modern este un veleitar. Sunt in marea lor majoritate populisti demagogi, cu semne clare de probleme psihice. Cu cat avanseaza perioada dictaturii cu atat se adancesc semnele unor manifestari paranoice si schizofrenice. Dictatorul modern reinventeaza istoria statului si deseneaza o centralitate istorica si culturala prin care el devine Pater Patriae - tatal poporului (vezi ultimele discursurile lui Mubarak sau Gaddafi).

Este dictatura o posibilitate de a scoate popoare din impas? In nici un caz! Reteta romana nu mai poate fi aplicata. Alte timpuri alti oameni. Si totusi lucrurile stau mai mult decat prost in orientari politice bazate pe democratii ineficiente, conduse de populisti care se perinda la guvernare cu o singura tinta - de a fi realesi.

Democratia moderna a aparut “de jure” acum o suta cinzeci, aproape doua sute de ani. “de facto” vorbim despre democratii adevarate dupa primul razboi mondial. In Europa, ca si in alte locuri din lume, democratia a fost suspendata prin dictaturi, mai mult sau mai putin vremelnice. Marile pericole ale democratiei au fost crizele economice, razboaiele, nelinistile sociale artificial alimentate sau autentice si justificabile. In multe cazuri democratia a invins, in altele a fost invinsa de “oamenii providentiali” pe care i-am mentionat mai sus si care au instaurat regimuri eficiente prin bestialitatea lor.

Ultimul deceniu Euro-Atlantic si in mare parte mondial a inregistrat o noua maladie a democratiei, caracterizata prin producerea unor anticorpi care o distrug; putem caracteriza aceasta maladie ca pe una imunitara. Democratia a nascut un monstru – populismul democratic. Acest “populism democratic” este reprezentat in lumea occidentala aproape in toate guvernarile actuale. Dupa pacificarea Europei si crearea unei bunastari sociale bazate pe principii sanatoase, nesaţul de mai mult sau mai bine a generat promisiuni politice irealizabile sau realizabile prin rezultatele pe care le vedem si simţim astazi. Daca problemele Romaniei sunt legate de evenimentele de tranzit de la un sistem dictatorial la unul democratic, problemele Occidentului sunt legate de aparitia liderilor carismatici, care au promis mult mai mult decat se putea si care au distrus intentionat sau incompetent echilibrele necesare unui stat de drept, inzestrat cu institutii functionale.

Europa intra in perioada populista de stanga sau dreapta. Totul a mers bine atat timp cat si stanga si dreapta Europeana nu au incercat sa importe / exporte modele, care nu erau bune intr-un stat cu structuri sociale si economice diferite, cu mentalitati incompatibile cu modelele importate. Ce merge in Suedia sau Danemarca nu poate merge in Romania sau Bulgaria. Pentru Romania “statul social” a devenit “statul asistat”. Nu ai nici o sansa sa convingi o populatie de milioane, cu comportament antisocial, ca trebuie sa munceasca pentru a trai. Educatia acestei populatii si a altora necesita generatii. Nu poti rezolva probleme economice prin masuri sociale. Nu ai posibilitatea de a crea locuri de munca, atunci scoate-i la pensie la varste de 45-50 de ani.

Ineficienta democratiilor actuale este in primul rand generata de lipsa de feedback eficient din partea electoratului. Nici un sistem rational, fie el aparat (mecanic, electronic, cibernetic), administrativ sau social (de la nivelul comunitatii minore pana nivelul unui stat), nu poate functiona fara feedback. Feedbackul asigura procesarea informatiei valabile si stabileste bucla (loop) operationala necesara alegerii unei optiuni corecte.

In Romania, dupa o lunga perioada de dictatura, s-a creat o “democratie originala.” Schimbarile din ’89 nu ne-au adus nici setul de optiuni corecte, nici mecanismele care sa asigure procesarea feedbackului; de fapt feedbackul nu exista in procesul institutional numit democratie originala romaneasca. Democratia este un sistem politic clar, care se bazeaza in primul rand pe respectarea regulilor care au fost acceptate de la instaurarea ei si pana la transformarea lor in altele diferite.

