Acum că, cel puțin teoretic, Nicușor Dan ar fi amenințat cu dizolvarea Parlamentului, avem un guvern care va trece. Multă lume analizează politica la modul emoțional, dar partidele sunt organizații raționale (ca să zicem așa), în sensul că ele reacționează în funcție de propriul interes. Până acum, interesul tuturor era să continue criza. Pentru PNL și USR la începutul crizei a fost OK pentru că victimizarea le-a adus simpatie și ceva mobilizare în rândurile suporterilor proprii, pentru AUR era OK că și ei creșteau în sondaje, doar PSD părea perdant, deci nici ei nu aveau interes în a rezolva cumva pâna nu se stabiliza situația pentru ei. Care este situația acum?

PNL, după valul inițial de simpatie și mobilizare a fanilor, începe să piardă. Oricum Bolojan este o piatră de moară, care a adus doar ceva voturi de la USR, în vreme ce restul lumii îl vede ca pe un Emil Boc în 2009, sinonim cu „criză și austeritate”. Nu știu dacă ce zicea Rareș Bogdan cu PNL la 12% este adevărat, dar foarte departe de adevăr nu este.

USR cere alegeri anticipate pentru a evita ajungerea în zona periculoasă a pragului electoral. Au apărut sondaje care îi dau sub 10%, ceea ce este normal pentru că o parte din susținătorii lor au migrat la PNL sau AUR. Nu au lider, la modul sincer mă gândeam că vor profita de ocazie și aduce un nou președinte mai viabil și mai activ, cum este ministra de la mediu sau chiar Miruță „2 centimetri”. Au rămas cu Fritz care joacă rolul victimei însă nu cred că îi ajută foarte tare.

Cele două partide sunt acum sinonime cu blocajul politic, de aceea PNL a devenit foarte maleabil, desigur încercând să păstreze aparențele de „inflexibilitate” pentru suporteri.

De partea cealaltă, PSD primește un nou guvern Cioloș, deci poate spune că așteptarea a meritat. Timpul rămas până la alegeri nu mai așa de mare, are „greaua moștenire” a „dezastruoasei guvernări liberale” ca scuză pentru situația grea și poate, în anumite limite, să-și răsplătească electoratul și să revină.

AUR e în plin proces de melonizare, ultimele luări de poziție ale lui Peiu și Dungaciu au schimbat registrul. Dezastrul electoral care se prevede al lui Trump, radicalizarea Europei împotriva Americii lui Trump și a lui Putin schimbă scena politică generală și nu prea mai rămâne loc pentru alde Simion și Țăcălin.

Din punct de vedere economic, corecția nu este încă dureroasă, un 2% cât e posibil să fie recesiunea anul acesta este suportabil, probabil că și anul viitor vom rămâne tot în teritoriu negativ, dar nu se compară cu situația din 2008. Evident că ne-a prins și la un alt nivel față de acel moment (deși cifrele generale sunt relativ asemănătoare). Dar trecerea de la 3,6 lei pentru un euro la 4,2 e una, de la 5,1 la 5,3 e altceva. Un 10% minus la PIB este ceva, un 2% e incomparabil. Deficitul probabil va ajunge la 4% sau pe-acolo, o performanță bună, chiar dacă ea este complet artificială – au fost 3 luni fără buget, apoi, fără nici o rectificare bugetară fiindcă nu exista un guvern cu puteri depline și astfel nu s-au angajat alte cheltuieli „nebugetate”.

Sigur, ar fi fost minunat dacă Bolojan ar fi făcut ceva reforme în afară de a mări TVA și a da afară câteva mii de suplinitori, dar asta e, nu le putem avea pe toate. Părerea mea este că în Opoziție PNL se va sparge, cu „puciștii” pe de-o parte, cu Bolojan, pe de altă parte, și USR care nu are viitor decât în combinație cu „aripa useristă” din PNL sub conducerea acestuia.

Dar vorba marelui nostru filosof Gheorghe Hagi, o să vom vedea.

Întrucât am fost un pic ocupat în cele 5 minute cât a durat la noi scandalul rezultatelor PISA nu am avut ocazia să-mi dau cu părerea la cald. De data aceasta, scandalul nu a fost numai în România, fiindcă scăderea se manifestă la aproape toate țările din OECD:

Empiric, ajunsesem la concluzia că omenirea își atinsese vârful în anii ’70. Anii ’70 și, parțial 80 au fost anii cu cea mai mișto muzică, cele mai bune filme, apogeul celor mai mari actori, în literatură… Sigur că sunt arte la care este considerat că apogeul s-a atins cu mult înainte, de exemplu pictură sau sculptură, dar măcar filonul acestora a continuat.

Acum deja este confirmat că IQ scade, iar rezultatele testelor PISA confirmă declinul cognitiv. Una din cele mai bune explicații, deși nu acoperă integral, este fenomenul de cognitive offloading.

Articolul„Are we living in a stupidogenic society?” al Daisy Christodoulou pornește de la o comparație interesantă: dacă societatea modernă este considerată „obezogenă” deoarece face activitatea fizică opțională, atunci tehnologia modernă ar putea fi descrisă ca fiind „stupidogenă”, adică un mediu care reduce nevoia de efort intelectual. Multe dintre sarcinile mentale care necesitau odinioară atenție, memorare, orientare sau calcul sunt acum preluate de dispozitive și aplicații digitale.

Autoarea explică fenomenul prin conceptul de „cognitive offloading” sau externalizarea proceselor cognitive. La fel cum folosim mașini pentru a evita efortul fizic, folosim tehnologia pentru a evita efortul mental. Navigația GPS a redus nevoia de orientare, motoarele de căutare au diminuat importanța memorării informațiilor, iar instrumentele bazate pe inteligență artificială pot redacta texte, rezuma informații sau formula răspunsuri în locul nostru. Problema nu este că aceste instrumente sunt inutile, ci că utilizarea lor constantă poate duce la atrofierea unor abilități cognitive pe care nu le mai exersăm.

