It`s my blog?

Reîntoarcerea la simeze: Un an în linii și culori la Castel

noreply@blogger.com (costi pop) — Sat, 14 Mar 2026 19:46:00 +0000

Pare incredibil cum a trecut un an. Primăvara trecută mă găsea într-un punct de restart, iar astăzi, după o tăcere autoimpusă aici, pe blog, simt că liniile de grafit s-au așezat singure în matca lor. Deși paginile au rămas albe o vreme, mâna nu a încetat să caute forma, iar privirea nu a încetat să observe chipul uman. În acest an de acumulări silențioase, am lăsat cărbunele să asculte poveștile nespuse ale concitadinilor noștri. Portretele lor – unele schițate rapid în vârful creionului, altele studiate minuțios în nuanțe de gri – sunt mai mult decât simple exerciții de fizionomie; sunt oglinzi ale unei comunități pe care o prețuiesc. Aceste priviri imortalizate pe hârtie așteaptă acum, cu o nerăbdare mută, momentul în care vor ieși din mapă pentru a întâlni privirea privitorului. Dar primăvara aceasta nu este doar despre rigoarea alb-negrului. Este despre dialogul dintre textura densă a uleiului, versatilitatea acrilicului și transparența fragilă a acuarelei. Fiecare tehnică a fost o lecție de răbdare, un mod de a traduce lumina care se schimbă acum, la trecerea dintre anotimpuri. Toate aceste fragmente de suflet și pigment converg spre un singur vis: o simeză primăvăratică în decorul nobil al Castelului Nako. Îmi imaginez deja cum portretele prietenilor și vecinilor noștri vor dialoga cu zidurile încărcate de istorie, sub lumina blândă a unui soare care ne îndeamnă la renaștere. Vă invit, deci, să redeschidem împreună această fereastră către artă. Nu este doar o revenire pe blog, ci o invitație la o viitoare întâlnire sub semnul frumosului.

Un alt an, început de primăvară.

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 21 Mar 2025 07:35:00 +0000

Nu știu ce mai faceți voi, pe mine în schimb mă chinuie de ceva vreme dureri la spate, o formă extremă de lombosciatică. Îmi imaginez că veți avea grijă de voi și de cei dragi oriunde v-ați afla. Gând bun celor Oameni ! ⚘️🤝🖌🎨🎼

Primăvară în viața mea, a voastră .

noreply@blogger.com (costi pop) — Sun, 24 Mar 2024 17:49:00 +0000

Simfonia Vieții (4)

noreply@blogger.com (costi pop) — Tue, 28 Feb 2023 20:15:00 +0000

Lacrimi pe buzele tale înseamnă suferință, adusă de mine odat` intrat în viața ta, caut mereu să le sărut gândind la marea sărată lăsată-n urmă, cu valuri ce se sparg de țărm, cu gânduri și vise-albastre, soare și nori plumburii purtați de vânturi singuratice ce-aduc ninsori și ploi, privindu-le prin geamul așteptării ca să mă vezi venind, mi-e dor s-ajung, nu sunt departe, nu sunt aproape decât...e-atât de simplu, e-atât de complicat, eu sunt, eu vin și plec, așa cum trenul vieții mele o face oprind în fiecare gară imaginară a fiecărui an, lacrimi pe buzele tale înseamnă fericire uitată-ntr-o cămară a inimii ce bate încă pentru noi, te-ai ascuns când n-ar fi trebuit într-un tunel al timpului pierdut cotrobăindu-mi printre amintiri lăsându-mă fără cuvinte, clipele rămase-n urmă le-am adunat vrând să le păstrez apoi, adusu-mi-am aminte că te-ai pierdut în ascunzișurile tale fără ca eu să te fi găsit chiar dacă te-aș fi căutat, ai apărut apoi când nu m-am așteptat, părând atât de fericită fără mine și m-am întrebat de ce ești aici iar, de ce-mi tulburi prezentul cu ființa ta ce mă-nfioară și-mi spui că mă iubești, să cred că-ți este teamă de singurătate, aud cum timpul nostru bate iar la poarta sufletului meu și-l las să treacă peste mine crezând că-s mulțumit de el, de noi, de tine, de mine, de tot, umbrele șoaptelor tale mi se preling prin simțuri putând ca să le-ating privindu-te când nu mă vezi, valuri imense purtate de vântul iernii se sparg imaginar de malul imaginației mele infinite urmărindu-ți umbra deasupra lor, crezând că te întorci la mine, așteptând ca ele să vină și să plece așa cum tu o faci când trebuie și nu, chiar de nu te-am putut privi în ochi mi-e dor și-mi este teamă de iubire ce mi-am dorit-o atât de mult, scriu din nou acompaniat de un pian, aud apoi un contrabas doar viața mea-i un dezacord de note ce uneori sunt false, apoi un trompetist mă face să tresar gândind c-aș vrea să-mi fi aproape, singurătatea doare când inima pustie bate în ritm de dans murdar în doi, știi cine sunt, de ochii nu-ți pot vedea, îmi spui pe urmă că-ți este drag de mine, de te-aș putea atinge m-ai simți, lumini ale întunericului s-ar aprinde făcându-mi drum către necunoscut, viața-mi va prinde din nou viață, cerul mi-ar surâde chiar de-ar face-o dintre nori, iar ploaia-mi va spăla în amintire ca să rămâi doar tu, uitând de-un dezacord de note ce uneori sunt false, aștept să-mi scrii știind că n-ai s-o faci, aștept să vii știind că nici n-ai să pornești, aștept să mă alinți știind că n-o să poți, aștept să îmi zâmbești știind cât ți-e de greu, aștepți să-ți scriu știind că n-am s-o fac, aștepți să vin știind că nici n-am să pornesc, aștepți să te alint știind că n-am să pot, aștepți să îți zâmbesc știind cât mi-e de greu, aștept să îmi vorbești știind despre tăcerea ta, aștept să mă atingi știind cât de rece ești, aștept să te reîntâlnesc știind că nu va fi nicicând, aștept să mă iubești știind că n-ai să fi cu mine, ai venit plecând de-acolo, de unde n-am să știu ce-a fost iar tu, sunt sigur că te-ntrebi oare ce te așteaptă aici și ce va fi, de-ai veni mi-am zis mereu, n-ai să mai pleci lăsând în urmă-ți tristețe de-acolo de unde n-am să știu ce-a fost, am vrut să vii deși n-aș fi crezut s-ajungi aici la mine în universul meu, doar cu-n bagaj imens de sentimente ce le-ai păstrat în timp, doar pentru mine, ți-am scris într-o bună zi eliberându-mi sufletul pe esplanadă, nu era nimeni să mă fi văzut doar vântul și apa, ei mi-au zâmbit pe rând lăsându-mă discreți ca să-mi aștern imaginar toate cuvintele frumoase despre tine, când sunt singur și asta se-ntâmplă mereu scrutez orizontul vieții mele rămânând fără cuvinte, știind că o stea strălucește deasupra-mi fără s-o pot atinge și cât aș vrea deoarece tu ești acolo, nu ești cu mine, doar ea în fiecare noapte mă privește, îmi luminează visele și mă iubește știind că n-am s-o pot atinge și mă dorește în preajma ei s-o pot iubi și eu așa cum marinarii iubesc marea cu pescărușii ei zglobii, mă gândesc la tine pe unde ești, de ce nu vii, rămân fără cuvinte sunt doar cu ea, deoarece tu ești acolo, nu ești cu mine, însă te voi regăsi tu ești steaua mea ce-o pot atinge, doar tu mă poți iubi cu-adevărat și nopți la rând mă poți privi, visele să-mi luminezi doar tu, dar tu acum nu ești aici, dar tu acum nu ești cu mine, tu ești doar tu, vei știi dar mai târziu cine-s, tot ce-am să-ți scriu e-un rezumat al vieții mele derulată într-o altă lume uneori nebună, străină și ciudat de rea, alteori deschisă și senină așa cum este azi, o nouă zi din viața mea, parcă te văd citind cu ochii-ți frumoși, ce mult aș vrea ca să-i sărut, tu să-i închizi, lăsându-te pentru o clipă să visezi că ești cu mine, găsindu-ți buzele fierbinți, uscate de sete, de iubire, parfumul pielii tale împrăștiat de respirația vieții mă face să tresar, o clipă mă-nfioară neștiind ce-o să mă fac gândind la tine, preludiul, improvizația mea de moment fiind muzica imaginației ce ne cuprinde-n vâltoarea dragostei, a celei abstracte, virtuale, parcă te văd citind aici, te poți lăsa cuprinsă de-un sentiment ciudat, acela că eu sunt acolo, ochii-ți cu-n sărut ca să-i închid, găsindu-ți mai apoi buzele fierbinți, uscate, fiindu-ți sete de iubire, de-ai vrea să știi chiar mai târziu cine-s, deschide-ți sufletul din nou și lasă-l liber, nu-l mai opri și nu-l închide că-ți face rău, nemaifiind în stare să iubești, tu să mă crezi, nici ochii-ți să-i închizi și să visezi că sunt acolo lângă tine deschiși în realitate, iar dacă vrei ca să mă vezi și să visezi, închide-i cu-al meu sărut găsindu-ți mai apoi și respirația împrăștiind parfumul pielii ce mă-nfioară, iar mai apoi dar nu la urmă, buze fierbinți, uscate, fiindu-ți sete de iubire, zâmbet fardat găsesc pe propria-mi copertă a vieții încercând apoi s-acopăr riduri, ce-mi brăzdează sufletul, lăsând urme rimelate peste trecutul uitat, dezgolind umbrele celor pe care i-am iubit, sunt copleșit de săruturi calde neștiute, izgonite de buze cărnoase crăpate de vânt, arse de soare, atât de fierbinti, căutând apoi umbra trupului tău ascunzându-mă de iubirea ta ce mă doare, strigând fără vreun sunet ca cineva s-audă și să mă-ntrebe cine sunt, vino, mi-ai spus arătându-mi oceanul meu plin cu iluzii, aruncă-te în el debarasat de hainele trecutului, în tunelul timpului de azi și lasă-te purtat de mine iubindu-mă cum nimeni n-a știut, e-o neputință în a nu ști ce vreau, chiar dacă uneori știu cum să ajung acolo, vino, mi-ai spus arătându-mi orizontul vieții, străbate drumul până la apus cu mine și ai să fi fericită, iluzii, dorințe, trecut, tunel și vise, săruturi cu buzele cărnoase uscate de vânt, riduri și urme rimelate, strigăte de iubire și-un singur răspuns al meu...așteaptă, cât de frumoasă ești, înfățișare de Afrodită, ținută elegantă destul să-ntorc privirea după tine, sufletu-ți e curat și blând, deschis să-l pot cunoaște, cu un temperament aș spune ezitant și melancolic iar firea ta lucidă, pasională, visătoare, am remarcat a fi și rațională, imprevizibilă, of cât de dragă-mi ești, mi-am imaginat toate astea fiind aproape totul despre tine, dar mai așteaptă, vreau să-ți mai spun cum ești, ce importanță are, eu le-nșir aici și nici măcar nu te cunosc, dar ești așa, gândire logică, imaginativă și practică, atât de multe-s toate pentru mine, într-una singură femeie și unică ființă ce m-ar putea face fericit ești tu, așa cum îmi pot imagina, doar tu, iar pentru tine îmi pregătesc spațiul de lucru, un șevalet mai vechi lăsat de câteva ori în ploaie și sub soare, lemnul din care-i plămădit sorbind din viața mea chiar dacă uneori ne despărțim, el așteptând să-i dau culoare chipului tău frumos de Afrodită, destul să-ntoarcă soarele și norii privirea după tine, portret artistic imaginar și literar, de iubită...a mea.

Großsanktnikolaus, Banat

10 aprilie 2018

Simfonia Vieții (26)

noreply@blogger.com (costi pop) — Wed, 09 Feb 2022 21:06:00 +0000

Adâncuri ale disperării fără început și fără de sfârșit, așteaptă să mă scufund în ele așa cum e viața ca o expresie dincoace și dincolo de absolut, privind spre ea fascinat de dansul copacilor unduiți de vânturi și furtuni, acoperiți de întunericul nopților, visând că am sădit câțiva ani ce au prins rădăcini apoi trezit de soarele și lumina lui la realitatea ce doare, tristeți create parcă într-o existență aflată dincolo de mine, acceptând oarecum tot ceea ce există lăsându-mi gândurile purtate printre nori așa cum viața merge mai departe în eternitate, limitat de propriile-mi simțuri disipate într-o lumină senescentă greu de văzut într-o perspectivă apropiată, prăfuită de secundele unui timp ce uneori ni se pare imens și atât de trist, la fel ca felinarele din curtea mea și cele de pe Île de la Cité din centrul Parisului unde țârâie greierii scrutând întunericul și peste speranțele-mi deșarte, despuiate aidoma femeilor din scrierile lui Gabriel García Márquez, îngrămădite de fantezia mea în gondolele negre de pe canalele din Veneția cea melancolică și cuprinsă de străvezime, diafanitatea respirației lagunei fiind acoperită de culori livide și reflexii ireale care o înfășoară, simplitatea unui adevăr putând schimba viața într-o clipă simțindu-ne pașii pe drumul firesc al Universului plin de versanții muntoși, de povârnișuri, încercând să aleg măcar o scară rulantă s-ajung mai degrabă la tine, trecând printr-un labirint ascuns de credințe simțite în adâncurile ființei mele, ce nu-și găsește încă adevăratul loc în viață, căutând subtil energiile din univers privind ecranul existenței azi, refugiat în trăirile-mi interioare și reflectând desigur în conștiința-mi atât de sensibilă prevalând, uitând de fantasmele sexualității de parcă aș transfera dintr-o altă existență sentimente diverse, cele de tristețe și de teamă, de iubire și ură, impiedicându-mă să înțeleg, să judec și să cunosc prezentul amintindu-mi ziua când m-am simțit stăpânul universului avându-te lângă mine înălțându-mi simțurile până în cerul îndepărtat, extazul și fericirea fiind în acel moment eterne, apoi într-un moment al vieții cortina pe a cărei fațadă era scris sfârșit a coborât, lăsând o dâră de cenușă și ceață, lucrurile toate rămânând fără puls, culorile devenind inexpresive și fără nuanță, frunzele fără freamătul vântului, florile fără parfum, nemaiștiind decât despre resemnarea de a-mi continua viața, lipsit de afectivitate într-o alternativă tristă, înspăimântat de-a fi dușmanul ei, indiferența dintre noi ajungând mai mare decât distanța dintre Cer și Pământ lăsându-mă să mă-ntreb de-aș găsi ceva care să ne-aducă a doua viață, să te pot însoți până la capăt, să pot anticipa în imaginarul unei plăceri ca fiind posibilă din nou în realitatea de azi, dimensiune umană de fericire așteptată în spatele cortinei despre care am scris, nerăbdător, știind însă că totul a ajuns la limita a tot ce se poate suporta, ce mă-mbracă în culori ale anxietății, dorindu-te și lipsindu-mi, devenind un expert în această artă, poveste platonică nemaiștiind nimic despre tandrețe, valori estetice afective, uitând de visul despre iubire și dorință și de banala atingere privind spre granița dintre suflet și trup, uitând de elemente existențiale obișnuite încercând să descui buncărul plin cu amintirile plăcerilor anterioare, însă rămân pedepsit cu atâtea neajunsuri, amaruri penibile ale condiției mele umane de-a fi pe deasupra muritor, căutând totuși speranța de-a mă face să trăiesc, dorința, plăcerea de-a te avea din nou reînoind imaginar în acest moment din noapte, contractul făcut cu viața făcându-mă să n-am liniște dorindu-mi să scap de suferință și neliniști, să te regăsesc încercând să-mi amintesc jocul dintre tensiune și destindere, simpla atingere a pielii tale, a mâinilor, sărutul pe gât, însă uzura vieților noastre este mare, apărând deziluzia neștiind să iubim depășindu-ne propria noastră persoană, lipsindu-ne curajul de-a ne regăsi în armonie chiar fără acel nimic de cunoscut, de așteptat, degenerând totul doar într-un simț al solidarității conjugale cunoscându-te superficial în aceasta evoluție pământeană și fără limite, dorindu-mi să pot salva iubirea moartă clinic dintre noi, fadă și epuizata din stoc, să gust viața lângă tine, s-adorm în brațele tale și tot acolo să mă trezesc, să-ți fiu din nou complice pe imensul val, răpuși de beatitudine, de liniștea senină a iubirii care m-a părăsit devenind un străin fără tadrețe, singur cu-aceeași secvență matinală, aceeași repetiție a serii și nopții de câțiva ani, de luni până sâmbătă, duminica la fel în aceeași tacere, în doi dar fără tine, într-o sărăcie cumplită a dragostei, într-un abandon al plăcerii fără vreun sens al jocului fericirii, nemaiștiind despre aspirațiile, imaginarul și sensibilitățile tale, nemaiștiind parcă să-ți vorbesc, să te-ascult, să te fac să visezi, să te-nțeleg, fiind un asimetric lipsit de valoare și umilit privind derutat spre dramatismul singurătății măcinat de gândurile unui început ale sfârșitului care mă înspăimântă, pășind doar ca și-o umbră pulverizată a dorinței, îndepărtat defininitiv de tine, nerăbdător însă de-a trăi desfătat așteptând o viață întreagă după fericire aceasta însă lăsând doar pagini albe în urma ei, renunțând la ea ar fi ca și cum aș renunța să fiu om, după spusele filozofului Kant, acuzând soarta pentru vidul din zilele noastre, prăpastia vieții trăită până azi, știind că fericirea e imposibilă și lucrurile frumoase doar încep prin a sfârși atât de repede făcând loc nefericirii, uitând într-un final esența, uitând de mine însumi , lăsând la urmă dorința de-a revedea Paradisul, pe cei pierduți, destinul fericirii fiind acela al unei bucurii eterne iar axistența mea oferă lumii sensul și valoarea vieții mele, inventând ca mulți alții ceva ce mă face să uit cât de iremediabil nefericit sunt, oare e posibil să existe fericire sau e doar refuzul de-a vedea dincolo de vălul tristeții chiar și-atunci când uit de mine, doar amintirea unui nefericit pe nume Iov mă ține treaz spunând ca el...când speram la fericire a apărut nenorocirea, mă așteptam la lumină și-a sosit umbra, consolându-mă cu speranța ce nu m-a părăsit gândind la viață, la tine, cea cu părul răvășit de vânt, ce m-așteaptă imaginar pe pontonul spălat de valuri privind răsăritul și apusul unui soare care te iubește, spunându-ți parcă zi și noapte să-ți trăiești gândirea, iar eu călătorul ce nu mai sunt decât voință și senin acceptând ceea ce nu depinde de mine, frământat de temeri contemplând la fericirea cu tine, departe și dincolo de infinitul universului, crezând bucuros în eternitate luând cu mine amintirea ta , a iubirii de-nceput și mai apoi lipsind cea de azi, e doar o rămășiță, un fel de-aș vrea să fiu fericit și nu stiu cum, visând la ea neștiind desigur cum s-o găsesc, cum s-o trăiesc intrebându-mă dacă sunt îndeajuns de demn așteptând-o, e suficient să fiu, putând astfel să gândesc la tine, să te privesc cum îmbătrânești lângă mine, urmărind fericirea cu mine care nu înseamnă de fapt nimic, prefăcându-ne amândoi cât de fericiți suntem, ca să uităm că nu suntem, eu trăind un pic pentru trecut, mai mult pentru un viitor neștiut, nevăzut, iar prezentul nostru lăsându-l în seama secundelor și-a inimii ce bate acum pentru tine, iubesc apoi mă opresc, am pierdut duelul cu dragostea ce la-nceput era doar ca un cer senin chiar de era furtună iar tu frumoasă ca un vis, știu însă că atunci când te privesc sunt atâtea necunoscute neștiind cât de mare-ți e durerea de aceea mă simt atât de singur, riscând draga mea să mă repet scriind spre final câteva cuvinte din umbra singurătății, umbra mea, de-ai putea privi în adâncul ochilor mei ai vedea golul nemărginit plutind într-un haos al iubirii ce mă-mpresoară, neputându-ți desprinde apoi gândurile despre întunericul de afară unde umbra-mi e liberă într-o liniște tulburătoare, urmărită de-o pasăre mare de noapte, apoi nu se mai mișcă nimic în jurul ei decât apa mării cu albastrul ei și plină de mistere.