Constitutia adoptata la inceputul democratiei romanesti a fost si a ramas deficitara, cu toate ca a fost amendata acum cativa ani. Interpretarile date de Curtea Constitutionala au fost de multe ori contradictorii si de multe ori impotriva spiritului civic necesar unui feedback corect. Ultima decizie asupra ANI este un exemplu extrem de edificator asupra lipsei de intelegere a necesitatilor civice; adica exact la ceea ce m-am referit – lipsa actiunii corecte fata de un fedback dat de cetatenii Romaniei. In fata abuzurilor politicienilor, care nu au respectat nici legea si nici normele etice si morale care le sunt impuse si de faptul ca sunt reprezentatii alesi ai cetatenilor si de faptul ca au jurat cu mana pe Biblie ca o vor face, Curtea Constitutionala a judecat gresit, distrugand o institutie esentiala a statului. De fapt o a doua, dupa CNSAS.

Guvernarile romanesti, deficitare de la inceputul lor si pana in ziua de astazi, au condus la situatia in care lipsa de feedback la necesitatile comunitatii a produs un dezinteres profund pentru alegerea reprezentativilor, alienand o mare parte din societate.

Actul de guvernare este si acum plin de abuzuri nepedepsite. Din nefericire, presiunea creata de greutatile economice recente accentueaza lipsa de concordanta fata de ceea ce fac “alesii” si ceea ce au nevoie cetatenii. Democratia romaneasca a ramas o sintagma teoretica, ce pluteste in aer fara a avea parghiile necesare pentru a se ancora in realitatile statului si viata cetatenilor ei. Daca statul are greutati atunci aceste greutati trebuie impartite corect intre cetatenii statului, privilegiile nu pot fi acceptate si nici privilegiatii.

In cazul de fata se poate intreaba: dictatura sau democratie “originala”? Nu poate exista un raspuns definitiv, singura optiune este o democratie functionala. Cum se poate ajunge la asta - intr-un articol viitor.

Intervenţionism şi contrarevoluţii

2011-04-01T19:09:00.000+03:00

Intr-un articol anterior am discutat despre fenomenul revolutionar in general si am trecut in revista o lucrare de fond a istoricului Crane Brinton, Anatomia Revoluţiei (Vezi, aici si aici). Astazi voi incerca sa discut despre trei fenomene care pot fi asezate la antipodul fenomenului revolutionar. Daca interventionismul si contrarevolutia sunt fenomene destul de usor de definit si studiat, cel de al treilea fenomen este mult mai complicat. Al treilea fenomen, care nu si-a gasit locul in titlul articolului, este deturnarea actului revolutionar in altceva decat ceea ce s-a asteptat. Aici problematica este mult mai complicata ca sa ajungem la concluzii cu un nivel oarecare de obiectivitate.

O scurta definitie a intervenţionismului ne descrie acest fenomen, cu sau fara sustinere doctrinara certa, ca o interventie a unui stat sau a mai multor state in politica interna a altui stat. In cazul unei revolte sau revolutii aceasta interventie poate fi politica, financiara sau uneori chiar militara. Interventionismul poate fi agresiv sau pasnic. Interventionismul “pasnic” se bazeaza pe sanctiuni diplomatice, economice, embargo, boicoturi felurite, restrictionari comerciale sau financiare si in unele cazuri sechestrarea unor bunuri ale statului boicotat in afara granitelor lui. Interventia agresiva este deobste militara. Aici putem constata trei feluri de interventionism: (a) sub egida sau mandat international (de obicei ONU-Consiliu de Securitate); (b) unilateral declarat (făţiş), exemplu – al doilea razboi din Irak; (c) unilateral secret (de obicei, subversiv), exemplu – state care sustin operatii de terorism sau gherila pe teritoriul altor state – Iran (Hizbullah); SUA (Contras-Nicaragua, Condor-Chile); NATO (Gladio); Rusia Sovietica sau post Sovietica (Caucaz sau Orientul Mijlociu).

Mai simplu este definit fenomenul contrarevolutionar. Contrarevolutia defineste miscarea care încearcă să restaureze starea politică de fapt sau principiile sociale, economice si politice care fuseseră valabile în perioada pre-revolutionară. Toate revolutiile moderne au fost insotite de acest fenomen. Revolutia Franceza din 1789-1799 a cunoscut Rebeliunea din Vendée ca fenomen contrarevolutionar. Revoluţia rusă din 1917-1918 (februarie si octombrie) a cunoscut de fapt doua fenomene clare de contrarevolutie, primul de deturnare bolsevica si al doilea prin incercarea de restaurare prin Mişcarea Albă, care reprezenta de fapt un amalgam format din monarhişti, conservatori, liberali şi social-democrati. La fel ca aceasta revolutie, Revolutia Romana din ‘89 a cunoscut o etapa contrarevolutionara, care s-a terminat rapid printr-o deturnare a revolutiei in ziua de 24 Decembrie.

