Pomii Fructiferi

CRESTEREA ZMEUREI

2013-12-21T06:33:00.000-08:00

SELECTAREA MATERIALULUI DE PLANTAT

Selectarea unor soiuri de zmeura rezistente la iarna, productive constitue un ingredient important al
succesului. Rezistenta se refera la abilitatea plantei de a face fata conditiilor iernii - temperaturi atat
scazute cat si fluctuante si vanturi deshidratante. Selectati speciile adaptate la climatul aspru si
imprevizibil al iernii din Romania. Soiurile descrise mai jos sunt enumerate in ordinea in care fructul
ajunge la maturitate la fiecare sectiune.Zmeura rosie este cea mai intalnita in Romania, cu multe
soiuri adaptate disponibile.

Soiuri de zmeura

Boyne. Fructul fraged, de dimensiune medie este lucios si de un rosu inchis cu gust aromat. Este bun
pentru procesare si pentru a fi consumat proaspat. Nuiele sunt moderat viguroase si puternice,
rezistente la iarna si foarte productive. Soiul de zmeura Boyne este cel mai indicat pentru sistemele
de tundere pe spalier cand nuielele fructifere sunt legate la sarma, pe partea exterioara a randului.
Productii peste medie.

Nova. Fructul este de o buna calitate, rosu deschis, de marime mediu spre mare, putin acid. Sunt
bune pentru consum proaspete sau inghetate. Rezistenta buna la iarna, cu putini ghimpi. Productii
peste medie.

Festival. Fructul lucios, rosu deschis are o dimensiune medie si este foarte atragator. Sunt foarte bune
pentru consum proaspete si bune inghetate. Plantele sunt scurte, dar viguroase, aproape fara tepi si

au o buna rezistenta la iarna. Este imun la virusul mozaic, tolerant cu malura pinten si susceptibil la
rugina tarzie a frunzei. Productii mari.

Killarney. Fructul este de o buna calitate, rosu deschis, de marime mediu spre mare cu gust aromat.
Sunt bune pentru inghetat. Fructul tinde sa se inmoaie la temperaturi ridicate. Nuielele sunt spinoase
si cresc rapid. Susceptibile la mucegai si la anthracnoza. Productie foarte mare.

Reveille. Fructul mare, moale are un gust foarte bun pentru a fi consumat proaspat, dar este bun
numai pentru congelat. Nuielele viguroase tolereaza temperaturile fluctante ale iernii. Productie
medie.

K 81-6. Fructul foarte mare, ferm are un gust foarte bun. Rezistent la mucegaiul prafos si la rugina
tarzie galbena. Tolerant cu tumoarea coroanei, dar susceptibil putregaiurilor fructului, taciunelui
zburator si putregaiului radacinii Phytophthora. Nuiele au o inaltime medie cu putini spini la baza.

Latham. Fructul de dimensiune mediu spre mare are o culoare atractiva rosu deschis. Este foarte bun
pentru consevare si congelare, dar putin sfaramicios pentru consum ca fruct proaspat. Fructele rodesc
o perioada indelungata. Plantele viguroase sunt productive si au o rezistenta excelenta la iarna. Are
nevoie de spalier. Tolerant cu mai multi virusi.

Haida. Fructele de un rosu inchis sunt mari, ferme si mai dulci decat Boyne. Sunt foarte bune
proaspete sau conservate. Plantele viguroase cresc abundent si au foarte putini spini. Productii cu
potential ridicat.

-3-

CRESTEREA ZMEUREI

2013-12-19T02:21:00.002-08:00

ALEGEREA LOCULUI SI A SOLULUI

Zmeura creste cel mai bine in lumina soarelui si in locuri aerisite, protejate de vanturi directe. Zone
cu o drenare defectuasa, unde apa sta dupa ploaie nu sunt acceptate. Pentru a reduce problemele
cauzate de boli si de insecte, izolati platatia de zmeura de plantele de zmeura salbatice si de
coacazele negru si plantati-le in zone care nu au mai gazduit plante de zmeura salbatice ori de cate
ori este posibil. De asemenea, plantele de zmeura, capsunile si plantele din familia solanaceelor
(rosiile, cartofii si vinetele) au multe boli in comun. Pentru a reduce riscul bolilor la plantiile noi,
asteptati cel putin 3 ani Inainte de a le planta in aceste locuri.

O buna circulatie a aerului si o buna drenare a aerului imbunatatesc plantatiile de zmeura. Circulatia
aerului in jurul plantelor le ajuta sa se usuce repede dupa roua, ploaie sau irigare. Ideal ar fi ca
plantele de zmeura sa fie plantate pe o panta sau pe coasta unui deal astfel ca aerul mai rece poate
cobori si sa stabileasca in zone mai joase. Ingheturile de primavara sunt mai putin probabile sa
afecteze plantatia daca aerul rece se poate drena.

Plantele de zmeura se dezbolta bine in marea majoritate a solurilor minerale care sunt moderat
fertile, bine drenate si usor de cultivat. Este ideal un pamant adanc, nisipos, bogat in materiale
organice (5-7%). Sunt acceptate si solurile putin nisipoase daca sistemul de irigare este disponibil.
Plantele se dezvolta bine in soluri putin acide cu un pH de 6,0 pana la 6,8. Oricum, ele vor produce
satisfacator intru-un sol cu un pH Intre 5,5 si 7,7.

Plantele de zmeura care produc vara tolereaza temperaturile iernii de -30 C sau mai scazute cand
planta este foarte rezistenta sau aclimatizata. Aceasta cultura sufera cele mai severe pagube pe
percursul iernilor cu fluctuatii de temperatura. In zilele calde de iarna, nuielele zmeurii inchise absorb
caldura de la soare si sunt incalzile peste temperatura aerului care afecteaza tesuturile si muguri, In
special acelea care cresc in partea de sud a unei pante. Pentru a reduce la minim expunerea, plantele
de zmeura care rodesc vara se vor dezvolta cel mai bine daca sunt plantate pe o panta nordica sau In
partea nordica a unei gard protector de vant.

In Romania, plantati plantele de zmeura rosie care rodesc toamna pe o panta sudica sau intr-o zona
protejata pentru a favoriza o dezvoltare rapida a nuielelor primo si a recoltei de toamna.

-2-

CRESTEREA ZMEUREI

2013-12-16T21:49:00.000-08:00

Planta zmeura poate fi Incadrata ca facand parte dintr-una dintre cele doua tipuri de plante
fructifere: care cresc vara sau care cresc toamna. Tipul care creste vara produce o recolta bogata intre inceputul lui iulie si inceputul lui august. Multe dintre culturile obisnuite de zmeura rosie si
marea majoritate a culturilor de zmeura neagra si purpurie se produc vara. Zmeura care rodeste
toamna, cateodata denumita incorect vesnic productiva, produce o recolta mare toamna si o mica
recolta vara viitoare. Tipic, oricum, zmeura care produce toamna este tunsa anual, astfel ea are
fructe numai toamna.

Diferenta intre aceste doua tipuri este datorata ciclului plantei de coacere a fructelor. Plantele de
zmeura au radacini perene (traieste mult) si coroane, dar deasupra pamantului au numai nuiele care
traiesc doar doua veri. In prima vara de dezvoltare noua nuia se numeste nuia primo. La plantele de
zmeura care rodesc vara, nuiaua primo produce numai o dezvoltare vegetativa (fara a face fructe).
Plantele de zmeura care rodesctoamna poarta fructe pe varfurile nuielelor primo, cateodata dupa 1
august.

     Al doilea an, nuiaua primo care a crescut cu un an Inainte este numita acum nuiaua flori. La plantele
de zmeura care rodesc vara, aceasta nuia flori va produce o recolta bogata la sfarsitul verii si apoi va
murii. Plantele de zmeura care rodesc toamna, nuiaua care a crescut cu o toamna mai Inainte si care a
produs fructe, va face fructe si le va duce la maturitate de sus in josul nuielii si apoi va murii.

     Productia de fructe contiuna an dupa an la ambele tipuri, intrucat nuelele primo cresc in fiecarea an si
cresc contiuu cu nuelele flori. Diferenta este ca fiecare nuia a plantei de zmeura de vara produce o
singura recolta; nuiaua zmeurii de toamna face doua recolte.

     Florile zmeurii se autopolenizeaza, ceea ce inseamna ca polenul provenit de la o cultura poate
produce formarea fructelor ori carei alte plante din acceasi cultura. Albinele sunt atrase de cantitatile
abundente de nectar produs in florile de zmeura si sunt responsabile de 90 -95 % din polenizare.

     Zmeura rosie si zmeura neagra sunt specii diferite, in timp ce zmeura purpurie este un hibrid intre
cele doua. Marea majoritate a plantelor de zmeura galbena sunt variante de culoare naturale ale
zmeurii rosii si sunt identice cu acestea in toate cracteristicile.

   Plantele de zmeura rosie si galbena produc nuiele noi, numeroase din „mugurii coroanei”, la baza
nuelelor flori si din muguri distribuiti la intamplare pe radacini. Astfel, multimea de mlastari tineri
care cresc vor crea o planta densa si greu de definit, daca plantele nu vor fi limitate la spatiul lor
alocat prin tundere si cultivare.

     Plantele de zmeura neagra si marea majoritate a plantelor de zmeura purpurie produc mladite primo
numai din mugurii coroanei la baza mladitelor flori. Pentru ca aceste plante nu intineresc palcurile sau
“dealurile” raman In locul originar de plantare.

      Nuielele zmeurii sunt rotunde cu spini mici si cateodata cu numerosi ghimpi. Multe plante de zmeura
fara spini nu sunt potrivide climatului din Romania.

-1-

PRODUCEREA MATERIALULUI SADITOR POMICOL

2013-12-16T07:09:00.000-08:00

Partea a II- a

8.2.PORTALTOII PLANTELOR POMICOL

Soiurile de pomi sunt in marea lor majoritate plante alogame care se inmultesc aproape exclusiv prin altoire pe diferiti portaltoi. Se cunoaste ca portaltoiul influenteaza in foarte mare masura vigoarea si cresterea altoiului, uniformitatea pomilor altoiti, precocitatea, potentialul de productie, adaptarea la conditiile diferite de clima si sol, calitatea fructelor, durata de viata a pomilor altoiti, etc.

In pomicultura se utilizeaza atat portaltoi generativi (inmultiti prin samanta), cat si portaltoi care se inmultesc pe cale vegetativa (marcotaj, butasire, drajoni, etc.).
Portaltoii inmultiti prin seminte si samburi provin din pomii cultivati special in sectorul de plante mama seminceri, iar cei obtinuti din soiurile locale sunt denumiti portaltoi "franc". Toti acesti portaltoi se caracterizeaza in general prin urmatoarele: imprima pomilor altoiti dimensiuni mai mari, inradacinare mai adanca, intrare pe rod mai tarzie, durata de viata mai mare, rezistenta mai mare la vanturi, la seceta, etc.

8.3.PRODUCEREAPORTALTOILOR DIN SEMINTE SI SAMBURI

Portaltoii din seminte si samburi se produc in scoala de puieti. In timpul vegetatiei se fac urmatoarele lucrari: spargerea crustei, prasitul de 4-7ori, raritul la 2-3 cm in cazul samburoaselor si la 4-5 cm la semintoase (cand puietii au 3-4 frunze adevarate), tratamente impotriva bolilor si daunatorilor.

Scosul puietilor se face in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce au cazut frunzele. Lucrarea de scos se face cu pluguri speciale, pe specii si tipuri de portaltoi, dupa care se sorteaza pe grosimi, se leaga in pachete, se eticheteaza si se stratifica provizoriu in santuri cu sol foarte usor bine maruntit.

8.4.PRODUCEREA PORTALTOILOR PE CALE VEGETATIVA

Principala metoda de producere a portaltoilor vegetativi este marcotajul prin musuroire. Marcotiera se infiinteaza pe un teren desfundat la 60 cm, ingrasat, nivelat si maruntit. Pentru plantare se folosesc marcote cele mai viguroase insa bine inradacinate; distanta de plantare este de 1,4-1,6 cm intre randuri si 40-50 cm intre plante pe rand. Dupa plantare marcotele se scurteaza la 5-
6 cm deasupra solului si se musuroiesc usor cu pamant.

In primul an lastarii se lasa sa creasca liberi pentru intarirea tufei. Dupa o perioada de vegetatie, toamna se reteaza toate ramificatiile partii aeriene la 2-3 cm deasupra solului, acoperindu-se cu un bilon de pamant de 8-10 cm in vederea protejarii contra gerului. In primavara urmatoare (anul II) apar lastari pe cepii rezervati; cand acesti lastari ajung la inaltimea de 15-20 cm se face
bilonarea (musuroirea) lor cu pamant marunt si reavan in scopul provocarii aparitiei radacinilor.

Recoltarea marcotelor inradacinate se face la sfarsitul lunii octombrie sau inceputul lunii noiembrie si consta in desfacerea bilonului si taierea de la punctul de insertie cu ajutorul foarfecii de pomi. Marcotele recoltate se claseaza pe calitati, se leaga in pachete, se eticheteaza si se stratifica in sol usor si reavan.

8.5.PRODUCEREA POMILOR ALTOITI

Pomii altoiti se produc in sectorul respectiv, adica in campul I si II ale pepinierei. In campul I se face plantarea si altoirea pomilor, iar in campul II are loc cresterea altoilor si eventual formarea primelor ramuri ale viitoarei coroane a pomilor. Infiintarea campului I se incepe prin desfundarea solului la 60-70 cm efectuata inca din lunile iulie, august, fertilizarea solului cu 30-50 t gunoi de grajd, 300-400 kg superfosfat si 100-150 kg sare potasica la hectar.

Pentru plantare se folosesc puietii portaltoi obtinuti din samanta si marcote inradacinate. Plantarea se face toamna sau primavara la distante de 90 cm intre randuri si 20-25 cm intre plante pe rand. In vederea plantarii marcotele se scurteaza la lungimea totala de 35-40 cm, iar radacinile la cca. 1 cm; la puietii portaltoi se scurteaza radacina principala. Materialul saditor astfel fasonat se mocirleste si se planteaza cu plantatoare de mana sau cu o masina speciala de plantat. Adancimea de plantare este de 18-20 cm, se are grija ca puietii din samanta sa fie plantati numai pana la colet.

In cursul verii se fac prasile, combaterea bolilor si daunatorilor, irigatul la nevoie, iar in luna august se efectueaza altoirea portaltoilor folosind metoda de altoire in ochi dormind. Inaltimea la care se pun altoii este de cca. 6-8 cm la portaltoii obtinuti din samanta si de 12-15 cm la portaltoii vegetativi.

In cazul zonelor in care terenul ramane neacoperit cu zapada in cursul iernii se recomanda ca altoii sa fie protejati printr-un musuroi de pamant inalt de 10-15 cm.

PRODUCEREA MATERIALULUI SADITOR POMICOL

2013-12-15T06:50:00.000-08:00

Partea I

Materialul saditor pomicol, necesar infiintarii plantatiilor moderne pomicole se pregateste in unitati specializate denumite pepiniere pomicole.

Amplasarea acestor pepiniere se face in zonele cu temperaturi medii anuale intre 8,5-11^oC, fara temperaturi extreme care sa pericliteze dezvoltarea materialului.

Trebuie alese cu precadere solurile mai usoare aluvionare, luto-nisipoase, lutoase, reavene, cu structura buna, permeabile si fertile, aerate, plane sau cu o panta foarte mica de pana la maximum 3-4%.

8.1.ORGANIZAREA PEPINIEREI POMICOLE

8.1.1.Sectorul plantatiilor mama de pomi si arbustoizi format din plante mature. In cadrul acestui sector se intalnesc urmatoarele subsectoare:

a) plantatia mama de seminceri, din care se obtin samburii si semintele necesare portaltoilor generativi (corcodus, cires salbatic, mahaleb, etc.);

b) plantatia elita pentru altoi (plantatia etalon) care cuprinde soiurile de la care se obtin lastarii si ramurile necesari la altoirea portaltoilor);

c) plantatia elita pentru recoltarea butasilor in vederea obtinerii plantelor pe radacini proprii (fara altoire) cum sunt: gutuiul, maslinul, smochinul, etc.

8.1.2.Sectorul de inmultire a portaltoilor este suprafata destinata obtinerii portaltoilor la pomi. El are trei subsectoare:

a) scoala de puieti in care se obtin portaltoii din samburi si seminte si care are caracter de cultura anuala, efectuandu-se semanatul toamna sau primavara si scotand puietii portaltoi in toamna urmatoare;

b) marcotiera pentru producerea portaltoilor vegetativi, in special de mar, gutui, precum si unele tipuri de prun, cires, etc.

c) scoala de butasire in care se obtin portaltoi la speciile care inradacineaza foarte usor, de ex. gutuiul. Se mai poate folosi aceasta metoda si pentru inmultirea mai rapida a portaltoilor vegetativi de mar concomitent cu marcotajul.

8.1.3.Sectorul de inmultire a arbustilor fructiferi, subarbustilor si capsunilor. Acesta este divizat in mai multe sectoare in functie de metodele de inmultire a acestor plante si cuprinde urmatoarele subsectoare:

a) scoala de puieti pentru inmultirea coacazului;

b) marcotiera pentru obtinerea materialului saditor de agris;

c) subsectorul de drajonaj pentru inmultirea capsunului.

8.1.4.Sectorul de arbusti si arbori ornamentali este un sector in care se inmultesc trandafirii si alte plante ornamentale.

8.1.5.Sectorul de mecanizare si chimizare cuprinde utilajele si uneltele, magaziile, remizele, atelierele de reparatie, etc.

8.1.6.Sectorul anexe este indispensabil intr-o pepiniera pomicola. El cuprinde instalatii de extragere a samburilor si semintelor din fructe pentru portaltoi, instalatii de conditionare a semintelor, instalatiile de asigurarea postmaturatiei semintelor prin frig, halele de pregatire a butasilor si de sortare a materialului saditor.

8.1.7.In pepinierele moderne este absolut necesar un laborator special cu sectii de testarea si devirozarea materialului biologic, precum si sectii de inmultirea clonelor obtinute folosind cultura de meristeme apicale.

Sisteme de culturi si tipuri de plantatii pomicole

2013-12-14T03:39:00.000-08:00

Partea a II-a

Terenul pentru livada se alege in functie de factorii naturali si factorii social-economici.Cea mai mare atentie se are in vedere la infiintarea plantatiilor mari, comerciale, pe cand la livezile de tip familial se admite si o oarecare doza de risc.

Toti factorii naturali sunt importanti la alegerea locului, ei trebuind sa corespunda cerintelor speciei si soiului.

Temperatura trebuie sa corespunda din punct de vedere al mediei anuale, al minimelor si maximelor absolute, suma gradelor de temperatura, absenta brumelor timpurii si ingheturilor tarzii, constituie criterii de alegere a terenului pentru livada.

Precipitatiile trebuie sa fie satisfacatoare sub aspectul sumei anuale lunare, cele utile sa reprezinte 75-80% in functie de specie, soi si portaltoi.