Articolul subliniază însă că aceasta este o situație paradoxală. Progresul tehnologic aduce beneficii reale: productivitate mai mare, acces rapid la informații și eliminarea multor sarcini repetitive. Nimeni nu își dorește revenirea la epoca în care oamenii memorau cantități uriașe de informații sau efectuau manual calcule complexe. Totuși, există riscul ca eficiența obținută pe termen scurt să fie plătită prin diminuarea capacității de concentrare, analiză și gândire independentă pe termen lung.

Concluzia Daisy Christodoulou este că societatea actuală creează într-adevăr condițiile pentru reducerea efortului intelectual, la fel cum societatea modernă a redus efortul fizic. Soluția nu este respingerea tehnologiei, ci conștientizarea costurilor ascunse ale acesteia și păstrarea unor activități care continuă să ne solicite mintea: cititul aprofundat, scrisul, rezolvarea problemelor și învățarea sistematică. Altfel spus, tehnologia ne poate face mai eficienți, dar numai dacă rămânem implicați activ în procesul de gândire, în loc să îl delegăm complet mașinilor. 

Merită urmărit substackul ei, că mai are chestii interesante acolo despre educație în general.

Performanțele elevilor din Europa sunt „cu adevărat îngrijorătoare”, iar folosirea inteligenței artificiale riscă să afecteze tocmai capacitățile de gândire critică și verificare a informațiilor de care tinerii au nevoie, avertizează Andreas Schleicher, unul dintre fondatorii testelor PISA ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Andreas Schleicher spune că rezultatele indică nu doar scăderea nivelului de alfabetizare, ci și pierderea unor competențe esențiale. „Vedem că tinerii nu doar că au competențe mai scăzute de alfabetizare, dar observăm și un declin al capacității elevilor de a compara informații din mai multe surse și de a reflecta critic asupra lor, de a lucra cu texte mai complexe”, a declarat el, pentru Euronews. „Concluzia este foarte simplă: nu devii apt fizic uitându-te la sport. Devii apt fizic făcând sport”, a spus Schleicher. „La fel se întâmplă și în învățare. Învățarea nu vine din consumul de conținut; învățarea vine din interacțiunea cu ideile, din compararea și punerea lor în contrast. Iar AI poate atrofia tocmai acest proces.”

Iar acum inteligența artificială vine să accelereze și mai mult procesul. Un studiu de la Stanford confirmă această idee. În timp ce ferestrele contextuale ale inteligenței artificiale au explodat de 3.906 ori din 2017, atenția umană s-a prăbușit exact în același interval de timp. În 2004, o persoană obișnuită putea stoca 16.000 de tokens de informații în memoria de lucru. Astăzi? 1.800.

Inteligența artificială a crescut de la 512 tokens la 2.000.000 în aceeași perioadă. Ei o numesc „Divergența cognitivă” și explică de ce nu mai poți termina de citit nimic. Lucrarea lor prezintă „Bucla de feedback a delegării” și explică ce se întâmplă acum. Pe măsură ce inteligența artificială devine mai bună la stocarea unor cantități masive de informații, pragul pentru ceea ce delegăm crește din ce în ce mai mult. Nu mai citim documente lungi, nu mai sintetizăm singuri datele și nu mai memorăm texte complexe. Dar cunoașterea umană funcționează ca un mușchi. Când încetezi să exersezi atenția susținută, capacitatea ta reală de a o face se micșorează. Stanford a cuantificat acest lucru măsurând „Intervalul contextual efectiv”, iar declinul este mai accentuat decât se aștepta oricine.

De fiecare dată când ceri unei inteligențe artificiale să rezume un document lung, nu doar economisești timp. Îți condiționezi în mod activ creierul să rețină mai puține informații. Pe măsură ce inteligența artificială se îmbunătățește, te bazezi mai mult pe ea, abilitățile tale se erodează, iar bucla de feedback se aplatizează. Construim un ecosistem în care mașinile au o concentrare infinită, iar oamenii nu pot termina nici măcar o singură pagină de citit.

Din nou, inteligența artificială accentuează un fenomen pre-existent. Serialele TV reduseseră atenția de la 3 ore cât dura un film cu „2 serii” la 45 de minute sau chiar 30 cât dura un episod. A apărut YouTube și treptat durata s-a diminuat până la cele 30 de secunde cât are un Instagram sau TikTok. Simplă trecere de la o cultură „scrisă” la una vizuală reduce capacitatea de învățare/studiu și pe cea de concentrare.

În afară de aceste procese, a mai existat o tendință în Europa, spre deosebire de Asia, care în continuare prezintă rezultate bune. Școlile și universitățile europene au trecut de la un învățământ bazat pe cunoștințe la unul bazat pe competențe. Tot Daisy Christodoulou arată că a fost o eroare. Multe dintre așa-numitele „competențe transferabile” (gândire critică, rezolvare de probleme, creativitate, comunicare pe care insistă „educația modernă”) nu pot fi separate de cunoștințele specifice unui domeniu. Autoarea, Daisy Christodoulou, argumentează că oamenii nu gândesc în mod abstract și universal, ci folosesc permanent informațiile și experiența acumulate într-un anumit context. Cu alte cuvinte, o persoană poate fi foarte bună la analizarea problemelor într-un domeniu pe care îl cunoaște bine, fără ca această abilitate să se transfere automat într-un domeniu complet diferit. 

Pornind de la cercetările din psihologia cognitivă, articolul pune sub semnul întrebării ideea că școlile sau universitățile ar trebui să se concentreze în primul rând pe dezvoltarea unor abilități generale, independente de conținut. Autorul arată că încercări similare au existat și în trecut, sub conceptul de „disciplină mentală”, conform căruia mintea ar funcționa ca un mușchi ce poate fi antrenat și aplicat oricărei situații. Dovezile acumulate în ultimele decenii sugerează însă că transferul competențelor este limitat și depinde în mare măsură de existența unor cunoștințe solide și specifice domeniului respectiv.