Costi Pop

Undeva aproape departe, Grossanktnikolaus, Banat

09 februarie 2022

Sursa foto - Pinterest

Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 28 Jan 2022 21:32:00 +0000

Struguri de catifea,

îmi umplu licoarea

nebăută încă din

cupa ce jumătate-i

plină cu veninul tău,

păstrat în pivniţa

inimii tale reci, ca

sloiuri de gheaţă polară,

nici gând să poţi să o

dezgheţi atât de rece e

şi-atât de-amară,

cruste de mucegai

se-adună peste-a

timpului scurs prin

paharele vieţii murdare,

stropi de dulce-amar

din vinu-ţi nebăut

de-atâta timp

se văd lucind

pe catifeaua strugurie,

a perdelelor vechi

şi-mbâcsite de fum,

iubire şi-ntuneric...

tablouri vechi în care,

burţi imense se văd

ieşind de sub

sacouri strâmte, pătate

cu otrava-ţi de mine

nebăută încă

şi care-aşteaptă-n

cupa ruginită,

femei cu decolteuri

mari şi largi,

privirilor flămânde

ce-aşteaptă un

simplu semn

în colţuri obscure,

se văd râzând şi licărind

la strugurii de catifea,

la catifeaua strugurindă,

având pe mese

cupe ruginite şi pline

pe jumate cu veninul tău,

e-un loc în care m-am

întors şi e ultima oară

când mă aştepţi lugubră,

rece şi întunecată,

doar ceva lumânări arse

pe chipu-ţi mai lasă

o pată de culoare,

decât murdarul uleios

şi uns de chelnerii grăbiţi,

s-aşeze carnea friptă şi

grasă pe bucăţi de lemn

sau chiar direct pe masă,

acum pot să văd

păianjenii imenşi

ţinuţi de tine şi ascunşi

printre cutii cu lucruri fine,

ei sunt nişte

monştrii-acum,

mai liberi ca oricând

sorbind şi ei

din cupe ruginite,

otrava ta care

pe jumătate paharul

mi-a umplut, e-o cupă

ruginită de fapt

ca toate de aici,

mi-e frică s-o privesc,

mi-e teamă s-o ating,

sunt totuşi aici

pentru ultima oară

locului să-i dau viaţă,

fiindu-mi dor de

ochii tăi întunecaţi,

de ale tale buze

arzând ca-n iad,

mi-e dor de isterice

atingeri şi pline de venin

ce inima-mi atins-a

de-atâta timp,

de pivniţa întunecată-n

care mi-ai dat

sărut după sărut,

mi-e dor de chelneri

unsuroşi şi de

priviri ale femeilor cu

decolteuri mari şi largi,

lăsând să iasă afară

ceea ce noi putem

numi plăceri carnale...

sunt în sfârşit aici,

unde n-am vrut

ca să mai fiu,

cu gesturi tremurânde

m-aşez la masa ta

pe care printre cerceii

ieftini, brăţări

roşii-albastre şi

pahare goale, stă

neatinsă încă otrava-mi,

într-o cupă ruginită

şi mă gândesc, of iată,

că dintr-o sorbitură

am băut-o toată,

mi-a fost atât de dor,

acum sunt lângă tine,

am dat viaţă morţii în

pivniţa cu strugurii de

catifea, printre

păianjeni-monştrii, chelneri

burtoşi, femei cu

decolteuri mari, printre

pahare goale unse şi

murdare, printre otrăvuri,

toate ale tale

şi catifeaua strugurindă,

pe care...

ne-am iubit cândva.

Costi Pop

Zipf, Austria

24 decembrie 2013

Aruncând cuvintele în mare

noreply@blogger.com (costi pop) — Tue, 25 Jan 2022 20:34:00 +0000

Să-mi scrii

pe cerul

albastru,

când

sunt plecat

ca acum,

să mă întorc

văzându-l plin

de cuvinte

ale tale, doar

pentru mine,

să le adun apoi

pe toate

la-ntâmplare,

să le iau

pe rând

pe fiecare,

aruncându-le

în mare

să le spele

de vise,

să le urce

pe valuri,

uitându-mă

în zare după

cuvintele tale,

șoptindu-le

apoi să se

întoarcă

la mine, că

m-am întors

și eu

de-acum, după

atâta timp

la tine,

cuvinte

surâzând

lăsatu-le-am

știi bine,

la poarta

cerului albastru

să te întâmpine

și altă dat`,

atunci când

iarăși sunt plecat,

să-mi poți

scrie cuvinte

despre tine,

să le adun apoi

să le iau cu mine

pe drumul

ce nu eu

l-am creat,

așa mi-a fost

că să-l străbat

de-atâta vreme

fără tine,

să-mi scrii, pe

ceru-albastru

dimineața

pe la ora zece,

când visele

demult s-au

reîntors

în noapte,

iar dorul meu

de tine

poate-mi trece,

chiar dacă

mi-aduc aminte

de iubire și

de șoapte,

cuvinte scrise

de tine, altele

decât cele

pe care eu

le-am adunat,

aruncându-le

apoi în mare

la-ntâmplare,

îți voi scrie

pe cerul

plumburiu

și trist ca mine,

singur ca și el,

doar aripi

îl străbat

în zbor, fulger

ce-aduce tunet,

cuvinte, ce pot

să-nsemne

un mister,

scrise

pentru tine,

de mine,

om ce-aduce

ploaia uneori,

stropi ce se

preling pe

buzele-ți ce

dau în clocot

și mă întrebi

apoi, la ce

gândesc...

știi bine

că nu pot

să mă prefac,

mai bine tac,

pot chiar

s-aștept

să-mi scrii

n`apoi, când

cerul meu

s-aduce-n

treaba lui,

haotic,

portret de

metamorfoză,

adunat dintre

cuvintele

din mare,

ocheade

femeilor

absente

pierdute-n

zare,

iertându-mă

c-am fost

mereu așa,

lăsat la poarta

cerului

plumburiu,

anunțând furtuni

de vânt, cu ploi

de apă vie,

păcătosul

fără de cuvinte,

doar cu cele

ale tale, scrise

pe cer albastru,

căutându-mă-n

ceasuri

din noapte

uitând de mine,

găsindu-mă

în amintirea ta.

Costi Pop

Austria,

08 februarie 2017

Dintr-un aproape-albastru

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 06 Jan 2022 19:17:00 +0000

M-am ascuns,

de soare

și de tine,

acum când plouă

îl caut și...

nu te mai găsesc,

că îmi lipsești sau

e neputința mea

să văd în realitate

copleșit de

gânduri, planuri,

lăsând timpul

doar să treacă

crezând că voi reuși

să-ți fiu, doar eu,

azi

m-am uitat

după ieri,

lăsându-mă

chiar s-o ating

și n-am văzut

decât frânturi ce

nu se mai repetă

decât răceala ta,

a vremii de afară

și-a unui pian

dintr-un

aproape-albastru,

ce-mi picură

prin vene

serul iubirii

ținut o vreme-nchis,

ascuns de mine

printre gânduri,

sentimente,

pasiune și emoții

acum, am să tac,

ce credeți că

numai eu

sunt vinovat,

e vântul

ce ploaie a adus

și soarele care

de astăzi s-a ascuns,

pianul dintr-un...

aproape-albastru

care mă face

să iubesc, să uit,

să nu mai văd

ziua de ieri,

doar cea de azi,

iar dacă

Cerul o vrea

și cea de mâine

stăpânind un suflet

de ne-nțeles,

fermecat

de magia ce vine

dinspre tine,

plângând cu picuri

mai mari decât

sunt cei de-acum,

uitându-mă la ei,

că doar tu

nu ești aici

să te iubesc,

să te privesc,

să-mi spui ce vrei,

chiar și minciuni

cum știm noi

să le spunem

câteodat`,

nevinovați

ce se iubesc

fără cuvinte,

pe muzică de-un

aproape-albastru,

trăgând apoi

cortina peste

prezentul nostru

de iubire,

ce-o fi mâine cu el,

că ieri...

a fost dezastru.

Costi Pop

Undeva, aproape-departe

GrosSanktNikolaus, Banat

03 octombrie 2016

Alunecând printre amintiri

noreply@blogger.com (costi pop) — Sat, 25 Dec 2021 23:21:00 +0000

Înșelătoare, o aparență de calm mă cuprinde arătându-se uneori în toată splendoarea ei, stăpânit însă de sentimentul ce mi-a adus intensitate, urmat de nedumerire, contrast opus unei dezamăgiri luând forma singurătății absolute, tulburătoare agonie într-un moment al vârstei neliniștite necuprinsă în descrierea mea, esența fiind tu, eu rămânând doar omul ce vede și aude totul, opacul fiindu-mi atât de familiar încât suferința-mi devenită obișnuință zilnică, tăinuită într-o liniște absurdă, torturantă, toate destul de reale ca să-mi urmez visul, de-a trăi oricum, iar tu dând sens vieții și delirului ce mă cuprinde, acela în care mă văd cu tine mereu, o stare ce duce la disperarea că nu va mai fi nicicând o întoarcere, nemaiputând fi pretutindeni unde-mi doresc acum, ca un exemplu să fiu cu tine chiar și aici, dincolo de ape, unde se înalță munții acoperiți de zăpadă, iar umbrele norilor acoperă albul plouat deunăzi, sigur nu de aceeași nori și unde un alt felinar de noapte s-a aprins, întunericul învăluind până și amintirile ce stau îngrămădite, gata să iasă în aceste momente ale miezului nopții, persistând imaginea soarelui de azi, ce-a reușit să mai topească zăpada de pe creste, de pe firele verzi ale ierbii, zâmbind la gândul că undeva departe ghioceii au răsărit, secundele cotidianului transformând gândurile mele în nisipuri mișcătoare, lăsându-mă dezgolit într-o nuditate psihică profundă, corectându-mi aparențele și căutându-mi drumul spre infinitul iubirii, întrebându-mi rațiunea ce înseamnă să-mi trăiesc prezentul și dacă aș putea cumva să-mi anticip viitorul, dacă pot fi parte din umbrele lăsate de Lună, să te pot contempla în voie sprijinit de ecouri ale tăcerii, menținând aparențele unei fericiri cu sensul unei fidelități dovedite, reapărând mereu suferințele depărtării, regretele transformate în nostalgie făcându-mă vizionarul sentimentelor de iubire ce mă copleșesc, anunțând parcă o renaștere în acest moment al vieții, provocare paradoxală, implicându-te în misterul ce stă ascuns în necunoscut, determinându-mă să accept că într-o bună zi, ne vom pierde dincolo de rațional, într-un invizibil al Universului, nemaiputându-ne defini, mărturisi, pășind haotic printre lumini și umbre, temându-mă că în cea mai apropiată primăvară, voi îmbrățișa din nou singurătatea, atât de insuportabilă și ciudată, jocul haosului dând uneori sens lucrurilor neclare despre mine, făcând uitările să revină zărind cenușa zilelor pierdute în lumina unei flăcări puternice ale pasiunii ce clocotește în mine, înconjurat de neputința de-a te privi, atinge, iubi, pedepsit de propria-mi trăire ce va aduce finalul imprevizibil și malefic, te iubesc oare inconștient, există raționament într-o realitate prefăcută, conjuncția dintre noi putând fi doar un singur gând, redefinind trăirile uitate, resuscitând substanța iubirii ce devenise doar o iluzie, copleșiți, toropiti de euforie, pregătiți să gustăm din nou din meniul plăcerii, irepetabile trăiri, improvizând scena pe care să ne eliberăm emoțiile revederii, dând din nou sens clipelor de viață rămase, a-i surâde vieții prelungind astfel emoțiile renăscute din seninul iubirii ce stă ascuns în ființa și existența noastră pe acest pământ inundat de lumini și umbre, făcându-ne să pătrundem în inimaginabil și iubirea simplă să strălucească, plină de culoare, aidoma florilor de mai, ale prietenului meu Ștefan Luchian, cel sensibil, pătruns de razele unui soare ce da artei sensul total unei transecendente efemere, pătrunsă de ireal, iraționând într-o naturalețe emoționantă, galopul inimilor aducând dorință dintr-un neobișnuit și neașteptat, simțindu-ne Noi, de parcă am fi primii ce descoperă iubirea din Univers, voalată, făcând hazardul să capete sens, deblocat din iluziile deviate de furtunile vieții, riscul de a ne rătăci rămânând însă învăluit în neprevăzut, pândit de inefabilul cuvintelor frumoase de iubire ce ți le pot spune, fără a fi ceva miraculos, misterios, mărturisind c-am fost de-atâtea ori contaminat de iubirea ta nevăzută, încât am devenit imun, căutând un nou răspuns la întrebările ce-mi macină sensul vieții, căutând să spun tot ce n-am putut spune, să pot arăta tot ce-am ținut ascuns, pierzându-mă printre toate cuvintele scrise ici-colo, dezarmat de emoțiile gândurilor ce duc către tine, dorindu-mi ca restul aventurii vieții mele, să-l pot petrece și defini într-un final, cât mai îndepărtat și fără suferință…cu tine, alunecând acum, din nou printre amintiri într-o tăcere absolută, imaginându-mi cum cortina dintre noi se ridică rămânând amândoi pe scena de care vorbisem, cea a vieții, așteptând una din cele mai amețitoare, răvășitoare trăiri, știind-o pasiune, însemnând miracol, mai ales pentru mine, lipsindu-mi atât de mult iubirea ta, timp comprimat între noi, întrebându-mă aievea ce este iubirea, deseori văzând-o la braț cu rațiunea, cunoscând armonia ce ne-ar putea cuprinde dacă n-am mai fi captivii propriei noastre coexistente, dacă ne-am folosi propriile puteri să fim unul pentru celălalt, ținându-ne strânși de șansa de-a trăi cu bune și rele, cu speranțe, planuri, emoții, tristeți, căutându-ne privirile, lăsându-ne sufletele să evadeze trăind laolaltă, amplificând dorința de-a nu mai lasă cortina să cadă între noi, însingurarea să rămână ascunsă, fără să ne mai cuprindă contemplând liniștiți apusul prezentului, ce poate fi unic, motivând existența noastră, oferindu-ne un rest, rămășițele unei vieți ce se-apropie de-o iluzie, o taină ce n-o putem desluși, un mister dincolo de toate secretele vieții, dorind să te cunosc, să mă pot regăsi, să mă cunosc pe mine însumi, să simt cu tine tot ce poate transcede gândirea și toate cuvintele, fie acestea dinăuntrul sau deasupra iluziilor, trăiri ce nu pot lasă locul la nimic, doar iubirii, să ne găsim îmbrățișați găsind esența ființelor raționale, pășind împreună înafara noastră, dincolo de noi ce nu poate fi cuprins de gânduri sau de cuvinte, nereușind să-l înțelegem, să-l atingem, senzualitatea ta pendulând între real și ireal, totul fiind comprimat în mintea mea aducând concepturi despre iubire, șansa de-a înțelege modul în care să-mi trăiesc timpul rămas fără a mai avea vreun refugiu ca până acum în fața singurătății și-a sentimentelor ascunse în cotloanele ei iar noi, iubindu-ne, vom învăța să ne iubim regăsind fundamentul fericirii și nu doar ca spectatori ai iubirii altora, acceptându-i chiar și formă-i abstractă dând astfel sens propriilor noastre vieți, mulțumindu-mă să rămân un diletant generos oferindu-ți cea mai frumoasă pânză a vieții rămasă fără culoare, putând să găsești tot ce e mai potrivit pentru a găsi răspuns la întrebarea pe care am s-o pun și acum…ce este iubirea, această nevoie a mea atât de reală, atât de ireală ca și marea dispărută brusc dincolo de diguri și maluri, de taluzuri și esplanadă, dincolo de portul cândva inundat de aceasta, imaginându-mi doar sunetul sărutului de pe buzele tale, plutiri ce-ar putea aduce la mal corăbii rătăcite, consolat cu iluzia asta uneori crezând că mă afund într-o mocirlă a fericirii fără să împart visurile cu cineva, fără să divulg de câte ori viața-mi a fost bătută de ploi, de câte ori găsit-am minutele-năbușite de căldura trupului tău surprins într-o capcană a destinului căruia am fost nevoit să-i fac față, găsindu-te lângă mine până în zorii tuturor zilelor rămase, considerând că fiind darul cel mai frumos primit din Univers, tu, minunăție a Cerului și-a Pământului, boare nocturnă în arșița nopților de vară, stelele arzând și ele mai tare, umbrele simțindu-se înșelate de iubirea ta pierdută printre enigmele vieții ce se scurge, năpădit de gustul iubirii tale, înfierbântat de orele nopților fără somn petrecute ținându-te aproape de mine, mirosul de iasomie adus de adierile vântului cald luând forma camerei și abisului în care sufletu-mi cuprins de revelație, slobod pe corăbiile nevăzute și bântuite de vânt, măturate de ploi și ape sărate a lacrimilor ce m-au răvășit de atâtea ori, așteptând apele liniștite ale iubirii tale să spele drumul pietruit ce duce spre farul înalt, cu lumina-i puternică, ce călăuzește marinarii în nopțile lăsate de D-zeu, sau de oricine, orice în stare să rânduie credințele noastre care depășesc deseori atotputernicia sentimentelor mele, revelațiilor ce se opresc, lovindu-se de barierele imprevizibilului, făcându-mă să mă simt ca un grănicer la frontiera dintre ceea ce sunt și ce nu sunt, conștient însă nu așa ca ceilalți, de forma realității care nu poate fi alta decât cea pe care o putem controla, reușind să mă încarc cu destulă energie ca să pot dărui din puținul propriei mele existențe, alimentat de forțe ale infinitudinii de dincolo de nori, dincolo de spațiile noastre atemporale, de unicitatea fiecăruia dintre noi, învățând înainte de orice, să iubim, ca să fim iubiți, ura celor mulți denaturând viața, integritatea umană sub toate formele ei și libertatea de a fi, valoare a noastră atât de fragilă, de preț, aflându-ne într-o constantă stare de supraviețuire, puși pe fugă de propriile noastre decizii, făcându-ne mai străini decât ne putem imagina, devenind deseori agresivi, erupția stărilor, simțirilor făcând iubirea să fie călcată în picioare, aruncată aidoma bucăților de stâncă ce se prăvălesc în mare, lăsându-ne pradă atrofiați de moralitate, în cercuri virtuale, sărăcind și mai mult stările noastre emoționale și morale, dincolo de această lume a aparențelor ce poate aduce un dezechilibru, confuzie, îndepărtându-ne de realitatea ajunsă fără sens, iubirea doar, acest cadou al vieții către noi putând să deschidă odăile inimii plină cu sentimente și dorințe, lăsându-mă definit, încercând a fi doar ceea ce sunt, deseori la bifurcații de drumuri, însoțit de suferința ce provoacă durere, aducând haos și îndoieli în Universul meu, iubirea ta făcând să revină totul într-o lumină strălucitoare, străbătut de razele ei, atingându-mi sufletul cu gesturi delicate, inundat apoi de bucuria de a mă simți iubit, plin de nostalgie, tristețea fiind undeva în preajmă, suflet ce freamătă de emoții neputându-mi imagina amplitudinea sensibilității tale, pierzându-mă în privirea ta ce-mi luminează veșnicul gri al vieții, lipsit și dezarmat fiind de clipele suspendate în abis, tulburat de prezența ta, clipele cu tine părând nemărginite, bântuindu-mi deodată destinul întâlnirii cu tine, căutare a mea în întinderile timpului, reguli știute și fără niciun fel de repetiție, totul fiind comprimat și conturat într-un sentiment de iubire profund, ce-mi străbate corpu-mi de-a-ntregul, dând formă tuturor trăirilor mele, în gândurile mele fiind tu, doar tu … alunecând printre amintiri.