Lumina reprezinta un factor climatic foarte important nu numai pentru nuc, cais, piersic, migdal, cires, etc.Din cercetarile noastre, a rezultat ca specii cum sunt coacazul, zmeurul, capsunul, se comporta foarte slab in conditii de lumina insuficienta.Este importanata nu numai asigurarea sumei orelor de stralucire a soarelui, dar si o anumita intensitate a luminii.

Factorii edafici au mare importanta.Speciile pomicole reusesc bine pe soluri usoare sau mijlocii, fertile, profunde, lipsite de saruri nocive.

Sunt excluse extremele texturale, cu exceptia nisipurilor ameliorate, solurilor mlastinoase, cu panza freatica la suprafata, cu pH slab sub 5,5 si peste 7,8 si cele cu peste 50-60% schelet.Nu sunt convenabile boturile de deal pe care gerul devine prea aspru in timpul iernii, nici vaile inguste, inchise, lipsite de un drenaj satisfacator al aerului.

Relieful influenteaza reusita livezii.In zona de deal se vor alege terenuri bune, fertile, cu panta de 6-15 % care nu cer amenajari scumpe si care nu necesita dislocari de pamant.Pantele de 20-25% pot fi valorificate cu arbusti, specii rustice, prin amenajari mai simple, dar care nu permit randamente mari, motiv pentru care se recomanda cu prudenta.

Expozitia terenului se alege in functie de specie, soi si altitudine.In partea de sud, in vest si acolo unde caldura este in exces, se pot alege terenurile estice, vestice si chiar nordice.In zonele de deal, 500-700 m, factorul caloric devine nesatisfacator si expozitia trebuie sa devina sudica, sud-vestica sau sud-estica.Cu cat creste altitudinea, expozitia trebuie sa fie mai favorabila, bineinteles pentru speciile helio si termofile.

Factorii social-economici – favorabili dezvoltarii pomiculturii sunt:

- apropierea de pietele de desfacere sau conjunctura externa favorabila unei desfaceri sigure si facile;

- existenta fortei de munca permanente, ieftina si a cailor de acces sigure, practicabile tot timpul anului;

- volumul si valoarea lucrarilor de imbunatatiri funciare trebuie sa fie cat mai mic;

- aprovizionarea cu apa pentru tratamente si eventual irigare, trebuie sa fie cat mai usoara si cu eforturi energetice si financiare minime;

- departarea de factorii poluanti, de alte surse de risc pentru calitatea fructelor impuse de normele sanitare interne si externe.

Sisteme de culturi si tipuri de plantatii pomicole

2013-12-13T11:22:00.000-08:00

Partea I

Plantatiile pomicole reprezinta lucrari de investitii, cu durata lunga de exploatare, de aceea nu se admit greseli la infiintare, intrucat acestea sunt practic iremediabile si se rasfrang pe intreaga durata de exploatare.

Lucrarile tehnologice de infiintare trebuie sa fie ireprosabile, de aceea este de preferat amanarea cu 1-2 ani a plantarii decat sa se recurga la improvizatii.

Sistemul de cultura trebuie sa raspunda unor obiective de productie si economice coerente.Astfel, este iluzoriu de a pretinde 4 kg/m² la o livada in palmeta cu 800 pomi/ha, dupa cum pare imposibil sa cerem unei livezi de 10.000 pomi/ha sa produca 20 de ani.

Sistemul de livada se caracterizeaza prin cel putin 6 elemente si anume:

- randamente ridicate la hectar

- productie precoce ( din anul II sau III )

- calitatea fructelor si regularitatea productiei

- conformitatea productiei integrate

- grad ridicat de mecanizare

- rationalizarea lucrarilor manuale

In functie de aceste considerente, cat si in functie de altele, mai

mult sau mai putin esentiale, se pot distinge in prezent urmatoarele sisteme de culturi pomicole:

Sistemul intensiv – utilizat la samburoase si la semintoase, altoite pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie.In acest caz, pomii intra pe rod dupa 3-4 ani, dau productiile maxime dupa 6-7 ani si traiesc 25-30 ani.

Sistemele de coroana adoptate sunt: fusul tufa, palmeta etajata si neetajata, vasul intarziat aplatizat, Tatura trellis, etc.

Sistemul superintensiv – se utilizeaza la mar si par, la soiurile de vigoare mica altoite pe portaltoi nanizanti ( M 27, M 9, M 20, Cepilland 1 si 2, cel mult pe M 26).

Productiile ating 5-7 t/ha in anul plantarii, 15-25 t/ha in anul II si apoi 40-50 t/ha constant in anii 12-15, dupa care plantatia se desfiinteaza.

Sistemele de coronare practicate sunt cele cu volum redus: Pillar, cordon vertical, gard belgian, Sollen, etc, iar inaltimea maxima este de 2,5 m ( livezi pietonale)

Sistemul clasic – este inca bine reprezentat in tara noastra si se recomanda eventual pentru zonele de deal pentru samburoase ( prun, cires ) si chiar pentru mar, par , altoiti pe portaltoi supramijlocii sau mari.

Densitatea la hectar este de 250-400 pomi, in functie de combinatia soi/portaltoi, inaltimea pomilor este de 3,5-4,5 m, iar sistemele de coroane pretabile sunt vasul intarziat, piramida etajata modificata, piramida mixta, etc.

La sistemul clasic, pomii intra pe rod dupa 4-6 ani, dau productiile maxime dupa 10-12 ani si traiesc 30-40 de ani ( mai putin visinul, piersicul )

Tipuri de plantatii pomicole

Tipurile de plantatii pomicole se deosebesc dupa scopul productiei, suprafata cultivata, calitatea fructelor si alte aspecte economice.

In functie de aceste criterii, principalele tipuri de plantatii sunt:

- comerciale – avand drept scop obtinerea de productii mari, omogene ca soi si calitate, destinate comercializarii ca fructe proaspete sau pentru industrializare.Ele cuprind 1-3 specii, un numar redus de soiuri care sa permita aplicarea unei tehnologii ireprosabile si sa fie echipate tehnic superior.

- didactice si experimentale - se infiinteaza in statiuni de profil, facultati, scoli, dupa scheme speciale.In aceste plantatii, se urmareste comportarea soiurilor sau a diferitelor variante tehnologice si ca atare sunt extrem de variate, marimea parcelelor fiind dictata de tehnica experimentala.

- familiale – se amplaseaza in jurul locuintelor sau la mica distanta de acestea si au rolul principal de a aproviziona familia cu fructe tot timpul anului, plus o rezerva pentru piata.Aceste plantatii trebuie sa cuprinda un numar mare de specii si soiuri cu esalonare in coacere, iar sistemele de coroane trebuie sa fie specifice pentru livezile intensive si chiar artistic palisate pentru a satisface aspectul estetic, chiar decorativ.

- de aliniament – practicate in lungul soselelor, drumurilor, canalelor de irigatii, cai ferate, etc.Acest tip de plantatie se practica din ce in ce mai putin.Ele trebuie sa fie alcatuite din specii si soiuri rezistente la ger si boli, pomi de talie mare, cu trunchiul inalt.

Lucrările pomicole din luna ianuarie

2013-12-12T08:19:00.000-08:00

Lucrările efectuate in această perioadă presupun asigurarea in optim a celor cinci factori de producţie: aer, căldură, lumină, apă şi hrană. Luna ianuarie este una geroasă, cu zăpadă pe sol, dar livezile pregătite din toamnă nu vor avea pierderi, deoarece gerul nu distruge mugurii pomilor din livezile unde s-au realizat tratamentele adecvate.

Lucrările solului

In toate livezile se continuă aplicarea ingrăşămin-telor organice, după deviza fertilizării pe 1/3 din suprafaţă in fiecare an. Dacă este posibil, se vor continua arăturile pe rand cu plugul cu palpator, precum şi săpatul in jurul pomilor. Lucrarea ajută la aerisirea solului intrucat rădăcinile lucrează şi iarna in zilele calde. Acolo unde nu s-a făcut din toamnă se aplică manual ingrăşăminte complexe.

Lucrările in coroană

In zilele cu temperaturi ridicate şi fără nopţi prea geroase se continuă lucrările de tăieri, de regenerare, de rod la speciile măr şi prun. Se respectă la tăierile de rodire principiul treimii , care a revoluţionat acest domeniu in ultimii 10 ani: raportul intre grosimea lăstarului şi ax , intre ramuri de gradul doi şi unu trebuie să fie de 1/3. Tăierile se fac numai la cep. La specia măr se elimină la cep lăstarii fără formaţiuni de rod, lăsandu-se nuieluşe şi mlădiţe.

Combaterea rozătoarelor

Toate speciile pană la varsta de zece ani suferă de atacul rozătoarelor, care poate fi combătut prin invelirea pomilor cu coceni de porumb şi colţare din plastic, precum şi prin badijonarea cu produse repelante. In livezile intensive, cea mai eficientă este insă montarea la fiecare 5 hectare a unui tun ce funcţionează pe baza unei butelii cu propan, care emite din 5 in 5 minute zgomote menite să alunge atat păsările, cat şi animalele sălbatice.

IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CULTURII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

2012-08-06T01:16:00.002-07:00

   Cultura pomilor fructiferi reprezintă o importanţă deosebită din punct de
vedere alimentar şi farmaceutic.
     FRUCTELE – Alimente indispensabile
   Fructele pomilor şi arbuştilor fructiferi constituie unul din alimentele cele
mai sănătoase, indispensabile în alcătuirea unei raţii alimentare optime pentru
organismul uman.
   Ele conţin 2-25% hidraţi de carbon sub formă de zaharuri uşor asimilabile
(zaharoza, glucoza, fructoza), 0,5 – 1,5% proteine, 0,5% acizi organici liberi, 0,4
– 1,6% substanţe pectice, 0,1% substanţe tanoide, 0,5% substanţe minerale pe
bază de K, Ca, Mn, Fe, Al, S, P, Si, Cl, B, 80 – 85% apă, celuloză 0,8 – 1%,
lipide 0,1 – 0,7%, vitamine, aminoacizi .

   Astfel, caisele, piersicile, vişinele, coacăzele, conţin beta-carotenul şi
provitamina A. Aneurina sau vitamina B se află în cantitate de aproximativ 80%
mg în mere, iar în prune cca. 130 mg%. Riboflavina sau vitamina B2 se găseşte
în caise. Acidul scorbic (vitamina C) variază de la 5-40 mg% în mere, prune,
gutui, zmeură, agrişe, vişine, piersici, caise, cireşe, pere şi 100 – 400 mg%, în
coacăzele negre. La nuci, alune, migdale, conţinutul în grăsimi ajunge de la 52-
75% mg.
FRUCTELE – Medicamente valoroase
   Zahărul aflat în fructe sub forma de glucoză şi fructoză este asimilat de
organismul omenesc foarte uşor, fără transformări prealabile, motiv pentru care
unele fructe proaspete se prescriu bolnavilor, copiilor şi bătrânilor debilitaţi.
Acizii organici aflaţi în fructe nu măresc aciditatea sucului gastric, fiind
slabi şi transformându-se uşor în alte produse, iar substanţele pectice şi sărurile
minerale din fructe contribuie la diminuarea acidităţii.
Sucul fructelor, este regulatorul cel mai bun al sistemului neurovegetativ.
     FRUCTELE – Materii prime pentru industria prelucrătoare
   Un rol important în alimentaţie îl au şi produsele derivate din fructe în
urma industrializării, cum sunt: dulceaţa, gemul, marmelada, pelteaua, compotul,
sucurile, siropurile, băuturile fermentate (cidrul), alcoolizate (vişinata, afinata),
cât şi fructele uscate.
   Conform cu principiile alimentaţiei raţionale, un om trebuie să consume
zilnic circa 200-300 g. fructe proaspete şi industrializate, revenind cca. 75-100
kg. fructe anual la un locuitor .

TARA ITALIA BULGARIA ELVEŢIA AUSTRIA SUA GERMANIA ROMÂNIA
kg/loc 123    116 106               105        104 100 72,2

România are în prezent un consum scăzut al fructelor pe cap de locuitor
(72 kg/locuitor/an) faţă de alte ţări ale Europei şi faţă de SUA (104
kg/locuitor/an).

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

2012-05-09T02:09:00.001-07:00

Speciile care prezintă interes pentru obţinerea unor noi soiuri sauportaltoi.

Soiurile de gutui cultivate în ţara noastră provin din trei varietăţi ale speciei Cydonia oblonga: a)var.maliformis

Mill C. K. Schneid., cu fructemaliforme ;b)var. piriformis

Kirchn, cu fructe piriforme, fără coaste ;c)var.lusitanica

C. M. Schneid., cu fructe piriforme şi cu coaste proeminente. Numărulde cromozomi: 2n = 34.

Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici.

Gutuii sunt, în general, rustici,cu mare capacitate de adaptare, putând fi cultivaţi din zona de câmpie până înzona subcarpatică. Pomii rezistă până la temperaturi de —27° ... — 30°C, florile până la— 1,5-0, iar fructele, toamna, până la —2,2°C. Fiind o specie termofilă,fructele se dezvoltă mai bine şi sunt mai aromate în regiunile mai calde, cu sumatemperaturilor medii de 3 350—3 500°C. Gutuiul prezintă cerinţe relativ mari faţăde apă ; de aceea, se plantează la baza pantelor. Preferă umiditatea atmosferică cuvalori de 75—80% (S. Asen, 1985). Fiind exigent faţă de lumină, reuşeşte bine pe pantele cu expoziţii sudice. Se comportă bine pe solurile aluvionare, reavene,fertile, calde şi cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, întrucât clorozează la peste8% calciu activ.

Principalele soiuri de gutui cultivate în ţara noastră.

Sortimentul esterelativ redus (tab. 17.1). Colecţia naţională de gutui se află la S.C.P.P. Tg. Jiu (D.Blaja, 1981). Există numeroase populaţii autohtone de gutui foarte valoroase.Principalele soiuri din sortimentul naţional au fost studiate şi în ţările vecine Caracteristici morfologice şi de producţie.

Sistemul radicular are odezvoltare orizontală, este bogat ramificat şi repartizat superficial în sol (în stratulde sol situat între 10—75 cm adâncime). În stare naturală gutuiul este arbustoid,iar în plantaţii pomii au trunchiul de înălţime mijlocie (4—6 m), cu coroana deasă,neregulată. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele mari, ovat-alungite, cu marginileîntregi. Florile sunt mari, terminale, solitare şi apar pe lăstari scurţi. Fructul, demărimi şi forme diferite, este inserat direct pe ramură, fără peduncul, are sclereideşi seminţe multe.Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august începutul lui septembrie. Înfloritul are loc în luna mai, după acumularea sumei de temperatură de 2-4-8°C durează 10—15zile. Fructele îşi măresc greutatea cel mai mult în luna august şi septembrie.Gutuiul rodeşte pe ramuri denumite

„măciulii".

Petrunchişiperamuri,laanumite selecţii clonale, apar

sferoblaste(„burr Knots"), care evidenţiazăexcepţionala capacitate rizogenă, fapt ce interesează în mod deosebit practica pepinieristică .Gutuiul este precoce, intră pe rod la 3—4 ani de la plantare, fructifică regulat,deşi fructele se recoltează toamna târziu.

Majoritatea soiurilor sunt autofertile sau parţial autofertile. Întrucât gutuiulînfloreşte după formarea aparatului foliar, proporţia florilor fecundate este mare,ele beneficiind de nutriţie suficientă. Cele mai productive soiuri la S.C.P.P. Tg. Jiuau fost „Portugalia", „De Constantinopol” (70—109 kg/pom), (B1aja, 1981), iar înPodişul Moldovenesc: „Champion", „Portugalia", „Bereczki" şi „Leskowatz" (100 —170 kg/pom) (N. Ştefan ş.a., 1972). Gutuiul autohton din centrele pomicoleMoşna şi Grigoreni (jud. Iaşi) dă producţii între 90—120 kg/pom (I. Duman,1956; M. Mitu, 1970). Durata economică a plantaţiilor este de 25—30 de ani.

CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL

2012-03-23T22:16:00.000-07:00

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RASPÂNDIRE

Importanţă.

Castanul comestibil este o specie pomicolă şi forestieră, carevalorifică terenurile în pantă, produce fructe bogate în principii nutritive şi lemnde bună calitate.

Castanele conţin : 52% apă, 4,0% proteine, 2,0% lipide, 40,0%glucide, 2,0% celuloză, sulf, fosfor, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, vitamine,aminoacizi etc. (Paglietta şi Bounou s, 1979). Ele se consumă proaspete,coapte sau fierte ca garnituri (piureuri) la diferite preparate : din carne, creme, budinci, sufle ; salată de castane ; castane cu ciuperci ; varză de Bruxelles ;castane confiate, glasate ; în ciocolată, în îngheţată, torturi şi aperitive şi la diferite băuturi răcoritoare. Din făina de castane se prepară: pâine, lipii, sosuri, supe.

Lemnul se foloseşte pentru confecţionarea parchetului şi mobilei de lux, iar scoarţa pomilor, „gubele” şi frunzele, pentru extragerea ta- ninului necesar înindustria pielăriei şi vopsirii ţesăturilor de lână, mătase şi bumbac.

Origine şi aria de răspândire.

Cercetările paleontologice efectuate deGraebner, Ashersoh şi Hegi (citaţi de R. Paglietta şi G.Bounous,1979), ca şi fosilele frunzelor, fructelor şi polenului găsite în diferite zone, audovedit că specii de castan existau

în terţiar în Groenlanda, Alaska, peninsulaScandinavă, în Japonia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi România.

În perioada post-glaciară, aria castanului s-a restrâns în limita climatului temperat, mai blând.În prezent, zona de cultură a castanului în Europa, se extinde din Portugalia până în Caucaz, din Grecia septentrională până în Suedia meridională, în Asia, dinChina până în Coreea şi Japonia, în America de Nord, din Alabama până în Maine.În America de Sud şi Oceania castanul ocupă zone destul de limitate.

În România castanul creşte în masive şi pilcuri, pe versanţii sudici ai dealurilor din depresiunea subcarpatică a Olteniei, la Broşteni, Gu- reni, Polovraci, Hobiţa,Horezu, Tismana şi Schitu Crasna, în zona Maramureş : la Baia-Mare, Baia Sprie,Şomcuţa Mare, Tăuţii de Sus, Cio- cârlău, Berchez etc., la altitudini de 200—400m şi în Satu Mare. Grupuri de pomi izolaţi se întâlnesc, de asemenea, în zonele :Caransebeş, Lugoj, Lipova, Arad, Oradea, Şimleul Silvaniei, Zalău, Jibou,Bistriţa, Dej, Târgu-Mureş, Haţeg, Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea etc.În anul 1988, producţia mondială de castane totaliza 455 519 t din care 317000 t au fost obţinute în Asia, 235 486 t în Europa, 11 200 t în America de Sud, 2500 t în Oceania şi 10 000 t în fosta U.R.S.S.