Articolul extinde această concluzie dincolo de educație și discută implicațiile pentru universități și piața muncii. Dacă abilitățile nu sunt atât de transferabile pe cât credem, atunci valoarea expertizei și a cunoștințelor de specialitate este mult mai mare decât se recunoaște adesea. Organizațiile care recrutează exclusiv pe baza unor competențe generale riscă să subestimeze importanța experienței reale și a înțelegerii profunde a domeniului în care urmează să activeze angajații.

Concluzia este că succesul în învățare și în carieră nu vine din dezvoltarea unor competențe universale desprinse de context, ci din combinarea acestora cu un volum semnificativ de cunoștințe specifice. Pentru școli și universități, mesajul este clar: accentul nu ar trebui mutat de la cunoștințe la competențe, ci pus pe construirea unor baze solide de cunoaștere care să permită ulterior aplicarea eficientă a abilităților în contexte apropiate și relevante.

Cu alte cuvinte, înapoi la școală, puneți mâna pe carte, abandonați telefoanele și social media. Yeah, sure.

Ultimul articol publicat aici vorbea despre reziliență. Am realizat însă că reziliență este un termen eronat. Reziliența presupune revenirea la o stare de fapt anterioară unui eveniment disruptiv. Or asta nu se mai întâmplă. De la COVID încoace o ținem din criză în criză, iar întoarcerea la starea de dinainte nu mai este practic posibilă, pentru că fiecare criză a mai adăugat un strat de frustrare, de furie și isterie.

Este și una din principalele cauze a creșterii „extremismului”, pentru că partidele clasice sunt depășite de situație și nu au un răspuns adecvat, ele fiind practic niște pompieri care sting un incendiu după altul fără a mai vedea „luminița de la capătul tunelului”. Oamenii văd efectele, le resimt puternic pe cele economice și vor o rezolvare care nu mai vine pentru că mâine vine o altă criză.

„Înainte”, lucrurile erau simple: cazi, te ridici și continui de unde ai rămas. Ce se întâmplă atunci când elementele disruptive nu mai sunt excepții, ci devin regula? Când înainte să ne revenim dintr-o criză apare deja următoarea? Când oboseala acumulată nu mai dispare, ci se așază în straturi succesive peste alte straturi de incertitudine, frustrare și anxietate?

Modelul clasic al rezilienței presupune existența unui „înainte” și a unui „după”. Există o stare de echilibru, apare un eveniment perturbator, iar apoi individul sau organizația revine, mai devreme sau mai târziu, la nivelul inițial de funcționare. Astăzi, pentru mulți oameni și pentru multe companii, acel punct de referință nu mai există. Crizele sanitare au fost urmate de tensiuni geopolitice. Problemele economice au fost însoțite de inflație, transformări tehnologice accelerate și schimbări sociale profunde. În paralel, fluxul continuu de informații amplifică permanent senzația de urgență și nesiguranță.

Nu mai revenim la normal pentru că normalul însuși se schimbă înainte să ajungem la el. Fiecare eveniment disruptiv lasă urme. Uneori vizibile, alteori subtile. Oamenii devin mai precauți, mai irascibili, mai lipsiți de răbdare. Organizațiile devin mai reactive și mai preocupate de supraviețuire decât de dezvoltare.

Problema apare atunci când aceste urme nu apucă să se vindece. În loc să procesăm o dificultate și să o depășim, suntem nevoiți să gestionăm simultan mai multe surse de presiune. Rezultatul este o acumulare lentă de tensiune care se manifestă prin furie, cinism, polarizare și o stare generală de epuizare.

Nu asistăm doar la efectele unei singure crize. Trăim consecințele unui întreg lanț de crize care se suprapun și se amplifică reciproc. În acest context începe să capete sens conceptul de post-reziliență. Nu este abandonarea rezilienței, ci depășirea paradigmei sale tradiționale.

Post-reziliența pornește de la acceptarea faptului că revenirea la starea anterioară nu mai este întotdeauna posibilă. Obiectivul nu mai este reconstruirea trecutului, ci construirea unei noi stări de echilibru într-un mediu aflat în schimbare permanentă.

Un organism, o persoană sau o organizație post-rezilientă nu încearcă să conserve cu orice preț vechile modele. În schimb, își dezvoltă capacitatea de a funcționa eficient în condiții de volatilitate continuă. Nu caută stabilitatea absolută, ci flexibilitatea necesară pentru a naviga incertitudinea. Există însă un risc major. Societatea glorifică adesea adaptabilitatea fără să recunoască și costurile acesteia. Adaptarea permanentă consumă resurse emoționale, cognitive și sociale.

Oamenii nu sunt mașini capabile să proceseze la nesfârșit șocuri succesive fără efecte secundare. Furia pe care o vedem în spațiul public, neîncrederea în instituții, conflictele din mediul online și sentimentul general de exasperare nu sunt accidente. Ele reprezintă simptome ale unei societăți aflate sub presiunea unei adaptări continue.

Cu cât ciclurile de schimbare sunt mai rapide, cu atât devine mai important să recunoaștem această uzură colectivă. Poate că în viitor puterea nu va mai fi definită prin capacitatea de a „rezista” la șocuri. Poate că adevărata forță va însemna să accepți că lumea nu mai oferă pauze între provocări și să înveți să construiești sens, relații și direcție chiar în mijlocul incertitudinii.

Fiindcă tocmai s-a încheiat PNRR – adică Planul Național de Redresare și Reziliență – prin care România a accesat peste 20 de miliarde euro din bani europeni, sunt curios cât de rezilientă a devenit România. Un drum pe șoselele patriei este suficient ca să vezi cât de vulnerabilă este de fapt infrastructura la amenințările de azi. 2-3 drone în puncte cheie pe magistralele de transport și România intră în beznă. Avem și noi câteva rafinării, cred că doar 2 mai funcționează. La cum distrug ucrainenii rafinăriile rusești probabil e floare la ureche.