Astazi asistam la acest fenomen (interventionist, contrarevolutionar si de deturnare) in Orientul Mijlociu si Nord Africa. Deoarece lucrurile se afla in plina desfasurare, sunt greu de identificat aceste experiente si sa le clasific serios. Cantitatile de informatii si dezinformatii care curg din aceasta regiune sunt enorme. Clar este ca in Libia, regimul lui Gaddafi se sprijina pe mercenari angajati din Africa Subecuatoriala (aici), la fel de clar este ca Iranul sustine elemente islamiste printre rasculati pentru a asigura o islamizare a miscarii revolutionare si implicit o deturnare a revolutiei (aici).

Cateva concluzii pana la postarea urmatoare pe acest subiect:

1. Sunt mari sanse ca unele dintre revolutiile din Lumea Araba sa fie deturnate si sa avem de a face cu democratii islamiste, de genul Iranului. (vezi aici)
2. Romania se afla inca o data la momentul Nicopole. Deci intr-un fel sau altul istoria se repeta. Altfel, dar se repeta. Inca o data, Occidentul European va avea de suferit daca nu isi va apara interesele. Contrar perceptiei pe care am citit-o astazi pe baza unor analize bulgare, cred ca aderarea Bulgariei si Romaniei la spatiul Schengen este mai mult decat necesara Europei decat Romaniei. Aceasta linie in fata unei emigratii masive din Orientul Mijlociu, impreuna cu eforturile sustinute ale Greciei si subminate de Turcia de a opri aceasta emigratie, sunt mai mult decat necesare.
3. Pozitia Turciei in revoltele din OM si Magreb si politica neo-otomana a guvernului islamist al lui Erdogan pun sub intrebare fezabilitatea unei aderari a Turciei la Comunitatea Europena.
4. Mai mult ca oricand, Europa trebuie sa-si defineasca o pozitie unitara in fata pericolelor posibile, unele probabile.
5. Vom asista probabil la doua razboaie civile sangeroase, primul in plina dezlantuire in Libia (cel putin 6000 de morti pana acum) al doilea probabil in perioada urmatoare in Yemen.
6. Marii castigatori ai acestor revolte nu vor fi masele de revoltati, ci statele care implementeaza o politica agresiva de stabilire a noilor hegemoni in Orientul Mijlociu si Magreb. Iranul si Turcia.
7. Marii perdanti ai acestor noi miscari revolutionare sunt Statele Unite, care s-au dovedit un aliat subred, Europa care pur si simplu nu stie cum sa procedeze (vezi divergentele UE – Marea Britanie), Egiptul (ca “fosta” putere in aceasta regiune), Israelul care va trebui sa-si reevalueze unele strategii politice si militare, Arabia Saudita si Emiratele din Golf.

Pe drumul spre o “Nouă Democraţie”

2011-03-24T11:49:00.001+02:00

Independent de criza in care ne aflam, si inaintea ei, statele cu vechi traditii democratice si cu puternice institutii ale statului de drept au observat futilitatea mijloacelor care stau la dispozitia lor in lupta cu elemente anti-democratice, care incepeau sa submineze societatea democratica in care actionau. Aceste mijloace au fost luate, asa cum este necesar intr-o democratie functionala, prin promulgarea unor legi speciale propuse de executiv, legiferate de legislativ si impuse de justitie. Bineinteles ca aceste legi si organismele de exercitare a prerogativelor de implementare au fost rezultatul unui consens nepartizan in legislativele respective. Intr-un cuvant, realizarea unei aliante democratice pentru salvarea democratiei.

Surprinzator sau nu, primele state (din cate stiu eu) care au adoptat asemenea masuri au fost statele in care legislatia anglo-saxona prevaleaza. Fara a intra in motivele acestui lucru, pot mentiona numai ca impunerea si folosirea “precedentului” in aceasta metoda judiciara permite o eficienta sporita.

Aceasta legislatie impotriva elementelor criminale, care cu ajutorul normelor unei democratii functionale o submineaza din interiorul ei, este bazata pe principiul moral al auto-apararii individuale si sociale. Legislatia respectiva si organismele de exercitare a prerogativelor prin delegarea anumitor functii justitiare, suspenda unele drepturi constitutionale aplicabile in tarile repective.