CULTURA GUTUIULUI

2012-03-21T00:28:00.001-07:00

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Gutuile constituie o materie primă valoroasă pentru industrializare, datorită însuşirilor superioare : grad ridicat de gelificare ; menţinere a aromei şi a fermităţii pulpei după prelucrare ; aciditatea naturală plăcută la produsele de confiserie etc.

Cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă, are număr redus de boli şi dăunători, are cerinţe reduse faţă de îngrăşăminte, tăierile sunt mai simple, nefiind nevoie de intervenţii anuale, rărirea fructelor se face mai rar, fructele sunt mai rezistente la recoltare şi transport, iar păstrarea se face timp de 1—2 luni, cu consum mic de energie. Din aceste motive cheltuielile de producţie sunt cu 20—25% mai reduse faţă de măr şi păr.

Având cea mai tardivă înflorire (luna mai), nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Nemanifestând fenomenul de alternanţă a rodirii, gutuiul este specia pomicolă ce prezintă cea mai mare siguranţă a unor producţii anuale şi ridicate care aduc venituri echivalente cu celelalte specii pomicole.

Gutuiul serveşte ca portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi superintensive de păr.

Gutuile sunt plăcute la gust, având o mare valoare nutritivă, datorită compoziţiei chimice : zaharuri (10,1%) ; acizi organici (l,05%) ; protide (0,4%) ; pectide (0,90%) ; tanin (0,31%); lipide (0,50%); săruri de : K (201 mg%), Ca (10 mg%), Mg (8 mg%), Fe (0,60 mg%) etc. (A. Gher- ghi, 1983). În medicina populară fructele şi frunzele se folosesc contra tusei, bolilor de inimă, ficat etc. (V. B u t u r ă, 1979).

Pomul este decorativ prin culoarea galbenă-aurie a fructelor şi suportă tunsul în garduri (V. P. P e t r o v a, 1987).

Origine şi arie de răspândire. Gutuiul este originar din Caucaz de unde s-a răspândit în Asia Mică, Grecia şi de aici în Europa. Italia se află pe primul loc în Europa cu producţia cea mai mare de fructe (E. Ba1dini, 1986). La noi în ţară, producţia cea mai mare de gutui se obţine în Ilfov (20%) şi Olt (10%), iar principalele centre de cultură din ţară sunt : Copăceni, Grădinari, Bolintin, Vidra (Ilfov), Podenii-Mari, Podenii-Mici, Valea Călugărească, Gornetu-Cuib şi Mizil (judeţul Prahova), Măcin, Greci, Tulcea (judeţul Tulcea), Moşna, Răducăneni, Comarna (judeţul Iaşi), Huşi (judeţul Vaslui), Runcu, Arceni, Peştişani (judeţul Gorj) (I. Cupcinenco, 1954; Al. Duman, 1955; T. Bordeianu, 1959 ; M. Mitu, 1967).

CULTURA PĂRULUI

2012-03-21T00:12:00.002-07:00

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Părul intră devreme pe rod, produce mult şi constant, asigurând un consum de fructe proaspete 8—10 luni. Perele conţin : 8—15% glucide ; 0,14—0,71% substanţe pectice ; 0,24—0,65% proteine brute; 0,12—0,50% acid malic ; 0,06—0,24% substanţe minerale (P, Fe, K, Mg, Mn, Cl, S) ; 3—12 mg% vitamina C, 0,1—0,3% vitamina PP, 0,02—0,04% provitamina A şi 0,01—0,05 vitamina B (I. F. Radu şi colab., 1957). Perele constituie, de asemenea, o materie primă excelentă pentru compoturi, sucuri, fructe deshidratate şi congelate etc.

Prin introducerea în sortiment a unor soiuri valoroase, cu maturarea timpurie a fructelor (ex. : „Trivale") şi cu o durată mai lungă de conservare (ex. : „Red Clapp", „Canal Red", „Reimer Red", „Cascade", „Royal Red", „Red Anjou" etc.) a fost extins cu peste 4—5 săptămâni consumul proaspăt al fructelor (E1vio Be11ini şi colab., 1986).

Plantaţiile de păr devin neeconomice după circa 25 de ani, când soiurile sunt altoite pe gutui şi după 45 de ani, când portaltoiul este franc sau sălbatic.

Origine şi arie de răspândire. Cercetările paleontologice atestă că părul trăia în stare sălbatică în Asia Centrală şi cu 4 000 ani î.e.n. în Iran şi Caucaz. O dată cu migraţia popoarelor părul a început să fie extins în Extremul Orient şi în Imperiul Roman, unde Teofrast, Cato, Varo, Columella şi Pliniu Cel Bătrân amintesc în scrierile lor de soiuri de păr obţinute prin selecţie naturală. Din Bazinul mediteranean părul a pătruns în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania, unde au fost create valoroase soiuri de pere, unele menţinute şi astăzi în sortiment. În America de Nord şi în Canada părul a fost introdus în a doua jumătate a secolului XVI, iar în Austria, America de Sud şi Africa a început să fie cultivat spre sfârşitul secolului XIX.

Extinderea arealului de cultură a părului în zonele calde a devenit posibilă o dată cu crearea soiurilor rezistente la temperaturile foarte ridicate din timpul

verii şi cu cerinţe minime la frig în sezonul de iarnă (ex. : soiul „Le Cont").

Din Anuarul Statistic — F.A.O. pe 1988, producţia mondială de pere în anii 1985—1987 a fost de 9,48 milioane tone. Principalele ţări producătoare de pere sunt : China, Italia, S.U.A., fosta U.R.S.S., Japonia, Spania, Franţa etc. România ocupă locul 18.

Sortimentul mondial de soiuri se bazează, în principal, pe „Williams", „Passe Crassane", „Conference", „Beurré Bosc", „Dr. J. Guyot", „Doyenné du Comice" şi „Abatele Fetel" şi, în secundar, pe „Beurré d'Anjou", „Packam's Triumph" etc. Soiul „Williams" are o pondere de 70% în S.U.A., 45% în Africa de Sud, 30% în Australia şi 20% în Europa. Soiul „Passe Crassane" realizează 30% din producţia de pere a Italiei, iar „Conference" 80% din producţia de pere a Angliei.

Există, în prezent, intense preocupări (în S.U.A., Franţa, Italia) pentru diversificarea sortimentului de pere prin introducerea soiurilor cu fructul roşu şi a unor soiuri asiatice de mare producţie, cum sunt : „Nijisseiki", „Chojoura", „Seuri", „Seigyoku" şi „Ya-li" (S. Sansavini_,1987).

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-03-16T09:36:00.000-07:00

2. Lucrări de întreţinere a pomilor şi arbuştilor fructiferi

2.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Numărul organismelor dăunătoare care afectează într-un fel sau altul, sănătatea şi
productivitatea pomilor este foarte mare. Diferiţi viruşi, bacterii, ciuperci parazite, insecte,
păianjeni, viermi, rozătoare, păsări, etc. se hrănesc şi cresc pe anumite organe ale pomilor.
Lupta cu bolile şi dăunătorii pomilor trebuie dusă permanent pe parcursul întregului an şi cu

Omizitul pomilor constă în adunarea şi arderea cuiburilor de omizi din frunzele uscate, fixate sau atârnarea de ramuri, reducând substanţial atacul omizilor, primăvara;

Adunarea şi distrugerea fructelor mumificate contribuie foarte mult la reducerea atacului
unor ciuperci şi bacterii, care provoacă putrezirea fructelor, ciuruirea frunzelor şi altor boli;

Tăierea şi arderea ramurilor uscate este o lucarare de igienă, prin care se distrug numeroşi dăunători care se găsesc pe scoarţă (păduchi ţeştoşi, ouă de acarieni şi insecte etc.), unii dăunători din interiorul lemnului (carii, sfrederitorul ramurilor etc.), precum şi o serie de ciuperci şi bacterii;

Răuirea scoarţei, trunchiului şi ramurilor groase are ca efect îndepărtarea unei întregi serii de dăunători aflaţi pe scoarţă sau în crăpăturile acesteia ca ouă, larve, pupe sau adulţi. Răzuirea se face cu perii de sârmă, iar resturile se distrug imediat prin ardere;

Văruitul trunchiului, în afară de efectul frumos pe care-l au pomii văruiţi şi de protecţia scoarţei de „arsurile de iarnă”, are un rol deosebit în distrugerea unor specii de ciuperci parazite, ouă de insecte şi alţi dăunători. Deşi oamenii văruiesc pomii primăvara, lucrarea respectivă, făcută toamna, are un efect mai mare, mai complet;

Aceste lucrări pot fi aplicate cu uşurinţă în plantaţiile pomicole de mici dimensiuni (sub 1,0

ha)

Săpatul solului în jurul tulpinilor şi aratul întregii suprafeţe ocupată de pomi, la începutul toamnei, este o lucrare hotărâtoare pentru creşterea şi rodirea pomilor. O serie de insecte, ouăle sau pupele lor, care şi-au găsit adăpost în sol, sunt scoase la suprafaţă şi degeră în cursul iernii. De asemenea, aerul şi apa pătrund uşor la rădăcini, contribuind la procesele de extragere şi prelucare a substanţelor nutritive, de care au nevoie pomii.

Măsurile menţionete mai sus nu sunt suficiente şi trebuie completate cu măsuri de combatere chimică.care trebuie însoţite de măsuri agrotehnice, cea mai importantă fiind lucrarea solului din livadă, săpatul manual sau arătura adâncă de toamnă, prin care se încorporează şi se distrug pupăriile insectei, reducându-se, astfel, rezerva biologică pentru următorul an de vegetaţie.

MARUL

2012-03-07T11:01:00.002-08:00

Caracteristici morfologice si de producþie

Ritmul de creºtere al ramurilor de schelet si, implicit, al volumului coroanei
este destul de mare în tinereþea pomilor si scade pe mãsura înaintãrii în vârstã. În
perioada de tinereþe nivelul cresterii anuale a lãstarilor de prelungire a ramurilor
de schelet, denumiþi în ultima vreme si lãstari indicatori, trebuie sã fie cuprins
între 60 si 80 cm (A. Negr ilã). Pentru perioada de maturitate în care dominã
procesul de rodire, lãstarii indicatori trebuie sã atingã lungimi de 20—35 cm la
merii altoiþi pe portaltoi vigurosi cu coroane globuloase si de cel puþin 30—40 cm
la merii altoiti pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie (Dotti,Chi1ders),
pentru a împiedica apariþia fenomenelor de rodire neregulatã. Dacã în perioada de
rodire maximã lãstarii indicatori ating doar 10—15 cm este semn cã echilibrul
crestere — rodire a fost deranjat, cã recoltele vor începe sã scadã si cã se
instaleazã alternanþa de rodire, chiar si pe agrofond superior.
Ramificarea. Din acest punct de vedere soiurile de mãr se deosebesc între ele
prin nivelul la care apar ramificaþiile, gradul de ramificare, unghiul de inserþie si
vigoarea lor.
La unele soiuri predominã ramurile de rod lungi („Jonathan", „Roºu de Cluj",
„Borovinka"), care adesea fiind situate pe ramuri de schelet subþiri si flexibile
atârnã sub greutatea fructelor si determinã umbrirea lor. La aceste soiuri, în
perioada de rodire, trebuie efectuate scurtãri ale ramurilor de semischelet pentru a
se permite accesul luminii în coroanã.
La alte soiuri predominã ramurile de rod scurte : „Wagener premiat", „Parmen
auriu", „Renet de Champagne", „Starkrimson", ,,Wellspur", „Golden Spur" etc. La
aceste soiuri pericolul umbririi reciproce a ramurilor este mult redus, fapt pentru
care sunt indicate distanþe mai mici între sarpante pe ax decât la soiurile cu
formaþiuni de rod lungi.
Unghiul de inserþie a ramurilor de rod cu verticala încãrcate cu fructe (deci
înainte de cules) diferã si el mult de la un soi la altul ºi influenþeazã direct lucrãrile
de întreþinere, în special tãierile de fructificare. La soiurile cu unghiuri mici de
inserþie a ramurilor de rod („Parmen auriu", „Starkrimson") regenerarea acestora
este mai puþin stringentã decât în cazul celor cu unghiuri medii („Delicios auriu",
„Gala") si în mod deosebit a celor cu unghiuri mai mari de 90° („Granny Smith",
„Florina-Querina").
Tipul de fructificare. Este caracterizat prin volumul zonei productive, prin
amplasarea ramurilor de rod pe lemn (ramuri purtãtoare de schelet sau semischelet)
mai tânãr sau mai în vârstã, unghiul ramurilor de rod fatã de verticalã, precum si
prin evolutia zonei productive în coroanã. Pe baza acestor criterii au fost
determinate patru tipuri distincte de fructificare la mãr.
Tipul I de fructificare cuprinde soiurile cunoscute si sub denumirea de „tip
spur". Acestea sunt puþin numeroase : „Starkrimson" e considerat soiul tipic, apoi
„Wellspur", „Goldenspur", „Yellowspur", „Wagener premiat" ºi altele.
Fructificarea tipurilor spur are urmãtoarele particularitãþi :
— volumul zonei productive de pe fiecare sarpantã este redus datoritã absentei
sau numãrului redus de ramificatii (fig. 15.1) ;
— ramurile de rod caracteristice sunt tepusele ; nuielusele si mlãdiþele lipsesc
sau apar numai in mod excepþional ; ramurile de rod sunt foarte apropiate între ele
datoritã internodurilor scurte, caracteristice pentru spur (fig. 15.1, b) ;

Fig. 15.1. Tipul I de fructificare „spur" : a — schema pomului întreg ; b — schema unei sarpante (ramificare
sãracã) ; c — graficul repartizãrii ramurilor de rod pe lemn de vârste diferite — pe ani (dupã L e s p i n a s s e ) .

— ramurile de rod sunt situate pe lemn bãtrân de 2—5 ani sau chiar mai bãtrân,
direct pe sarpante (fig. 15.1, c) ;
— zona productivã rãmâne apropiatã de ramura de schelet, nu se îndepãrteazã de
centrul coroanei, sarpantele nu se degarnisesc, în schimb se manifestã, mai
pregnant, alternanta de rodire ;
— internodurile scurte înseamnã un numãr mai mare de frunze/m de lãstar, deci
suprafatã mai mare de fotosintezã. We s two o d , citat de E s c l a p o n , a gãsit
20% spor de frunze. În plus, acelasi autor a constatat o coloraþie mai intensã a
frunzelor (datoritã unei cantitãti mai mari de clorofilã) si un continut mai ridicat de
substantã uscatã, azot si calciu. Aceste particularitãti explicã potentialul ridicat de
productie ;
— ramificarea la aceste soiuri este sãracã ; ele manifestã, însã, tendinta de a
emite cresteri noi, puternice, în treimea bazalã a sarpantelor. Aceastã tendintã
basitonã se manifestã mai puternic pe portaltoi vigurosi si este mai redusã pe
portaltoi de vigoare scãzutã, predominantã axului central nu este întotdeauna
evidentã, ramurile bazale concureazã axul devenind egale cu el sau, în unele
cazuri, chiar îl depãsesc (fig. 15.4 a).
Tipul II de fructificare are ca soi caracteristic „Parmen auriu", alãturi de care
mai existã : mutaþiile lui „Parmen auriu", ,,Renet gri de Canada", „Renet alb de
Canada", „Glochard", „Belle de Boskoop" etc. La soiurile din aceastã grupã se
constatã :
— inserþia sarpantelor pe trunchi se face sub unghiuri deschise si este foarte
rezistentã (fig. 15.2, a, b) ;
— sunt caracteristice ramurile de rod scurte ce sunt înserate pe ramuri în vârstã
de 2—5 ani (fig. 15.2, c) ;
— volumul zonei de fructificare este ceva mai mare si mai depãrtatã de
sarpantã, situându-se pe ramificatii de schelet puternice (2—5 ani) care nu-si
modificã pozitia sub greutatea rodului (fig. 15.2, b) si nu se degarnisesc ;
soiurile de aceastã grupã prezintã o netã dominantã a axului central, dar si o
puternicã tendinþã basitonã, mai ales pe portaltoi vigurosi si semi-vigurosi : în
schimb, pe portaltoii de vigoare scãzutã basitonia este atenuatã, dar se menþine
predominanta axului.
Tipul III de fructificare, denumit si „standard", are ca soi caracteristic „Golden
delicious" si cuprinde marea majoritate a soiurilor cultivate, întreaga „familie"
„Golden delicious", cu exceptia tipurilor spur, „familia" „Jonathan", „Mutsu",
„Idared", „Starking delicious", „Richared", „James Grieve", „familia" „Cox's
orange", „Prima", „Gala", etc.