Acum vreo câțiva ani făcusem o glumă foarte serioasă că Apocalipsa nu va însemna o iarnă atomică precum în filmele SF, ci un server scos din priză. Câți bucureșteni mai știu să se întoarcă acasă dacă pică Waze/Maps? Ce faci dacă moare bateria la telefon? Câți pot supraviețui fără Bolt/Wolt/Glovo/eMag (vezi Wildberries & Ozone de la ruși)? Câtă lume are ceva cash în casă pentru o săptămână-două-trei (aici probabil că stăm muult mai bine)? Un aparat de radio pe baterii? Lanterne (nu cele de la telefon)? Baterii – de orice fel și dimensiune? Conserve? Că în blackout frigiderul e papa.

Pentru firme, există un standard ISO – ISO 22301 Securitate şi rezilienţă. Sisteme de management al continuităţii activităţii. Cerinţe. Standardul ISO 22301 a introdus conceptul de sistem de management al continuității operaționale, cunoscut în mod comun și sub denumirea de business continuity. Standardul definește cerințele activităților necesare pentru funcționarea unei organizații în caz de evenimente adverse.

Scopul sistemului de management este să prevină, protejeze, răspundă și să recupereze de pe urma unui risc sau incident, protejând personalul și imaginea societății, permițând continuarea producerii și vânzării produselor și serviciilor.

Standardul introduce doi indicatori existențiali: RTO și RPO. Aceștia sunt doi termeni importanți în planul de recuperare după dezastre și continuitatea afacerilor. Ei măsoară cât timp poate sta un sistem oprit și câte date se pot pierde. RTO vine de la Recovery Time Objective (Obiectivul de Timp de Recuperare) și măsoare timpul maxim în care un sistem/proces trebuie repus în funcțiune după o cădere. RPO vine de la Recovery Point Objective (Obiectivul Punctului de Recuperare) și măsoară cantitatea maximă de date pe care o companie își permite să o piardă, măsurată în timp. De exemplu, să presupunem că faci backup în fiecare luni și ai un incident care apare duminică seară, ultimul backup este de lunea trecută, ai pierdut o săptămână de date. RPO înseamnă cât de multe zile îți permiți să pierzi.

Dacă RTO-ul tău ar fi de douăzeci și patru de ore, ar putea supraviețui afacerea ta? O zi este o perioadă foarte lungă din viața unei afaceri! Unele companii vor spune „da, nicio problemă, putem face față”, pentru altele însă, câteva ore pot avea efecte devastatoare. De aceea nu există un RTO standard, totul depinde de afacere și de aplicațiile sale – până la urmă, nu toate afacerile și aplicațiile sunt la fel, deci obiectivele RTO se stabilesc în funcție de cât sunt de importante pentru afacerea ta. Acest proces se cheamă Business Impact Analysis.

Totul se stabilește în funcție de BIA. Business Impact Analysis este, pe scurt, un exercițiu prin care o companie încearcă să răspundă la o întrebare simplă: „Ce se întâmplă dacă o activitate importantă se oprește?”. Nu vorbim doar despre incidente IT, ci despre orice situație care poate întrerupe activitatea firmei, de la o pană de curent până la indisponibilitatea unor persoane-cheie sau a unui furnizor esențial.

În cadrul unei BIA, organizația identifică procesele cele mai importante pentru funcționarea afacerii și stabilește cât de grav ar fi impactul unei întreruperi. De exemplu, pentru o firmă de distribuție, blocarea sistemului de facturare pentru câteva ore poate crea întârzieri, dar o oprire de câteva zile poate genera pierderi financiare semnificative și nemulțumirea clienților.

Un aspect important este că analiza nu se limitează la bani. Se evaluează și efectele asupra reputației companiei, relațiilor cu clienții, respectării obligațiilor contractuale și conformității cu cerințele legale. Uneori, impactul asupra imaginii poate fi mai costisitor pe termen lung decât pierderea financiară imediată.

BIA ajută managementul să stabilească priorități clare în cazul unei situații de criză. Dacă resursele sunt limitate, compania va ști exact ce procese trebuie repornite primele și care pot aștepta. Astfel, deciziile nu sunt luate sub presiune „după instinct”, ci pe baza unei evaluări realizate din timp.

Rezultatele analizei sunt folosite pentru dezvoltarea planurilor de continuitate a activității și a planurilor de recuperare în caz de dezastru. Cu alte cuvinte, BIA răspunde la întrebarea „ce este critic pentru afacere?”, iar planurile de continuitate explică „cum ne asigurăm că acele activități continuă sau sunt reluate rapid?”.

Pentru firmele mici și mijlocii, Business Impact Analysis nu este un proces complicat. Poate fi un instrument foarte util pentru a înțelege vulnerabilitățile afacerii și pentru a pregăti măsuri simple care reduc efectele unui incident. În final, scopul este ca firma să poată traversa perioade dificile cu pierderi minime și să revină cât mai repede la activitatea normală.

Lucrurile însă nu se opresc după BIA și după planul de recuperare în caz de dezastre. Un alt element extrem de important este testarea. Această testare nu trebuie să fie numai sub forma unei simulări, ar trebui să existe și un exercițiu efectiv pentru a vedea viabilitatea planului: sunt ok backupurile? Se restaurează mașinile în timpul preconizat? Este locația alternativă disponibilă și funcțională? Altfel, totul este doar pe hârtie și, deși e o vorbă din bătrâni că „prin hârtie nici glonțul nu trece”, dezastrul sigur da.

Momentul inițial favorabil lui Bolojan pare să fi ajuns la final odată cu huiduielile de la Constanța. Sigur că ele nu sunt cine știe ce importante, sunt însă un semnal că realitatea „din piață” e diferită de cea din sondajele optimiste ale buluței care se credea majoritară. Problema reală a PNL este că în momentul de față are 3 vectori de imagine – Bolojan, deja epuizat de mandatul de premier, dar care măcar este membru al partidului, și doi străini: Dragoș Pâslaru și Oana Gheorghiu. Dacă Oana Gheorghiu s-a descurcat OK, domnul Pâslaru se dovedește tradiționalul atârnache, dornic de vilă RAAPS și preponderent confuz sau în offside.