Costi Pop
Bonn, Germania
16 februarie 2019

Săptămâna gândurilor mele

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 09 Dec 2021 18:52:00 +0000

Luni, a fost şi-acum o săptămână
și m-am gândit la tine,
e singurul lucru pe care-l
mai ţin minte acum,
marţi, am călătorit
cam aceleaşi treburi le-am făcut
și m-am gândit la tine,
miercuri, ca în celelalte zile
nu am prea reţinut din ce-am făcut,
a trecut oricum şi nici nu vreau
ca să-mi mai amintesc decât,
că m-am gândit la tine,
joi aş fi vrut să uit de mine
cât de obosit am fost însă,
eu tot m-am gândit la tine,
vineri, a trecut la fel cred şi-s sigur,
că iarăşi m-am gândit la tine,
ieri a fost sâmbătă,
din nou pe drum am fost
cu multe treburi, ce unele
nu şi-au avut chiar niciun rost
doar asta a contat,
că m-am gândit la tine,
azi e duminică şi orice-aş fi făcut,
lucruri pe care încă nu le-am uitat,
n-a fost o clipă-n care
să nu mă fi gândit la tine,
ce va fi mâine nu ştiu
chiar dacă aş vrea,
știu doar atât că este luni şi
orice s-ar întâmpla,
dacă voi mai exista,
sigur mă voi gândi la tine.

Innerlohen, Austria
23 februarie 2014
Costi Pop

Brotherhood of Man - Save Your Kisses for Me (1976)

Paznicul nocturn

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 26 Nov 2021 17:34:00 +0000

Voi fi santinela ta

în întuneric, să-ți

păzesc somnul

tulburat uneori

de vise, nu vreau

să știu de-am fost

vreodat` în vreunul

din ele să te apăr,

de răceala picăturilor

de ploaie ce cad în

noaptea ce frământă

sufletele în toate

părțile și le agită

precum valurile,

ce-mi amintesc

din nou de tine,

de jocul iubirii

amețitor și nebun

făcându-mă să

oftez, revenindu-mi

văzând niște umbre

negre, ce se mișcă

în noapte, ajungând

la mine întrerupte

de vântul ce fluieră

printre copacii muți

și adormiți,

tăcerea mea-i

acoperită de ploaie

și sunete diferite...

ce-aș mai vrea

să fiu lângă tine,

sunt aici însă,

ascultând muzica

tristă a ploii,

cu mâinile

prinse strâns de

amintirile cu tine,

pierzându-se încet

spulberate parcă

de vânt, în hăul

adânc al

întunericului așternut

peste noi și peste

umbrele ascunse,

în preajma mea,

aproape de tine,

dându-mi fiori de

groază ce se mișcă

tăcut în sufletul meu,

care n-are teamă

ca și mine, suntem

același aluat

uneori nedospit,

uitându-ne împreună

după minutele ce

se scurg ca apa de

ploaie peste fruntea

mea acoperită cu o

pelerină veche, găsită

pe puntea goală,

părăsită parcă de

marinarii istoviți,

știind că-i pot găsi-n

apropiere, cu capul

rezemat de mesele

murdare, pline de

sticle și pahare goale,

adormiți cu gând acasă

sau doar la ea, ridicați

de chelnerii grăbiți

s-adune totul după

acești istoviți, iar eu,

santinela ta din întuneric,

ca și o picătură de apă

într-un infinit, un azilant

ce poartă cu el,

pasiunea pentru tine,

exilatul nocturn

înfășurat în mantaua

de ploaie, atent

la umbre negre

ce șușotesc întretăiat

în abisul nopții, cu

cerul străbătut de nori

grăbiți, alungați de

vântul rece pentru

începutul de septembrie,

umbrele apropiindu-se,

gândindu-mă că vor

ca să pătrundă înăuntru,

ajungând înaintea lor,

sunt doar o santinelă

a întunericului, a ta,

ca să-ți păzesc somnul

uneori toropit de vise,

în care aș putea fi și eu...

deodată, răsar lumini

pe cer, ploaia a-ncetat,

umbrele negre

pierzându-se în zare

speriate de mine, sau

de ele, ce-apar din ce

în ce mai multe sclipind

deasupra mea, vântul

potolit se odihnește și el

după ce-a ascuns verdele

închis a copacilor de

lângă mine, ce parcă vor

să depice norii deasupra

casei tale, bântuită nopțile

de umbre negre ce

șușotesc nedeslușit

infiorându-te, decor

teatral sinistru, pânze

pictate de femei, tablou

schimbat ca prin farmec,

fără costume, noaptea

ascunzându-le goliciunea,

făcându-i fericiți ca pe

actorii ce-așteaptă

să fie aplaudați, umbrele

negre apărând mereu

fără să știi de unde,

însă acolo voi fi și eu,

santinela ta din întuneric,

ascunsă-n adâncul

sufletului tău,

păzitorul cu

pelerină de ploaie

lungă până la pământ,

scăldat de picurii

de ploaie,

câteodată mari ca și

cireșele de vară, nebun

după tine, cu mintea

aprinsă, planton în fața

unor umbre negre

ce se pierd mereu

în zare, când ploaia stă

și vântul nu mai bate,

deslușind atât de bine

acum, conturul tău

rămânând așa, pierdut

ca o jucărie ce-așteaptă

fiorii dulci trimiși de tine

ce licăre în asfințit,

lăsând la final

un plâns îndepărtat,

noaptea a trecut

și santinela a plecat

odată cu ploaia,

ce s-a prelins

pe zidurile

casei tale ca un ecou,

stârnit mereu,

anunțând-o

că-i vremea

ca să stea de pază,

umbre negre ce

șușotesc întretăiat

în abisul nopții

pierzându-se

în depărtare,

vor veni,

vor pleca, așa

cum fac și eu

în viața ta.

Costi Pop

Undeva departe, Austria

03 septembrie 2017

Viața-mi, ca o corabie

noreply@blogger.com (costi pop) — Tue, 09 Nov 2021 22:05:00 +0000

Întunericul nopții, își unduie șoaptele de iubire, așa cum timpul a rostogolit stâncile fărmate în mare, arcuindu-și aripile, prelungind seninul așternut peste noi găsindu-ne îmbrățișați, gândul meu, rătăcind preț de câteva clipe deasupra mării, căutându-mi alinare apoi în ochii tăi plini de bunătate, căutând mai departe taina sufletului tău, iubindu-te, eu însumi fiind o enigmă, dragostea mea transcede gândirea, sindromul iubirii ești tu, cea care mă poate scoate din singurătatea umană, acolo unde te caut încă la poarta materiei, întâlnind spiritul, dorința de a renaște, te pot iubi așa cum iubesc ziua și noaptea, pământul ce-așteaptă ploaia, întunericul ce se pierde în lumină, oferindu-ți căldura mea, stând de veghe la poarta iubirii tale, eu, veșnicul plin de speranță și totuși dezamăgit, nebunul ce te iubește, suferind de iluzia, că totul e zadarnic, urmând povestea mai departe, făcând inima-mi să surâdă zi de zi, știind că cineva mă așteaptă mereu, luând cu mine jumătăți de timp punându-le deoparte, găsind ascunzătoarea perfectă, omul ce fură timpul, cel care te iubește și nu știe cum s-o facă, nu spun nimic, norii se miră și ei, libertatea mea de a visa despre mare și furtunile ei, în stare să rupă încuietorile ce-au ferecat intrarea în sufletul meu dând năvală, inundând amintirile, "totul curge, nimic nu rămâne neschimbat", Heracles trecând prin mintea mea acum, lăsându-și câteva cuvinte, totul curge acum sau peste câțiva ani, Neființa va fi stăpână și cât de ușor lacrimile iasă, înduioșat de sentimentul către tine ce mă ține parcă de mână, ești doar tu, față de care nu mai am timp să greșesc, m-aș cufunda în lectura vieții tale însă, n-o cunosc pe-a mea, plutesc cu gând la tine, iubirea-mi nefericită mă face neîmplinit, adolescent naiv, neinteresat de timpul nimănui, doar de-al tău, obsesia mea de-o viață, soarele își lasă dârele pe masa unde scriu, e decembre`și sărbătoare, aerul de-afară fiind legănat de pale de vânt, viața ce nu poate fi un infinit, dorința mea de-a rămâne cu tine, venind pe lume odată cu mine, realitate a existenței mele, te vreau în ea, iluzia zilei de ieri, te vreau și mâine întrebându-mă dacă acum ești a mea, sperând să n-ajung Uitarea, altă durere a Universului, pasiunea pentru tine rămânând oarbă iar eu debusolat, judecând după poftele inimii mele, corupt de slăbiciunea de-a te iubi, sentiment lipit de adevăr, e fericirea mea, viața, corabia-mi cu pânze umflată de vânt, navigând spre destinul care ești TU !

Costi Pop

26.12.2017

Undeva departe, Großsanktnikolaus, Banat

SIMFONIA VIEȚII (25)

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 16 Oct 2020 22:07:00 +0000

Dragii mei, eu sunt relativ bine, după multe evenimente legate de această pandemie...din care am ieșit cumva, fără să am simtome grave, uff ce situații complicate ! Mă bucur să știu că unii din voi reveniți aici când vă este dor de blog, mă rog, am vrut să cred că așa e, însă știu cum stau treburile astea, totul e virtual și viața se scurge oriunde am fi și de aceea vă doresc cu respect și drag de voi, sănătate și bucurii în viața voastră ! Citiți de vreți ultima proză scurtă, mulțumindu-vă!

Labirinte întortocheate ale vieții mele sunt deschise, unele-s inundate în lacrimi voluptoase ale unui destin ireversibil ce nu pare a fi deloc o iluzie, ar putea fi despre frumusețe, adevăr, o împlinire a existenței mele, un sens responsabil găsit în aceasta căutându-mi resturile vieții ascunse într-un fel de filozofie proprie, undeva departe, de unde-am revenit mereu însoțit deseori de apusuri de soare și de răsărituri memorabile, energia-mi zilnică ce-mi vindecă sufletul și-mi reamenajează confortul psihic amăgit de regrete, uneori sunt furios pe mine, alteori indiferența ce stă comodă pe una din fețele monedei își arată valența și intensitatea așteptând ca cenușiul zorilor să-mi acopere sufletul apoi gândurile-mi îmbrăcate în cele mai simple forme, așează în mintea mea întrebări, de ce a trăi înseamnă a suferi, de ce mă îndepărtez de sensul vieții pe care nu am reușit să-l cunosc al iubirii, lacrimile inundând propriu-mi răspuns despre adevărul izgonit din mine, încercând să transced prin criza ce mă stăpânește de parcă n-aș exista, alchimia sufletului deschizându-mi orizontul către propria-mi individualitate și trăire, enigme cu și fără conținut pregătite să încheie cu mine afaceri ale destinului meu, ale unei libertăți dobândite târziu, așezându-mă firesc între viață și spirit, bine și rău, încercând să pătrund sensul, esența a ce sunt și-aceea ce nu sunt urcând treptele vieții cizelate de pașii mei printre atâția, străbătuți de lumea din juru-mi, spălate de picuri ale ploilor nemăsurate, destule să inunde durerile ce mi-au tulburat existența atenuate de arta ce mi-a urmat pașii, m-a cuprins în brațe acceptându-mă, fermecat de jocul în care am rămas urmând drumul unei moralități simple și liberale, pândit de himerele iubirii, fără regrete, căutând respirația fiecărei zile spunându-ți de-atâtea ori te iubesc fără să m-auzi, căutând viața printre rămășițele ei neavând nimic de pierdut decât poate, propria-mi filozofie despre iubirea către tine murind apoi singur de-atâta așteptare odată cu toate cuvintele ce m-au însoțit, căutându-le agitat mai înainte prin mare și râuri de munte, printre firicelele de nisip spălat de ape și ploi de vară, dogorit de Soarele ce mi-a încălzit destinul și de care vom uita în curând, crezând că vom putea lua cu noi măcar din amintiri și de ce nu din regrete întrebându-ne dacă vom putea până atunci să ne vedem în prag de ușă zâmbind, în diverse metamorfoze ca doi oameni ce s-au iubit cândva într-un orizont nevăzut al gândirii noastre, întrebând marea în străfunduri, de ce fericirea e legată de suferință ieșind la suprafață efemerul mizeriei lumii lovind inima umanității, întorcăndu-mă din partea cealaltă a binelui forța-mi interioară luând o formă ușor primitivă, fără logică, ieșind parcă dintr-un sac cu iluzii aruncat de Platon în care, recunosc că la rându-mi m-am uitat în el, avându-l în preajmă desigur imaginar pe doctorul Freud care încerca să modifice realitatea pentru a nu știu cât-a oară, dealtfel și voi știți că " ceea ce este adevărat la Freud nu e ceva nou, iar ceea ce este nou nu este adevărat ", însă mă veți crede dacă afirm despre suflet că e același veșnic, divin, nemuritor, indisolubil și simplu, păstrând în acesta demnitatea-i ce mă duce deseori la esență știind că prin el voi ajunge nemuritor, fără nicio temere, fără gândire, într-o deșertăciune creată de propria-mi existență ce s-a arătat de cele mai multe ori a fi la granița unei lumi apropiate mizere ce mi-a adus atâta nefericire, agățându-mă de multă vreme de acest "Cogito Ergo Sum "-ul lui Descartes, acest "Cuget deci exist ", însă nu mă îndoiesc de existența propriului meu corp care tresare gândind la tine, rătăcind într-o realitate ciudată ce se confundă și se-afundă-n întunecimi în care nu poți pătrunde, care emană dezordine, nefericirea făcând intelectu-mi să delireze pornind pasiuni dintr-un raționament sălbatic, revelație a mea ca om, ce nu-ți poate desluși misterele, singur fără tine nefiind nimic, venindu-mi în minte acum cuvintele lui Karl Jaspers fără ca să-l pot gândi, fără să pot da sens vieților noastre în adâncul sublim al inimilor conturându-se un fel de iubire inexprimabilă reușind să-mi pierd rațiunea, văzând parcă Soarele ofilit după această vară isterică, dogoritoare care-a uscat totul, răcoarea începutului de octombrie simțindu-se, ploile și furtunile începând de ieri și care nu-mi pot alunga gândul către tine, întipărită în memoria imaginației, a zilei de azi, în viitor, în toate amintirile și dezarmat în fața acestei noi boli ale Terrei pe care mă chinui s-o port și s-o ignor invocând focul eternității, îndepărtarea de tine aducând neliniște la ușa vieții mele triste, nerenunțând la speranțe însă, privind la culorile ei pale cum se revigorează, amestec al pasiunii și esenței sentimentelor care ar putea renaște pentru că ești plină de farmec, aidoma ploii care-mi inundă orașul îndoliat de alegerile recente întrebându-mă dacă ar fi posibil să purtăm voaluri sinistre fiindu-ne și mai greu să recitim legătura noastră, știind amândoi că putem fi stăpâni pe ceea ce gândim, niciodată însă pe ceea ce simțim draga mea, ce mult aș da ca totul să vibreze în mine să pot da un farmec special Universului, afișându-mi pasiunea către tine chiar dacă obișnuința de-alungul timpului ne-a alterat dorințele făcându-ne să ratăm din nou întâlnirea cu fericirea și-așa efemeră, privind-o acuma la ora asta ce-i lipsită de lumină, e-un târziu aproape de miezul nopții, aceeași "Improvizație" a lui Ólafur Arnalds de-o vreme, de care nu mă satur, iluzii împrăștiate parcă de propria-mi umbră încărcând să te uit fie și imaginar, virtual nereușind decât să te doresc și mai mult, fără tine Universul s-ar prăbuși în haos, în sufletul lui amețitor m-aș lăsa dus în vâltoarea lui să mă înec cu licorile uitării, să mă înec printre sunetele melodiei "Alone Together" a lui Chet Baker, fără să-mi pierd raționamentul de-a umple minutele în ceasuri libere, ducându-mi gândurile ca niște stafii în preajma lui Bach ce-mi transcede adâncul inimii și-a lui Shakespeare, a lui Brâncuși, sculptorul timpului și-n odaia cu picturi a lui Grigorescu chiar dacă aș rămâne incapabil să-mi exprim mai apoi gândurile paralizate în ceața mintală, unde imaginea ta mă ține captiv într-o stare metafizică de un întuneric abstract, pierzându-mă încet printre sunete, în armonia Lumii mari și rele pe cerul căreia mereu sunt sclipiri albastre, cenușii cu sclipiri de mercur, imaginându-mi că pășim amândoi într-un decor sublim și tăcut ca doi romantici, împărțindu-ne o insulă pustie a iubirii doar pentru noi, trăind încă o dramă a relației noastre ce se stinge sau e mai bine să ne strigăm în ajutor simțurile și inteligența iar când tristețea va dispărea, ne vom căuta din nou, vom lupta oarecum din puterile noastre să ne regăsim sentimentele la ușă mereu și să ne recunoască alegându-ne culorile vieții din acel moment, aranjând lucrurile așa cum credem de cuviință plini de energie și forță, conștienți că putem ține piept lumii din exteriorul nostru ce încearcă să ne împiedice a ne iubi, provocând uneori răni chiar în ascunzișurile secrete ale vieții noastre intime, doi muritori supuși schimbărilor asumându-ne responsabilitatea de-a ne respecta îmbrăcându-ne atenți vorbele în cuvinte, dând sens evadării acestora în infinitul orizonturilor Universului cunoscut înțelegându-ți vorbele, zâmbetele, dorințele și privirea, durerile, acțiunile, fiind atent mergând mai departe în tăcere chiar dacă noi am învățat să ne negăm, chiar dacă am învățat să ne ascundem unul de celălalt sau poate ne aflăm la limita acelui univers necunoscut și plutim în derivă acceptându-ne soarta căutând sprijin în aventura vieților noastre, eu și tu deveniți banali într-o ecuație ce se degradează, cu un miez al iubirii gol cu-atât de multă tăcere între noi încât nu mai simțim nicio dorință, fără nici un dar din adâncurile neprețuitului căutându-ți privirea fără de care nu pot trăi mai bine, dorințele noastre fiind apoi dincolo de răspunsuri căutând negarea, predându-ne iubirilor ce ne pândesc dăruindu-ne lor în pragul unei noi toamne din viața noastră, făcându-mi curajul de-ați spune cât de mult te-am iubit ca și-acum, să ne reluăm drumul devenit noroios, să ne putem spune ceea ce fie am uitat fie n-am știut cum, tăcerile nesfârșite punând stăpânire pe spațiul iubirii noastre găsindu-mă alergând spre tine să-ți pot oferi și să găsesc puterea ei de-a te face să mă iubești.