MARUL

2012-03-02T13:20:00.001-08:00

Caracteristici morfologice si de producþie

Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numerosii portaltoi conduce la obtinerea
de pomi ale cãror particularitãti biologice constituie rezultatul interactiunii celor
doi parteneri si sunt diferite de ale fiecãruia luat separat. Aceasta sporeste
diversitatea speciei si îi conferã o mare amplitudine ecologicã, precum si
posibilitatea de cultivare în forme si sisteme variate.
Habitusul si ritmul de crestere al rãdãcinilor. Marea masã a organelor
hipogee ale merilor altoiþi sunt repartizate în sol de la 15 la 70—80 cm
adâncime, fiind în corelatie cu comportarea portaltoiului utilizat : M
—27, M—9, M—26 si M—4, de exemplu, au rãdãcini superficiale si necesitã
sustinere (spalieri, araci) pentru a nu fi dezrãdãcinati de vânt, pe când M—7 are
înrãdãcinare medie, iar M—106, M—104, A—2 si portaltoiul franc au sistemul
radicular profund, cãtre limita maximã indicatã (70—80 cm).
Extinderea organelor hipogee este mai mare si mult mai rapidã decât a
coroanei, ajungându-se ca merii maturi sã aibã sistemul radicular de 2—3 ori mai
extins decât raza proiectiei coroanei. Cu toate acestea, majoritatea rãdãcinilor
absorbante sunt situate la proiectia coroanei si putin în afara acesteia.
S-a mai constatat cã cresterea rãdãcinilor începe primãvara devreme când în
sol se realizeazã 0,2—0,40C (Modoran), devine perceptibilã la 1,50C,
satisfãcãtoare la 7°C (Roger s, citat de Trocmé) si maximã la 18 -230C
(Modoran) aproximativ în perioada iunie-august. În aceastã ultimã perioadã
rãdãcinile se alungesc zilnic cu 3—9 mm. În timpul cãldurilor mari cresterea
rãdãcinilor încetineste, spre toamnã se înregistreazã un nou maxim, dupã care
activitatea rãdãcinilor se prelungeste mult toamna în ritm încetinit, dupã cãderea
frunzelor, dacã solul are temperaturi pozitive.
Habitusul si ritmul de crestere al organelor epigee. Forma si dimensiunile
coroanei sunt caracteristice soiului. Coroanele pot fi: sferice sau globuloase
(„Creþesc", „Pãtul", „Jonathan") : sferic-turtite („Domnesc", „Bananã de iarnã",
„Frumos galben") ; larg-piramidale („Starking delicious") : invers piramidale
(„Parmen auriu", „Wagener premiat") ; îngust-piramidale („Sari-Sinap" si
„Candil Sinap") si plângãtoare („Granny Smith", „Frumuseþea Romei", „Rubra
precoce Brevilieri") sau chiar columnarã („Wijcik", „Walz", „Bolero", „Polka").
Vigoarea merilor cultivaþi. Este determinatã de asociatia soi-portaltoi, de
factorii de mediu si tehnologia de culturã. Conditiile favorabile de mediu si
agrotehnica superioarã conduc la dimensiuni mai mari ale pomilor în comparatie
cu un mediu nefavorabil, sol sãrac si absenþa lucrãrilor de îngrijire.
În conditii identice de climã si tehnologie, dimensiunile pe care le ating
organele epigee sunt determinate de particularitãtile asociatiei soi- portaltoi.
Vigoarea foarte diferitã a soiurilor existente în culturã a permis ordonarea lor în
cinci grupe (tab. 15.4). În ultima vreme sunt preferate soiurile de vigoare redusã,
submijlocie si mijlocie si în mod deosebit cele de „tip spur".
Datoritã influentei fiziologice pe care o exercitã portaltoiul, diferentele de
vigoare dintre soiuri se pot accentua sau pot fi nivelate. Soiurile viguroase de
mãr, altoite pe portaltoi vigurosi (mãr sãlbatic, mãr franc A—2, M—109, M—16
etc.) formeazã pomi de talie mare, de 8—12 m înãltime si coroane de 10—12 m
diametru. Altoirea pe portaltoi de vigoare mijlocie ca M—4, M—7, M—106, M
—104 conduce
Tabelul 15.4

Clasificarea soiurilor de mãr în functie de vigoare

Nr. crt. G r u p a S o i u r i
1 Foarte viguroase „Renet de Canada", Frumos de Boskoop", „Gravenstein", „Domnesc”, „Cretesc"

2 Viguroase „Delicios rosu", „Starking delicious", „Richared", „Winter banana", „Red Melba"

3 Vigoare mijlocie „Jonathan", „Delicios auriu", „Parmen auriu"

4 Vigoare submijlocie „London Pepping", „Renet portocaliu", „Stark Earliest"

5 Vigoare slabã „Starkrimson", „Golden spur", „Wellspur", „Wagener", „Renet ananas"

la obtinerea de pomi de talie mijlocie cu înãltimea si diametrul coroanei de 5—6 m.
Vigoarea pomilor din aceleasi soiuri altoiti pe M—9, M—26, M—27 etc. este si
mai micã ; în acest caz pomii au talie micã, atingând o înãltime de 2,5—4 m si
formeazã coroane de 2 — 3 m diametru.

MARUL

2012-02-29T12:47:00.000-08:00

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii spontane, soiuri, portaltoi
Fondul biologic al speciei sintetice M. domestica Borkh este extrem de bogat
şi heterogen, fiind alcătuit din peste 10 000 de soiuri, cărora li se adaugă altele
(câte 150—200 pe an — Le Lezec, 1990) nou create în zilele noastre, precum şi
de un extrem de mare număr de portaltoi. Aceasta se datorează faptului că la
formarea actualelor soiuri au participat numeroase specii spontane existente în
spaţiul Euro-Asiatic, considerat „leagăn de origine" al speciei cultivate.
Specii spontane. Indiscutabil, principala specie spontană ce a contribuit la
formarea multor soiuri este M. silvestris (L.) Mill. — mărul pădureţ. În ţara
noastră el este situat aproximativ în centrul vastei sale arii de răspândire, care
cuprinde : Europa (fără Peninsula Iberică şi fără partea septentrională, deoarece
mărul spontan nu depăşeşte paralela 63°), Asia Mică, Sudul fostei U.R.S.S.,
Transcaucazia, Sudul şi Estul Mării Caspice. În acest areal, mărul pădureţ există
într-o mare diversitate de tipuri care se deosebesc după forma coroanei, forma,
dimensiunile, coloritul şi epoca de coacere a fructelor, precum şi în privinţa
gustului. Ca trăsături comune tuturor formelor spontane, literatura subliniază
vigoarea mare de creştere, intrarea relativ târzie pe rod şi rezistenţa lor la ger.
Aceste însuşiri ale speciei M. silvestris se regăsesc la numeroase soiuri pe care lea
generat direct sau la a căror formare a participat alături de alte specii, soiuri care
alcătuiesc grupele : calvilelor; rambourelor şi a merelor trandafirii. Fructele
soiurilor din prima grupă au 5 coaste înguste, marcate pe toată lungimea fructului,
au pulpa fină şi cu aromă puternică de fragi sau zmeură. Ca exemple : „Calvil alb
de iarnă", „Gravenstein", „Calvil roşu" de toamnă şi de iarnă. Rambourele au
coaste largi şi pulpă nearomată, motiv pentru care sunt folosite mai mult în
industrie. Merele trandafirii au coaste înguste dar sunt marcate numai în
apropierea cavităţii caliceale (opus codiţei), iar pulpa lor are o puternică aromă de
trandafir. Acestei grupe îi aparţin : „Astrahan" alb şi roşu „Roz de Virginia",
„Napoleon" „Wagener premiat" ş.a.
O altă specie spontană care a participat la formarea unora dintre actualele
soiuri este mărul pitic Malus pumilla Mill. Arealul acestuia se suprapune cu cel al
mărului pădureţ, începând din sud-estul Europei şi până în estul Mării Caspice,
depăşindu-1 apoi mult spre centrul Asiei până pe dealurile ce însoţesc masivele
muntoase Tian-Şan şi Altai. Este o specie de vigoare mai scăzută şi cu
neuniformitate mai accentuată decât a mărului pădureţ. Aceasta a făcut pe mulţi
botanişti să identifice nişte varietăţi în cadrul speciei (var. praecox, var.
paradisiaca şi altele), iar pe alţii să le considere chiar specii independente.
M. pumilla var. praecox Pall (dusenul) are vigoare mijlocie, creşte ca
arbustoid, se înmulţeşte vegetativ, începe să rodească timpuriu la 3— 4 ani, dând
fructe dulci şi fade ce se coc timpuriu.
M. pumilla var. paradisiaca Medik. (paradisul) are vigoare redusă, creşte ca
arbust, se înmulţeşte vegetativ, este sensibil la ger şi la secetă, începe să rodească
foarte timpuriu (2—3 ani). Fructele lui sunt mici, lung pedunculate şi se coc
toamna târziu.
Specia M. pumilla, reprezentată prin cele două varietăţi, este mai pretenţioasă
faţă de căldură decât M. silvestris şi este sensibilă la seceta din sol şi din
atmosferă (mai ales paradisul). Se consideră că această specie a participat la
formarea multor soiuri alături de mărul pădureţ : „Astrahan alb", „Calvil alb de
vară", „Ananas", „Clar alb", „Galben nobil" etc.
Mărul siberian Malus baccata Borkh este a treia specie spontană cu rol de
genitoare a unor soiuri cultivate. Aria ei asiatică de răspândire are două ramificaţii
spre apus : cea nordică ajunge la poalele Munţilor Altai, se suprapune parţial cu
arealul lui M. pumilla, apoi se extinde în Siberia ; ramificaţia sudică porneşte de la
poalele Munţilor Himalaia, se uneşte cu ramura nordică, cuprinzând apoi China,
Peninsula Coreea şi Arhipelagul Nipon. Ca şi în cazul speciilor anterioare, la
mărul siberian au fost identificate varietăţi adaptate unor condiţii specifice de
viaţă: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalaica (N. Con- stantinescu,
1957).
Mărul siberian este foarte productiv, foarte rezistent la ger (—40°C), dar
suferă de secetă în verile calde. A dat în cultură multe soiuri răspândite în Siberia,
denumite „global" — „mere crabe", caracterizate printr-o mare rezistenţă la ger.
Acestea au fructe mici sau mijlocii, cu caliciul caduc formate pe lăstari de 7—10
cm. Fructele sunt acre, astringente, se „mălăeţesc" repede şi rămân bine prinse în
pom până primăvara.
Mărul chinezesc Malus prunifolia (Wild) Borkh are, de asemenea, contribuţie
însemnată la formarea unor soiuri cultivate ; nu a fost găsit în stare spontană, din
care cauză unii specialişti nici nu-1 consideră specie independentă. Are caractere
intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Este
răspândit pe tot continentul Asiei de unde s-a extins până dincoace de Munţii Urali
în centrul şi nordul, C.I.S.
Se pare că aici a fost adus de Ermak, cuceritorul Siberiei, care 1-a găsit în
grădinile regelui Kucium al Siberiei (N. Constantines cu, 1957).
Este rezistent la ger, destul de rezistent la secetă şi are fructe relativ mici,
variate ca formă şi cu gust în general bun. În cultură este reprezentat de soiurile
Kitaica.
Între apusul Europei şi Extremul Orient mai există şi alte specii spontane
importante ale genului Malus, dar ocupă arii ceva mai restrânse. Astfel, mărul
oriental Malus orientalis Uglitz creşte spontan în Crimeea, Caucaz şi Asia
Centrală. Caractere şi însuşiri ale mărului oriental, combinate cu ale mărului
pădureţ, se regăsesc la soiurile „Renet ananas" şi „Rozmarin alb", în timp ce
soiurile „Aport" şi „Renet de Orleans" reunesc particularităţi provenite de la trei
specii : mărul pădureţ, mărul oriental şi mărul siberian.
Mărul lui Silver s, M. silversii Lab., care formează păduri întregi în Asia
Centrală, partea vestică a Munţilor Tian-Şan şi în alte regiuni, a participat la
formarea soiurilor : „Borovinka", „Renet Baumann" si „Wealthy".
Existenţa acestor 6 specii în spaţiul geografic amintit, precum şi regăsirea la
soiurile prezente în cultură a caracteristicilor lor biologice, în cele mai variate,
uneori chiar bizare combinaţii, au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă ca : De
Cando11e (1896), Vavilov (1903), Schiemann (1932) , Wilcox (1963) şi
Westwood (1978) să considere că originea geografică a mărului cultivat este
Euro-Asiatică şi că principalii strămoşi ai actualelor soiuri existente în cultură sunt
speciile enumerate mai înainte.
Unele particularităţi biologice comune majorităţii speciilor ce aparţin genului
Malus, cum sunt numărul de cromozomi (2n=34) şi posibilitatea de polenizare şi
fecundare încrucişată, au făcut ca hibridările naturale între speciile ce trăiesc pe
acelaşi teritoriu să fie mult facilitate. Ca urmare, în zonele de suprapunere a
arealelor, între cele 6 specii principale precum şi între fiecare dintre ele luate în
parte şi alte specii din cele peste 30 ale genului Malus care mai vieţuiesc în
acelaşi spaţiu, au apărut multe forme intermediare. Numărul acestora culminează
în zonele de suprapunere a arealelor speciilor M. silvestris cu M. pumilla, precum
şi în Asia Centrală.
În regiunea Caucazului, în răsăritul Mării Caspice (Turcmenia) şi în nordvestul
Munţilor Himalaia există păduri întinse în care mărul este dominant, fiind
reprezentat printr-o mare diversitate de forme. Un argument de toponimie legat de
marea densitate a mărului în zonă este faptul că Alma-Ata, capitala Kasahstanului,
situată pe prelungirile nordice ale Munţilor Tian-Şan din Asia Centrală,
înseamnă „tatăl merilor".
Alte specii spontane ale genului Malus sunt folosite în prezent în lucrările de
ameliorare, atât la noi cât şi în alte ţări cultivatoare, pentru crearea de soiuri
rezistente la boli. Dintre acestea, enumerăm :
Malus ioensis (Wood) Britt — specie spontană nord-americană, folosită
pentru obţinerea soiurilor adaptate la condiţiile din regiunea nord- vestică a
preeriilor din America de Nord.
Mărul coronat, Malus coronaria (L) Mill., este o specie spontană tetraploidă
(2n=68 cromozomi), tot din America de Nord, cu fructe asemănătoare mărului
pădureţ de la noi, râspândit ca plantă ornamentală în toate parcurile din zona
temperată în atmosfera cărora degajă un puternic şi plăcut parfum în timpul
înfloririi. A fost folosit pentru obţinerea unor soiuri americane.
Mărul ornamental, Malus floribunda Sieb., este originar din Japonia. In prezent
constituie podoaba parcurilor din zonele temperate, florile extrem de abundente de
culoare roşie la început şi roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Creşte ca arbust
sau arbustoid, are fructe mici şi o mare rezistenţă la rapăn — cea mai păgubitoare
dintre bolile care atacă frunzele, fructele şi lăstarii majorităţii soiurilor existente în
cultură. Din această cauză, în toate ţările, inclusiv în România, se desfăşoară o activitate
intensă pentru obţinerea de soiuri rezistente la rapăn prin încrucişarea
soiurilor existente cu mărul ornamental.
Mărul japonez Malus zumi (Redh), specie hibridă de vigoare redusă cu fructe
mici, lung-pedunculate, este şi el mult utilizat în hibridări datorită rezistenţei la
boli, în special la făinarea mărului, cea de-a doua boală în ordinea descrescândă a
pagubelor provocate mărului. Tot în scopul creării de soiuri rezistente la boli, se
mai folosesc în lucrările de ameliorare: Malus Kaido, M. toringo, M. spectabilis.
Sortimentul de soiuri. Din cele peste 10 000 de soiuri care alcătuiesc specia
Malus domestica Borkh, în mod paradoxal, se cultivă pe suprafeţe mari un număr
foarte mic. Fenomenul este mai evident, in mod deosebit, în ţările mari
cultivatoare.
Astfel, fosta U.R.S.S. — ţara cu cea mai mare producţie de mere de pe glob,
obţinea în 1987 peste 70% din recolta anuală de la nouă soiuri. Dintre acestea,
cinci soiuri („Antonovka", „Anis", „Clar alb", „Coricinoe polesatoe" şi ,,Osenie
polesatoe") au dat 50% din recoltă, iar următoarele patru: „Melba", „Borovinka",
„Pepin Safranâi" şi „Wealthy" au produs 2l% din total (Kama r a ş o va, citată de
Way, 1990).
In S.U.A. — cel de al doilea mare producător de mere, sunt considerate
importante 15 soiuri, dar aproape 80% din recoltă este obţinută de la 5 soiuri :
grupul „Delicios roşu" (39%), „Delicios auriu" (17%), „Mc Intosh" (11%),
„Frumuseţea Romei" (6%) şi „Jonathan" (5%) (Way).
Urmează Franţa, deţinătoarea locului întâi la producţia europeană de mere,
unde din cele 6 soiuri înregistrate distinct recoltele au fost şi mai sunt dominate de
două : „Delicios auriu" şi mutantele lui (54,8%) şi grupul „Delicios roşu", tipurile
standard şi spur 12,9% (Way, 1990).
Din producţia de mere anuală a Italiei, care se situează imediat după Franţa în
ierarhia europeană, aproape 78% este obţinută din 3 soiuri : „Delicios auriu"
(41,9%), grupul „Delicios roşu" (25,8%) şi „Morgenduft" (10,2%) (Ellinger, citat
de Wa g n e r , 1985).
Din categoria ţărilor mari producătoare, mai amintim : Germania, unde
jumătate (51%) din producţie este dată de trei soiuri : „Delicios auriu" (20,1%),
„Cox's Orange Peppin" (16,4%) şi „Frumos de Boskoop" (14,5%) şi apoi circa o
cincime de alte 4 soiuri.
Concentrarea atenţiei cultivatorilor pe un număr restrâns de soiuri s-a produs şi
în ţări cu recolte sub 1 milion de tone anual, adică a acelora care nu intră în rândul
marilor producători. Japonia, de exemplu, recoltează 65% din producţia anuală de
la 2 soiuri : „Fuji" (38%) şi „Starking delicious" (27%) (Way, 1990). În Grecia,
76,1% din recoltă o dă grupul „Delicios roşu" ; în Belgia, peste 70% din recoltă se
obţine de la „Delicios auriu" (37,5%), „Frumos de Boskoop" (20,2%) şi
„Jonagold" (15,7%) ; în Olanda, peste 60% se recoltează de la „Delicios auriu"
(24,9%), „Frumos de Boskoop" (21,1%) şi „Cox's orange" (16,7%), iar în Anglia
peste 57% din recoltă este asigurată de „Cox's orange" (St. Wa g n e r , 1985).
O privire asupra acestor aspecte în principalele zone de cultură a mărului de pe
glob (tab. 15.1) care asigură, practic, jumătate din producţia mondială de mere,
permite ajungerea la concluzii valabile pe întreg globul.
Orânduind după pondere numai soiurile care au fost înregistrate cu minimum
100 000 t anual în aceste zone, rezultă că recordul absolut revine soiului „Delicios
auriu" (cu peste 3 500 000 t, ceea ce îl detaşează la mare distanţă cu peste 1 200
000 t de grupa „Delicios roşu").
Locul doi revine grupului „Delicios roşu", care deţine primatul în S.U.A. şi
Grecia.
Pe locul al treilea, după aprecierea noastră, trebuie aşezate alături soiul
„Antonovka", specific iernilor aspre din fosta U.R.S.S. şi „Cox's orange peppin",
specific Angliei şi răspândit în vestul Europei. Acesta din urmă, în afară de
calităţile gustative mult apreciate, beneficiază şi de o rezistenţă medie la rapăn.
Locul al patrulea revine soiului „Frumuseţea Romei", cultivat mai ales în S.U.A. şi
vestul Europei. În funcţie de producţiile apropiate, locul al V-lea este ocupat de
patru soiuri : „Jonathan", „Frumos de Boskoop", „Granny Smith" şi „Fuji".
Din tabel mai rezultă că aproape 27% din producţia mondială de mere este
asigurată de cele 12 soiuri care trebuie considerate, pe drept cuvânt, cele mai
importante din punct de vedere economic.
În legătură cu sortimentul soiurilor de măr care, este în continuă creştere, mai
subliniem două aspecte.
Primul se referă la orientarea către crearea de soiuri rezistente la principalele
boli: rapăn (Endostigme inaequalis (Cooke) Syd.) şi făinare (Podosphaera
leucotricha (Ell et Ev) Salm). Începând din deceniul al 4-lea al secolului nostru, în
S.U.A. au fost depuse eforturi pentru obţinerea unor soiuri cu rezistenţă la rapăn.
Ca rezultat, în 1970 a fost omologat soiul „Prima", care deţine prioritatea absolută
în domeniu, urmat de „Priscilla" în 1972. Canada şi Franţa au omologat în 1974
soiurile rezistente la rapăn „Mcfree" şi, respectiv, „Priam", după care, până în
1987, numărul soiurilor din această categorie a ajuns la 9 în S.U.A., 9 în Canada,
câte două în Anglia şi Franţa şi 6 în România. Tabelul 15.1
De subliniat că ţara noastră ocupă în acest domeniu locul al 3-lea pe glob,
după S.U.A. şi Canada, ca număr de soiuri rezistente create şi locul al 4-lea pe glob
după S.U.A., Canada şi Franţa, ca dată a omologării primului soi cu aceste
caracteristici.
În prezent, soiurile nou create cunoscute sânt în jurul a 30 ; ele câştigă teren în
producţie, iar cercetările continuă nu numai în ţările enumerate mai înainte ci şi în
alte ţări cultivatoare : Italia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria etc.
Cele mai complexe programe întreprinse în domeniul rezistenţei la boli şi
dăunători se desfăşoară, însă, în Franţa.
Cea de-a doua orientare în activitatea de creare de noi soiuri, pe care o
amintim, este legată de tendinţa mondială de extindere a culturilor superintensive
de măr. În acest scop se urmăreşte crearea de noi soiuri care să poată fi cultivate în
livezi de foarte mare densitate. În această direcţie este de semnalat că, în Canada
(Columbia britanică), la începutul deceniului 60—70, a fost descoperită mutaţia
naturală a soiului „Mc Intosh", care a devenit actualul soi „Wijcik”. Acesta are
internoduri foarte scurte şi este lipsit total de ramificaţii de schelet sau formează
ramificaţii laterale extrem de puţine şi scurte. Mugurii de rod se formează în
principal pe „ţepuşe" inserate pe unica tijă, cu excepţia cazurilor când aceasta este
deteriorată accidental sau tăiată. Se pare că mugurele terminal manifestă o
dominanţă apicală deosebită. An de an tija se prelungeşte vertical printr-un scurt
lăstar, fără a forma alte ramificaţii de schelet. Ca urmare, soiul Wijcik formează în
mod natural cordoane verticale, devenind primul soi de măr columnar. El are
diametrul atât de mic, încât pomii se pot planta la mai puţin de 1 ×1 m. Începând
cu deceniul şapte, Staţiunea East Mailling a iniţiat un program de producere a unor
soiuri comerciale colonare prin hibridarea soiului „Wijcik" cu soiuri cu creştere
normală. În aceste hibridări jumătate din descendenţi moştenesc, mai mult sau mai
puţin, modul de vegetaţie columnar. Rezultatele unor încrucişări făcute în 1976 au
fost comercializate în 1989 sub numele Walz („Wijcik x Golden delicious"), Polka
(„Golden Delicious x Wijcik") şi Bolero („Wijcik x Greenleeves"), toate trei având
creşterea columnară caracteristică soiului „Wijcik".
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabelul 15.2.
Portaltoii mărului. Fondul biologic al speciei Malus domestica Borkh. mai
cuprinde şi un număr impresionant de portaltoi care depăşeşte totalul portaltoilor
tuturor celorlalte specii luate împreună. În secolul trecut erau folosiţi ca portaltoi
generativi mărul sălbatic (M. silvestris) şi mărul franc (obţinut din seminţele unor
soiuri cultivate), iar ca portaltoi vegetativi de vigoare mai scăzută dusenul (M.
pumilla-praecox) şi paradisul (M. pumilla-paradissiaca). Întrucât sub cele două
denumiri „dusen" şi „paradis" existau foarte variate forme (în 1870 R i v e r s
citează 14 tipuri numai de „paradis"), la începutul acestui secol şi ulterior au fost
făcute studii în primul rând în Anglia, apoi în Olanda, foste U.R.S.S., Polonia,
S.U.A., Canada etc., căutându-se în mod special tipuri care să imprime o vigoare
mai redusă şi o bună adaptare la condiţiile climatice din zona de amplasare a
cercetărilor. Rezultatul acestor cercetări este obţinerea mai multor serii de portaltoi
vegetativi, prima şi cea mai cunoscută fiind East Malling (E. M. I-XVI).
Activitatea de cercetare a început în 1917 la staţiunea East Malling (Anglia) şi
a urmărit, mai ales, obţinerea de portaltoi rezistenţi la păduchele lânos.
A urmat, în 1930, seria Merton Immune (M. I. 778—793) şi apoi, în 1952,
seria Merton Malling (M.M. 101—115). În paralel, în fosta U.R.S.S. a fost creată
seria Budagowschi (Bud. 9, Bud. 490 şi Bud. 491); în Polonia, la Skiernevice,
după 1954, seria Polschi (P. 1—22), iar în Suedia, seria Alnarp, toate cu aptitudini
de rezistenţă la geruri.
În ultimele decenii, peste Oceanul Atlantic s-au obţinut numeroşi portaltoi
vegetativi pentru măr, şi anume, în S.U.A., în 1953, seria Cornell-Geneva (CG 60,
80, 44), în 1959 seria Michigan Apple Clone (MAC 1—46), iar în Canada,
începând din 1967 seria Ottawa (O. 1—14). Tabelul15.2. Tabelul15.3
Este demn de amintit că, relativ recent, ca urmare a studiilor privind
„eliberarea de virusuri" a portaltoilor prin tratament termic din seria East Malling,
au fost obţinute noi clone. Pentru cele libere de principalele virusuri (lemn de
cauciuc, mozaicul mărului, crăpătura în stea) s-a adăugat la denumire sufixul „A"
(ex. : M. 9—A). În general, clonele cu sufixul A produc pomi de aceeaşi vigoare ca
şi portaltoii nedevirozaţi din categoria respectivă. O altă serie complet liberă de
virusuri obţinute prin eforturile comune ale staţiunilor East Malling şi Long
Ashton poartă sufixul „EMLA" (ex.: M-9-EMLA) şi au fost lansaţi în 1969—1970.
În privinţa vigorii purtătorii sufixului EMLA sunt ceva mai viguroşi decât clonele
din care au provenit, cea mai mare modificare înregistrându-se la M—9—EMLA,
care este mai viguros cu 50% decât M—9.
Din literatura de specialitate rezultă că toţi aceşti portaltoi manifestă o bună
compatibilitate cu toate soiurile, existând doar rare semnalări de compatibilitate
redusă. Ex. : soiul „Delicios auriu" formează o hipertrofie la locul de altoire pe M
—9, fără ca aceasta să impieteze asupra duratei de viaţă sau a recoltelor.