Ciucu a fost și el „lovit” de dosarul de la DNA de aceea a intrat într-o silenzio stampa din care mai iese ocazional. Problema lui este că pare atras de lideri tip „zbir” – Monica Macovei, Bolojan – care, pe termen lung s-au dovedit fundături în carieră. Este un foarte bun administrator dar ca om politic este slab, impulsiv, lipsit de diplomație. Dacă se mulțumește cu Primăria Capitalei o să aibă viață lungă în politică – vezi cazul Boc, de exemplu. Dacă vrea mai mult, va pierde.

În rest, partidul s-a ascuns, unii în spatele Liderului Suprem, alții s-au retras în munți ca partizanii așteptând guvernul PSD. Probabil în momentul de față au ajuns înapoi sub 20%. Realitatea este că „dreapta” are un bazin electoral de în jur de 30% spart între numeroase partide. PNL încearcă, a câta oară, să unifice „dreapta”, dar Șică Orban și băiatul ăla care îi purta geanta lui Băsescu sunt persoane fizice, nu partide. La fel și băiatul ăla fugit din USR. Tot PNL și USR sunt baza.

USR a fost bine lovită de „amendamentul Friț” care a permis PSD să readucă în memoria, cel puțin a unora, acele imagini cu politicienii care fac scut corupților din partidul propriu Asta face ca în USR să fi început războiul de succesiune, cu Diana Buzoianu și Miruță „8 centimetri” luptându-se pentru poziția de președinte. Diana Buzoianu are ceva din Piedone în tinerețe, cu acțiuni orientate spre show nu spre rezolvarea unor probleme reale cum ar fi, de exemplu, că o autorizație de mediu durează un an cel puțin de ajunge Garda de Mediu să dea măsură Direcției Județene de Mediu să emită naiba autorizația aia Dar, spre deosebire de „8 centimetri” Miruță, măcar este decentă, se exprimă bine și nu a făcut gafe serioase, iar cele câteva scandaluri în care a fost atrasă nu par să o fi afectat. Doar că USR nu este un partid, e o stare de spirit și are coerență și cursivitate politică. Momentan, este agățat de trenul Bolojan, tren care încetinește vizibil. Dar acest „conflict” intern este bun că ține partidul în prim-plan și are doi vectori de imagine diferiți, care nu dau semne de competiție în exterior. Cei doi nu s-au atacat, se promovează individual deși este evident că luptă pentru poziția lui Friț.

PSD stă și mai rău la comunicare, Sorin Grindeanu este aruncat în față, nu e sprijinit de nimeni, nu mai comunică nimeni în partid, nu se întâmplă nimic. La modul practic, această așteptare și temporizare i-a ajutat prin erodarea lui Bolojan, doar că nu face decât să temporizeze și scăderea lor.

Principalul rival al AUR este mai nou Ponta, care a strâns ceva parlamentari și colectează în continuare. Trecutul din PSD și mandatul foarte bun de premier îl face mai acceptabil politic decât AUR deși nu are capacitatea de a ajunge la nivelul partidului lui Simion. Dar poate coagula din electoratul PSD în condițiile în care Grindeanu a fost până acum un lider catastrofal, practic, de la Dragnea încoace PSD nu a mai avut un lider.

În continuare, meciul PSD vs. PNL se joacă și în continuare „The Winner Take It All”.

În schimb, AUR comunică foarte profesionist, cu mai mulți vectori de comunicare, Peiu și Dungaciu, cu Simion intervenind doar ocazional. Este clară direcția de „melonizare” a AUR și este posibil ca până la alegerile următoare să devină frecventabil și acceptabil.

AUR este vehiculul nemulțumirii naționale, de la corporatistul care-și urăște șeful și corporația la care lucrează la uberistul care cere o „tiranie ca-n Rusia”. O nemulțumire care are nenumărate întruchipări, de la Călin Georgescu la Gigi Becali, de la Diana Șoșoacă la Makaveli, Simion fiind una dintre ele… AUR nu controlează de fapt nimic, doar beneficiază cel mai mult. Este foarte posibil ca o melonizare, însemnând debarasarea de figurile menționate mai sus să conducă de fapt la scăderea partidului.

Nimicușor și-a enervat iar fanii mergând la biserică în loc de ziua Marinei. Aici e pur și simplu o neînțelegere a personajului. Omul a fost dat afară din USR pentru că era cu CpF. Deci e cu biserica, tradiții. În fiecare an de Sf. Maria a fost acolo (cel puțin de când e în atenția media și avem informații), deci nici o surpriză. Omul a devenit deja un lame duck, inutil pentru toată lumea. Lipsit de autoritate, lipsit de voință, lipsit de capacitate de acțiune omul ocupă un scaun ca să nu fie scaunul gol, nimeni nu mai are așteptări de la el, a reușit să enerveze pe toată lumea. Deci orice jocuri politice se vor mai desfășura, nu vor mai avea legătură cu Nicușor Dan, astfel încât următoarele alegeri vor fi despre „oricine în afară de Simion, Georgescu și Nicușor Dan”, ceea ce simplifică jocurile partidelor.

Acum că mi-am șters și eu contul de Facebook precum martirul prigonit Dorin Lazăr, probabil că voi petrece ceva mai mult timp pe-aici. Și dacă tot am început cu chestii personale, am lansat un nou proiect, mai aproape de prima mea dragoste – securitatea informațiilor. Cert Plus – Managed IT + Security este pasul următor după „știu eu un băiat care pune windowsul”. Este o firmă cu personal calificat, experiență solidă, proceduri de lucru și fluxuri adecvate care îți oferă liniștea necesară pentru a te concentra pe ce important pentru afacerea ta. Accentul pe care îl punem noi este pe partea de securitate și conformare, nu facem doar o simplă administrare de active informatice. (I know that sounds like AI :D). Spre deosebire de concurența din domeniu, noi acceptăm și firme mai mici, cu o flotă de echipamente mai modestă, dar aici probabil principalul impediment va fi prețul, care conține o componentă fixă de infrastructură care face ca în cazul unui număr redus de echipamente prețul să fie cam mare comparat cu ce apare în reclamele concurenților.