Costi Pop

Undeva departe

07 Octombrie 2020

Câteva poze recente, de pe cerul văzut din curtea casei mele.

SIMFONIA VIEȚII (24)

noreply@blogger.com (costi pop) — Wed, 06 Nov 2019 22:54:00 +0000

Aștept să te cuprind în brațe pe după coapse ezitând, am timp însă, neștiind cât, oricum totul e doar virtual, sigur cu putință, imaginația reluându-și preocupările scotocind prin realitate, imprimând puțin din materia minții, deschizând mereu ușa Chakrei dincolo de durere, boală, de suferința din preajma-mi, luând din bunătate oferind inimii, din iubire pentru sufletele noastre, invitând politicos înțelepciunea să mă însoțească într-o tăcere cuprinsă de energia ce vine de la tine, nuanțând metafora unei iubiri rămase încă, dând sens vieții mele cu tine, regăsind bucuria ascunsă undeva poate în spatele disperării, a viselor și emoțiilor tulburi preferând iubirea dincoace de întuneric, luminată de zâmbetul tău profitând de tăcerea miezului de noapte ce m-a surprins scriind, privind prin ușa de dincolo de durere și suferință ascultând vântul pornit în rafale, imaginându-mi frunzele moarte purtate de acesta, stelele nevăzute de norii ce-aleargă nebuni deasupra mea, cufundat într-o tăcere a Nocturnii Op.9. Nr.2, e-a lui Chopin ce-mi accelerează respirația, purtat din reflex înspre gândurile tale fiindu-mi teamă c-ai să închizi totul cu strălucirea-ți delicată din juru-ți, însă iubirea ta metamorfozată m-a-ndemnat să mă definesc cine sunt, înainte ca visele să-ți inunde emoțiile ce stau la coadă să contemple inocente călătoriile gândurilor mele ce transpun în imagini virtuale și vise nevisate, găsind regia pentru un spectacol ce ne poartă dincolo de noi într-un mod seducător și misterios, energia iubirii vibrând ascuns în mine, în tine si în spiritul nostru hoinar prin timpul nemilos, într-un spațiu deloc restrâns în care am adunat toate visurile uitate și memorate, libere ca și dragostea noastră uneori o metaforă având mereu la-ndemână un răspuns, simțind cu fiecare părticică din noi, pregătiți pentru o nouă problemă a vieții, lăsându-ne intelectul să se deschidă căutând îndeaproape, intuind dincolo de granițele cunoașterii imaginându-mi cum pot jongla cu prezentul pe jumătate trist, imagine care generează stări lipsite de idealuri, de sensuri, forme, argumente, știind însă cum să-mi apăr libertatea sufletească oferindu-i un ton romantic, propriu esenței firii mele, slobodă ca un fluviu revărsat, trecând deasupra lui ca umbrele verilor ce s-au scurs, ca a norilor văzuți azi pe cerul frământat de vânt, gândind la tine în fiecare zi ieșită din noapte, în fiecare noapte ivită din zi, e o realitate pură, o călătorie a mea spre tine uneori inconștient, neînțelegând într-atât sensul iubirii, rămânând în mod paradoxal atras, magnetizat, fascinat de tine, într-o continuă efemeritate, privind în treacăt spre abisul necunoscut al sufletului, căutând o etichetă pe care să scriu te iubesc, susținut de-un amestec gri melancolic gândindu-mă patetic, la cât de împreună suntem și în același timp cât de departe, la limita tristeții, ale șanțurilor săpate de vremurile trecute și zbuciumate, alinate de soarele primăverilor și cel dogoritor al verilor petrecute incredibil cu tine și singur, mai mult de unul singur ca acum, e-un fel de vară târzie ce s-a scurs în Universul cosmologic, iubirea noastră inomogenă îndreptându-se către un alt orizont, altul decât cel văzut cu Soarele răsărind și-apunând într-un târziu, e cel care-nghițit va fi, apoi va dispare într-o fracțiune nedefinită, însă eu pot vedea scenariul printr-o ipoteză simplă, experimentul iubirii cu tine fiindu-mi deajuns să-l confirm lăsându-mi sentimentele să țâșnească irevesibil spre unde ești, cu iubirea parte a teoriei mele înlocuindu-mi mereu ipotezele fără legături, lăsându-le în spațiul dintre noi, non-spațiu linear, limitând timpul din viețile noastre cu amprente filozofice în poezie, artă, e după cel al efemeridelor, entropia dragostei noastre devenind neuniformă, iar sufletele încolăcite de multă vreme încearcă să evadeze nemaiprivindu-se în ochi căutând fiecare un loc, al meu visează la esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, alunecând pe portative ireale, așezat pe-un contrabas imens plutind în derivă pe mare, căutând parcă urme de viață ce pesemne mă ocolesc, lăsându-mă pradă unor iluzii neputând lăsa nici măcar vreo amprentă pe întinsul apelor, rămânând același ciudat, imprevizibil, omul de moment ce urăște timpul care-i așa de scurt și știe să planeze într-un zbor în care viețile noastre sunt purtate odată cu el, priviți de neviață cu intensitate, hrănindu-se chiar și cu gândul că-i vom pica în plasa-i pregătită și plină în fiecare clipă, refuzând să accept că-i voi fi cândva o victimă, una ce iubește azi, una ce spune că-i nebun după tine și sufletul tău putând rămâne încolăcit până în marele târziu, evitând să mă gândesc la partea tristă a singurătății, cea fără tine, fiindu-mi uneori bine și lângă aceea cu tine, e altfel, există un întreg divizat în mai multe intreguri, pline cu goluri ale tristeții iar noi ușor îmbătrâniți începem a semăna cu doi nepăsători, care-și văd fiecare de viețile lor, într-un ritm ce nu se pare a fi unul atât de armonios decât privit prin prisma atâtor ani petrecuți împreună, soartă căreia nu i-am putut sta în cale decât prin greșeli și mai apoi regrete, între noi nefiind decât tăcere și teamă, când și ce va fi, subtilitatea momentelor ce vor urma rămânând un mister, un vis despre mâine că va fi o nouă zi într-o lume inertă, condusă de unele minți bolnave, lipsite de simplitate și inteligență, privindu-ne pe toți ca pe niște animale triste ce-au urmat cursuri de domesticire, ascunși parcă în spatele unor palanturi de lemn, scândurile acestora având locuri prin care să ne privească, imuni la cerințele simple ale vieților noastre, ca niște stăpâni ai întregului Univers, ascultându-ne într-o liniște absurdă a timpului, stelele privindu-ne de sus în jos, eu privindu-te de jos în sus, coborându-mi privirea peste toate formele ce ochi-mi le pot contura, modelând mai târziu tot ce-mi este dat să văd încercând să cred că avem polii diferiți măcar în ultimul ceas, fragilitatea unui singur echilibru pe care-l știu este atât de instabilă înțelegând că nu mai sunt demult acel corespondent, sunt doar un om ce diluează magnetismul ce rămăsese în timp, e ca și cum n-aș mai fi sau nu mai reflect nimic, fără impulsuri, fără hocus-pocus, nicio reverie sau vis, nefiindu-mi teamă însă de singurătate și nici de umbre, chiar dacă de umbra-mi m-am speriat într-o seară, așezându-se brusc în spatele meu spunându-mi...fără tine eu nu mă simt fericită, mă simt singură, apoi îmi spune după câteva clipe că am uitat de ea, da, am stricat totul îi răspund, până și-o imagine a umbrei din iubire, frustrat de lipsa de energie și de capacitatea ce mă învăluie, tu nereușind să mă vezi în același sens întâlnindu-mă, văzând doar o imagine ce ți-ai format-o despre mine după toate cele trecute, după toate cele prezente, parcă m-aș învârti în același sens giratoriu, spunându-mi să merg mai departe amăgindu-mă într-un cerc, bucurându-mă în același timp că am ieșit din el pe un nou drum, să-ți pot oferi ceva fără s-aștept nimic în schimb, cu inima-mi deschisă, esența filozofiei mele, încărcat cu gânduri frumoase, lăsându-mi întunericul propriu închis dincolo de bine, dincolo de ce-i rău, de neadevăr și profunzime, dincoace de incertitudini și egoism, dincolo de toate prejudecățile și iluziile unei vieți ce înseamnă tot și nimic, găsind în cea mai mare indiferență găsită la mine, armonia într-o formă a speranței nebunești râvnind cu subtilitate la tine, din adevăr țâșnind voința de-a trăi modelând viața cu ființa ta, extaziat de-acest gând mă văd sărutându-te, urcat pe-o scară ce duce la D-zeu, semănând cu cea care duce la existență, revelație transparentă fără gânduri ascunse, folosindu-mi forma asta de umor filozofic asortat cu toate stările prin care pot trece, singur într-o noapte ca aceasta de luni spre marți, așteptând ora târzie pentru odihna dinaintea unei alte dimineți din nou fără tine, ce se-adaugă la a nu știu cât-a suferință lângă toate celelalte trecute, desigur fără s-aștept vreo compătimire, poate din cauza unei onestități mai rafinate, într-o lume românească perfidă, o parte a falsității lumii, privită prin ochii și simțurile celor care n-au făcut, n-au știut și n-au dorit să-și recunoască adevăratele fețe, arătându-le mereu pe cele false, amăgitoare, caricaturi triste ce s-au perindat în jurul vieților noastre preț de aproape treizeci de ani, de parcă ar fi fost doar o ficțiune, o iluzie ce-a dat o formă oarecare vieții care și-a găsit locul, mai mult prin unghere, mizeria acestor superficiali și nereușita lor făcând ca minciuna și felul lor corupt de-a fi, să ne arate adevărul așezat cu capul în jos, altă poveste fiind asta, una de la capătul celălalt al realității, constrânși să-i acceptăm pe-acești mizerabili cu suflete de fațadă ce stau mereu ascunși după propriul deget, iar eu acum, strecurat după clipele miezului nopții îmi spun din nou că ești Adevărul pentru care am să mă-ntorc din drumul spre Neadevăr, o fac iluzoriu pictându-mi gândurile pe pânze de in, reușind cu ajutorul tău să-mi deslușesc esențele adunate de prin abisurile psihologice ale subconștientului fugar, în căutarea unui moment pierdut al timpului asimetric, fără să mă gândesc la vreo comedie umană, la Balzac, fără să-mi imaginez că măștile devin chipuri și fără să mă gândesc la Fleubert ca la o secundă a trăirii într-o singură existență a timpului, în care te-am așezat, într-un spațiu deschis, alb, ce reflectă gândirea noastră, iubirea vitală văzută într-o limpezime a conștiintei fixate în viața reală, armonie pură, revelație într-un Univers fragmentat, cu lucruri mărunte ale lumii fără să mai măsor distanțele dintre noi, fericit că vine dimineața lăsând suferințele în noapte încercând să-mi aduc aminte de vreun sărut al tău, care să-mi fi rămas fierbinte pe buze însă nimic, uitând de el și de propria-mi conștiință căutând prin crezurile pe care le-am știut prăpădite, adunându-le într-un singur loc din univers, plângând apoi din profunzimea-mi de căutător al drumului spre fericire și adevăratei mele identități spirituale, îmbarcat în călătoria vieții ca și voi, eu cu ea și singur, voi cu cine, n-am de unde ști, însă vibrația din voi, știind că veți citi aici, mă face bucuros, unde vibrând ale prieteniei virtuale simple revărsându-se peste toate cuvintele de aici, chestiuni neînsemnate ale vieții veți spune, minutele trecând zăbovind pe ici-colo, unii veți fi plictisiți, alții într-un fel sau altul iritați de același stil pe care nu-l voi schimba, dezamăgindu-vă, același scenariu în care, de data asta, acum, v-am implicat și pe voi dragii mei, făcându-vă să zâmbiți, scenariul meu e doar imaginație, ficțiune, profunzimea unei gândiri aparte, dacă ați găsit aici o exprimare a emoțiilor unora dintre voi, mă simt mai bucuros, legătură a vieții mele cu a voastră, eu însă continuând să rătăcesc într-o lume a uitării, vâslind mereu într-o direcție sau alta, vântul conștiintei ajutându-mă de fiecare dată să ajung la mal, pe ponton, pe Esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, privind norii nostalgici ce trec zi de zi purtați de vânturi spre tărâmuri calde sau reci, uitând amintiri, așteptând mereu Primăvara ce ne poartă cu ea speranțele, voințele și binecuvâtările potrivite pentru fiecare dintre noi, rămânând puternici și încrezători că toate clipele ce vor trece până atunci, le vom primi în viețile noastre ca niște picături de bunătate și spiritualitate, iubirea mea căutând-o...și găsind-o, dincolo de bine!

Undeva departe

22 octombrie 2019
Bonn

Pozele sunt facute de mine, din bucataria casei unde-mi duc zilele...