Principalii portaltoi ai mărului şi caracteristicile lor sunt cuprinse în tabelul
15.3.

MARUL

2012-02-28T02:15:00.000-08:00

IMPORTANŢĂ, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanþã. În producþia mondialã de fructe mãrul are o poziþie deosebitã
deoarece, împreunã cu bananierul ºi portocalul, asigurã 2/3 din recolta globalã,
fiecare dintre specii contribuind în mãsurã aproape egalã (câte aprox. 40 milioane
tone). Analizate dupã ponderea, componentelor anatomice edibile (consumabile)
ale fructelor, mãrul ocupã primul loc în producþia fructiferã mondialã. El este
cultivat pe circa 4 500 000 ha rãspândite în 80 de þãri, dintre care 67 înregistreazã
recolte anuale mai mari de 1 000 t, iar 13 þãri sunt socotite, pe drept, mari
producãtoare, deoarece, înregistreazã recolte de peste 1 000 000 t anual. De
subliniat cã în rândul. acestora din urmã a intrat, relativ recent, ºi România care
ocupã astfel locul al 12-lea din lume ºi al 6-lea din Europa.
Ponderea pe care o are cultura mãrului în economia mondialã a producþiei de
fructe se datoreazã, în primul rând, rolului pe care îl au fructele în alimentaþia
raþionalã a omului, apoi în prevenirea ºi combaterea unor maladii, în sporirea
venitului naþional, precum ºi în ameliorarea condiþiilor microclimatice de viaþã.
Merele au o compoziþie chimicã extrem de complexã. Ele
conþin : zaharuri, acizi organici, substanþe tanoide, pectice,
proteine, celulozã, substanþe fenolice, alcooli, esteri, eteri,
carbonili, acetali. Numai în alcãtuirea aromei (gustul ºi mirosul)
merelor au fost identificate 169 substanþe din aceste ultime categorii (I. F.
Radu, 1985). În alimentaþie, rol deosebit revine, însã, alãturi de cele enumerate
mai înainte, vitaminelor ºi sãrurilor minerale. Din prima categorie enumerãm, în
ordine descrescândã a cantitãþii : vitamina C (0,5—40 mg la 100 g substanþã
proaspãtã) ; vitamina PP (0,1—0,7 mg la 100 g) ; provitamina vit A (-8-caroten
0,02—0,09 mg la 100 g), apoi vitaminele Bl, B2, biotinã, acid pantotenic (Radu,
1985) ºi vitamina B6. În privinþa sãrurilor minerale, pânã în prezent au fost identificate
în mere 45 de elemente, în cantitãþi diferite.
Conþinutul în substanþe hrãnitoare, precum ºi echilibrul zahãr/aciditate
specific, asociat cu substanþele aromate ºi cu o coloraþie variatã, face ca mãrul sã
constituie o îmbinare fericitã de proprietãþi alimentare ºi organoleptice. Armonia
gustului, parfumul subtil ºi textura plãcutã a merelor sunt apreciate unanim ºi le
situeazã în categoria alimentelor solicitate pe toate meridianele ºi paralelele
globului.
Sunt consumate proaspete, uscate, preparate ca mâncãruri gãtite, ca mere
murate, ca bãuturi nealcoolice (sucuri ºi nectaruri) sau alcoolice, rachiu de mere
ºi cidru. în privinþa producþiei de sucuri, este de subliniat cã mãrul deþine primatul
cu 21% din totalul coonsumului mondial. Despre cidru ne limitãm sã menþionãm
câ este o bãuturã mult apreciatã în Franþa, cea mai mare producãtoare din lume,
unde rezistã „concurenþei" vinului (aceastã þarã ocupã ºi locul întâi pe glob la
producþia de vin), apoi în Germania, Elveþia, Anglia, Spania ºi alte þãri.
Conþinutul merelor face ca, alãturi de valoarea alimentarã, acest fruct sã aibã ºi o
serie de proprietãþi terapeutice ºi explicã prezenþa lui nu numai în alimentaþia
omului sãnãtos, ci ºi în regimuri alimentare recomandate atât de medicina
popularã cât ºi de cea ºtiinþificã, multor categorii de bolnavi. Deconstipant
renumit, mai ales dacã este consumat la micul dejun, el are rol important în
prevenirea cancerului intestinului gros. La nivelul intestinului mãrul manifestã o
mare putere absorbantã a toxinelor. Ca urmare, este indicat în infecþiile
intestinelor (colibacilozã), iar celuloza lui nu este iritantã. El constituie, de
asemenea, unul dintre cele mai bune tratamente ale diareei infantile, acutã sau
cronicã. Mãrul are o acþiune favorabilã asupra diurezei ºi a eliminãrii acidului
uric, fiind recomandat artriticilor, obezilor ºi reumaticilor. Mulþi medici
recomandã folosirea cojilor de mere, în acelaºi scop, precum ºi pentru înlãturarea
insomniilor. Mãrul este, de asemenea, unul din mijloacele cele mai simple de luptã
contra hipertensiunii arteriale, preventiv sau curativ.
În legãturã cu utilizarea mãrului ca aliment-medicament, mai este de subliniat
faptul cã, datoritã existenþei unui mare numãr de soiuri cu coacerea eºalonatã (din
iunie-iulie pânã în iarnã) ºi datoritã capacitãþii mari de pãstrare a fructelor în
timpul iernii, aceastã specie este prezenþã în consum pe cea mai mare parte a
anului ºi în special în sezonul rece, când posibilitãþile de aprovizionare a
organismului uman cu vitamine sunt reduse.
La sporirea importanþei mãrului ca specie fructiferã mai trebuie adãugate o
serie de particularitãþi agrobiologice. Specia este rusticã, bine adaptatã climatului
temperat, ale cãrui extreme le suportã mai bine decât toate celelalte specii
fructifere, dând cele mai mari recolte. Mãrul poate f i cultivat în condiþii
pedoclimatice foarte diferite ºi se preteazã la oricare dintre sistemele de culturã,
de la cele cu pomi uriaºi pânã la cele cu pomi de vigoare redusã intensive,
superintensive ºi chiar în culturi artistice palisate. Fructele sale suportã transportul
cu mai multã uºurinþã decât alte specii ºi constituie o materie primã de mare
valoare în industria alimentarã.
Aria de rãspândire. Cele peste 4 500 000 ha ocupate cu mãr sunt rãspândite
în ambele emisfere ale globului terestru ºi în toate continentele. În emisfera
borealã, în care mãrul deþine primatul, limita septentrionalã a acestui areal se
situeazã în nordul Chinei ºi Siberia (unde temperaturile scad iarna la -40 0C), urcã
la peste 66° latitudine, aproape de Cercul Polar, în Norvegia, apoi coboarã la
latitudini ceva mai mici în Canada. În emisfera australã limita sudicã a culturilor
de mãr este aproximativ paralela 40° - în Chile, Argentina, Republica Africa de
Sud, Australia, Noua Zeelandã. Între aceste limite extreme culturile masive
formeazã douã centuri amplasate în cele douã zone temperate de pe Terra. Cea
mai latã este centura borealã, care porneºte de la limita nordicã a culturii mãrului
ºi ajunge la circa 35° latitudine, în nordul Africii pe platourile cu 800-1200 m
altitudine ale Munþilor Atlas, precum ºi în California — S.U.A. În emisfera
australã mãrul este cultivat între 30 ºi 40° latitudine sudicã.
Culturi de micã anvergurã, cu soiuri locale sau cu soiuri superioare ce au
posibilitãþi largi de aclimatizare, cãrora li se aplicã tratamente pentru întreruperea
repausului, existã în prezent si în zona intertropicalã, la altitudini de 2 000—3 000
m. Astfel, în Guatemala („Delicios auriu", „Bela vista", „Gloria Mundi",
„Jonathan"), în India („Ben Davis", „Delicios" div. cv., „Granny Smith",
„Jonathan"), în Tanzania („Gravenstein", „Jonathan", „M. Intosh", „Rome
beauty"), Ecuador („Rome beauty", „Winter banana"), Rhodesia („Rome beauty",
„Winter banana") etc. (R u c k, 1975).
Deºi unele þãri situate în zone tropicale dau producþii care ajung la nivele ce
meritã a fi menþionate în statisticile internaþionale (Rep. Malgaºã), mãrul rãmâne
specia fructiferã caracteristicã zonelor temperate. Recoltele obþinute în þãrile
tropicale sunt de naturã sã sublinieze marea variabilitate a acestei specii,
posibilitãþile ei de aclimatizare la condiþii de mediu diferite ºi, ca urmare, de
extindere, în continuare, a arealului de culturã.
Producþia mondialã de mere se ridicã la 38 940 000 t (1988 — F.A.O.), ceea
ce reprezintã 38,9% din totalul fructelor de zonã temperatã. Din aceastã cantitate,
mai bine de o treime (circa 34%) se produce în Europa, care este principalul
furnizor de mere. Urmeazã America cu 15—18 % din totalul mondial, apoi
Extremul Orient cu 13—16 % . Recoltele cele mai mici de mere se obþin în Africa,
desigur datoritã climatului cald al acestui continent.
În Europa, þãri mari producãtoare de mere sunt Franþa cu 2 424 000 t anual,
Italia cu 2 144 000 t, Polonia cu aproape 2 milioane tone, urmate de Germania ºi
Spania, fiecare cu puþin peste 1 milion tone ºi apoi de România ºi Ungaria, ambele
cu câte 1 milion tone.
În România existã condiþii naturale de climã ºi sol foarte favorabile pentru
cultura mãrului, care ocupã în prezent 116 mii ha amplasate în principal în
regiunile care corespund ariei naturale de rãspândire a speciei spontane M.
silvestris (L.) Mill. — mãrul pãdureþ. Acesta este nelipsit din peisajul pãdurilor
noastre de stejar ºi fag cu care se asociazã de preferinþã. Mai rar mãrul pãdureþ se
însoþeºte ºi cu mesteacãnul, în schimb nu urcã în etajul coniferelor. În pãdurile de
deal el populeazã coastele însorite, lizierele, poienile ºi dumbrãvile adãpostite de
vânturi.
Principalele regiuni producãtoare de mere din þara noastrã sunt situate în
acelaºi areal : pe dealurile subcarpatice, în zona pãdurilor de stejar ºi fag.
Din analiza producþiei pe þarã se constatã cã cinci judeþe din zonele de deal,
enumerate în ordinea volumului producþiei : Bistriþa-Nãsãud, Argeº, Maramureº,
Vâlcea ºi Suceava dau aproximativ 40% din recolta totalã a þãrii. Centrele mai
importante din aceste judeþe, în care cultura mãrului ocupã primul loc, depãºind
prunul, sunt : Baia-Mare, ªomcuþa, Seini, Beclean, Bistriþa, Rãdãºeni. Alte centre
renumite, fãrã ca mãrul sã predomine, sunt : Râmnicu-Vâlcea, Horezu,
Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeº, Meriºani, Mãrãcineni.
Alte patru judeþe : Prahova, Dâmboviþa, Sibiu ºi Mureº contribuie la producþia
naþionalã de mere cu circa 15%, în cadrul lor existând centrele : Poseºti, Drajna,
Mãgurele (Prahova), Voineºti, Gemenea (Dâmboviþa), Cisnãdie, Sibiºel, Sãliºte
(Sibiu) ºi Reghin (Mureº). Se mai obþin producþii importante de mere în judeþele :
Caraº-Severin, Cluj, Satu-Mare, Braºov, Buzãu, Vrancea, Iaºi, Neamþ, Hunedoara
ºi Harghita, în fiecare dintre acestea existând centre importante pentru aceastã cultura.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-02-27T00:48:00.000-08:00

CAPITOLUL III. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE A POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

1. Lucrări de întreţinere

1.1 Lucrări de întreţinere a solului în livezi

Înierbarea constă din menţinerea terenului din plantaţie cultivat cu ierburi perene şi se
recomandă doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În zonele cu mai puţine ploi,
înierbarea mai mult dăunează decât ajută, deoarece ierburile prin numeroasele lor rădăcini,
formează aproape de suprafaţa solului, un strat pâslos, care împiedică pătrunderea apei din
ploi, la rădăcinile pomilor. O parte din apă, care pătrunde totuşi în pământ, este absorbită de
rădăcinile ierburilor, înainte de a ajunge la rădăcinile pomilor. Mai mult, ierburile crescând
primăvara devreme, consumă cantităţi mari de apă tocmai în acea vreme când şi pomii au
mare nevoie de ea.

Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de plantare şi poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din suprafaţa de teren din jurul trunchiului se menţine sub formă de ogor negru prin lucrări manuale şi prin erbicidare. Înierbarea poate fi permanentă sau periodică, când după un număr oarecare de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou.

În condiţii de irigare este bine să se execute înierbarea terenului în benzi, între rândurile de pomi.

Menţinerea permanentă a ogorului negru este un alt mod de întreţinere a solului în livezi.
În acest caz solul se menţine curat de buruieni şi afânat în cursul întregii perioade, prin
discuire sau praşile repetate. Pământul fiind lucrat şi afânat, apa din ploi pătrunde cu uşurinţă
şi ajunge repede la rădăcini. În acelaşi timp, solul fiind afânat la suprafaţă, împiedică
evaporarea apei, ea rămânând aproape în întregime la dispoziţia pomilor. Ca urmare, pomii
din livezile unde pământul este menţinut ogor negru, fără concurenţa buruienilor pentru apă şi
hrană cresc mai bine, formează mai mulţi muguri de rod şi dau recolte bogate.