Pregătesc și niște cursuri care vor fi disponibile în format lecție video înregistrată + suport de curs, fiindcă nu cred că mai există posibilitatea să aduci într-o sală măcar 6 oameni pentru un training on site. Iar cele exclusiv online, cu tot live-ul lor, sunt pierdere de timp. Așa, măcar cine este interesat de cunoștințe, își rulează video-ul lecției de câte ori dorește.

Poate s-a observat că în ultima vreme am pus mai multe articole în afara politichiei și probabil cu timpul vor deveni majoritare. Sigur că voi mai comenta și politică, urmează un articol nou

La o lună după ce a expirat termenul de depunere a bilanțurilor, cam aceasta este situația. Și anul trecut, conform relatărilor din presă la momentul respectiv, depuseseră bilanțul în jur de 940.000 de companii, deci peste 20.000 au depus cu întârziere și anul trecut. Între cei care lipsesc sunt (ordonați după cifra de afaceri):

După cum se vede, multe nume mari, care probabil vor depune la un moment dat, și care posibil să fi lipsit și din prima serie de anul trecut. Chiar și așa, înclin să cred că numărul total de bilanțuri depuse va fi sub cel de anul trecut, în condițiile în care în 2025 au fost înființate 153.516 firme, din care erau active la 1.06.2026 140.891, iar în momentul de față sunt active 1,6 milioane firme.

Chiar azi au apărut și datele din Revisal, care confirmă scăderea de aproximativ 100.000 de contracte de muncă raportată și de firme în bilanțuri. În ceea ce priveşte numărul de salariaţi activi, acesta s-a redus cu 137.328 persoane, de la 5.723.515 de salariaţi – în decembrie 2024, până la 5.586.187 de salariaţi – în decembrie 2025, deci reducerea s-a făcut pe baza sectorului privat, în ciuda propagandei guvernamentale că nu știu câți bugetari au fost dați afară. Cel mai probabil, reducerile sunt fictive la fel ca și reducerea deficitului bugetar.

În ceea ce privește scăderea cifrei de afaceri, datele actuale arată un minus de 22 miliarde. Din totalul bilanțurilor depuse până acum, doar 51.540 firme au cifră de afaceri peste 1 milion de euro, ceea ce arată fragmentarea economiei, 223.000 de firme depunând bilanțul pe 0. 564.225 de firme raportează minim un angajat, cu 30.000 mai puțin ca anul trecut.

Cine vrea să se mai joace sau să afle detalii, am făcut o „clonă” de ListăFirme, IntelApp. E gratuită, dar necesită cont.

Spuneam în articolul de la începutul crizei guvernamentale că avem de a face cu un război de supraviețuire între PSD și PNL. Cine clipește primul, moare, celălalt mai trăiește să mai lupte încă o zi (expresia sună mai mișto în engleză). Așa cum stau lucrurile în momentul de față, PNL a clipit. Vestea nu a cedat mandatul, Predoiu a demisionat din conducere, deci se pregătește spargerea partidului.

Problema fundamentală a PSD este că de la Liviu Dragnea, partidul nu a mai avut lider. Viorica Dăncilă (oricum, peste Ciolacu și Ciucă – și în măsura în care se va materializa mandatul, peste Veștea), Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu au fost minioni, cu lesă scurtă, nu lideri. Partidul a fost un fel de „remorcă, caut tractor!”. S-a pus la dispoziția lui Johannis, acum s-a pus la dispoziția lui Nicușor. De când a început criza, Grindeanu s-a pitit de nu-l mai găsește nimeni, nu știu dacă a dat 2 comunicate de presă, nu e parte din negocieri, pare că află totul de la știri.

USR este oarecum în aceeași situație, el fiind oricum un partid de „nervi”, în sensul de variantă cu care votează lumea enervată de „ceilalți”. Nu are lideri, nu are personalități, nu știe să negocieze politic, acționează straniu și ilogic, iar membri săi ajunși în poziții de conducere se dovedesc a fi „aceeași mizerie”. Și ei sunt în căutarea unui tractor și l-au găsit în persoana lui Bolojan (oarecum firesc devreme ce pe Nicușor Dan l-au exclus din partid, oarecum ilogic din perspectiva faptului că au renunțat la candidata lor, Elena Lasconi, în favoarea lui, adică fix comportamentul ilogic de care ziceam mai sus).

De partea cealaltă, PNL se află într-o poziție ingrată. Indiferent cum, nu are majoritate fără PSD, nu poate trece un guvern minoritar. Bolojan nu este deloc farul luminos la care se uită națiunea cu elan și energie gata să se jertfească pe altarul austerității impuse de Luminăția Sa, din contră, este un bolovan legat de piciorul partidului. În afară de buluța restrânsă userizată, Bolojan nu e deloc simpatizat. Pe măsură ce trece timpul, și capitalul de simpatie inițial ca urmare a victimizării sale de către a-ce-st-pe-se-de-cri-mi-na-lî se diminuează. Lăsând la o parte „puciștii”, se pare că există și în tabăra „martorii lui Bolojan” o realizare că păstrarea lui ca premier este o piedică și au început să accepte ideea unui alt premier, adică exact ce ceruse PSD de prima dată, fapt care deja îi pune într-o postură ridicolă.

Din punct de vedere politic, fie dacă va fi Veștea, fie că va fi alt liberal propus chiar de PNL, Bolojan pierde. Politic vorbind, Nicușor Dan acționează în linia impusă de Traian Băsescu prima dată, când a avut ciocnirea cu Călin Popescu Tăriceanu, fiind îndreptățit să acționeze așa pentru că Bolojan este cel care a „deviat” de la linia directoare post alegeri intrând într-o logică anti-pesedistă care nu avea cum să nu ducă la ruperea coaliției. Dar, și dincolo de anti-pesedism, Bolojan era oricum pe un curs de coliziune directă cu președintele Nicușor Dan, iar acesta nu e neapărat salvator al PSD, ci al propriei poziții politice. Dacă va câștiga această bătălie politică, abia acum va începe cu adevărat epoca Nicușor Dan.