Am sa mentionez cateva acte legislative si sisteme de impunere, pentru o lectura detaliata a interesatilor. Statele Unite: RICO Act; Patriot Act; CCE (Continuing Criminal Enterprise). Australia: legislatia de impunere ACC (Australian Crime Commission); Canada: CISC (Criminal Intelligence Service Canada) si OSFI (Office of the Superintendent of Financial Institutions). In Europa pot da exemplul Italiei cu articolul 41, desi este clar un element legislativ care restrictioneaza “drepturile omului” si care nu a fost anulat sau nici macar condamnat de CEDO.

Asadar se poate! Probabil vom vedea reglementari si mai drastice in viitor, inclusiv si in special in domeniul economic si financiar. Aceste mijloace de lupta impotriva cetatenilor care nu-si merita titlul de cetateni se vor extinde in majoritatea tarilor democratice care poseda institutii functionale ale statului de drept.

Asa cum am spus intodeauna, democratia romaneasca nici macar nu “gandeste” in modul care poate produce schimbarea morala si normativa spre o noua democratie functionala. Ambii membri ai paradigmei sociale sunt angrenati in “dansul intereselor satisfacute”. Electoratul este rapus de inconstienta partizana a foamei egocentrice de satisfactii razbunatoare – alegand incontinuu raul cel mai mic si clasa politica inconstienta, rau voitoare, anti patriotica si perfida, care-si apara interesele in efortul de imbogatire si asigurare a privilegiilor.

Fenomenul revoluţionar

2011-02-28T10:42:00.000+02:00

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Bibliofil, este despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale. In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

La baza articolului sta un om si o carte care a fost scrisa la sfarsitul anilor ’30 in secolul trecut. Omul se numeste Crane Brinton (1898-1968) si a fost un erudit istoric al Frantei, pentru mine este important mai mult ca istoric al ideilor. Cartea se numeste “Anatomia Revolutiei” (The Anatomy of Revolution) si este una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. Intr-un fel sau altul Crane Brinton a influentat profund politica americana in cea de a doua parte a secolului XX. A fost adoptat ca mentor intelectual si in dreapta si in stanga politicii americane.

In “Anatomia Revolutiei” Brinton enumera trei cauze prezente in orice revolutie, mentionand ca aceste cauze sunt intregite de altele de natura locala, culturala sau religioasa. (1) intotdeauna cauza economica primeaza; (2) elitele intelectuale se indeparteaza de cele politice. (3) elitele politice incearca prin orice mijloace sa-si pastreze privilegiile obtinute, de obicei distorsionand legea sau adaptand-o la necesitatile lor.

Crane Brinton analizeaza revolutia impartind-o in trei etape. Prima etapa de coagulare si de creare a fortelor revolutionare; o a doua etapa de confruntare. Dupa primele reusite ale revolutiei aproape intotdeauna are loc o confruntare intre radicali si moderati; in sfarsit, etapa finala de asezare, cand societatea incearca sa se intoarca la normalitate. Chipul statului dupa terminarea procesului revolutionar este functie de cei care au castigat majoritatea populara. Statul post revolutionar poate deveni o Franta, o America, tarile fostului bloc comunist (fiecare cu caracteristicile ei nationale) sau Uniunea Sovietica, China, Cuba sau Iran.

Interesant de mentionat felul cum caracterizeaza Brinton masele revolutionare – pentru asta este interesant de urmarit evenimentele din Libia sau sa ne amintim de evenimentele din ’89 si sa vedem cat de mult a gresit sau a avut dreptate .

Brinton considera ca revolutionarii sunt de sapte feluri: (1) membri elitelor statului pre-revolutionar, nemultumiti din motive proprii de puterea din care au facut parte; (2) oportunisti, care isi promoveaza interesele proprii numai cand vad posibilitatea unei reusite (band-wagon); (3) non-conformisti, care nu puteau sa convietuiasca in atmosfera; (4) teroristi si criminali, oameni sangerosi, care doresc puterea in mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi ai caror unelte credincioase vor deveni; (5) oamenii practici si capabili, care s-au vazut nedreptatiti intr-o societate profund protectionista si antimeritocrata; (6) idealisti, oameni care chiar cred in instaurarea unei societati mai bune si mai drepte.