Totuşi, prin lucrarea permanentă a solului, în cazul ogorului negru, se distruge, într-o
anumită măsură structura lui. Asemenea soluri se bătătoresc repede, nu permit pătrunderea
apei şi a aerului către rădăcini. Pentru a reduce aceste efecte nedorite, toamna, în perioada
îngălbenirii frunzelor, terenul se ară la adâncimea de 20 - 22 cm, în livezile de măr şi păr, la

15 - 18 cm, la 15 - 18 cm, în cele de prun, cais, piersic, cireş, vişin şi de arbuşti fructiferi. Adâncimea arăturii va fi mult mai redusă în apropierea trunchiului pomilor, pentru a nu distruge rădăcinile. Arătura de toamnă nu se grăpează, brazdele şi bulgării opresc zăpada pe loc, sporind la creşterea cantităţii de apă din sol în primăvară. Arătura se va executa la 1,0-
1,2 m de rândul de pomi.

Primăvara se face o lucrare de afânare a solului la 10 - 12 cm cu cultivatorul sau cu sapa pe toată suprafaţa, inclusiv sub coroana pomilor, după efectuarea tăierilor şi tratamentelor contra bolilor.

În cursul verii, solul din livadă se mai lucrează de 4- 6 ori, la 10 - 12 cm, mai ales după ploi, în aşa fel încât să nu fie buruieni şi pământul să fie afânat.

Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde constau în întreţinerea terenului din livadă prin cultura unor plante folosite ca îngăţământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să producă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive.

Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrăşământ verde în livezi sunt cele de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc şi se dezvoltă în perioadele în care pomii au cerinţe mai mici pentru apă şi substanţe nutritive. Pentru culturile de primăvară se recomandă: seradela, sulfina şi rapiţa; pentru culturile de vară: lupinul alb, lupinul galben, facelia, seradela, soia, fasoliţa, floarea soarelui; pentru culturile de toamnă: secara, măzărichea păroasă, trifoiul şi rapiţa.

Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri şi cu plugul.

Se practică pe solurile lipsite de materie organică (solurile nisipoase, în special).

Ogorul negru combinat cu plante acoperitoare sau ogorul negru ocupat este un alt mod de
menţinere a solului în livezi care elimină unele neajunsuri ale celor două moduri de lucrare a
solului. În prima jumătate a verii solul din livadă se menţine ogor negru. După încetarea
creşterii lăstarilor, în a doua jumătate a verii (luna august) se însămânţează anumite plante
agricole, de obicei furajere ( mazăre furajeră, lupin galben, secară, timoftică). Aceste plante
cresc până în toamnă, dau o masă verde importantă care în perioada înfloritului se
tăvălugesc şi se îngroapă în sol prin arătura de toamnă, ca îngrăşământ verde.

Culturile intercalate cu plante agroalimentare constau în cultivarea cu plante cu perioadă
scurtă de vegetaţie în zonele secetoase pentru menţinerea umidităţii în sol. Din păcate, acest
mod de întreţinere a solului nu este posibil decât în zonele cu multe ploi, cel puţin 600-700
mm de precipitaţii anual sau cu posibilităţi de irigare. În regiunile secetoase, unde se resimte
o mare lipsă de ploaie, în a doua parte a verii, nu este posibilă o cultură anuală, nu răsare
nimic sau ceea ce răsare nu creşte. În aceste regiuni este mai bine de menţinut ogorul negru
în cursul verii.

Mulcirea solului constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale. Mulciul poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte terenuri, cât şi artificial. Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie, coceni, frunze, rumeguş, fânul de proaspătă calitate) care, fie întregi, fie tocate, acoperă terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite pătrunderea în sol a apei, aerului şi cădurii dar împiedică pierderea apei, pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor.

Ca mulci artificial se foloseşte folia neagră de polietilenă sau cea transparentă. Practica mulcirii s-a generalizat pe rândurile de pomi pe o lăţime de 1,5 -.2 m, în special la plantaţiile intensive şi superintensive amplasate pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase precum şi în culturile de căpşuni.

1.2. Combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii

Brumele şi îngheţurile târzii pot surprinde pomii în fenofaza de umflare a mugurilor floriferi şi chiar în plină floare. Cele mai des afectate sunt speciile cais, migdal, piersic şi cireş, care înfloresc timpuriu.

Pentru protejarea livezilor, cea mai accesibilă şi mai ieftină metodă, rămâne fumigaţia,
respectiv arderea unor materiale uşor de aprins şi care produc fum mult. Condiţia esenţială
este ca arderea să fie înceată, să nu producă flacără. În aceste scopuri se caută din timp
bălegar păios, semiuscat, turbă, gunoaie, buruieni uscate, vreascuri, resturi de cauciuc şi alte
materiale care amestecate pot servi la pregătirea grămezilor fumigene. Pentru fiecare hectar
de livadă sunt necesare 150-200 asemenea grămezi de material fumigen care se distribuie la

8 -10 m una de alta, printre rândurile de pomi, nu numai pe alei şi, pe cât posibil, să fie perpendiculare pe direcţia vântului dominat. Grămezile cu materiale fumigene trebuie să ardă (să producă fum) până la răsărirea soarelui şi au un efect bun numai la o scădere a temperaturii la -2…-3ºC.

1.3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

Distrugerea buruienilor se poate face prin mijloace mecanice şi prin mijloace chimice înainte de formarea seminţelor. Această lucrare se face obligatoriu cu consultarea specialiştilor.

Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni mai rezistente la erbicide (pir, talpa gâştii şi volbură). De asemenea, erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente.

Perioada optimă de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni din plantaţii. Erbicidele se pot aplica preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent în stadiul de vegetaţie, acestea fiind absorbite de plante prin frunze.

Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime.

La aplicarea erbicidelor în plantaţiile pomicole se vor respecta următoarele reguli:

- prepararea (soluţiei) suspensiei de erbicide se face numai cu apă perfect limpede şi

lipsită de orice impurităţi, pentru a nu se înfunda duzele instalaţiei;

- la prepararea erbicidelor nu se vor folosi vase din lemn, prepararea soluţiilor se va face

cât mai departe de sursele de apă (fântâni, canale, ape curgătoare);

- după terminarea lucrării vasele cât şi toată aparatura folosită se spală cu apă curată, în

amestec cu sodă şi se clătesc repetat cu apă curată. Ambalajele goale rămase se distrug. Soluţiile rămase cât şi apa provenită de la spălarea vaselor şi pompelor se varsă în gropi anumite, adânci, departe de fântâni, ape curgătoare, canale;

- erbicidarea se va efectua numai pe timp liniştit, fără vânt.

Cercetările efectuate în domeniu cât şi practica de producţie au arătat că dintre speciile
pomicole cultivate, seminţoasele, şi în special mărul, suportă cel mai bine erbicidarea. În
aceste plantaţii pot fi folosite cu succes atât erbicidele sistemice, cât şi cele de contact sau
totale.

Erbicidele recomandate si autorizate pentru a fi folosite in plantatiile de pomi

Denumirea erbicidelor sau Substanta activa Doza recomandata

amestecurilor de erbicide % kg/ha efectiv

Gramoxone Paraquant 20% 4

Roundup Glyphosate 36% 6-10

Devrinol Napromid 50% 6-8

Simazin (simadon) 4-5

Caragard (caradon) 4-5

2012-02-18T09:40:00.007-08:00

Stabilirea polenizatorilor

Intâlnim deseori în livada de langă casă sau în

plantatţile cu scop comercial, pomi care deşi au beneficiat

de cele mai bune condiţii climatice, agrotehnice, îngrijiţi cu

multă migală şi măiestrie de bunul gospodar, au înflorit dar

nu au legat fructe. Aceşti pomi care sunt din anumite specii

şi soiuri au nevoie să se polenizeze cu polen străin (fiind

autosterile), de la alte soiuri pentru ca fructele lor să lege.

Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari şi de calitate, care trebuie avut în vedere chiar de la înfiinţarea livezii, este distribuirea soiurilor în livadă, pentru a asigura polenizarea reciprocă.

Toate soiurile de măr sunt autosterile, adică nu leagă fructe prin polenizare cu polenul propriu. Ele au nevoie de polen de la un alt soi. Prin cercetări s-a stabilit care este cel mai bun polenizator pentru fiecare soi şi care este

efectul polenizării cu unul sau altul dintre polenizatori. Lista cu principalii polenizatori va fi prezentata la fiecare specie pomicolă în următoarele capitole.

Pentru asigurarea unui efect maxim al polenizării dintre soiuri, trebuie respectate câteva reguli şi anume: - soiurile să prezinte compatibilitate la polenizare ;

- soiurile să aibă aceeasi perioadă de înflorire;

- distanţa dintre soiul de bază şi soiul polenizator să nu fie prea mare;

- polenizarea se face cu ajutorul albinelor şi al vântului

(nuc, alun, castan);

- pentru o bună polenizare sunt necesare minimum două familii de albine la hectar;

- pentru protejarea albinelor în perioada înfloritului, se recomandă să nu se efectueze stropiri
cu insecticide, iar dacă acestea se execută, se vor folosi insecticidele care nu omoară
albinele;

- aşezarea stupilor în livada pentru polenizare, se va face în imediata apropiere a livezii sau chiar in mijlocul acesteia şi neapărat la începutul înfloritului;

2. Plantarea pomilor

2.1. Epoca de plantare

Cele mai bune rezultate dau plantările de toamnă, începând cu 15 octombrie şi până la

venirea primului îngheţ, deoarece până în primăvară rădăcinile pomilor realizează un contact

strâns cu pământul, rănile se calusează, uneori emit chiar rădăcini noi, iar în groapă se

acumulează umiditate care se păstrează şi în perioadele mai secetoase din timpul primăverii.

Pomii pornesc în vegetaţie cu 10-15 zile mai devreme decât cei plantaţi primăvara şi

realizează creşteri mai mari cu 20-30%. În situaţia în care plantarea nu s-a făcut în toamnă,

aceasta se realizează primăvara cât mai devreme posibil, imediat după dezgheţarea şi

zvântarea solului, înainte de pornirea pomilor în vegetaţie, când solul are umiditate ridicată.

Plantările de primăvară executate cu întârziere pot să compromită plantaţia şi să întârzie intrarea pe rod a pomilor. Se mai pot planta pomi şi în „ferestrele iernii”, cu condiţia ca temperaturile din timpul plantării să nu scadă sub 0 °C.

2.2. Executarea gropilor

Săpatul gropilor. In teren desfundat gropile se fac cu putţn timp înainte de plantare, sau în

ziua plantării, pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile de 50 / 50 /

60 cm, în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive, iar la cele clasice de 80/80/60cm.

Pe terenurile nedesfundate dimensiunile gropilor trebuie să fie de 80 / 80 cm şi adânci de

70 cm şi se efectuează cu 2-3 luni înainte de plantare. După săparea gropilor se trage 2/3 din

pământ în groapa de plantare după ce în prealabil s-a adăugat gunoiul de grajd bine

fermentat. În teren desfundat, gropile se fac înainte de plantare sau chiar în ziua plantării,

pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile reduse în aşa fel încât să

încapă cât mai bine sistemul radicular. În cazul arbuştilor fructiferi gropile cu dimensiuni de

40/40/30 cm.

Gropile se execută manual cu hârleţul, sau mecanic cu burghiul. Pământul rezultat la săparea manuală a gropilor în teren nedesfundat se separă, urmând ca umplerea gropilor, la plantare, în zona rădăcinilor pomilor, să se facă cu pământul cel mai fertil.

2.3. Pregătirea materialului săditor

Materialul săditor se procură de la pepinierele pomicole şi până la plantarea acestora se stratifică în şanţuri adânci de 50-60 cm. Scoaterea de la stratificare, repartizarea în teren şi plantarea trebuie să se realizeze cât mai operativ pe măsura plantării pentru a evita deshidratarea. Trebuie multă atenţie la transportul, manipularea şi plantarea pomilor, pentru a nu vătăma mugurii, în special din zona de proiecţie a coroanei (50 - 80 cm).

Materialul săditor admis la plantare este cel certificat (eticheta albastră) sau cel C.A.C.

(eticheta galbenă). Orice altfel de material săditor folosit la plantare rămâne în

responsabilitatea celui care îl foloseşte. Un astfel de material săditor este bine să fie evitat la

plantare.

La plantare rădăcinile pomilor se fasonează prin scurtare, eliminarea celor rupte, rănite şi

mucegăite. Rădăcinile principale se lasă cât mai lungi, rădăcinile secundare se scurtează cu

cca 1/3 din lungime iar cele subţiri la 1-2 cm sau rămân intacte. Tăierile se execută

perpendicular pe axul rădăcinilor pentru a provoca răni cât mai mici.

După fasonare, pomii se mocirlesc cu un amestec de apă, pământ galben şi balegă proaspătă de vită (3 părţi pământ, 2 părţi balegă de vită şi apă până se obţine o pastă de consistenţa smântânii). Mocirlirea asigură o mai bună aderenţă a particulelor de pământ în jurul rădăcinilor pentru a menţine o umiditate mai ridicată în zona rădăcinilor. Până la plantare materialul saditor se stratifica in santuri cu adancimea de 50-60 cm, unde se asigură condiţii pentru menţinerea în stare normală fiziologică (fără deshidratare).

2.4 Tehnica de plantare

Pomii trebuie plantaţi cu punctul de altoire la nivelul solului, asezându-se pe un muşuroi

de pământ, făcut în mijlocul gropii de plantare. Plantatul pomilor se face de către o echipă

formată de obicei, din două persoane. Una fixează şi ţine pomul în poziţie verticală în mijlocul

gropii de plantare şi la adâncimea corespunzătoare iar cealaltă trage pământ provenit din

stratul fertil al solului, bine marunţit şi reavăn în jurul rădăcinilor. Se scutură uşor pomul, ca

pământul să patrundă printre rădăcini, astfel încât să nu existe spaţii goale. După ce s-au

Pe timp secetos, în special primăvara, pomii
plantaţi se udă cu 15-20 litri de apă.

In final, se face un muşuroi pe suprafaţa gropii de
plantare, cu restul pământului râmas, fără a se
mai tasa. Proiectarea coroanei pomilor. Pomii sub
60-70 cm de la
respectiv la 80 cm în cazul forma de vargă se scurtează la

coroanelor globuloase,
utilizate în sistemul semiintensiv. Scurtarea
nivelul solului în cazul plantaţiilor intensive,
pomilor este bine să se execute primavara,
inclusiv la pomii plantaţi toamna.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-02-17T09:47:00.011-08:00

Stabilirea distanţelor de plantare şi pichetatul terenului

Distanţele dintre rândurile de pomi şi pe rând se stabilesc în funcţie de combinaţia

soi-portaltoi, fertilitatea solului, sistemul de cultură şi se materializează în teren conform unei scheme de pichetaj.

Distanţele de plantare la pomi şi arbuşti fructiferi pentru plantaţiile intensive în functie de portaltoii utilizaţi

Distanţele de plantare şi densităţi folosite în plantaţiile superintensive

Pichetarea terenului constă în marcarea pe teren a locului unde se va planta fiecare pom
iar direcţia rândurilor va fi paralelă cu latura lungă a parcelei şi pe cât posibil pe direcţia N-S.
După marcarea primului rând, pe toată lungimea lui, considerat linie de bază, se marchează
cu ţăruşi capetele rândurilor următoare la distanţa stabilită. Pentru alinierea picheţilor se
folosesc jaloane înalte de 1,5-2,0 m, vizibile de la distanţă pentru a trasa liniile care

încadrează terenul într-o figură geometrică (dreptunghi, pătrat etc).

Locul fiecărui pom se determină prin întinderea unei sârme marcate între picheţii din
capătul rândului, şi se fixează cu un ţăruş, la distanţa stabilită. La plantarea pomilor se întinde
din nou aceeaşi sârmă gradată, pentru a determina locul fiecărui pom. Pe suprafeţe mai mici
se folosesc obligatoriu scândura de plantare, care are lungimea de 1,50 m, cu crestături la
cele două capete şi una la mijloc. Scândura de plantare se aşează cu crestătura de la mijloc
pe pichetul care marchează locul pomului şi se mai bat doi picheţi la ambele capete ale
scândurii, când se sapă groapa, cei doi picheţi de la capetele scândurii rămân şi la plantarea
pomului .

Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrica, ce se realizeaza pe teren cu ajutorul a 3-4 picheti şi care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un triunghi. Denumirea acestor forme este atribuită şi sistemelor de pichetat:

Pichetatul în pătrat, la care distanţele dintre rânduri sunt egale cu cele dintre pomi pe rând. Acest tip de pichetat se foloseste în general, pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice şi pe
terenuri plane;

- Pichetatul în dreptunghi, cu distanţele mai mari între rânduri şi mai mici între pomi pe rând,
se utilizează mai mult pe terenurile plane şi cu pantă uşoara pentru toate tipurile de livezi;

- Pichetatul în triunghi, oferă pomilor condiţii mai bune de captare a luminii directe şi de

distributţe a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie. Pe terenurile în pantă, pomii constituie obstacole pentru apa care se scurge la vale şi erodează solul.

Pentru executarea unui pichetat sunt necesare:

• jaloane de 2 m vopsite cu roşu şi alb, pentru a fi vizibile;

• ruleta sau panglica de oţel de circa 50 m lungime;

• sârmă cu noduri marcată din metru în metru de circa 50 m lungime;

• picheţi, ţăruşi şi maiuri din lemn (0,5 lungime);

• triunghi compas cu deschidere reglabilă (2 - 2,5)

Pe terenurile plane pichetatul începe cu jalonarea laturii lungi, luându-se ca aliniament fix un drum, un gard, o perdea de copaci etc, care există şi nu poate fi mutat usor.

In zonele colinare, unde majoritatea terenurilor sunt framântate şi au diferite expoziţii şi pante, orientarea şi pichetarea rândurilor solicită o atenţie şi o pricepere deosebită.

Pe versanţii scurţi, cu pante mici şi uniforme, pichetatul rândurilor de pomi se face paralel cu curbele de nivel, plecându-se de la un aliniament jalonat la baza pantei sau de-a lungul potecilor făcute de animale în timpul păşunatului.

Pe versanţii lungi ai dealurilor înalte, pichetatul constituie o lucrare mai complexă, care se execută de către cadre calificate cu ajutorul aparatelor de măsurat.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-02-16T07:42:00.001-08:00

CAPITOLUL II. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

1. Alegerea şi pregătirea terenului

1.1. Alegerea terenului

Amplasrea plantaţiilor se face în zonele destinate pomiculturii. Pentru o alegere

corectă a locului de plantare a unei specii trebuie respectate cu stricteţe, condiţiile de microzonare.