SIMFONIA VIEȚII (23)

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 04 Oct 2019 23:08:00 +0000

Și cerul plânge, uneori liniștit alteori supărat, așa cum fac eu, tăcând printre cuvinte, imaginându-mi cum ar fi să-l ating, să-i simt abisul Universului rămânând în penumbra camerei în care nu mai e nimeni, e însă plină de gânduri, unele stau lângă fereastră privind culorile dimineților, clarul zilelor din amiază sau gri-albastrul cerului luminat de soarele roșu portocaliu, apusul acestuia făcându-mă să-mi adun tristețile de ici-colo, așezate pe gândul despre apusul meu știind că nu va avea niciun contrast, niciun context, poate fi unul dramatic învăluit în ceața imaginară a nemuririi cu reflexii uimitoare ale Soarelui, raze purtate în toate colțurile camerei de suflete ce mi-au dat viață, ce-au trăit alături de mine și au privit în intensitatea ei, auzindu-se apoi doar bătăile orologiilor și-a clopotelor, alte gânduri stau pe pat așteptându-te să ne privim, zâmbetele noastre dezvăluind c-ar putea urma minute către Paradis, sunt însă neclintit putând sta cufundat în celelalte gânduri ale lumii care-mi aparține, ce parcă le-aud, intrând din nou în tunelul timpului lăsându-mă pradă emoțiilor ca un ultim și cel mai de seamă romantic, chiar dacă afară norii stau să iasă din Cer, trecut fiind de miezul nopții, întrebându-mă dacă programările furtunilor au vreo legătură cu serviciul meteo ce se află la doar câțiva pași de mine, unde o duduie frumoasă își plimbă mereu câinii albi și ciobănești lăsând în urma ei un parfum necunoscut și intens, amestecul de orhidee, violete trandafiri și mosc rămânând în aer, împrăștiat doar de vântul de la miazăzi cel care-mi pălește în față de fiecare dată când privesc spre nicăieri în zare, temându-mă că n-am să te mai pot vedea nici să-ți ating pielea translucidă luând în calcul c-o să-mi pierd pentru un timp sufletul, pe care-l simt că vrea să alunece așa ca mâinile frumoasei pianiste Hélène Grimaud, deasupra clapelor de pian, punând însă lacăt pe zâmbetul ce vrea să se afișeze în colțul buzelor, privind în gol simțindu-l de marmură în penumbra camerei plină de gânduri, unele așezându-se cu mine, altele bâjbâie agitate fiind atât de fragile încât le simt paloarea fără să le pot privi, de unele-s îndrăgostit, altele mă întristează, câteva vor să-mi ghicească trăsăturile feței cu tentaculele imaginare jurându-mi eternitate și chichotind se pierd privind mai departe din umbrele ce mă cuprind și pe mine, învăluit așa, îmi trec prin minte gările fugare pe unde-am umblat, mirosul rânced al vagoanelor de tren, poveștile de-acum triste de dragoste demult apuse, străfulgerat acum doar de rămășițele unei iubiri trecute prin vremuri, imaginația-mi trecând peste gânduri aidoma instinctelor infailibile ale femeilor simțindu-mă ca un dezertor dintr-o lume fictivă evadând mereu din visele despre tine, învăluită fiind într-o lumină ca cea a farului din Alexandria, mâzgălind la fel de imaginar portretul fin al tău întrebându-mă dacă există un D-zeu, dacă mă va primi la El, de-mi va răspunde la câteva întrebări chiar dacă voi păși în lumea muțeniei sau mă va numi nemuritor, privind rănit în tăcere, pe cei duși, pășind în vise pe străduțele de piatră din preajma Nôtre Dame cu doar un singur gând în minte, tu, cu-ale tale pagini din viață trăite, unele abandonate prin umbrele vânturilor ce aduc fiori ce se strâng mereu în jurul inimii, atentă la farmecele tale fatale, trucuri ce îmi răvășesc memoria uitând de mine scrutând întunericul impenetrabil ce-mi tulbură întotdeauna somnul, vlăguit de imaginația nesfârșită cu tine, ferindu-mi privirile care încearcă să-ți deslușească formele-ți voluptoase pe care le-ascunzi, lăsându-mi umbra călătoare să te cuprindă toată dezvăluindu-mi astfel moralitatea pândind la poarta Universului fiind sigur că nimic nu e pierdut și te voi putea iubi din nou, gândindu-mă într-un fel melodramatic de-am să reușesc măcar să te pot îmbrățișa într-o tăcere absurdă, altă rațiune de-a trăi sperând la tine, mirajul ce-l am în vene, purtând cu mine dulceața buzelor tale, stăruind mereu iluzia unei iubiri ce-am avut-o întotdeauna cu mine și n-am știut unde poate sta ascunsă, evadând, sărind peste zidurile create de D-zeu și puse înadins înaintea mea, a visurilor mele abstractizate de rețetele de iubire imaginative, privindu-te în toate formele metafizice ale unei candori abstracte, exasperat de condiția mea umană și degradarea ei cu fiecare zi ce trece, codificându-mi accesul la sertarele cu iluzii ale vieții, descurajat de lumea care ne desparte, sferă asemănătoare Pământului, sensul existenței putând să însemne totul de-acum și până când clipa nemuririi va fi doar o iluzie, tăcerea va rămâne în absurd, moartea va fi eternă, iubirea rămânând doar un vis ascuns în singurătatea unui asfințit imaginar, ancorată pe stâncile vieții ce se scurge ca o nălucă mereu între două secunde tăcute cu soare și făr`de el printre picuri de ploaie și-ntr-un decembre` la final, acoperită de fulgi mari de nea, ca niște comori azvârlite din înaltul unui Cer nesfârșit, intensitatea lui semănând cândva cu iubirea noastră ce se transformă-ncet într-un regret bacovian într-o noapte de vară, iubindu-ne și-n serile triste, răpuși de oboseala singurătății desfigurați de plăcere, uitând oarecum de monotonie și tristețe, cuibăriți într-o armonie tristă găsindu-ne liniștea și fericirea, lăsându-ne sufletele deasupra mărilor, purtați de aerul ce străbate până aproape de adâncuri răscolindu-ne melancoliile dinăuntrul lor, momente de-a-mi condamna și călătoriile îndepărtate, în limita măsurii puterilor mele nuanțată de gândurile către tine, lipsindu-mi în realitate capacitatea de-a te face fericită, simțindu-mă acum atât de gol, de orice sens mai profund, neștiind ce va fi, tremurând în simțiri știind că nu va mai fi nimic, sau nu se poate ști decât despre imaginea umbrelor mele alungite de soarele de departe, doar norii făcându-le să dispară, gândindu-mă iară cât de puțin ți-am vorbit închizându-mă în același propriu univers, cel mai adesea înțeles doar de mine, uneori putând fi plin de mister, alteori confuz ca acum crezând că te-am pierdut...ca pe-un tren, alergând spre tine știind c-am s-ajung înainte să pleci, am nădăjduit c-ai să m-aștepți împăcată, deschizându-ți brațele și-apoi să mă înlănțui cu ele, ascunzând toate ceasurile, de teamă ca timpul să nu mă ducă înapoi, întrebându-mă dacă are rost s-o luăm de la capăt, lăsându-mi dragostea fără margini să însoțească destinul alături de adevăruri finite, neretușate, ascunzând după ușă singurătatea, tristețea, neîncrederea, sărăcia lacomă, fericirea fardată de amărăciune, preferând să păstrez imaginar două felii de pâine pe care s-așez straturi de iubire, emoții, să uit c-am îmbătrânit trecând peste mine atâția ani fără să-mi fie dor de tristețe, era cu mine mereu, este a mea fiind părtașă la toate clipele din viața-mi, cu și fără rost ce deznădăjduite s-au scurs până azi, întors bolnav de tine, înfometat după iubirea ta, paralizat de plăcerea trăirii vieții cu tine, m-am blocat însă dintr-o dată, împietrit de gândul că te voi găsi absentă, cu brațele căzute pe lângă corpul cuprins de-o intensitate emoțională constantă, cuprinsă de-o senzualitate absolută, de-o tandrețe delicată, pasiunea intensă, dimensiunea interstelară cu sejur pe nesfârșitul Amor aducându-mi frică de viitor și de toate sensurile vieții pline de gravitate și perfecțiune, aș vrea să mă pot prăbuși în brațele tale, să mă pot trezi în fiecare dimineață înaintea razelor de lumină, să-ți sărut pleoapele chiar dacă oricât de neverosimil ni se pare, avem doar o singură viață, iar imaginea ta pe luciul apei revine la fiecare sclipire a razelor de soare, nodurile frânghiilor strânse dibaci de mâini puternice și aspre, amintindu-mi de viața noastră plină de reziduri ale ei, ca niște funii împletite și ancorate, atârnate de catargele ce stau semețe pe mare plutind odată cu gândurile mele, ale noastre, te pot vedea chiar și în volbura de apă lăsată de Odiseu pe pluta-i mare ce e mereu în larg, pândit de Zeus cu norii lui umflați de apă, de ploi și mereu dezlănțuit, îndrăgostit pesemne de Hera, zicându-mi că sunt uneori un Hercules, doar pentru tine, cea plină de noblețe și pregătită să ofere, focul din inima-mi arzând și azi, e nestins ca o lavă clocotind în adâncuri, chiar și pe fund de ocean emanând trăiri ce uneori sunt pline de bucurii, alteori sunt atât de triste încât mă-ntreb de ce, căutând răspunsuri în serile fără tine gândind la trupurile noastre înghesuite, rămânându-mi în subconștient memoria cuvintelor frumoase ce le-ai ascultat cu emoții, simțindu-mă adormit în pustietatea iubirii care se lasă așteptată, tulburându-mi iluziile despre patimile-mi ascunse în fiori de plăcere, ca niște giuvaere ale mării de care-s îndrăgostit tocmai c-o văd și-o ating atât de rar, ca pe tine, aerul din juru-ți fiind purificat de mirosul parfumului impregnat în pielea-ți arsă de soare, mângâiată de vânt, conștientă de frumusețea ta, iubind obscurul abstract, văzându-ne toate gândurile ascunse în avalanșa de priviri ce sunt mai presus de cuvinte, mai târziu fi-vom poate fericiți ai iubirii, confidenți cuprinși de spontaneitatea atingerilor privind împreună cum Soarele se ascunde, coborând stăpân de sine știind că dimineața-mi dezvăluie rațiunea de-a trăi să te mai pot strânge la piept și câtă durere aș putea simți și câtă patimă și zbucium, salvat apoi fiind privind spre cerul de-un albastru nesfârșit izvor al filosofiei mele ce ești tu, dând formă unui nou început lăsându-mă binecuvântat de vremurile ce se-apropie, temându-mă să nu te pierd, prăpastia infernală ce-o am în minte putând să ia formele adâncurilor și-a înălțimilor, timpul pierzându-se oricum deznădăjduit până când ochi-mi te regăsesc fie doar prin forța gândurilor căutându-te în ireal, simțindu-mă ca un infirm psihic, iubirea-mi devenind atât de enigmatică încât mă-ntreb despre noi, dorințele și sentimentele pe care anii, timpul le-a ascuns, cele două reflexii ale noastre îmbrăcate mereu în conținuturile vieții ce poate aprinde și stinge pasiunile, care sălășuiesc blocate în adâncurile unor nevoi fiziologice firești ca și teorie, ținând deoparte tulburări temporale, deprimarea, gelozia, gesturile și acțiunile ce ajung la extreme, tristețea urmărindu-ne sunt sigur, profitând de slăbiciunile fiecăruia, putând fi atât de aproape de extaz dar și de porțile abisului, nefericirea deschizându-ne ușile casei, suferința spunându-ne noapte bună, găsindu-și loc în inima și sufletele noastre, spunându-ne în final că oricum viața merge înainte și noi alături de ea pe aceleași cărări, eu căutând să pot face ceva pentru tine, ceva ...să nu renunți la mine, chiar dacă ne desparte un Univers atât de mare, într-un viitor atât de nedefinit.

Undeva departe

18 septembrie 2019

SIMFONIA VIEȚII (22)

noreply@blogger.com (costi pop) — Tue, 18 Jun 2019 21:25:00 +0000

Credeam că pasul făcut de mine era clar, simplitatea cu care-ți plimbai mâna prin părul răvășit de vânt și frecvența cu care-ți umezeai buzele groase și frumoase, trecându-ți limba peste ele, intensitatea privirilor tale găsindu-te atrăgătoare, impresionându-mă peste măsurile cunoscute de mine, neputincios din fire să-ți identific nevoile în ce mă privește, înțelegând însă dorințele chiar înainte să vorbim despre norii de-afară, conexiunea dintre noi putând a fi o grijă romantică încercând să decodific calmul ce te cuprinde, întrebându-mă ce trebuie să fac dacă valurile mării se lovesc de treptele imaginației mele, așezându-mă să ascult mai bine sunetele melodioase create de intensitatea lor, orga mării insoțindu-mi gândurile care-mi înghesuie întrebări, nu știu de veți înțelege, sunt cel care pot fi, tu sau tu, regăsindu-vă în spatele acestor cuvinte nu vă agățați de nimeni din disperare chiar dacă rămăși fără bani și n-are altcineva pe moment să vă iubească fără resentimente și obsesii nesănătoase, un gând frumos despre tine să rămână mereu într-un fundal, într-o perspectivă, sau un vers într-un rând de strofă, explică-te mai bine parcă-ți aud vocea-ți spunând ca dintr-o perspectivă îndepărtată, ca și-un punct, o pată alungită pe-ntinderile albe de gheață de la Poli, explică-mi îmi spui, de ce mă simt pierdută când tu afirmi că m-ai regăsit, iubește-mă apoi, arată-mi și-am să știu chiar înainte de-a-mi spune, voi înțelege totul, cufundă-ți viața într-a mea și-am să-ți arăt viitorul cu noi cuprinși și însoțiți de sentimente și speranțe, nevoi, dorințe, de problemele ce ne leagă și de așteptări, visez aievea la tine îmbrățișați într-o iubire senzuală uneori ce doare, sfârșindu-se atât de repede așteptând un alt moment ce poate deveni într-un târziu prea târziu sau deloc, dorințele se duc și vin, sunt valurile plăcerii stimulate de noi, ochii mereu căutând ceva, în spatele pleoapelor ascunzându-se parcă un loc special unde iluziile noastre stau ascunse, dezbrăcându-se în toată splendoarea gândurilor bune despre iubire, clipind, văzându-ne drumul pe care-am pășit și bucurându-ne până și de tristețile avute ce s-au dispersat, unele rămânând pentru totdeauna dând sens suferinței, dar și așa încerc să te iubesc cum știu, neputința mea încercând să strângă toate lucrurile bune găsite în cale, ascultând inima ce mereu vrea să spună ceva, are un ritm aparte, întrebându-mă acum ce vreau să fac cu restul vieții mele, cum cred că mă-ntreabă Bill Evans din nou, folosind aceleasi cuvinte, melodia aceasta făcându-mă atât de fericit, suferind, nefericit, visător, tristețea deschizându-și sufletul inegalabil ce se lovește mereu de greutățile vieții, căutând întotdeauna să-ți deranjez rujul de pe buze, iubirea pentru tine insoțindu-mi pașii urmându-mă în periplul zilelor mele rămase, uneori apărând și-n vise, maniera mea de-a te iubi însemnând mai mult decât oricine, oricând, de ieri de azi sau de mâine, având resurse interminabile pe care le voi folosi și mai Apoi, după ce voi cunoaște Eternitatea, orizontul necuprins din infinit ce nu-l putem dimensiona în gânduri, ascuns în veșnicia nelimitată închizând pleoapele pentru o clipă, să te pot dezbrăca așa cum face toamna în zilele ei cu arborii ce-ți pot ascunde lacrimi, împrumutându-mi din tristețile lor rătăcind peste frunzele moarte ale destinului meu, dizolvând cu picături de iubire retina timpului ce mă părăsește cu fiecare clipă, așezate pe gânduri ce se trezesc rătăcite pe valurile singurătății cu care-mi stropesc identitatea, făcându-mă să uit de mine, lăsându-mă atras în vârtejul iubirii tale ce se dezlănțuie în spatele pleoapelor închise, devenind reflexii ale imaginației mele ce-ar putea fi persistentă chiar dacă timpul și-a pierdut însemnele, brațele lui cuprinzându-te mai repede ca mine, văzându-te frământată de gândurile clipei când îl vei părăsi pentru mine, întrebându-te cum ai s-o faci din spatele unui decor al scenei încremenit, ce poate să-nsemne mâine, poate fi ceva nesigur sau e doar un gând rătăcit ce și-a pierdut vâslele dorind să ajungă degrabă la tine înfruntând destinul unui regret, păstrând culorile dragostei aceleași ca la-nceput când totul părea un gri perfect, dezorientat de ambițiile timpului, intimidat de farmecul tău de formele-ți de femeie, îmbrățișată încă de-acesta uitând de el și-uitând că e cu tine, zâmbind lumii fascinante datorită ție, femeia senzuală, magnetismul din tine atrăgând filozofia despre iubire trezind în mine, dorința de sublim, de luciditate într-o trăire sensibilă putând a mă-nveli cu fantezii și imaginații, meditând printre vibrațiile iubirii, evadând din celulele uitate de timp, în care se plimbă doar suflete, sentimentele deschizând rând pe rând toate încuietorile rămase intacte, proiectate de spiritele umane din toate spațiile nemărginite ale drumului ce duce către tine, eu, nefericitul om cu-o vastă imaginație, definind timpul, oprindu-l de trebuie sau trimițându-l într-un alt univers, acela nesfârșit al dorinței iubirii, eu căutându-mi jumătatea cealaltă indispensabilă de-a obține un dram de fericire scurtă, în care să triumfe binele fără de care nu vom avea liniștea de apoi, iubirea clocotind în dorințe, plină de forțe și pasiuni unele necunoscute, rațiunea find deasupra tuturor descoperind același adevăr privit cu ochii minții mele, uneori tulbure de emoțiile unei iubiri pentru tine, sensul acestui impuls fiind nelimitat, dorindu-mi să-ți aparțin neexistând perfecțiune, doar patimi fiind însetat mereu de dragoste pentru tine, mereu spontană, lăsând loc cunoașterii adevăratei intimități și pasiuni erotice ajungând până aici, nedescoperindu-te într-atât, lipsind sărutul, o simplă expresie, atingere naturală ce-ar putea aduce liniște, putându-ne îndrăgosti, atingând vibrația ce ne însoțește corpul, resemnat cu tot ce-am primit de la viață, folosind nuanțe dintre tandrețe și pasiune, admirație și satisfacție, emoții și căldură, calm și siguranță, iubire și suferință reușind acea simbioză a mea cu tine, ca o ieșire din anonimat, redându-ne identitatea, un bărbat și-o femeie, noi doi, ce putem schimba de vrem fața lumii putând să modelăm urâțenia unor oameni care trăiesc parcă, într-o lume abstractă, virtuală, fără sens, plină de ură, minciună, supărare, mizerie, haos, frustrare, nedreptate, revoltă, protest, o lume plină de nenorociți, lipsiți de onestitate și inteligență, misogini, blocând accesul tuturor, punându-și măștile diverse ce le au pregătite mereu pentru orice fel de moment, făcându-mă umil, în stare să pierd pariul cu sensul proprie-mi vieți, făcându-mă să nu mă pot bucura de o nouă dimineață așa cum ar trebui s-o fac, cu poftă de viață, entuziasmat și tu încărcată de senzualitate gândind la nopțile în care îți priveam cu nesaț corpul dezbrăcat, încărcat de trăiri pasionale, senzuale trezind dorințele din mine, ce frumos poate fi un astfel de vis, imaginația-mi făcând o buclă mai mare decât e necesar sau nevoie, schimbând sensul traiectoriei ce agale duce către gândire, nereușind s-o controlez, e-atât de amplă dorința reală de-a fi posibil să te am mereu, privind la prezentul dat de moment și la ce va veni, n-are limite nici îngrădiri, pot lua masa cu tine pe Jupiter sau în avionul pe care-l aud sus pe cerul serii de iunie, e atât de aproape uneori având senzația că se prăbușește undeva aici, aeroportul din apropiere așteptând avioanele ce huruie în atmosferă să aterizeze cu oameni, cu iubiri nestinse, așteptând să le facă viața un deliciu imaginația fiecăruia având o structură aparte, nu sunt în stare să definesc acum subconștientul de unde mă alimentez, complectând "listele" din catalogul cu idei și imagini despre tot, despre oameni, ani, viață, despre tine, ajungând în visurile mele nocturne uneori, explorând împreună trecutul, zăbovind în prezent, iubindu-ne, atât de puțin, de-o relativitate nebănuită, combinând nimicurile vieții anticipând reflecțiile cunoașterii găsindu-le soluții rând, pe rând tuturor necazurilor și bucuriilor ce ne stăpânesc emoțiile, lăsându-ne iubirile să pătrundă mai întâi în sistemul nostru uman, mă refer la cel psihic, apoi ținându-se de mână iubirea mea și-a ta, stăpânite de imaginație sub toate formele ei ce pot fi definite, trăite, pășesc pe tărâmul conștiintei făcând ca și această dimensiune în explorare să-și deschidă universul, putând fugi de realitatea ce nu ne satisface, făruindu-ne comori într-o lume imaginară, în care se pare că-s doar eu acum aici, somnul dându-mi târcoale, venind neanunțat, e aproape miezul nopții, trăiesc emoțiile muzicii lui Bill Evans ce se repetă în fiecare seară când scriu aici, optând pe ecranul melodiei de pe YouTube la repetarea ei, neputând însă repeta nici măcar o zi din ce-a trecut și tare aș vrea, să încep una de-acum doisprezece ani, dintr-un anume moment al ei să repar ceva, apoi să revin la marginea realizării unui plan conceput și neterminat fără sorți de izbândă, e-atât de târziu pentru tot, e-atât de trist, e un haos stăpânit totuși de realitate, reconfigurat cu imagini noi despre tine, despre mine, noi fiind aceia care adunăm dorințe găsite pe propriul drum, anticipând realitatea în toată profunzimea de simțuri existentă, așezând metaforele subtile ale trăirilor într-o ordine nefirească, neînțelegând reflecțiile filozofice ce se abat asupra lor și a sufletelor noastre și delicat asupra propriei seninătăți, necunoscând adevăratul Eros folosindu-ne pasiunea ce e în noi, în conștiința noastră, însoțiți de amărăciune, neputință, fantezie și asortată unui splendid apus de soare...