In cazul de fata, deoarece Brinton ii defineste pe Robespierre si Lenin ca oamenii de acest gen, inacceptabil dupa parerea mea. In sfarsit, (7) oratorii populisti, cu un discurs demagogic, dar mobilizator, care de fapt genereaza o mare parte din masa de manevra si care vor fi soldatii acestei revolutii, o parte si victimele ei.

Crane Brinton a vazut in masele populare care se alatura procesului revolutionar un element, care asigura masa critica necesara presiunii ce poate darama regimul. Sunt de acord intr-o oarecare masura; sunt la fel de acord ca violenta regimului in pericol este de obicei mult prea tardiva si ineficienta pentru a genera o contra pondere in fata revolutionarilor, in cazurile cand regimurile represive au folosit o forta mult mai violenta decat a revolutionarilor – revolutia a fost infranta, vezi revolutiile din 1848, Comuna din Paris sau din Rusia anului 1905. Important de urmarit ceea ce se va intampla in Iran, acolo cred eu represiunea a reusit momentan sa innabuseasca curentul revolutionar. Despre Libia inca nimeni nu poate sti nimic.

Drumul către aservire

2011-02-11T09:51:00.003+02:00

Este titlul unei carti fundamentale ale lui Friedrich Hayek, fost economist si filozof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974. Unul din marii mei preferati. Hayek a fost un reprezentant de seamă al scolii austriece si s-a remercat prin apărarea pietei libere si liberalismului economic. Friedrich Hayek a scris “Drumul către aservire” (The Road to Serfdom) pe timpul celui de al doilea razboi mondial cand era profesor in Marea Britanie. În 1931 a primit o catedră la London School of Economics unde a stat până în 1948. Din 1950 a predat la Universitatea din Chicago filosofie socială si morală până în 1962.

Fara indoiala cartea respectiva este Magnum Opus al operei lui Hayek, impreuna cu ultima lui carte publicata “Fatal Conceit” sunt lecturi obligatorii ale fiecarui om cu preocupari politico-economice. Din nefericire cartea lui Friedrich Hayek “Drumul către aservire” este cunoscuta in limba romana sub titlul “Drumul către servitute”, care denatureaza intelesul titlului original.

De ce mi-am adus aminte de lucrare si am hotarat sa o prezint sumar, simplu, intr-o discutie despre rolul statului intr-o democratie liberala. Am hotarat sa ma pozitionez si sa sustin pozitia unui stat puternic in situatii de criza. ADEVARAT! Bineinteles ca am fost etichetat demagog pentru o pozitie care nu poate fi sustinuta de un liberal-conservator ca mine. GRESIT!

Tragedia care a condus la prima criza majora in 1929 a fost exact slabiciunea statala a unor democrati liberale, inclusiv SUA. Statele fasciste, naziste si comunismul “triumfator” s-au nascut din lozincile inepte ale unor etichetati liberali, de genul lui Particiu & Co.

În capitolele III si in special VII ale cartii lui Friedrich Hayek, autorul face distincția între planificarea economică centralizată ca specie a colectivismului (fascism, comunism, socialism) și planificarea ca raționalitate și previziune specifică a oricărui act politic rational a statului și a oricărui individ prin care se proiectează viitorul economic si social după criterii de eficiență, si da este una din prerogativele statului modern. Statul modern trebuie sa fie unul puternic.

Criza actuala, ca si marea criza a secolului al XX-lea, sunt rezultatul direct al slabiciunilor statelor care nu au reusit sa-si apere cetatenii de infractorii de drept comun, mascati in capitalisti onesti. Intariti-va statul, ne-a solicitat un “capitalist” roman cunoscut. Restul, care credeti in lozinci liberale, duceti-va la biblioteca !

Note si bibliografie: Friedrich Hayek -„Drumul către servitute”, Editura Humanitas, București, 1994.

Despre utilitatea valorilor în politică

2011-01-27T17:49:00.000+02:00

Daca vei intreba orice politician, din orice tara din lume, daca politica necesita practicarea unor valori pentru a promova niste idealuri, vei primi fara indoiala un raspuns afirmativ. Sunt absolut sigur ca sunt politicieni care chiar cred si poate aplica ceea ce cred, majoritatea nici macar nu gandesc in acesta directie. Bineinteles nu se scoala omul dimineata si se intreaba cum sa promoveze ceea ce a promis electoratului, dar cand este cu mana ridicata pentru sau contra se intreaba el? Problema este fara discutie bivalenta.