Timpul este de partea sa pentru că presiunea asupra PNL își va face efectul la un moment dat. Recrudescența anti-pesedismului nu face decât să crească AUR și zona „glumeților”, pentru că până la urmă, buluța trebuie să accepte că sunt doar maxim 30% și nu ai cum să ignori sau, mai rău, să disprețuiești restul de 70%. Ori, cum poate el, Nicușor Dan a încercat până acum chiar să fie un președinte al tuturor românilor, nu a unei singure bule. De aia a și fost gonit din USR, pentru că ideile sale sunt mai conservatoare (asta e o altă discuție, am mai povestit asta).

Cât despre mărețele reforme ale bolojenismului, a se scuti. Majorarea TVA o putea face orice babuin, să dea afară 30.000 de suplinitori, să scoată pe bursă firmele de stat profitabile, la fel. Iar povestea că „nu a fost lăsat de PSD” este altă glumă tristă. A anunțat Bolojan vreo reformă de comasare a localităților? De reducere a numărului de județe? De vreo acțiune în portul Constanța? De reducere a Gap-ului de TVA? Apropo de aceasta din urmă, e o măsură la mintea cocoșului care îți reduce în maxim 3 luni minim 30% din acesta – taxarea inversă obligatorie B22. Culmea, e o chestie atât de simplă pe care ar fi putut-o face orice… babuin.

Ceea ce se întâmplă din 2005 încoace cu președinții care ajung mai devreme sau mai târziu în conflict cu premierii sunt efectele schimbării constituționale din 2003, gândită pentru belarusizarea sub Adrian Năstase. Modificarea mandatului prezidențial la 5 ani face inevitabil conflictul la un moment dat, cu toate că acesta s-a petrecut mai ales între președinți/premieri proveniți din aceeași coaliție – Băsescu/Tăriceanu, Johannis/Orban, Câțu, Dan/Bolojan.

Una dintre promisiunile dezvoltării tehnologice a fost reducerea decalajelor. Accesul democratic la tehnologie promitea dezvoltarea generală. Dacă, în general, prosperitatea generală a crescut, sărăcia de azi e cu totul altceva decât sărăcia din anii ’80, așa cum și superbogații din anii ’80 (să ne gândim doar la serialele celebre – Dallas, Dinasty, Familia Guldenburg) par mai degrabă un fel de upper-middle-class de azi. Dincolo de promisiunea unei lumi mai conectate și mai echitabile, realitatea arată că tehnologia nu a redus diferențele sociale, ci, în multe cazuri, le-a adâncit. Acum toată lumea are practic acces la internet, deci la toată cunoștințele lumii, chiar dacă resursele tehnologice sunt diferite. Doar că unii le folosesc pentru productivitate, educație, alții pentru distracție. Internetul și, mai nou „inteligența artificială” sunt unelte ca oricare altele. Pe vremuri lumea se putea uita la Teleenciclopedia, Serata lui Iosif Sava sau la Album duminical ori Citadela. Puteai citi Ulysses de Joyce sau Shogun. Acum poți accesa Wikipedia, sute sau mii de cursuri gratuite de la mari universități, sau te poți uita pe TikTok la opiniile doamnei McDonalds din Canada. (dacă înțelegi gluma asta, ne vedem pe 1 la Catena când intră banii de la „casă”).

Doar că înainte diferențele între cei mai săraci și cei mai bogați nu erau atât de mari. Iar această diferență a fost amplificată de tehnologie. Inițial, cei care „știau calculatoare” au avut un avantaj față de cei care au intrat mai târziu în posesia unuia. A urmat apoi internetul, acum IA.

Automatizarea și digitalizarea au redesenat piața muncii. Joburile repetitive și slab calificate (așa cum au dispărut liftierele când s-au automatizat lifturile, dactilografele la apariția PC-urilor) sunt tot mai des înlocuite de mașini sau algoritmi, în timp ce profesiile care necesită competențe tehnologice sunt din ce în ce mai bine plătite și asta duce la un alt efect al revoluției tehnologice – concentrarea fără precedent a capitalului. Marile companii din domeniul tehnologic au ajuns să domine piețele globale, acumulând resurse financiare, date și influență. În acest context, competiția devine inegală. Micii antreprenori sau soloprenorii, simpli angajați nu dispun de aceleași instrumente sau resurse, ceea ce face ca diferențele economice să se adâncească și mai mult. Rezultatul?

• cei cu abilități digitale avansate câștigă mai mult și au acces la oportunități globale,
• cei fără aceste competențe riscă să rămână blocați în joburi nesigure sau slab remunerate.

Tehnologia promite o lume fără granițe: muncă de la distanță, afaceri online, colaborări internaționale. Însă doar cei conectați pot beneficia cu adevărat de această globalizare digitală. Pentru cei fără acces sau competențe, realitatea rămâne locală și limitată. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în pandemie, în care unii au fost fericiți că putea lucra de acasă, alții trebuiau să ajungă zilnic la serviciu. Astfel, diferența nu mai este doar între bogați și săraci, ci între cei conectați și cei excluși. Inegalitatea tehnologică nu este un fenomen izolat, ci parte dintr-un mecanism care se autoalimentează. Lipsa accesului duce la educație slabă, aceasta la venituri mici, iar veniturile mici împiedică accesul la tehnologie. În oglindă, avantajele se acumulează pentru cei privilegiați: acces, educație, venituri mai mari – și din nou acces.

Dacă tehnologia, în general, a contribuit la adâncirea diferențelor sociale, apariția și extinderea rapidă a inteligenței artificiale riscă să ducă acest fenomen la un nivel fără precedent. Probabil unul dintre cele mai importante salturi tehnologice ale secolului, IA nu doar transformă economia, ci și reconfigurează raportul dintre cei avantajați și cei dezavantajați. În era inteligenței artificiale, simpla utilizare a tehnologiei nu mai este suficientă. Devine esențială înțelegerea și controlul acesteia:

• Cei care știu să folosească IA în mod strategic (analiză de date, automatizare, generare de conținut) își cresc semnificativ productivitatea.
• Cei care nu au acces la educație digitală avansată rămân în urmă.