Undeva departe,

17 iunie 2019

Pozele de mai jos le-am facut in periplul meu in Suedia, in Tylösand, in 2016 !

https://en.wikipedia.org/wiki/Tyl%C3%B6sand

Simfonia Vietii (21)

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 30 May 2019 20:13:00 +0000

Tresar celor scrise mai departe, trăind și sperând, zâmbind, gândind la tine, văzându-ți în expresia artistică ce se revarsă prin fața ochilor mei, picioarele-ți goale acoperite de firicele de nisip strălucitor pe formele-ți imbietore ale corpului tău, alergând veselă spre mare, nerăbdătoare să cuprinzi valurile în brațe, să păstrezi apa în palmele-ți unde pot vedea viitorul și care poartă urme de nisip, întrebându-mă despre culori după ce ți-am sărutat buzele fierbinți ce mai păstrau urmele unui roșu-al speranței, privind la Cer și-albastrul lui în mod contemplativ, îți spun că e opusul roșului ce ne relaxează, calmul dominându-ne dispărând dacă acesta e un albastru-nchis, senzația de răceală și depresie cuprinzându-ne uneori, depărtându-ne acum de subiect, lăsat cuprins de gânduri le-aștept venind în grabă dezorientate, nelalocul lor, împrăștiate, fără sens, scrise așa...sentimente și ploi reci, frumusețe și săruturi, amintiri, singurătăți, mesaje, melodii, răcoare a dimineților și serilor cele mai multe fără tine, inspirat de iubire, motivat sau nu de viață, iubire din nou, încredere și naivitate, îmi spui că ți-e rece, gânduri în mintea mea ce vin, iluzii și deziluzii, freamăt al vieții, utopie de nedescris ieșind dintr-o irealitate-iluzie deșartă, suferind de psihoza pentru tine, recidivând cu tandrețe aruncând-o-ntr-un bagaj la-ntâmplare împreună cu iubirea și intimitatea mea, considerând că nu mai vreau ocazii pierdute, doar sprerante noi, trăiesc în bucățele de timp, pe care le putem aduna mereu în toate tristețile noastre de-a fi acum, cocoțat pe speranțe și mâine, de-aș putea plânge pentru ieri, aș face-o în altă zi, atunci când nu va mai exista prezent, când nu voi mai putea refuza adevărul despre nostalgia morții, suspin al spiritului înfășat în sublim, coborând în abisul dragostei neputincios în a-mi păstra sufletu-mi mereu plecat, rațiune a lui de-a controla paradoxul gândirii mele ce te cuprinde, făcând un alt joc de cuvinte, citește-le aici, adu-mi aminte de tine, eu putând s-o fac răsfoind amintirile, prima atingere, primul sărut, Doamne ce emoții mă cuprind, prima iubire adevărată, falsitatea lipsă cuprinsă de infinitul ei, învăluit într-un verde închis sau poate acela al speranței, al vieții ce se-ndreaptâ spre o finalitate, determinare esențială a ființelor noastre și iar gândesc la tine lăsând cuvintele să se-nșiruie cu voia mea doar, sunt una cu Pământul ce-nseamna viață, ești viața mea, prezent, paradox, teamă, rațiune, neastâmpăr, oază, esența, slăbiciune, real, nostalgie, conștiință, liniște, puritate, fiziologie, pasiune, instinct, clipe, tăcere, mare, ocean, sentimente, Paradis, senzație, timp trecut, intensitate, soție, iubită, prieten, amantă, simbioză, artă, floare, iubire din nou, umbră, emoție, primăvară, început, Soare, realitate, formă vie, infinit, eternitate, fantezie, melodie, Înger, Cerul, rază, adiere, șoaptă, armonie, destin, farul cu lumina-i salvatoare, aventura, mireasa, taina, refugiul, gazda, simfonia, pictura, tăcerea, plinătate, tremur, muzica, sublimul, plenitudine, poezie, seducție, dorință, esența, noblețea, perfecțiunea, absolutul, blândețea, raționalul, esența, slăbiciunea, senzualitatea, constelație, actrița, idealul, muza, comoara, bijuteria, secretul, ispita, freamătul, ziua, noaptea, adevărul, conștiința, voluptatea, visul, imaginea, cunoașterea, surâsul, timpul, imposibilul, dimensiunea, amorul, văpaia, emoția, Divinitatea, izvorul, lumina, viciul, puritatea, binele, nostalgia, dorul, patima, seninul, extazul, soarta, slăbiciunea, misterul, taina, ești încă cineva nedescoperită și nepătrunsă de rațiune lăsându-mi din nou sufletul liber, să-mi spulbere iluziile deșarte, dorind a fi spulberate-n adieri de vânt, e doar luna mai, vor ajunge-n mijlocul verii la tine, atât de ireal precum conștiința-mi exasperată ce încearcă să definească sentimentul înțelegerii în esență a ceea ce este și ca parte din Univers, formă a mea cea ajuns rațională și plină de afecțiune, datorită moralității instalată în decursul anilor, datorită ție, judecând și raționând mereu în preajma ta, a celei pe care-o am undeva departe, putând înțelege și azi de ce Marele Mozart a compus acest Concert pentru pian nr.23 în La Major, de ce Van Gogh a fost un artist sărac și fără de succes, de ce viața altor pictori a fost de mizerie, plini de datorii așteptând să devină faimoși, de ce le semăn și eu, unde se-ndreaptă timpul nostru și de ce-s grăbiți norii și sentimentele noastre se rostogolesc împreună cu visele și trăirile ce ne sunt cuprinse în conștient, de ce ne place să fim ținuți de mână, strânși la piept și mângâiați, de ce săruturile ne duc direct într-un Rai neștiut fiind de-ajuns să-nchizi ochii, respirația amplă și plină de vigoare anunțând trezirea "fluturilor" din stomac, de ce vântul îți aduce mereu vești de la mine, fără să-l poți trimite înapoi, tristețea oferindu-se cărăuș a fi, refuzând-o, ignoranța ta făcând-o să renunțe, ademenind-o în lumea gri, a ceții care încearcă să se-așeze deseori peste noi, amărăciunea luând-o de mână scufundându-se într-un abis imoral al timpului, știind că vor veni la suprafață însoțind secundele vieții ce se-ndreaptă către margini de hotar a trăirii, ascultând muzica iluziilor noastre așezându-se pe gândurile trimise în toate formele și direcțiile mili-macrosecundelor din spatele unei clipe și-a ochilor ce văd și nu uită decât greșelile mărunte ale propriei conștiințe, așteptând fanteziile miezului nopții știind că ești acolo, tu și singurătatea, doar tu și ea, amândouă așteptându-mă să umplu spațiu dintre noi căutându-mi mai întâi cărările minții, împiedicându-mă de portative, note muzicale ale secundelor, spirite, adevăruri și minciuni, erori ale vieții, forme nedescrise, umbre obscure, gânduri unele pline de vid, tristeți, iubiri trecătoare, suflete pustii, copaci legănați de vânt, plânset cufundat în bezna ridicolului, sens opus iubirii, stăpâniri necunoscute, uitări ale realității, poezii fără noimă, viață fără sfârșit, ploi fără de nori, vremuri ale neuitării, terase triste fără flori,, păsări fără aripi, umbrele unei iubiri ascunse, departe și-aproape, nopți diverse, ierni cu ploaie, dragoste nebună, rațiune nedivulgată, atingeri nocturne, revelația unui sărut, misterul iubirilor mute delicii ale contrastelor, iubiri nebune, vieți destrămate de muzica lui Wagner, nemărginiri ale clipelor cu tine, zâmbet cu miros de fericire neștiută, rezumat al unui infinit albastru, aproape albastrul lui Chet Baker, Almost Blue, orchestră fără dirijor, farmecul unui nebun ca mine, rațiuni în amurg, compromisuri greșite, bucuria de-a fi pe Pământ, pasiuni impasive, iubiri abstracte, iubiri impresioniste, iubiri fără idei, iubiri dintr-un nimic, spectacol estetic teatral, suferințe pe scena vieții, gândiri în agonie, cuvinte într-un Univers privat, amprentele unei morți vii, frica de iubire, slăbiciuni ademenite, drama unui crez, speranțele unui idiot, vuietul timpului în timpanele surde ale dragostei mele, speranțele unei alte vieți, frumuseți în umbră, neguri într-un târziu devreme, rostogol peste amprenta iubirii, a fool on the seashore, femeie și bărbat, trupuri dezgolite, forma unei proze, spume ale mării, adevăruri denaturate, bărbați misogini, simbioze ale iubirii, geamăt al timpului, spaime ce copleșesc, conspirații anonime, iubite neiubite, absolutul feminității, urme de pași fără sens, rădăcini de iubire neterminată, stele căzute din Cer sclipind obositor, nostalgii ferecate în adâncul ființei noastre, doruri trecute, blesteme strecurate în labirinturi ale luminii și umbrelor trăirilor mele, culori singure, felinare stinse imaginar, voci neștiute, bucăți de gheață încercând să stâmpere arșița iubirii pentru tine, fericiri mute și aparent depravate, lumini trimise din porturi goale, surâsuri ascunse de valuri, destine inexistente, uitări deznădăjduite înotând spre orizontul realității, mărturisiri ale ochilor verzi, surâsuri ale dimineților parfumate, deveniri neîncepute, începuturi neterminate, peisaje golite de timp, nebuni pierduți în spațiu, ore ale dragostei oarbe, uitări din nou ale nefericirii, lacrimi ale despărțirilor inerente, văpăi amoroase, flori uscate în efemerul lor din amurguri, străluciri ale unui Soare blând pe valuri, idei absurde ale iubirii nestinse, vicii incurabile, capricii melancolice, anotimpuri inversate, valori umaniste irealiste, teorii universale impotențe, iubiri romantice, relații simbiotice și umbre feminine, speranțe născocite, bilete de avion false, lacrimi amintind de tine, cuvinte de neiubire, minuni neîntâlnite, sensibilități defecte, nepăsări gândite, povești ale vieții, rătăciri plafonate, emoții de neoprit, găsindu-mă apoi controlat de toate stările și emoțiile mele, știind că ceea ce am eu, nu oricine poate avea...pe tine!

Undeva departe
28 mai 2019

Sursa foto: Pinterest

-------
Iubitorilor de fotografie le pregatesc cateva din cele facute de mine, stiti bine ca e o alta pasiune a mea!
Ma bucur ca m-am reîntors printre voi, pe curand ! 👍👍

BARBIZON (2)

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 30 May 2019 19:11:00 +0000

Bonjour dragilor, se aude vocea puternică a "celui care-și numără pașii”, gândiți-vă la titlul cărții scrisă de el, prietenul și pictorul Cornel Vana, însoțit de Théodore Rousseau care-și ridică pălăria, întrerupând pentru scurtă vreme discuția despre acel curent numit academism, dar imediat după ce răspundem salutului îi văd încruntați, zâmbind apoi, știind că azi, se va discuta în hanul lui Père Ganne despre stereotipul lucrărilor de pictură, de lipsa de vigoare din execuții, de rupererea conținutului, indiferența de până deunăzi pentru mediul și viața înconjurătoare și pentru tot ce înseamnă contemporan.

-Dacă așa stau lucrurile, intervine Jean-François Millet, pictorul impozant, cu barba-i deasă și vocea baritonală și ați adus aminte de goliciunea realității, nemaiavând nimic nou în ea, tot ce e viu dispare, am și eu un gol în stomac și-ar fi bine să ne retragem la han, unde ne-așteaptă ceilalți, ce ziceți, nu cred că e o ideea rea, apoi își mângâie barba zâmbind, știind dealtfel c-o să-l urmăm.

Grigorescu îmi face semn că nu-i este foame, însă vom merge împreună cu aceștia și Cornel Vana, pictorul cu reflexii în lumea Apusenilor, regiune Transilvană, cuprinzând în lucrări satul și tot ce poate fi imaginat în specificul acestuia.

-Madame Mariane (Mariana Brighinaru), i se adresează pictorul Jean-Baptiste-Camille Corot (cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea, este pictorul care eliberează peisagistica de restricțiile impuse de neoclasicism, un maestru al picturii plein-air), ce-ați spune de o critică adusă de d-voastră, frumoasă doamnă, ultimei lucrări ale mele "Stejar la Fontainebleau", mi-ar face plăcere să vă aud părerea, v-am văzut picturile grozave, îmi plac enorm, dar și părerea d-voastră distinsă..(privirea-i se îndreaptă rapid spre mine, înțelegând ce dorește), da e d-na Alida Nagy prezentându-se apoi, zâmbindu-i galant însă d-lor le spun, iată cine se apropie, cu siguranță nu veți fi singur d-le Camille, veți avea parte de critici nu glumă, sunt doamnele Emilia Trandafir, Cojocaru Roxana și Galina Vieru încărcate cu ustensilele de pictură, pictorul Charles-François Daubigny, important pictor al Școlii de aici din Barbizon, precursor al impresionismului, intervenind spontan zicând "Le travaile en plein-air me manque".(Îmi e dor de lucrul în aer liber), referindu-se evident la pictură, apoi după ce se mai liniștesc discuțiile, pășind cu toții împreună parcă în urma lui Théodore Rousseau, ajungem în apropierea Hanului Ganne, e multă lume, au sosit câțiva pictori cehi, polonezi, elvețieni, belgieni, maghiari, sunt doi norvegieni și patru pictori veniți tocmai din Statele Unite ale Americii.

-Vai tu Victorie (Victoria Spahiu), îi spune Aneta-Beatrice Filip, acest suflet călător, cum îi place să-și spună, pictura ei în acuarelă fiind de asemenea tehnica-i preferată, ce picturi aș putea face pe pereții ăștia, sunt perfecți pentru asta la ce mă gândesc eu, cred că voi discuta cu Père Ganne, însă nu acum, iată-l stând de vorbă cu prietenul nostru Cornel Vana, desigur lucrări de-a lui sunt încă pe pereții din interiorul hanului, ca multe alte picturi. Eu arunc o privire atentă d-nei Alida Nagy, într-un moment în care e preocupată cu aranjatul câtorva pânze primite de la Jules Dupré, în semn de admirație, ei bine, dacă ar ști în ce măsură o apreciez și eu, fără să manifest ceva anume, ar zâmbi cred. Îl văd pe Frédéric Bazille făcându-ne semn să-l asteptăm, cu siguranță fiind ceva legat de popasul nostru la Café Guerbois, unde așa cum am scris cu ceva timp în urmă, vom petrece câteva zile acolo, Maestrul Grigorescu întrebându-mă între timp, ușor apatic, dacă nu l-am văzut pe Ion Andreescu, răspunsul meu venind rapid pentru că-l văzusem dintr-o dată, la masă cu Alfred Sisley, pictorul și Maestrul Camille Pissarro și cu Amedeo Modigliani, în partea cealaltă de masă fiind și Gustave Moreau depărtat ușor de masă, șezând pe un scaun mai mult decât modest, privind lucrarea lui Narcisso Diaz de la Peña, e acolo și Eduard Manet pălăvrăgind cu Eduardo Diez, Manet mărturisindu-mi că este îndrăgostit de o pictoriță din grupul nostru, de d-na Silvia Ichim, a cărei picturi intitulate "Dincolo de nori", se află într-un studiu la masa alăturată, unde Constant Troyon explică prietenilor ceva legat de nuanțe și umbre, rugându-mă să nu spun nimănui, însă iată, acum v-am destăinuit vouă secretul, oricum vom pleca mâine de aici, lăsând în Barbizon atâția prieteni buni, pictori, sculptori, artiști ai literelor, care discută acum despre impresionismul așteptat atâta vreme, această mișcare artistică complexă, ce avea să desprindă arta modernă, de ce s-a numit până acum academism tradițional.

-Pop, aud pe cineva strigându-mă și ridicându-mi privirea îl văd pe Manet îndreptându-se spre mine însoțit de Oscar-Claude Monet și Mariana Dobre îmbrăcată într-o frumoasă rochie în stil victorian, te rog să îi oferi din partea mea d-nei Silvia Ichim acest tablou, în semn de recunoștință că mi-a deschis o părticică a sufletului ce o știam întunecată și m-a tulburat atât de mult...

-D-le Manet, vă înțeleg, aș fi putut să vă sugerez să-i înmânați personal pictura, însă apreciez sensibilitatea d-voastră și rugămintea va fi desigur îndeplinită, fără ezitare. Vom rămâne până mâine, având timp să împachetăm ce este nevoie, să lăsăm picturile noastre aici, vom face cadouri, împărțind prietenilor noștri, lucrările cu care am participat la expoziție, însă au rămas puține, restul fiind cumpărate de vizitatori sau artiști prezenți aici și să ne relaxam câteva zile în casa lui Frédéric Bazille, la Café Guerbois alături de ceilalți invitați, înțelegând că vor veni Gustave Caillebotte, Mary Cassatt, Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, Paul Cézanne, Berthe Morisot, Camille Pissarro, Edgar Degas și Francesco Fillippini. De departe îi avem în grupul nostru veniți și pe d-na Mihaela Prescura cu soțul dânsei Căpitanul de Navă Viorel, prietenii mei , pe care-i văd acum discutând cu Maestrul Verdi.