In primul rand ar fi sistemul electoral, care poate sau nu sa-i impuna alesului public, adica politicianului, respectarea unor promisiuni. Sistemul in care partidul prevaleaza (“pe liste”) implica respectarea disciplinei de partid, sistemul reprezentativ (“uninominal”) implica, cel putin teoretic, o hotarare care ia in considerare electoratul propriu, care este sau nu partizan.

Am vorbit in articolul anterior despre “valorile protejate”, intrebarea ar fi daca aceste valori pot exista cu adevarat in viata unui politician. Valorile protejate (protected values) sunt exact acele lucruri pe care un individ, membru al societatii nu are voie sa le incalce din cauza unei etici religioase, civice sau profesionale care ii impun acest comportament. Un medic este legat de “Jurământul lui Hippocrate”, un inginer nu va construi un pod sau o casa stiind ca antreprenorul doreste sa “economiseasca” niste bani si niste oameni pot muri din cauza acestor economii. Un avocat nu-si va trimite clientul la puscarie nevinovat pentru ca nu a pregatit procesul cum trebuie si nici un judecator nu va judeca stramb luand mita. Teoretic! Pentru ca practic lucrurile ar putea sta altfel, deci politicianul nu ar fi singurul care nu respecta aceste “valori protejate”. Respectarea sau incalcarea lor este dependenta de cutumele societatii respective. Deci valorile protejate sunt dependente de geografia societatii si a sufletului individului in cauza.

Cand vorbesc de geografia societatii ma refer la propriu si cand vorbesc despre geografia sufletului bineinteles ca ma folosesc de o metafora. Scriam acum cateva zile de ce cred eu ca globalitatea (nu globalizarea!) a fost un esec – “Lumea incepe sa inteleaga ca exista dincolo de bine şi de rău si ca ceea ce definim noi ca bine nu este neaparat bine la celalalt capat al pamantului si ceea ce este rau la fel. Cum putem explica unui japonez supravietuirea cu orice pret cand pentru el onoarea este mai de pret decat viata si sinuciderea, un pacat pentru mine, este un privilegiu care-l scapa de dezonoare. Cum putem explica “cultura tineretii” unui chinez dupa 50 de generatii de Confucius. Sa vinzi aceiasi blugi sau acelasi hamburgher nu este globalizare. Sa-l intelegi pe om este! Aici s-a terminat povestea – vom ramanem sa vindem si sa cumparam bunuri – restul ramane de vazut! “– nu-mi ramane decat sa decid ca “valorile protejate” pot fi o alegere libera a unui politician, nu pot fi insa o regula generala legata de un contract social ca acelora care presteaza o profesiune liberala.

Atunci ? Politicianul este liber de orice obligatie impusa de etica? Nu, in nici un caz! Un politician modern ar trebui sa-l citeasca si sa-l inteleaga pe John Stuart Mill (1806 – 1873), care a sustinut ca utilitatea este fundamentul moralei. Intr-o fraza – Acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin noţiunea de fericire Mill înţelege prezenţa plăcerii şi absenţa durerii, dar termenul de plăcere trebuie înţeles într-o accepţiune generală, care nu înseamnă doar plăcere fizică ci şi morala”. [Utilitarianism / Utilitarismul- 1861]

Diferit de predecesorii sai, John Stuart Mill are în vedere distincţia binelui personal fata de binele public. Mill este conştient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcţie de binele public este un demers dificil, care nu poate fi atins cu uşurinţă. El consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă virtute. Cunoasteti voi oameni atat de virtuoşi pentru a indeplini aceasta cutuma, cam de mult uitata? Ultimul de care imi aduc aminte acum ar fi Petre Carp.

Deci raritatea ne obliga sa apelam la o ultima nuanţare etică (politică) posibila – pragmatismul. Sau cum il numea Charles Sanders Peirce (1839 – 1914), contemporanul lui Carp, „pragmaticismul”. Dupa cum se stie, pragma in greaca este actiune. Deci pragmatismul sau pragmaticismul implica actiunea. Ce fel de actiune – aici se pune intrebarea – poate fi o actiune benefica sau una extrem de malefica. Pragmatismul politic implica abandonarea unui ideal din cauza unor probleme nerezolvabile, pentru un altul mai facil de implementat, cu posibilitati mai bune de succes.