Se conturează astfel o nouă formă de alfabetizare – „alfabetizarea în IA” – care separă și mai clar elitele de restul populației. IA poate crește productivitatea într-un mod spectaculos:

• companiile produc mai mult, mai rapid și mai eficient,
• costurile scad, iar profiturile cresc.

Însă beneficiile nu sunt distribuite uniform:

• acționarii și liderii organizațiilor acumulează câștiguri semnificative,
• angajații, în special cei vulnerabili, nu beneficiază în aceeași măsură.

Rezultatul este o concentrare și mai mare a bogăției. Inteligența artificială nu este doar o unealtă tehnologică, ci un factor care redefinește echilibrul de putere în societate. Fără politici și măsuri care să asigure acces echitabil și educație adecvată, IA riscă să devină cel mai puternic amplificator al inegalităților de până acum.

Sursa foto.

Buluța a găsit un nou prilej să-și hrănească tristețile provinciale factcecărind discursurile președintelui cu ocazia zilei Europei. Buluța a uitat că în 2017 Nicușor a cam fost dat afară din partidul pe care îl fondase pe tema referendumului Coaliției pentru familie. Am găsit un interviu interesant din vremea aceea, în care omul își exprimă foarte clar opiniile. Faptul că el și George Simion au colaborat mai mult sau mai puțin în trecut nu este nici asta deloc întâmplător. Din perspectiva asta, România a avut doar 2 politicieni WYSIWYG – Nicușor Dan și Ion Iliescu.

Doar că buluța l-a urcat pe Nicușor Dan pe un piedestal, inventând-i calități pe care acesta nu le are – și cred că nici nu și le dorește. Am mai spus că această biluță are un talent de a-și crea eroi care o dezamăgesc mai mult sau mai rapid. Dragostea cu Nicușor nu a durat foarte mult. Nici cariera lui în USR nu a durat, linia de separație fiind practic aceeași – conservatorism vs. progresism.

Nu cred că Nicușor se deplasează către AUR ca partid politic, cât mai degrabă vizează electoratul acestuia. Îl cred în continuare ancorat într-o viziune occidentală, democratică. Cuvântul cheie fiind aici democrația, o chestie pe care buluța nu pare să o înțeleagă. Buluța este blocată în viziunea băsesciană, atâta timp cât este în interesul nostru, orice este permis. Nicușor Dan încearcă să fie un președinte al tuturor românilor, iar asta a atras mânia buluței care îl vrea doar pentru ea. Dintre toți președinții de până acum, este cel care încearcă cel mai mult să rămână în cadrul constituțional și să-și păstreze distanța fața de partidele politice. În plus, discursul lui Nicușor a fost unul pentru publicul intern, pentru toți românii, nu a fost intenționat ca mesaj pentru Europa sau pentru SUA. Aici iar avem obsesia provincială, „ce-o să zică lumea?”.

Cristian Pîrvulescu zice o chestie interesantă:

Nicușor Dan este un președinte cu o cultură politică profund conservatoare, poate mai conservatoare decât lasă să se vadă discursul său public, și asta nu e neapărat un defect, e o identitate. Problema nu e conservatorismul în sine, ci decalajul dintre o clasă politică, inclusiv președintele, care subestimează sistematic cât de mult s-a liberalizat societatea românească în ultimele decenii. Sigur, președintele încearcă să gestioneze acest decalaj cu onestitate – și asta îl diferențiază de mulți dintre predecesorii săi, care pur și simplu îl ignorau sau îl exploatau electoral. Dar onestitatea nu e suficientă, dacă nu e însoțită de o recalibrare instituțională reală. Și, în orice caz un președinte nu e deasupra criticii – și mai ales nu e deasupra presiunii democratice a unei societăți care a evoluat divergent dar, în orice caz, mai repede decât instituțiile sale.

Părerea mea este că nu e chiar așa. Din contră, se supraestimează progresismul societății. Dacă ne uităm la anumiți indicatori observăm un profil mai degrabă conservator decât progresist, de exemplu pelerinajele religioase – Sfânta Parascheva de la Iași, Mănăstirea Nicula, Sfântul Dimitrie chiar în București, numărul mare de persoane care participă la slujbele de duminică, inclusiv în București, extinderea agresivă a sectelor penticostale care au cucerit Ardealul și acum se extind în Moldova, numărul foarte mic de persoane care s-au declarat atei la recensământ (în creștere, dar totuși o minoritate redusă). Asta dacă luăm în calcul doar aspectul religios. Dacă aducem în discuție și alte teme – minorități sexuale sau naționale, familia, deschiderea față de străini devine mai clar că este mai degrabă contrariul, instituțiile au evoluat în general mai mult decât societatea. De aceea Trump are mai mulți simpatizanți în România și UE e văzută ca „aia care ne bagă gheii pe gât, ne pune să mâncăm lăcuste și greieri”. De aia un partid declarat progresist ca USR nu trece decât conjunctural de 10-12%. Evident că și Nicușor e mai apropiat de Trump și Maga și încearcă să păstreze o relație utilă cu SUA, deși nu cred că intenționează o îndepărtare de Europa sau să creeze probleme gen Victor Orban. Posibil să vizeze și în domeniul extern o oarecare echidistanță, nefiind structural un jucător.

Avem un electorat conservator nu e reprezentat decât de AUR după ce PSD l-a abandonat deși de curând au șters din statut „progresismul”. O parte votează cu PNL pe filiera penticostală, această grupare fiind bine reprezentată în filialele din Ardeal. Acest electorat este vizat de Nicușor Dan în perspectiva celui de-al doilea mandat, cu sau fără sprijinul celor 2 partide, PSD și AUR. Din punct de vedere politic, buluța exagerează când și-l asumă pe Nicușor Dan, nu ea l-a făcut președinte. El a fost votat ca să nu iasă George Simion de o categorie largă de electorat, nu doar de USR și PNL.

Acest electorat al AUR nu poate fi preluat integral, pentru că o parte din el este în mod autentic „supărat”, iar Nicușor Dan este parte a problemei, fără vreo soluție. Dar restul „se joacă”.