Noile plantaţii se vor realiza numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire:

- se vor alege terenurile cu soluri fertile, de preferat cu textura mijloci, lutoasă, luto-

nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7 şi 9,3;

- din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta uşoară 3-6% ce permit

o bună întreţinere a solului cât şi un transport uşor al fructelor ;

- livezile de pomi pot fi amplasate în condiţii bune şi pe terenul cu panta de 6-12%, cu

orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20%, cu condiţia ca acestea să fie uniforme;

- condiţia prioritară la înfiinţarea unei livezi o constituie sursa de apă necesară la stropiri şi

la udatul pomilor, mai ales în zonele cu precipitaţii reduse în timpul anului;

- se va căuta ca zona respectivă să fie ferită pe cât posibil de brumele târzii de primăvară

şi îngheţurile timpurii de iarnă;

- trebuie de avut în vedere, ca în pomicultură greşelile mari se manifestă după 4-5 ani de

plantare, atunci când pe remedieri este prea târziu;

- sunt excluse de la plantare, terenurile excesiv de umede şi fără drenaj, ca şi cele cu

nivel freatic sub 1,5 m.

- plantaţiile de pomi pot fi de interes industrial (ferme de peste 2-5 ha -la 100-200 ha) şi

de interes familial (0,1-1,0 ha).

Pentru livezile de măr şi prun care se pretează în sisteme de cultură moderne se vor prefera în primul rând terenurile cu soluri fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor agro-productive. Asigurarea apei necesare pentru stropiri, cât şi pentru irigaţii, sunt condiţii indispensabile plantaţiilor, îndeosebi pentru cele de dimensiunea unei ferme sau microferme pomicole.

Terenul destinat plantării pomilor la micii producători poate fi în incinta gospodăriilor sau în afara acestora.

În incinta gospodăriei pe spaţii reduse ca suprafaţă se pot planta, de preferinţă, pomi de talie mică, altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă.

În afara perimetrului construibil se pot organiza plantaţii pomicole în masiv înfiinţate după
tehnica modernă, cu posibilitatea mecanizării lucrărilor specifice pomiculturii.
În cazul în care nu toate terenurile dispun de condiţii corespunzătoare şi posibilităţi de
mecanizare, pentru mărirea capacităţii de producţie sunt necesare măsuri care constau din:

- executarea de drenaje, când nivelul apei freatice este la mică adâncime sau există

porţiuni de băltiri sau infiltraţii de apă;

- crearea unor canale colectoare în zone cu precipitaţii abundente şi cu pericol de

inundare;

- executarea de lucrări antierozionale, pe terenurile în pantă, dar supuse erodării;

- pe terenurile în pantă pot fi executate terase individuale cu diametru de 2-3 cm.

Solurile uşoare, nisipo-lutoase şi luto-nisipoase sunt favorabile pentru cultura căpşunului,
solurile lutoase şi luto-argiloase nu sunt favorabile pentru cultura pomilor, cele mai bune soluri.

sunt cernoziomurile, bogate în humus, solurile brun-roşcate de pădure. Pe solurile mai puţin fertile, se recomandă utilizarea unei culturi premergătoare (lucerna) care fertilizează natural terenul. Solurile trebuie să fie permeabile pentru a se evita băltirea apei, pânza de apă freatică trebuie să fie la peste 2-3 m adâncime.

Reacţia solului este de preferat să fie neutră, slab acidă sau slab alcalină, cu pH-ul cuprins între 5-8, terenurile vor fi expuse la soare, orientarea preferată a rândurilor fiind N-S, se vor evita expoziţiile nordice. Nu se recomandă plantarea în văile înguste, cu curenţi de aer, precum şi zonele cu frecvente îngheţuri târzii de primăvară. În zonele cu frecvenţă mare a vânturilor sunt obligatorii perdelele de protecţie cu arbori înalţi (stejar, frasin, arţar, salcâm), de nuci în combinaţie cu specii de talie mai redusă (alun sau alţi arbuşti).

1.2. Zonarea speciilor pomicole

Zonarea se va face în funcţie de pretenţiile fiecărei specii şi chiar a soiurilor faţă de lumină şi căldură, precum şi de rezistenţa la geruri, oscilaţii de temperatură şi alte accidente climatice. Speciile: măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, se pot cultiva în zona dealurilor subcarpatice, în zonele calde de câmpie se vor planta mai ales: cais, piersic, nectarin, migdal, fără a exclude celelalte specii, în zonele înalte şi reci se pot cultiva doar arbuştii fructiferi, cu completarea deficitului de apă. Deşi în cadrul tuturor speciilor s-au creat soiuri autocompatibile, se recomandă folosirea a cel puţin 2-3 soiuri, pentru o mai bună polenizare. Este recomandat ca soiurile să fie amplasate în funcţie de epoca de coacere, astfel încât să fie uşurate tratamentele fitosanitare, irigarea şi recoltarea.

Având la bază lucrările de zonare şi microzonare, dezvoltarea pomiculturii în ultimii 20-25 de
ani a fost concentrată în cele mai favorabile zone, astfel sub aspectul suprafeţelor şi a
numărului total de pomi cultivati, cele mai mari concentrări s-au realizat în judeţele din zona
subcarpatică a Olteniei şi Munteniei, mai ales în judeţele Argeş, Vâlcea, Prahova, Buzău,
Dâmboviţa, Olt şi Dolj. Mai nou au apărut noi amplasamente pomicole în Câmpia Română.

De asemenea trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în partea de nord-est a Transilvaniei (judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu - Mare, Maramureş şi Bihor).

Pe specii, zonarea culturii se prezintă astfel:

- Mărul - în zona subcarpatică meridională ( Argeş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova), în nordvestul ţării (Bistriţa, Maramureş, Sălaj, Cluj, Satu-Mare, Bihor) şi în nordul Moldovei : conditţi bune pentru cultură gaseşte şi în judeţele: Mureş, Sibiu, Bacău, Iaşi, Buzău, Dolj, Caraş Severin, Timişoara şi Arad, precum şi Hunedoara, Alba, Gorj, Mehedinţi, Olt, Braşov, Harghita, Botoşani, Vaslui şi Vrancea; în celalalte judeţe cultura mărului este slab reprezentată, dar întâlneşte condiţii dintre cele mai favorabile (Ilfov, Giurgiu, Călăraşi). Se consideră că cele mai favorabile pentru cultura mărului zonele cu temperatura medie anuală de 8-9°C şi cu 700-800 mm precipitaţii anuale.

- Părul - deşi este mult mai slab reprezentat în cultura, cele mai favorabile zone sunt
acelea în care temperatura maximă în lunile iulie şi august este de 24-26°C, iar media
temperaturii minime din luna iulie este de 10-12 °C, cultura este cantonată în judeţele Argeş,
Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timişoara, Arad, Bihor,
precum şi în judeţele din nord-est Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, Iaşi şi în centrul ţării,
judeţul Mureş.

- Prunul - desi este bine reprezentat în majoritatea zonelor ţării, el dă cele mai bune rezultate în zonele cu temperatura medie anuala 9-10 °C şi cu precipitaţii de peste 650-700 mm anual, zonele de cultură sunt : Argeş, Vâlcea, Olt, Prahova, Buzău, Caraş Severin, Hunedoara, Dâmboviţa, Mehedinţi, Arad, Bihor, Cluj s.a.

- Cireşul si vişinul se întâlnesc pe toate formele de relief, cea mai mare pondere o deţin

judeţele : Iaşi, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Vrancea, precum şi Argeş, Giurgiu şi Dolj.

- Caisul este specia cea mai pretenţioasă faţă de factorii climatici şi mai ales faţă de temperatură. Zonele cele mai favorabile sunt în sudul ţării ( Dolj, Giurgiu, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea, Olt, Teleorman) şi partea de vest (Bihor, Arad).

- Piersicul - se cultivă în zonele de sud şi vest ale ţării, în judeţele Dolj, Constanta,
Giurgiu, Olt, Mehedinţi, zona Bucureştiului, precum şi judeţele Bihor, Satu Mare, Arad,
Timişoara.

- Celalalte specii pomicole cum sunt: nucul, alunul, castanul, arbuştii fructiferi şi căpşunul
sunt reprezentate pe întreg cuprinsul ţării, cu anumite concentrări în unele microzone ( exp.
nucul în zona Tg.Jiu şi Geoagiu, Vâlcea, Bacău, castanul în zona Gorj şi Baia Mare, Vâlcea,
alunul ( zona Olteniei, Muntenia, Banat, Maramureş, Dobrogea) căpşunul în Satu Mare, Olt,
Vâlcea etc.)

1.3. Pregătirea terenului

Pentru plantarea pomilor, pregătirea terenului constă din defrişare, modelare, timp de pauză (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare.

Defrişarea se face în cazul când se înfiinţează plantaţii pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole sau de vegetaţie forestieră. La plantarea imediată după defrişarea unei livezi vechi este recomandat să nu se planteze aceeaşi specie. Lucrarea de defrişare se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul lor, sau după posibilităţi, cu alte mijloace.

Modelarea terenului este obligatorie şi se execută în aşa fel încât să nu existe băltiri de
apă care influienţează negativ asupra vegetaţiei pomilor.Un teren bine modelat uşurează mult
şi asigură efectuarea celorlalte lucrări tehnologice: deplasarea pompelor de stropit, aşezarea
şi manipularea lăzilor şi a containerelor, cositul sau tocatul ierburilor etc. Lucrarea se execută
imediat după defrişare şi se evită mişcarea unui volum prea mare de sol, care ar ajunge pe
unele porţiuni de teren nivelat la roca-mamă.În situaţia când prin nivelare a rămas la
suprafaţă un sol mai sărac în elemente nutritive, se recomandă cultivarea cu leguminoase
furajere în amestec cu ierburi perene şi apoi fie plantarea pomilor după 2-3 ani, fie o fertilizare
puternică.

Efectele oboselii solului

Efectele cele mai păgubitoare sunt semnalate în special în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: măr, cireş, piersic; simptome mai puţin evidente sunt semnalate în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: prun, păr, căpşuni. În urma defrişării vechilor plantaţii şi a desfundării terenului, se recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie sursă de infecţie pentru noile plante. Practicarea timp 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului, cât şi pentru a stinge focarele unor boli virotice, bacteriene, fungice, etc, este de preferat când este posibil.

Desfundarea asigură afânarea structurilor inferioare mai compacte şi cele gleice
impermeabile şi totodată cu această lucrare se încorporează îngrăşămintele organice în
adâncime. Adâncimea optimă de desfundare este de 60-70 cm. Cu cât solul este mai greu cu
atât este nevoie de o mobilizare mai adâncă. Desfundatul se execută mecanizat cu ajutorul
plugurilor şi tractoarelor speciale pentru livezile intensive şi superintensive, pe suprafeţe mai
mari. Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este: în cazul terenurilor libere,

iunie - august; în cazul celor ocupate de culturi premergătoare, iulie - septembrie. Perioada de desfundare trebuie să asigure aşezarea solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploi, precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări premergătoare plantării ( nivelarea, pichetarea, executarea gropilor).

Înainte de pichetare şi plantarea propriu-zisă, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă , prin care se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, inclusiv a şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută de regulă cu discul şi cu cât este mai bine executată, cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei.

Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice are ca scop modificarea reacţiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin administrarea de amendamente calcaroase în doze de cel puţin 5 t/ha (pe bază de analiză). Excepţie face terenul destinat culturii afinului.

Îmbunătăţirea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea de răspândire a sistemului radicular se realizează prin administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte, odată cu desfundatul (de preferat pe baza unui studiu agro-chimic realizat de o instituţie de specialitate).

Fertilizarea de fond cu îngrăşăminte organice şi minerale se aplică pe întreaga suprafaţă
la înfiinţarea plantaţiilor intensive şi superintensive şi la groapă pentru pomii plantaţi la
distanţe mai mari. Orientativ, la înfiinţarea plantaţiilor, pentru un ha se administrează pe soluri
cu fertilitate mijlocie 50-60 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi sare potasică.

Cantitatea de îngrăşăminte chimice, organice şi amendamente se împrăştie în mod
uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol prin lucrarea de
desfundare. Dacă terenul nu se desfundă peste tot, gropile de plantare se fac cât mai mari
(1,0/1,0/0,6 m) în aceeaşi perioadă recomandată pentru desfundat. Cantitatea de

îngrăşăminte organice este de 15-20 kg pentru fiecare groapă, şi câte 150-200 g superfosfat şi sare potasică, care se amestecă cu pământul de plantare la fiecare pom.
Va urma mărunţirea solului prin discuire, nivelarea terenului apoi mărunţirea şi tasarea solului cu combinatorul, după plantare.

Ca dimensionare, exploataţia pomicolă devine rentabilă începând de la 1 ha şi până la 20

-30 ha, chiar şi mai mult.

1.4. Parcelarea terenului

În vederea uşurării lucrărilor de întreţinere din livadă, a recoltării şi transportului fructelor, terenul se împarte în parcele. Parcelele sunt necesare la suprafeţele de peste 5 ha sau când sunt cultivate mai multe specii.

Trebuie reţinut faptul că, la plantare, atât cât este posibil, lungimea rândurilor de pomi să fie orientată pe direcţia nord-sud pentru a asigura o cantitate mare de lumină pe tot timpul zilei, întregii plantaţii şi a evita fenomenul de umbrire. În cazul terenurilor în pantă, orientarea rândurilor se va face de-a lungul curbelor de nivel, pentru a evita degradarea solului.

Forma unei parcele este de regulă dreptunghiulară iar lăţimea reprezintă aproximativ jumătate din lungimea acesteia. În vederea transportului fructelor şi nu numai, trebuie avută în vedere amenajarea de drumuri, de preferat perpendiculare pe lungimea parcelelor.

La parcelarea terenului trebuie avut în vedere şi stabilirea locurilor unde se va depozita producţia în aşa numitele construcţii de producţie. Odată cu parcelarea terenului, trebuie avut în vedere şi împrejmuirea viitoarei livezi.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-02-15T08:53:00.005-08:00

2. Organele pomilor şi funcţiile acestora

Pomicultorul este interesat de cunoaşterea organelor pomilor pentru ca intervenţiile sale asupra acestora să nu se facă la întâmplare ci în cunoştinţă de cauză: toate lucrările agrotehnice pot fi astfel aplicate raţional, având ca efect creşterea şi fructificarea echilibrată a pomilor şi în final obţinerea de producţii mari şi fructe de calitate.

Organele pomilor se împart în două categorii:

- organe vegetative: rădăcina, tulpina, ramurile, mugurii şi frunzele;

- organe reproductive: florile, fructele,

seminţele.

Fig. Organele principale ale unui pom:

a- rădăcini verticale;

b- rădăcini orizontale;

c- coletul; d- trunchiul;

e- axul coroanei;

f-săgeata; g- ramură de schelet;
h- ramură de semischelet;

2.1 Rădăcina

Sistemul radicular al pomilor altoiţi este constituit de fapt din rădăcinile portaltoiului, fiind alcătuit din:

- rădăcini de schelet puternice, cu rol principal în fixarea pomului de sol, conducerea

sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă;

- rădăcini de semischelet sunt ramificaţii de ordin superior, de dimensiuni mai mici, cu

acelaşi rol ca cele de schelet;

- rădăcini fibroase sau tranzitorii, inserate pe rădăcini de semischelet, sunt purtătoare de

rădăcini absorbante;

- rădăcini absorbante, sunt cele mai tinere, au culoare albă, 1mm în grosime, 3,5 mm în

lungime, se regenerează permanent, fiind practic vârful de creştere şi dezvoltare al sistemului radicular. Sunt purtătoare ale perişorilor absorbanţi care sunt practic prelungiri ale celulelor epidermice din zona piliferă, foarte numeroşi. Aproape întreaga cantitate de apă şi săruri minerale necesare funcţiilor metabolice este preluată de către pomi prin perişorii absorbanţi.

Amplasarea în sol a sistemului radicular

Este elementul cel mai important pe care cultivatorul trebuie să-l cunoască, pe această bază urmând a se aplica corect lucrările solului, fertilizarea, udarea etc.
De exemplu, la un măr în vârstă de 15 ani altoit pe sălbatic, rădăcinile pătrund în sol până la adâncimea de 1,6 m. Pe orizontală, ultimile ramificaţii s-au găsit la distanţa de 6 m de trunchiul pomului, depăşind de 2 ori raza proiecţiei coroanei pomilor. Masa mare a rădăcinilor subţiri însă (cu diametrul de 0 - 4 mm), care sunt în directă corelaţie cu perii absorbanţi se află la adâncimea de 18 - 60 cm, reprezentând 58,2% din masa totală a rădăcinilor. Pe orizontală, 76,6% din masa rădăcinilor subţiri se află sub proiecţia coroanei atingând un maximum cantitativ în raza de 1,5 - 2 m, de la trunchi, cu excepţia arbuştilor fructiferi şi a plantelor altoite pe portaltoi cu vigoare redusă.

2.2. Tulpina

Tulpina este partea aeriană fiind alcătuită din: trunchi, ramuri, muguri, frunze (organe vegetative) şi flori, fructe şi seminţe (ca organe reproductive).

Trunchiul este partea aeriană ce se găseşte între nivelul solului ( punctul de altoire sau colet) şi ramificaţiile primului etaj al coroanei.

Ramurile sunt:

- vegetative de schelet ( şarpante, semişarpante) şi semischelet;

- de rod sau fructificare care sunt diferite în funcţie de specie.

Ramurile de rod la speciile sâmburoase (cais, prun, cireş şi vişin) sunt:

- ramuri mixte

- ramuri buchet

- salbă

- pleată

Ramurile mixte poartă un mugur vegetativ normal în vârf, iar lateral muguri florali şi
vegetativi, aşezaţi fie solitari pe noduri (cireş), dar de cele mai multe ori asociaţi pe nod,

florali şi vegetativi, constituind grupurile de muguri caracteristice prunului, caisului, piersicului
(fig. 2).

La piersic, ramurile mixte sunt lungi de 25-60-70 cm şi poartă pe noduri totdeauna grupuri
din 3 muguri care pot fi: toţi florali, cel din mijloc vegetativ şi cei laterali florali sau unul lateral
floral şi ceilalţi vegetativi. La baza ramurii se găsesc 1-2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi
(fig 3) care pot evolua dacă ramura se scurtează, dacă se arcuieşte sau dacă se fac operaţii
în verde.

Ramurile mixte ale piersicului asigură fructe de calitate numai în primul an de formare a lor, motiv pentru care se elimină prin tăiere după prima fructificare, înlocuindu-se cu altele nou formate pe ramurile de schelet şi semischelet.

Prunul şi caisul formează ramuri mixte lungi de 7-20 cm, cu grupuri de 2-3 muguri de rod la prun şi 5-6-8 la cais, în majoritate florali (fig. 3). Sunt ramuri de bază pentru fructificarea acestor specii şi asigură fructe de calitate, chiar după ramificări multiple, 4-6 ani.