Un alt contemporan al lui Carp si al lui Peirce, William James scria ca – adevărul unei opinii sau credinţe [politice sau sociale] constă în statutul ei de regulă a acţiunii. Altfel spus, pragmatismul indică ideile adevărate dupa succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevarată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoare de adevăr

[Pragmatism: A New Name for Some Old Ways of Thinking]

Politica între viziune si bordel

2011-01-25T11:23:00.000+02:00

Exista cel putin 4 sau 5 etimologii acceptate ale termenului “politica”. Personal o prefer pe cea a lui Aristotel, care folosindu-se de ta politikon, s-a referit la “afacerile cetatii”. Nimeni nu poate sa-l contrazica pe Aristotel in aceasta terminologie, chiar daca unii politicieni damboviteni confunda afacerile cetatii cu afacerile personale. De fapt, acesti domni si doamne respecta cel putin jumatatea etimologica aristoteliana, cea care se refera la … afaceri. Nu doresc sa-i acuz pe politicieni de lipsa de respect fata de Etica Nicomahică aristotelica, pentru ca de fapt ei nu o cunosc. Nici nu trebuie, politica mioritica nu trebuie invatata, ea trebuie practicata cu sau fara aptitudini – chestie de noroc sau de “hrebenciuci”, mai mari sau mai mici.

Traditia spune ca meseria cea mai veche din lume este prostitutia, gresit! Politica este cea mai veche meserie din lume. Sunt sigur ca si intr-o pestera in care traia o ceata de Neandertali s-a facut politica, foarte mult timp inaintea lui Aristotel. In pestera neandertalilor a existat intotdeauna un mascul alfa, dar a existat intotdeauna si un candidat care si-a dorit acest statut. Intre ei a existat mereu un “hrebenciuc”. Neandertalul politic, care instiga, cantarind intotdeauna destoinicia si puterea conducatorului cetei. El stia cand sa-l ajute sau inca nu pe candidatul la conducerea cetei.

“Hrebenciucul” neandertal era neputinciosul care si-a gasit locul prin depuricarea conducatorului. Intre timp, am evoluat, “hrebenciucul” a ramas insa in memoria genetica a societatii, el s-a perpetuat impreuna cu ea, devenind simbolul si stigma politicului.

Intre timp, ceata neolitica a inceput sa-si regleze relatiile inter-umane. Masculul alfa s-a transformat uneori in femela alfa, toti aveau statut, toti mancau sau mureau de foame. Individul cel mai slab isi aducea aportul, strangea lemne sau avea grija de foc, statea la panda. Batranii stiau locurile de vanatoare si dadeau sfaturi, in noptile friguroase povesteau cetei, zilele pazeau copiii. Pentru a manca trebuia sa faci ceva, sa stii ceva, aveai un rol.

Aparitia agriculturii si domesticirea animalelor au creat surplusul pastrat de la an la an. Surplusul a creat bogatia, bogatia a stratificat si mai adanc ceata, ceata a devenit trib. Tribul si-a creat traditia. Traditiile au evoluat in legi, triburile in popoare. Popoarele au devenit state, cate o data statele au nimicit natiuni. Dupa o copilarie zbuciumata, statele au reusit sa-si coordoneze existenta printr-o definitie a relatiilor dintre cei care conduc si cei care sunt condusi. Componentele bogatiei s-au transformat, substanta ei a devenit simbol al harniciei, al potentei, al iscusintei si destoiniciei. Din nefericire si al exploatarii, al lacomiei si al nemerniciei de multe ori.

Majoritatea oamenilor cred ca politica este “curva”, eu nu cred. Daca nu este transformata in curva, ea nu este, nu are de ce sa fie. Politica este un instrument prin care comunitatea isi alege optiunile de administrare a spatiului comun si statul gestioneaza prin alegerile acestei comunitati felul in care se va face aceasta administrare. Intr-un cuvant, electoratul hotaraste CINE trebuie sa faca treaba pe o perioada agreata si legiferata, alesul comunitatii TREBUIE sa faca ceea ce a promis.

Aici intervin doua probleme dificile, care complica ipoteza enuntata mai sus. Prima problema ar fi legata de comunitate, care reprezentata prin electoratul ei nu stie ce vrea, sau poate vrea lucruri care nu sunt posibile intr-o realitate existenta. A doua problema ar fi ca cel ales (singular sau plural) nu este capabil sa administreze problemele comunitatii sau a promis mai mult decat realitatea o permitea. In aceasta clipa s-a terminat teoria! De aici incepe practica.