-Știu că deranjez, îi spun d-nei Alida, mă bucur să vă știu fericită, mai ales că aveți o companie plăcută în persoana lui Henri Matisse și care v-a făcut un cadou surpriză, câteva picturi semnate de el, însă observ că și d-voastră le-ați oferit pe toate, e un gest frumos, sunt încântat.

-Dragă prieten știm amândoi ce înseamnă viața și eu am pictat multe tablouri, în special pentru mine, prieteni, cunoștințe, dar în momentul de față, doresc să ofer ceva, ce pot să realizez tuturor iubitorilor de pictură, odată cu trecerea anilor, am reușit să mă perfecționez tot mai mult, însă ceea ce mă răscolește pe deplin, este prezența dumnitale, acest aspect privindu-mă doar pe mine și te rog să nu mă întrebi nimic acum, de dragul prieteniei noastre.

Buimăcit, mă strecor printre artiști, împiedicându-mă de câteva partituri căzute, mă aplec să le adun, văzând o mulțime de ochi privindu-mă zâmbitori și vocea lui Frederic Chopin, însoțit de vechii lui prieteni Bach și Mozart, îmi pare un pic răgușită spunându-mi un mulțumesc atât de prelung, precum sunetul pianului din preferata mea "Nocturne Op.9 No 2". Mă ridic simțind o mână greoaie pe umărul drept, de parcă ar fi a lui D-zeu și-l văd pe Beethoven vienezul zâmbindu-mi, dorind să mă semnez pe câteva lucrări pe placaj, uitând s-o fac mai devreme, mai precis ieri, când am împărțit tot ce-am avut, rămânând însă patru picturi pe cearșaf, apreciate de Frédéric Bazille lui având onoarea să le ofer. Privirile mele și ale câtorva doamne din grupul nostru se întâlnesc știind că va fi ultima seară, ultima noapte în Barbizon, neștiind la ce oră vom pleca mâine, eu zic că cel mai bine-ar fi în jurul orei 11:00, când vom fi cu siguranță pregătiți să plecăm, vestea bună fiind că vom fi însoțiți și de câțiva muzicieni care-și vor petrece alături de noi, timpul ce va veni. Pe Maestrul Grigorescu, cuprins parcă de-o stare melancolică sau ceva similar, îl văd acum citind dintr-un ziar franțuzesc, comentând alături de el, pe Giuseppe Verdi, care-l întreabă cum a fost cu putință să picteze atâtea care cu boi dar și-atâtea tărănci românce frumoase, atmosfera de aici fiind grozavă, grupul nostru încercând să rămână compact, Cornel Vana îndreptându-se spre mine cu o lucrare semnată de el spunându-mi...

-Pop, pastreaz-o în semn de prietenie și te aștept la expoziția personală de la Sighișoara deschisă din 16 până pe 31 mai 2019, iar dacă nu poți veni, te aștept la Cluj, să vorbim.

-Cornele, îi spun, bucuros dealtfel pentru cadou, ști bine cum îmi câștig existența, așa încât doar la Cluj Napoca ne vom putea reîntâlni, acum te las, îți mulțumesc, discutăm mai încolo, Maestrul Constantin Brâncuși, avându-l alături pe artistul Tiberiu Mursa, iată îmi face semn să-i însoțesc, discutasem cu ei mai înainte, să-i facem o vizită scurtă lui Auguste Rodin, care având ceva dureri la spate, n-a putut veni aici, Cornele încă o dată mulțam fain, nu rămân dator ști prea bine, am chiar la îndemână iată, o lucrare a mea, pe care te rog s-o primești cu prietenie, poftim, păstreaz-o de vrei. Ne strângem mâinile ca doi bărbați puternici, ne zâmbim, el căutând cu privirea imediat una din admiratoare iar eu, mă grăbesc să-i însoțesc pe cei doi prieteni sculptori, nu înainte de a-mi furișa privirile spre d-na Alida, care-mi zâmbește discret. Mă întreb dacă distinsul Maestru Verdi nu a uitat o literă de la Alida când a compus Aida, făcându-va sper să zâmbiți.

Același Sigmund Freud, invitatul meu de data trecută, prezent și aici la Barbizon, cu vocea-i impresionantă le spune celor din jur, adresându-se parcă d-nei Onița Mureșan frumoasa și talentata noastră pictoriță , "Glumind, putem spune orice, chiar și adevărul ", apoi cu privirea spre aceeași frumusețe zice, "Femeia e o creatură menită să fie iubită, nu înțeleasă" și văzând-o zâmbind adaugă, sărutându-i mâna celei mai de aproape, pictoriței Pătrașcu Mioara, evident emoționată, " Niciodată nu suntem atât de vulnerabili în fața suferinței decât atunci când iubim ", iar mai apoi când aplauzele celor din jur s-au potolit, cu ochii ațintiți asupra pictoriței noastre, parcă vrând s-o hipnotizeze, spune, după ce trage cu nesaț din celebra-i sipcă, "Într-o zi, privind în urmă, anii în care te-ai zbătut cel mai mult, ți se vor părea cei mai frumoși ani ". Îl aplaud și eu, grăbit să-i ajung din urmă pe sculptori, opriți preț de ceva vreme, să-l asculte pe artizanul psihanalizei, când aud vocea lui spunând:

-Hei, d-le Pop, o clipă vă rog (în tăcerea inexplicabilă a tuturor îmi zice), "Din slăbiciunile tale, se va naște puterea ". Neștiind sigur la ce se referă, mă trezesc totuși aplaudând ca toți ceilalți, de parcă într-adevăr aș fi mai puternic dintr-o dată...

-Mai am ceva, fiind sigur că mi se adresează, oprindu-mă să aud : "Singura persoană d-le Pop, cu care trebuie să te compari ești tu, cel din trecut și singura persoană pe care trebuie s-o întreci ești tu, cel din prezent ". Nu reușesc să îmi revin, copleșit de emoții, că altele se revarsă asupra mea, d-na Alida(De Verdi), glumesc, îmi spune că e îndrăgostită, mă gândeam la mine glumind, însă îmi dau seama că nu e așa, după ce o văd la braț cu Henri Matisse, îndreptându-se înspre grupul gălăgios "dirijat" de Maestrul Giuseppe Verdi, care-mi face un semn de salut. În drum spre Rodin, Maestrul Vasile Popa mă întreabă de poate veni și el, zicând că s-a plictisit, de vreme ce nu are acum timp pentru ceva schițe, asigurându-l că va putea face asta mâine, la Cafe Guerbois, bătându-l prietenește pe umăr, acesta schițând un zâmbet mai mult de complezență, văzându-i însă starea, îl înțeleg și-l invit cu noi. Ni se alătură Constantin Maxim, Florian Ștefan, pictorul acuarelist, prietenul meu bun, OMUL și regina Sofia al Spaniei, cum îmi place să-l am în memorie, Maestru ce finisează acuarelele ducându-le spre sublim, Constantin Mihălăchioaia și pictorul Florea Vâlcu rămas mai în urmă cu Silvia Stamatescu și Mihai Prepeliță, singurul care ne-a părăsit îndreptându-se către Paul Gaugin fiind Alexandru Ghinea, mereu supăratul. Aproape fugind, Alida îmi spune, totul e o joacă, parcă ai fi un copil...și chiar așa, eram un copil care-și imaginează scene uimitoare, ca acestea de acum, în care v-am invitat și pe voi, cei care ați citit până aici, sperând că mi-ați iertat povestea ciudată, avându-i lângă mine și pe cei care au loc în Istoria Artei, aleși la întâmplare, nerespectând vârsta acestora, în contextul prezenței în Barbizon, acest loc grozav, nevăzut de mine și pe voi prieteni virtuali ai mei, care veți avea, dacă nu un loc în cărțile de Istoria Artei, un loc sigur în inima mea, însă nu am decât să închei cu vorba lui Sigmund Freud, mulțumindu-vă :

"Dacă tinerețea ar fi știut, bătrânețea ar fi putut...".

Ne vom regăsi poate, la Cafe Guerbois, unde Maestrul Frederic Bazille ne va fi gazdă, avându-l invitat special, pe bunul meu ex-șef și prieten, Daniel Prigoană, până atunci însă, numa` bine tuturor!

Cu drag al vostru prieten virtual și real

Costi Pop

Undeva departe,

26 mai 2019

Sursa foto: Pinterest

SIMFONIA VIETII (11)

noreply@blogger.com (costi pop) — Tue, 12 Jun 2018 18:08:00 +0000

Nicicând, nu m-am temut de amintiri, le-am tot chemat, venind și când n-am vrut, sunt fixate-n mine și vor să-mi țină de urât, când singur îs, ca și acum, ca ieri și poate mâine, ca o corabie, cocoțată, pe valuri albe, înspumate, plutind umflată, de comori, spre neștiute zări. Cântec, de marinari aud, despre femei frumoase, care-i așteaptă în porturi animate de lume, mirosind a viață, unii ștergându-și lacrimi, alții râzând în hohot, ștrengari, luându-se la trântă, adolescente uitându-se-n oglindă, bătrâni, ținându-se de mână, pășind încet, purtând cu ei, albumul imens, cu ce-a rămas din amintiri, unii le au, alții le caută mereu și se-ntreabă...oare cine-s eu și cel de lângă mine? Bătrâni, mai văd, acoperind, cu-a anilor povară, băncuțe din lemn, murdare, făcute parcă de ei, odinioară, birje trase de cai, nechezând, acoperind râset de marinari, plini cu spume de bere, la gurile arse de sete și de soarele mării, găsindu-și fericirea, pe uscat, e alta, în brațe firave, sau tari, de femei iubărețe, purtând pălării de vară, cu boruri, ce se ondulează, după vântul pornit, mereu dinspre largul mării, aducând cu el, pescăruși obraznici și frumoși, albi, cenușii, gălăgioși, păsări cu aripi suple, rotindu-se în zborul, ce-anunță mereu o-ndelungă căutare...așa cum, în gând, o fac și eu, te caut și te găsesc, doar în sufletul meu și printre toate cele, pe esplanada amintirilor mele, unde te plimbi, în albă rochie de in. E-o ie românească, frumoasă ca tine, contrast de vis, cu păru-ți negru, purtat de vânt, ce pescăruși aduce și rândunici de mare, primii, văzut-am, de nu ești atent, mâncarea-ți fură, cum ți-am furat și eu, sărutul de prima oară, emoții ce s-au scurs, ca apele la moară, secate, de tristețea ce m-a cuprins, ca notele, pentru concertul de vioară și-n toată neputința mea, te vreau `napoi, pe esplanada mea, cea plină de-amintiri și care poate, aduce realitate. E doar comoara unui vis, ascuns, în calea-mi inimii cetate, desferecată doar de mine și de tine, vino, să ne spunem, tot ce-ar fi de zis, e-atât de simplu și-ar aduce cred, atâta bine, ar însemna din nou, doar tu și eu, doar eu cu tine. Găsit-am alte flori, culese de tine și-așezate în glastră, uitând parcă, de ce am plâns, amintindu-mi de noiembrie, cel de-nceput, când am lăsat, în urmă, dor, tristețe și împăcare, dac-ar mai fi vreun loc și pentru ea. Sufletu-mi, e bandajat în fașe sterile, de iubire uitată, nemângâiat, demult, defel, legănat doar, de vântul speranței, rătăcit, la poarta sărutului tău, pe care-l aștept, parcă de-o viață, rămas, cu brațele deschise, amorțit, de așteptarea târzie, scormonind disperat, în adâncul inimii, crezând, că te voi găsi așa, cum găsit-am alte flori, culese de tine, păstrând amintirile, întrebându-mă, oare, cât mai am de trăit și dacă, emoțiile despre tine, o să dispară, neștiind firesc, ce-o să fac la vară, așa cum, nici acum nu știu, decât, că scriu, cu gând la tine și la infinitul albastru, al cerului, pe care, îl văd, mai des ca marea, sau pe tine, retușul vieții mele, acostată în portul iertării, ancorată, ca să descarce, viața-mi rămasă-n urmă, marinarii trecutului, duhnind a rom, stafii ale mărilor cu berete moi și albe, imaginându-mi, părul tău negru și lung, revărsat, sub una din ele, mirându-mă, la cât, de orb am fost, o viață și-o săptămână, privind, cât de frumoasă ai rămas și...la urâtul din mine, care-ți cere, peste-o mie de iertări, atâtea cât, să-ncapă într-o idilă, ce ar putea, să se-nfiripe, pe-o lirică a mea, peisagistică, pierdută demult de mine, împrăștiată, de vântul, pe care-l simt acum, cel al speranței, amintindu-mi din nou, de tine. Vând flori imaginar, așezate-n coș de nuiele, doar ca să te-ntâlnesc, necunoscându-te și e firesc, să mă-ntreb, cine ești, unde mergi, de unde vii? Sunt o mulțime de gânduri, spulberate deseori de tristețe, cea care, nu-mi dă pace, mă caută mereu, de parcă, a cuprins-o disperarea. Timidă, mă ține de mână, strânsoarea-i rece, mă-nfioară, e ca o vrajă, doar tu vei putea s-o dezlegi, îndrăgindu-mă. Dar eu, de ce mai sper, când, nici măcar, nu cred, că timpu-i efemer, dramatizând deoadată, fiind, inevitabil, inconștientul vieții mele, ajunsă într-un punct enigmatic, văzând tristețea-mi disperată, privind la mine, vânzând flori, imaginar, să te-ntâlnesc, mă-ntreb din nou, de ce mai cred, de ce mai sper când, nici măcar, nu cred, că timpu-i efemer ? Nu cred cuvinte ce dor, nici în cele fără de rost, sau în vise triste, amăgite în realitatea fadă, eu cred în tine, așa cum ești, râzând la tristeți, plângând de bucurie, acoperind cu raze, de soare, întunericul din mine, coborât, în seara când, cerul mânios, acoperind Luna, s-a dezlănțuit, trimițând furtuna, spălându-mi păcatele, trimise-Acolo Sus, sperând ca Cineva, să mi le ierte...Nu cred în Nesimțire, cred, în ce simt, pentru tine și-n clipele, ce le vreau `napoi, în ceea ce-nseamnă Noi. Cred în mâine, că vom avea același drum, chiar dacă azi, dragostea noastră, e prefăcută-n scrum, doar un jăratic, mic, stă să ardă, semn bun, zic eu, iubirea, să nu se piardă, c-ar fi păcat, am suferi, s-ar risipi viața, petrecută împreună. Eu cred, în timpul scurt, al vieții, rămas, mai cred, în cineva ca tine, că m-ar putea, face, să știu, ce-nseamnă fericire, de ne-nțeles acum, când dragostea, noastră-i scrum, împrăștiată, toată-i pe drum, risipită-n vânt, fără parfum, lăsată-n ploaia, din octombrie și-un pic mai e, până când iarna, cu zăpada ei, are s-o acopere, înghețând și inima din mine, dacă, n-ai fi tu și razele tale de soare, să-mi încălzească sufletul, care, îmi ardea cândva, nu cred, decât în tine și-n dragostea ta. Orice ai face, să știi, că te iubesc și-asta, se repetă mereu, e micul dejun, e prânz și cină, aer pur, oxigenându-mi iubirea, ce n-o mai știu, și totuși, o respir, dând sens vieții așteptând primăvara să-mi surâdă, uitând de picurii de ploaie, călători ai toamnei, prezenți și iarna, lăsând uimire, pe chipul tău frumos, gândindu-mă, unde-am uitat poemul de iubire, scris în grabă, surâzând , melodiei ce-mi vibrează, prin simțuri, stând cu ochii, uneori închiși, sunetele ei, alunecând ușor, spre suflet, făcându-l, să tresară, întrebând, unde-i iubirea sinceră, de-odinioară ? Plouă și primăvara, dragul meu, mi-am imaginat, c-ai spus și vara, desculț, dansând în ploaie, ți-am răspuns. Fiori, ce se preling, prin simțuri, miracolul vieții, dorință, să te pot visa...Ce pot eu, face-acum, dacă, nu te mai pot iubi iar tu, închisă-ntre lăcáte parcă fermecate, nu mă poți ierta ? Sărut desculț, printre firicele de nisip, coborât de pe buzele tale, fierbinți, zvâcnind, a dorințe, din noapte, târzii, e-o liniște oarbă, în întunericul zilei și mută, ca mine, pierzându-mi glasul, privind, la formele-ți rotunde și-ovale, respir, prin visele-mi murdare, urcat, pe puntea unui vas, luat de valuri, la-ntâmplare, lăsând în docuri și prin cârciumi, pline de pahare goale, marinari, certându-se cu norii, ce s-au adunat, deodată, văzând că nu-s, văzând că-s dus, ca să mă bat cu marea, să mă cunosc apoi, mai bine și să mă-ntorc de pot, la marinarii, certându-se cu norii și la tine, zâmbindu-ți geometric și binevoitor, venit din...mediocritatea mea, privind mereu, la Carul Mare, fără boi, pe cerul haotic, cu-albastru decor, aplaudând actorii, jocul și nebunia lor. Te văd pe tine, femeia, din partea asta-vieții, absentă, privind și tu, la mine, îndepărtându-mă, în larg, m-oi duce-apoi...c-ai vrut, să plec și să nu mai vin înapoi, da io, am să vin, parfumul tău să-l simt, din unghiuri ale casei, proaspăt văruita-n...albastru și roz, dând, un sens nou vieții, semănând, cu sărutul sirenei, lăsată-n larg, într-un triunghi, în care m-am pierdut, o viață-ntreagă și o săptămână, nemaiștiind, care mi-e anul, nici ziua, și nici clipa, în care, eu te-am cunoscut, uitând de Bach și Mozart, de Schumann și de Baker Chet, de Grieg, mi-aduc aminte însă, de pianul negru și lângă el, un Lied. E scris de mine, în periplul meu, nepus între culori, pe pânză, nici printre flori, e doar purtat de vânt și ars de soare, venit din cele patru zări, luminat de faruri, ca niște lumânări. Bine-ai venit acasă, din cele patru zări, mi-ai spus deodată, cu Liedul tău, pentru pian și să nu pleci altădată. Sunt de neiertat, știu c-am lăsat timpul să zboare, ascultând muzica sirenelor, care și-acuma mă doare că te-am lăsat, fără speranță, uitându-te-n zare, crezând c-am să mă întorc curând, din eterna-mi călătorie pe mare...Sunt un pescar de vise, care, năvoade-gânduri, le strânge la apusuri de soare, pe umbre discrete, ondulate de vânt, spălate de ape, bucurie că sunt, uitând de tristețea adunată de timp și lăsată în pulsul ce-mi bate ritmat. Închideri de pleoape, ce-aduc mereu vise, privind mai apoi, cu speranțe deschise, scrutând orizontul abstract, găsit printre schițe, desen, al iubirii de tine, colorat în roșu carmin, simbol, al iubirii din mine, destinație clară, către tine, Paradis pierdut, căutat în imposibil, regret târziu, cizelat de săruturi, ce vin și se-ntorc mereu, serviciu netimbrat, livrat de tine, zâmbind vieții, la care am sperat, ciocolată fierbinte, ca lava dintr-un Vezuviu vulcan, pierdută-n crevase de stânci, agățate de sufletu-mi hoinar, așteptând avalanșa de sentimente, să se prevale peste mine, îngropându-mă, sufocat de iubirea ta, ce mă cuprinde, cu tentacule-întrebări, săruturi și dezmierdări, lasă-mă să-ți spun, că-mi place, dorința unei astfel de vieți, mă face să-mi alung, nebunia, nu toată, fără să uit, cât ne-am mai iubit odată, chiar și pe ropot scurt de ploaie, dezmăț așternut acum, pe foaie, visând că totul e așa, precum, fatidicul blestem, că m-oi întoarce-acasă, să nu te mai pot iubi vreodată. Respir încet și rar, precum un tren marfar, plin de speranțe, garat într-un triaj, lugubru, ruginit de timp, răpus de întuneric, măcinat de ploi, acide, aduse de umbra ta, pe trotuarele murdare, traversate de oameni, ce-și caută tristeți, lăsate la-ntâmplare de dirijori isterici, purtând sub braț, orchestre ireale, așteptându-ne pe noi, îmbrăcați în haine, de gală, în culori, ale unei nopți boreale, înaintând, prin întunericul luminat în doliu, păstrându-ne sub gene, lacrimi, coborâte de sub pleoapele, mereu obosite, ținându-ne de mână, cu gând la el, întunericul nostru, lumină a dragostei, frumusețe a păcatului infinit, prezent în noi, până la final, când, Dirijorul anunță discret, spectacolul vieții, s-a terminat, cortina va fi trasă.