Ramura mixtă la cireş şi vişin, lungă de 7-30 cm, chiar mai lungă la unele soiuri, are particularitatea că pe nod se formează un singur mugur de obicei floral; mai rar se întâlnesc axilar şi muguri vegetativi. Ca atare, ramifică puţin sau chiar deloc. Evoluează în acest caz numai prin mugurele vegetativ din vârf, făcând imposibilă regenerarea.

Ramurile buchet, numite şi buchete de mai, deoarece în această lună sunt deja conturate morfologic la unele specii. Ele poartă un singur mugur vegetativ în vârf, iar axilar în jurul acestuia strâns grupaţi (la cireş, vişin, prun şi piersic) sau mai deşiraţi (cais) sau 3-7 muguri florali (fig.4). La unele specii pot fi axilari şi câte 1-2 muguri vegetativi, care conduc la ramuri buchet ramificate (prun, cais). În general, buchetele de mai sunt ramuri foarte scurte, 1-12 cm şi au o durată de viaţă variabilă cu specia şi soiul de la 1-2 ani până la 10-12 ani. Evoluând numai prin mugurele vegetativ, neavând nici o rezervă laterală de muguri vegetativi, ramurile buchet nu pot fi regenerate prin tăieri.

Durata economică a ramurilor buchet la prun şi cais este relativ scurtă, 3-4 ani.

Ramurile salbă poartă în vârf un mugur vegetativ, iar lateral numai muguri florali; foarte rar
se pot întâlni în poziţie axilară 1 - 2 muguri vegetativi. Sunt foarte subţiri, cu lungimi de 15-60
cm. Sub greutatea frunzelor şi a fructelor se arcuiesc, se degarnisesc total, rămânând să
evolueze numai prin mugurele terminal. Nu pot fi regenerate prin tăieri, decât 1-2 muguri
vegetativi care, de obicei în anul următor evoluează în buchete de mai. La piersic sunt în
număr restâns de regulă şi o durată de viaţă economică de 1-2 an, iar fructele sunt de calitate
mediocră. Din aceste motive, dacă fructificarea este asigurată de ramurile mixte, ramurile
salbă se suprimă.

Pleata este o ramură de organizare morfologică identică cu salba şi se întâlneşte la
numeroase soiuri de vişin, unde aceste ramuri sunt foarte numeroase, constituind baza
fructificării. Durata economică poate fi de 5-7 ani, dar alungindu-se an de an provoacă o
puternică îndesire a coroanelor. Ca şi salba la piersic, pleata nu poate fi regenerată decât rar
prin tăieri (fig. 5).

Ramurile de rod la speciile seminţoase (fig. 6)

- pintenul (ramură prefloriferă) are 1-3 cm lungime şi poartă în vârf un singur mugure vegetativ, fără muguri axilari evidenţi. În 1-2 ani evoluează în ţepuşă;

- smiceaua (ramură) prefloriferă) are 15 -20 cm lungime, poartă muguri vegetativi axilari

şi mugur terminal de asemenea vegetativ şi evoluează în nuieluţă sau mlădiţă;

- ţepuşa , ramură de rod propriu-zisă, de 1-10 cm lungime, cu mugur florifer (mixt) în vârf;

- nuieluşa - 15 - 30 cm lungime, poartă un singure mugur de rod în vârf, restul mugurilor

rămânând vegetativi ;

- mlădiţa are aceleaşi caracteristici ca nuieluşa, având în plus faţă de aceasta muguri de

rod axilari, amplasaţi de la vârf către bază;

- vatra de rod este o formaţiune realizată din ramificarea burselor purtătoare de pinteni şi

ţepuşe care se extinde anual şi care trebuie regenerată periodic;

- bursa-pungă, o formaţiune de 1-1,5 cm lungime, constituie îngroşarea bazei

inflorescenţei pe care cresc şi se formează fructele iar lateral alături de fructe, se formează 1-

2 muguri din care iau naştere noi ramuri fructifere, motiv pentru care mai sunt denumite punţi

de rod.

2.3. Frunza

Este organul cu cea mai mare importanţă în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea
pomului. În frunză au loc cele mai importante procese biochimice şi fiziologice pentru viaţă,
iar structura anatomică este extrem de complexă, fiind purtătoarea unor substanţe specifice
(clorofilă) importante pentru principala sa funcţie, fotosinteza, proces în care cu ajutorul
luminii solare şi în prezenţa clorofilei, substanţele organice, apa, sărurile minerale şi bioxidul
de carbon sunt transformate în substanţe organice primare (glucoza), care prin transformări
ulterioare realizează toată gama de substanţe organice (glucide, lipide, proteine).

Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a fotosintezei în limite optime, în beneficiul deopotrivă al pomului, dar şi al pomicultorului, aparatul foliar trebuie menţinut într-o perfectă stare de sănătate, menţinerea frunzişului în integritatea sa, realizându-se prin măsurile de fitoprotecţie pe care pomicultorul trebuie să le cunoască.

De reţinut este faptul că, „porţile de intrare” în mezofilul frunzei al numeroaselor boli se fac prin stomate, acestea găsindu-se pe partea inferioară a frunzei, de unde necesitatea ca la efectuarea tratamentelor soluţiile să acopere cu prioritate această zonă.

2.4. Muguri - Floarea - Fructul

Pentru a interveni eficace în constatarea numeroaselor boli şi insecte care atacă aceste organe în diferite stadii, este necesar să se cunoască dinamica, fazele creşterii şi dezvoltării (fenofazele), începând din primăvară.

La înflorire, odată cu maturarea staminelor, acestea eliberează polenul care, prin transfer pe stigmatele florii, realizează polenizarea. Agenţii polenizatori sunt reprezentaţi de insecte, între care rolul dominat revine albinelor. Polenizarea este urmată de fecundarea ovulelor de către gametul mascul, purtat către ovul de tubul polinic.

La plantele unisexuate dioice ca nucul, alunul şi castanul polenizarea se face cu
ajutorul vântului (anemofilă) şi de aceea este foarte important să se aleagă corect soiurile
polenizate.

Polenizarea, fecundarea şi legarea fructelor sunt influenţate de factorii naturali, în sensul că
vremea însorită, cu temperaturi de peste 15 ºC, zilele lipsite de vânt, favorizează zborul
albinelor, secreţia sucului zaharat pe stigmate, germinarea polenului şi dezvoltarea tubului
polinic.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2012-02-13T23:52:00.002-08:00

CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI

1. Cerinţele pomilor faţă de condiţiile de mediu

Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de factorii de mediu variază foarte mult în

raport cu specia, soiul şi portaltoiul, vârsta pomilor, faza de vegetaţie sau repaus, prezenţa

sau absenţa rodului,etc.

Creşterea şi fructificarea pomilor au loc sub influenţa a două categorii de factori:

ereditari şi ecologici.

Factorii ecologici cu efect direct asupra creşterii şi fructificării sunt grupaţi in mai multe

categorii:

- factori climatici: lumina, temperatura, apa şi aerul;

- factori edafici ( pedologici ), care cuprind proprietăţile fizico-chimice ale solului, gradul

de asigurare al acestuia cu substatanţe nutritive, apă, aer şi activitatea microbiologică ;

- factori organici;

- factori biotici.

1.1. Cerinţele faţă de lumină. Rolul luminii în viaţa pomilor este foarte important,

deoarece în prezenţa ei, are loc procesul de fotosinteză.

Lumina condiţionează viteza de creştere şi de formare a organelor aeriene ale plantei,

influenţează respiraţia şi transpiraţia frunzelor şi determină direcţia de creştere a lăstarilor.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină sunt diferite. Mai puţin pretenţioşi sunt arbuştii

fructiferi: zmeurul, coacăzul şi agrişul. Cei mai pretenţioşi faţă de lumină sunt : nucul,

piersicul, cireşul şi caisul. Mărul, părul, prunul, şi vişinul ocupă o poziţie intermediară între

primele două grupe.

Lumina, măsurată sub aspectul intensităţii (număr de lucşi) cât şi a duratei acesteia

(număr de ore de strălucire a soarelui ) este, pentru ţara noastră, suficientă pentru cerinţele

tuturor speciilor pomicole cultivate, cu condiţia asigurării unor condiţii tehnologice optime.

Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi şi de arbuşti fructiferi faţă de lumină

este necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu punctele cardinale, la

stabilirea distanţelor optime de plantare, a desimii şi formei coroanei etc.

1.2. Cerinţele faţă de căldură. Căldura este un factor de vegetaţie deosebit de

important, care condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,

parcurgerea fenofazelor, postmaturaţia seminţelor, viaţa latentă a pomilor în timpul repausului

de iarnă.

Nevoile de căldură ale pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt foarte variate. Cei mai

pretenţioşi faţă de căldură sunt în ordine descrescândă migdalul, caisul, piersicul şi apoi

gutuiul, cireşul, alunul, castanul şi nucul. Mai puţin pretenţioşi sunt: părul, prunul european,

vişinul, şi mărul, iar în urmă se plasează căpşunul, coacăzul, agrişul şi zmeurul.

Cunoaşterea comportării speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi

la acţiunea temperaturilor scăzute are o mare importanţă pentru procesul de producţie

pomicolă din zona temperată. Rezistenţa la ger a pomilor depinde de însuşirile ereditare ale

genotipului, de vârsta pomilor, faza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată etc.

Îngheţurile timpurii din toamnă provoacă căderea prematură a frunzelor şi degerarea

vârfurilor lăstarilor, împiedicând maturarea ţesuturilor

şi pregătirea pomilor pentru iarnă.

Capacitatea de rezistenţă la ger a speciilor pomicole este redată în tabelul următor:

3 Temperaturile minime de rezistenţă la ger a pomilor

Specia ºC Specia ºC

Măr -35…-36 Piersic -24…-26

Păr -32…-33 Cireş -29…-32

Gutui -28…-30 Vişin -30…-32

Prun -30…-32 Căpşun -22…-24

Cais -26…-28 Smochin -16

Ingheţurile de primăvară pot provoca pagube importante atunci când mugurii floriferi au

ajuns într-un anumit stadiu în care devin sensibili.

Limitele de rezistenţă în acest stadiu fenologic se redau în tabelul următor:

Limitele de rezistenţă la ger a pomilor în primele faze de vegetaţie la câteva specii

pomicole

Specia Butoni florali ºC Inflorit ºC Fructe mici ºC

Măr -2,8…-4, 9 -1,7…-3,2 -1,1…-2,7

Păr -1,7…-4,9 -1,7…-3,2 -1,7…-2,1

Piersic -1,7…-4,9 -1,1…-3,8 -1,1…-2,1

Cireş -1,7…-3,2 -1,1…-3,2 -1,1…-2,1

Prun -1,1…-4,2 -0,6…-3,2 -0,6…-2,1

Cais -1,1…-4,9 -0,6…-3,2 -0,0…-1,5

1.3. Cerinţele faţă de apă. Se cunoaşte că apa ca factor de vegetaţie are rol hotărâtor

în viaţa pomilor. Apa intră în compoziţia tuturor organelor, în proporţie de până la 75% în

frunze, ramuri şi rădăcini şi de circa 85% în fructe. Cele mai mari cerinţe faţă de apă (peste

700 mm precipitaţii anual) le au arbuştii fructiferi. Pe locul al doilea se plasează gutuiul,

alunul, mărul, şi prunul, care necesită peste 650-700 mm precipitaţii anual. Părul, nucul,

cireşul, şi vişinul dau rezultate bune în centre cu peste 600 mm precipitaţii anual. Exigenţe

mai mici faţă de apă (peste 500 mm anual ) au piersicul, caisul şi migdalul.

Necesităţile faţă de apă variază în funcţie de vârsta pomului, dimensiunile coroanei şi a

sistemului radicular, de concentraţia soluţiilor nutritive din sol, de structura şi de umiditatea

solului, de cantitatea precipitaţiilor atmosferice, viteza vântului, intensitatea luminii, mărimea

recoltelor şi alţi factori, panta terenului.

În prima jumătate a perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este în general, mai

mare decât spre sfârşitul verii şi toamna. În timpul înfloritului pomii au nevoie de mai puţină

apă, de asemenea în timpul coacerii fructelor şi la căderea frunzelor. Dimpotrivă, în timpul

creşterii intense a lăstarilor şi a fructelor nevoia de apă este cea mai mare.

Insuficienţa apei din sol reduce creşterea lăstarilor, dezvoltarea frunzelor, mărimea şi

calitatea fructelor şi scurtează durata de viaţă a rădăcinilor active sau frânează creşterea de

toamnă a acestora. În consecinţă, vigoarea pomilor scade, regularitatea producţiei şi mărimea

recoltelor nu mai sunt asigurate, pomii îmbătrânesc prematur, iar durata lor de viaţă este

scurtată.

Rezistenţa la secetă a pomilor este destul de ridicată. Cu toate că cerinţele lor faţă de

umiditate sunt mai ridicate decât la cele mai multe culturi agricole, pomii rezistă la insuficienţa

umidităţii mai mult şi vreme mai îndelungată decât culturile agricole, datorită sistemului

radicular foarte dezvoltat. Totuşi, în condiţii de secetă puternică şi persistentă se produce şi la

pomi o scădere cantitativă şi calitativă a producţiei, uneori şi compromiterea totală a acesteia

sau chiar uscarea în masă a plantelor.

4 Excesul de umiditate în sol şi atmosferă nu este favorabil, întrucât duce la înrăutăţirea

aeraţiei în sol, determinând încetinirea activităţii normale a rădăcinilor pomilor, este dereglată

absorbţia apei, hidratarea ţesuturilor, provoacă scăderea concentraţiei de zahăr în fructe şi

chiar alterarea lor prematură.

1.4. Cerinţele faţă de aer. În viaţa pomilor, ca şi a celorlalte plante, aerul are un rol

important, mai ales prin bioxidul de carbon, folosit în asimilaţie şi prin oxigenul necesar pentru

respiraţia organelor aeriene şi a celor subterane.

În plantaţiile de pomi şi mai ales în coroanele pomilor, este necesar să se menţină o

mişcare permanentă a aerului, pentru a preveni excesul de umiditate atmosferică. Din acest

punct de vedere, terenurile în pantă sunt cele mai favorabile, pentru că aici are loc o mişcare

a maselor de aer chiar în absenţa vântului. După ele vin terenurile plane şi platourile, unde

mişcarea aerului se face destul de uşor, la cea mai mică adiere de vânt. Mai puţin favorabile

sunt depresiunile şi locurile joase închise. Astfel se explică de ce în aceste locuri, din

regiunile mai ploioase, bolile criptogamice atacă mai puternic, iar rădăcinile pomilor cresc mai

slab şi în consecinţă pomii rodesc mai puţin.

Mişcarea prea puternică a aerului, mai ales când acesta este uscat, este defavorabilă

pomilor. Aerul uscat influenţează negativ pomii prin aceea că provoacă pierderea apei din

ţesuturi şi mai ales din sol, unde în frecvente cazuri apa se găseşte în deficit. În plus, aerul

uscat, aflat în mişcare, produce uscarea secreţiei de pe stigmate şi deci defavorizează

polenizarea. În zilele cu vânt, albinele nu părăsesc stupii şi nu se poate realiza polenizarea

încrucişată. În zonele cu viituri puternice are loc căderea masivă a fructelor.

Vânturile slabe au efect favorabil prin aceea că după ploi usucă repede frunzişul de apă

şi împiedică dezvoltarea bolilor criptogamice; în timpul îngheţurilor împrăştie aerul răcit şi

micşorează efectul lui dăunător; în perioadele cu arşiţe mari de vară produc adieri răcoritoare.

1.5. Cerinţele faţă de sol. Solul este principalul factor de mediu de care depinde

producţia de fructe in cazul în care condiţiile cerute de specie, de soi, şi portaltoi sunt

asigurate.

Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe care îl posedă,

depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui. Dintre însuşirile fizice ale solului de

primă importanţă sunt:textura, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi

adâncimea apei freatice. După textură solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari:

soluri nisipoase, lutoase şi argiloase.

Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt lipsite de structură, au

permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd uşor apa prin evapotranspiraţie

şi infiltraţie.

În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu prea mari, 1,5-4

m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0.6 -1% humus şi peste 5%

argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul,

piersicul, vişinul, cireşul, coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an

(solurile nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării) În general aceste soluri necesită aplicarea

frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea

culturilor.

Solurile lutoase sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor, prin faptul că

permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa , permiţând în

acelaşi timp infiltrarea excesului de apă, sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi conţin

suficiente substanţe nutritive.

5 Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45%, sunt compacte, greu

permeabile pentru apă, aerate, de regulă mai acide, umede şi reci. Deşi mai bogate în

substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini, necorespunzătoare pentru cultura

speciilor pomicole. Ele prezintă multe neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor,

recolte mici şi nesigure şi prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce

atrage după sine micşorarea rezistenţei la ger. De regulă astfel de soluri sunt caracteristice

dealurilor subcarpatice.

Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi fagului, solurile

slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de pădure şi aluviunile, sunt:

favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi

cernoziomurile levigate şi aluviunile.

În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru pomicultură şi

solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispune de surse de apă pentru irigare.

Pentru cultura pomilor nu corespund terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi

cele calcaroase cu un conţinut de peste 8 -10% calcar activ.

Însuşirile chimice ale solului. Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi

rodirea pomilor atunci când scade sub 2%. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se

înregistrează pe soluri cu 2-3% humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidrofizice sunt

favorabile. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile podzolice, argilo-iluviale, ca

şi cele cu conţinut prea ridicat de materie organică, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o

creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.

Pentru cultura pomilor o importanţă deosebită o prezintă reacţia solului şi conţinutul în

elemente minerale : azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor, magneziu, zinc, sulf, cupru, etc.

precum şi prezenţa unor săruri nocive mai ales cloruri .

Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă destul de largă faţă de

valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul următor:

Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului

Valoare pH

Acid

Specia

Minim Optim Maxim

Măr 4,7 5,7-7,6 8,0

Păr 5,5 6,2-8,2 8,5

Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5

Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5

Prun 5,5 6,2-8,2 8,5

Cais 6,0 6,2-8,3 8,7

Piersic 6,0 6,8-8,3 9,0

Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5

Deşi pomii prezintă o mare plasticitate şi rezistenţă la diferite reacţii ale solului, la

alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va avea în vedere ca acestea să fie cât mai

corespunzătoare speciei, soiului şi portaltoiului.

Corectarea reacţiei solului se face prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice şi

prin amendamente.

Scule necesare pentru altoirea pomilor

2011-06-06T12:49:00.000-07:00

Briceag de altoit cu varf curbat Fiskars.

Briceagul se foloseste la taierea lastarilor, a cresterilor slabe, cules flori si taiat legume. Lama este din otel carbon aliat, manerul din plastic reciclat imbinat cu nit de bronz. Greutatea este de 50 de grame si lungimea este de 170mm.

Fiskars are o indelungata traditie in folosirea exclusiva a materialelor rezistente, de o calitate impecabila si garanteaza calitatea tuturor produselor sale.

.
Cleste profesional semiautomat pentru altoit cu 3 lame in dotare