Practica sustine ca STATUL trebuie sa previna aceasta situatie mincinoasa sau generata de incompetenta prin institutii care sa mentina echilibrul dintre promisiuni si respectarea lor. Un parlament trebuie sa aiba o opozitie care poate prelua guvernarea, imbunatatind-o si o institutie de arbitraj, care tinand seama de lipsa de eficienta a celor alesi sa le intrerupa mandatul pentru o noua guvernare sau sa propuna noi alegeri. In Romania aceasta institutie de arbitraj se numeste Presedintia.

Cand acest echilibru nu functioneaza eficient intr-o democratie liberala, lucrurile genereaza neincredere si indiferenta. Romania a ajuns in aceasta situatie fiind populata de politicieni care afiseaza interesul public, dar slujesc majoritatea timpului alte interese. Mai mult decat atat, jocul politic a fost transformat intr-o disputa peste capetele electoratului si nu in folosul lui.

Pornind de la aceasta ipoteza, pe care eu o consider plauzibila, se pune intrebarea – exista un set de criterii care poate impune o anumita conduita politicianului, in afara legilor statului? Ma refer la reguli etice sau ceea ce numim noi deontologice! Personal ma indoiesc la modul general si sunt sigur de lipsa lor in cazul spatiului nostru politic.

Etica deontologica sau pe scurt deontologia in sensul in care noi il folosim (a actiona deontologic) este o constructie extrem de moderna (1930 – C. D. Broad’s book, Five Types of Ethical Theory), desi intr-un fel sau altul gandirea deontologica a fost prezenta in lucrarile marilor filozofi din secolul 17 incoace. Pe mine ma amuza enorm felul in care masele de jurnalisti, politicieni si liberi profesionisti se folosesc de cuvant fara a cunoste deloc despre ce naiba este vorba.

Asadar, din punct de vedere al definitiei DEX, deontologia este doctrină privitoare la normele de conduită si la obligatiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale), punct. Definitia corecta, dar incompleta! Termenul deon include doua sensuri – obligaţie in sensul de sarcină (obligation) si datorie in sensul absolut (duty). De aici ajungem la constructia care sta la baza deontologiei, termen atat de folosit si atat de neinteles – regulile care trebuie respectate de individul care este politician deontologic.

Constructia deontologica, cunoscuta ca “norma”, de multe ori sinonima cu un “adevar personal”, se bazeaza pe cei doi piloni antagonisti ai epistemologiei (teoria cunoasterii stiintifice) – “a priori” si “a posteriori”. Diferenta intre cei doi termeni este simpla. Cunoasterea “a priori” este independenta de experienta, ea exista pentru ca “cineva” sau “ceva” a pus-o in capul respectivului. As defini-o ca felul de a gandi acumulat prin educatie – rar, aproape inexistent.

Cunoasterea “a posteriori” este cheia intelegerii perioadei pe care o traim si acomodarea morala la timpul respectiv si la datele epocii. “A posteriori” necesita effort, este dificil, dar asigura rationalitatea unei gandiri constructive si a unui comportament moral (sau deontologic) si conduce la asezarea lucrurilor intr-un proces care poate asigura progresul si buna functionare a individului si a colectivitatii.

Baza gandirii si comportamentului politic, care pot face diferenta intre o viziune politica si un bordel, sunt “valorile protejate” (protected values), adica exact acele valori pe care nimic sau nimeni nu le poate schimba din sufletul si mintea unui om, fie el si politician. Sper ca vom putea discuta despre ele in articolul saptamanii viitoare.

Nu cred ca poate fi un citat mai potrivit epilogului acestui mic eseu decat un citat din spusele unui vechi politician american, Fisher Ames, membru al primului Congres American, reprezntant din Massachusetts, scaun mostenit 150 de ani mai tarziu de familia Kennedy.

Politicks is the science of good sense, applied to public affairs, and, as those are forever changing, what is wisdom to-day would be folly and perhaps, ruin to-morrow. Politicks is not a science so properly as a business. It cannot have fixed principles, from which a wise man would never swerve, unless the inconstancy of men’s view of interest and the capriciousness of the tempers could be fixed. [Fisher Ames (1758–1808)]

Nu l-am tradus intentionat, s-ar fi pierdut din savoarea lui anacronica. Incercati sa-l descifrati singuri.

Publicat de Theophyle si pe Curs de guvernare