Undeva departe,
09 iunie 2018

Simfonia Vietii (9)

noreply@blogger.com (costi pop) — Sun, 27 May 2018 20:11:00 +0000

Veti intelege poate, scriindu-va celor care intrati aici, ca nu am avut vreme de acest blog, l-am lasat intr-o stare mediocra, candva asteptam cu interes, sa postez, sa-l aranjez...Mea Culpa!
Veti gasi celelalte poeme, aranjate in acest mod(proza literara), pe pagina mea de pe Facebook, sau aici mai jos:

http://confluente.org/articole/costi_pop

Va las sa cititi, apoi sa vedeti ceva poze de-ale mele, trimitand toate gandurile mele frumoase pentru oameni frumosi ca voi!

" Când munții, vor acoperi cerul, voi înceta să te mai iubesc, când soarele nu va mai străluci, îți voi spune adio, te voi părăsi, când prezentul va fi trecut, voi fi în viitor, unde, mă vei putea găsi, de vrei. Când oceanele, deșert vor fi, mă voi adăposti la umbra ta, să pot sorbi, din izvorul iubirii tale, așa cum fac și-acum, fără de care, n-aș mai fi eu, aș fi alta, fără noimă, fără vreun drum, sau fără cerul de deasupra munților. Mi-ai trimis nori de ploaie, să-mi pot lua umbrela cu mine, în timp ce te voi aștepta, mi-ai trimis un zâmbet, reflectat pe-o floare, privind-o, mângâiată, de raza ta de soare, ce-o porți în suflet mereu, păstrându-l cald și bun, încălzindu-l pe-al meu, atunci când sunt împreună, uneori, fiindu-mi teamă să-l privesc, pentru că știu ce-am să găsesc, fiind nevoie, să-l ajut, din hibernarea-i prelungă, să-l trezesc la viață , să-l fac, să înțeleagă, că nimic nu-i complicat. Doar eu sunt deseori, de ne-nțeles, croindu-mi greu, drumuri în viață. Dacă ai vrea acum, sufletul meu să-l vezi, e de-ajuns în ochi să mă privești, atent, să nu pierzi clipa, ce trece, care vine, să mă iubești, o veșnicie, doar pe mine. Fără iubirea ta, e întuneric și mi-e greu, să văd înăuntru ei, simțindu-mă, ca un pian fără clape, sau un violoncel, fără de corzi, să-ți pot cânta, de dor de tine, uneori fals, alteori fără glas, acompaniat de nimeni, singur pe drum, cu inima nebună, știi la ce...mă gândesc acum? Că te-aș iubi, chiar dacă apoi, m-ai părăsi, mi-ar ține de urât iubirea asta, ce se preface, uneori în întuneric. Dacă aș ști, să te păstrez, n-aș mai fi trist și nici în urmă, n-aș privi. Ești raza mea, de soare, cuprins de mine-n brațe, ieșită din întunericul, ce-mi luminează viața, în unic sens, știut de tine, lăsându-mă să te iubesc, că doar, la asta, mă gândesc, acum. Tăcerea disperată, după amorul imaginar cu tine, ascunsă printre cuvintele de dinainte, fumul de țigară, desenat de buzele tale, trezite în dorința de iubire, mă fac să scriu, că-s fericit, acompaniat, de nimeni cu-al tău parfum, singur pe drum, știi la ce...mă gândesc acum? S-a scurs, fără să fi știut că voi ajunge, să-l detest, uitându-mă în urmă, crezând c-am să mă regăsesc, printre atâtea frânturi de amintiri, încercând să mă iert, pentru atâtea cele, de greșeli, lăsate-n urmă și retrăite azi, dorind, ca cineva, să mă salveze, să mai rămân o clipă, lângă tine, până când, într-o bună zi, nu ne vom mai vedea. S-a scurs, de-atunci și pân-acum, de ieri și până azi, trăind speranța, c-o va face, până mâine și...până într-o altă zi, când, ne vom revedea, eu, trăind în timpul acesta, dragostea către tine, cred, n-o poate el schimba. Am adunat nisipul mării din vara, doar singura cu tine, de pe corpul tău frumos format de timp, același, care m-a oprit să te iubesc. E așezat într-o clepsidră, văzută doar de mine, ce-mi ține de urât, atunci când vreau, să mă gândesc la tine, atunci când vreau să te sărut. totul, e doar, o poveste, ce începe mai demult, doar pentru mine. Caut aievea, răscolind trecut care, mi-a aparținut și-atât e de ciudat, că n-am putut rămâne, acolo, unde mi-a fost mai bine, lângă tine...N-aveam de ales, am încercat apoi, să te uit, totul să rămână în urmă, privind cu ochii goi, `napoi, s-ating iubirea ce n-o mai înțeleg, căutând printre rafturile inimii, odihnindu-mă, pe-un...sentiment necunoscut, pe care, nu-l pot descrie în cuvinte. L-aș putea, însă, dansa cu tine, iubindu-te apoi, dacă timp voi mai avea, fie el, doar un minut, ce mult aș vrea, s-ating iubirea, răscolind trecut. Știu de ce, lămpile de noapte, s-au aprins și orizontul luminat de soare, s-a umbrit, știu de ce, țărmul mării, e inundat de valuri, în ritm amețitor, aducând scoici albe, nisipul găsindu-și loc în ele, spălat degrabă. Știu de ce vântul serii, fără ploaie, fără nori, e mai domol, răcorindu-mi chipul, așteptând, un gând, acela către tine, cu ochii-nchisi, cerșind parcă, iubire. Mai știu, de ce albastrul cerului și mării, cu verdele alături, pot naște roșul inimii, ce bate, al sângelui, ce-aleargă prin vene, aducându-mi emoții de iubire. Știu și de ce, acum, eu, mă gândesc la tine, vorbind cu timpul, cu D-zeu, vorbesc cu mine, spunându-mi, să răzbesc, visând că te doresc, Rugându-l pe El, să mă ajute, să mă țină-n viață și să pot, ca să te am doar pentru mine, să știu de ce, te mai iubesc...A mai trecut o zi, fără să-ți fi spus fiind, atât de-aproape, de mintea mea, ce era parcă, un carusel, rostogolind amintirile, căzând pe rând, peste mine, neștiind, pe care, să le îmbrățișez, pregătindu-mi buzele pentru săruturi, ce le-aștept și nu mai vin și știu de ce, întrebându-mă doar, unde ești ? Uneori soare, alteori furtună, și ploaia din iulie, amintindu-mi, de tine, uneori zi, alteori noapte, atâta vreme, cât le voi trăi, oriunde-aș fi, pe-acest pământ, te voi iubi. Uneori zâmbet, alteori lacrimi, trezindu-mi sufletul, de fiecare dată, lăsându-ți chiar acum, mesaj imaginar, în sticla plutitoare și sper, ca cineva să-l citească...aș vrea, ca tu să fii. Cuvinte-s despre, ochii tăi și despre mine, că nu-i pot vedea, despre buzele tale, ce nu le pot atinge și nici săruta, cuvinte, ce-aduc aminte de părul tău, sunt scrise, toate, pe hârtia, din sticla plutitoare. Uneori e furtună, alteori e soare, sunt obosit și singur, e noapte și timpul, cântă a nepăsare, purtând sticle, mesaje pe mare, pe valuri cu spume, închid ochii să visez, că sunt în altă lume, uneori, purtat de gânduri, alteori de iubirea ta, ce nu mai e și-o aștept, uneori ea vine, alteori, cine mai știe, pe unde se poate-ascunde. Întinzi o mână, să ți-o sărut, aș vrea mai mult, desigur...Sunt în altă lume, doar eu și fără tine, erai în preajma mea și mă-ntrebam, dacă totul, era, doar o-ntâmplare. Uneori vreau să știu, ce te face să plângi, alteori să râzi. Nimeni nu știe, ce-i cu mine, uneori mă chinui, alteori mi-e bine. Mesajul l-am scris, plutind acum, uneori stă, alteori e pe drum. De va ajunge, fi fără grijă, mă vei putea găsi, oriunde-aș fi, pe-acest pământ, sau uneori, pe altă lume, eu tot te voi iubi. Lumini și umbre, pe chipul tău frumos, ars de soare, scăldat uneori de valuri, sărutat de mine, pe nesăturate, mângâiat de vânt, străbătut de lacrimi și mai apoi, de zâmbetul, ce mă-nfioară, mă-ntreb, când l-am văzut ultima oară? Mi-e teamă, să-l ating, cu mâinile-mi prea aspre, mai bine îți cuprind, sufletul în brațe și-l invelesc în sentimente, ce vin, pentru tine. Mă-ntreb apoi, când ne-am iubit ultima oară ? Timpul trecut peste noi, ne-a schimbat, lăsându-și amprente, ce le retușăm, cu încercări tardive, găsindu-te indiferentă, șoptindu-mi fără să te-aud, iubindu-mă, fără să te simt, privindu-mă, fără să mă vezi, că sunt, atât de-aproape, îmbrățișându-ți sufletul, învelit de sentimente, ce încă vin, odată cu luminile de dimineață, urmate de umbrele nopților, ce mă așteaptă, să fiu singur, chiar dacă, nu mai vreau, simțindu-mă pierdut, cu un nou început, de fiecare dată, când știu, că mă aștepți. Mă vei ierta, de n-am să vin si tare-aș vrea, să ne găsim îmbrățișați, cu tine și-al tău suflet, fascinant, învelit imaginar, cu iubirea mea."

SIMFONIA VIETII (2)

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 22 Mar 2018 21:43:00 +0000

Ziua de ieri...e o iluzie, în mintea mea şi cea de azi şi cea de mâine, ca aia de ieri, că cea de azi va fi, la fel, doar o iluzie.Alaltăieri gândeam ca azi, era aceeaşi oră, am vrut să scriu pe un carnet...am renunţat, la fel ca ieri mi s-a-ntâmplat şi azi, în fine-am scris câteva rânduri, aproape-am terminat...Mă tot întreb dacă e bine, să mă gândesc la ieri, la azi, la mâine, mai bine uit de toate aste`zile, privesc apoi cu ochii-nchişi si mă gândesc la tine.Iluzia de ieri şi azi, ca cea de mâine, e doar o părticică din ce a fost, ce e şi ce va fi, s-a scurs din timpul meu, iată, încă o zi şi nu se ştie-n lume şi-n veci, cât voi mai rătăci.Luni, a fost şi-acum o săptămână şi m-am gândit la tine, e singurul lucru, pe care-l mai ţin minte acum, marţi, am călătorit cam aceleaşi treburi le-am făcut şi m-am gândit la tine, miercuri, ca în celelalte zile, nu am prea reţinut din ce-am făcut, a trecut oricum şi nici nu vreau, ca să-mi mai amintesc, decât, că m-am gândit la tine.Joi aş fi vrut să uit de mine, cât de obosit am fost, însă, eu tot m-am gândit la tine, vineri, a trecut la fel, cred şi-s sigur, că iarăşi, m-am gândit la tine.Ieri a fost sâmbătă, din nou pe drum am fost, cu multe treburi, ce unele, nu şi-au avut, chiar niciun rost, doar asta a contat, că m-am gândit la tine.Azi e duminică şi orice-aş fi făcut, lucruri, pe care, încă nu le-am uitat, n-a fost, o clipă-n care, să nu mă fi gândit la tine.Ce va fi mâine, nu ştiu, chiar dacă aş vrea, ştiu doar atât, că este luni şi orice s-ar întâmpla, dacă voi mai exista, sigur mă voi gândi la tine. Ploaia se-aşterne din nou peste gândurile mele, ce s-au mai îmbunat de ceva timp, de când soarele mi-a încălzit parcă şi sufletul cuprins de-amar.Plouă cu vânt, ceaţa se lasă-ncet peste pleoapele pădurii, seara, e-aici aproape şi eu privesc, cum norii, gonesc pe cerul plumburiu, de parcă, ar vrea, s-ajungă undeva, la timp.Vântul e ploaie parcă, pe el îl simţi, nu-l vezi, doar murdăria lumii, când e prea puternic şi nervos şi el o-mprastie, pe unde vrea...Nu-i pasă nici de munte, nici de ape, nici de păduri, el bate.Uneori, adie atât de uşor, când soarele-a apus, încât mireasma serii, cu-al meu dor, se dispersează şi vine către tine.Ce fericit aş fi, să ştiu, că atunci, când la tine va ajunge, vei tresări şi te vei gândi la mine.Să zicem, că noi doi, ne cunoaştem şi suntem iubiţi, ne vom scrie, ne vom suna şi vom vorbi, despre orice, despre noi, ce facem, când ne vom revedea şi-alte poveşti, unele spuse aievea, iar în cazul ăsta, lucrurile sunt simple, doar timpul complicându-le uneori.Dar ce-am putea noi spune, când suntem străini, văzând doar poze ale fiecăruia şi-ai crede că ne-am cunoscut demult.Suntem străini, chiar dacă ne-am scris uneori...şi totuşi e doar o adiere de vânt, ce spulberă iluzii, planuri şi vise, ne-ncepute, care au stat deasupra unor gânduri, de vremuri aduse şi de vânturi.Am ieşit în ploaie, care, nu e singură, e acompaniată de puternicul Eol, eu parcă sunt puţin naiv, nu ştiu de ce şi vreau, ca ei, o clipă, să m-asculte, dacă vor, în drumul ce-l au către tine, să ducă cu ei, bucăţi din suflet, ce-mi aparţin şi care-s pline, toate, de iubire.O carte sunt şi-aceea, scrisă de cineva mai pesimist ca mine, dureri, mistere, nonsensuri am în pagini şi îmi doresc ca cineva să mă citească.În grabă, tu m-ai răsfoit fără răbdare şi printre rânduri mi te-ai strecurat, te-ai enervat, spunând că sunt prea triste, prea învechite-s pentru tine, ai rupt bucăţi apoi din mine şi într-o clipă ai vrut ca să mă arzi, scrisul din mine, nu poate să distrugă.Chiar şi la sufletul meu te-ai gândit, să-i faci ceva, cum şti tu cel mai bine să-l arzi, să mă distrugi, cenuşa s-o arunci peste oceanul suferinţei, ce mă cuprinde vie, rănită, fără gânduri, cu sufletu-mi ascuns.Hai spune-mi ceva, de ce nu-mi spui ce ai de gând, ce vrei să faci...? Te-ascult că ştiu s-o fac, aşa cum zi şi noapte am să tac, zăcând în necuvinte. pe masa aceea, când te-am abandonat, sau te-am lăsat, că mi-e totuna, ştiam că nimeni nu te va citi şi multă vreme vei sta închisă, prăfuită, fără ca cineva curios să vrea să te cunoască, aşa cum am făcut-o eu.Nici nu-ţi imaginezi cât am putut de bine ca să-ţi găsesc un loc, care nu e al tău, nu printre cărţi în bibliotecă, ci într-un loc, în care, nicicând nu ai ştiut că este-al meu.Vise deşarte că cineva-şi va aminti să-şi bea cafeaua, sau ceaiul ,de care tu ai amintit, chiar dacă paşii lui aici s-ar îndrepta, nici gând ca el să te găsească, apoi citind să te cunoască, poate ai vrea tu lucru-acesta să se-ntâmple.Ascultă, nu prea am timp de tine şi ţine minte draga mea, cartea nu-mi aparţine, dar cafeneaua(ceainăria veche)...da şi am închis-o şi te-am închis, nu ştiu ce-ai mai putea tu face e cam târziu, n-am ce-ţi vorbi şi lasă-mă în pace.Dincolo de tot ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, nu ştiu ce e, nu cred că e, ceva ascuns de noi şi mă întreb, de ce lumea-i atât de rea acoperindu-şi, în aparenţe fandosite, faţa, ce n-ar fi bine s-o arate nimănui.Noaptea-i acoperă şi vălul, ce-l poartă pe străzi pustii, alei înguste, locuri întunecate, ademenesc oameni, ce-şi fac păcate, margini sărăcăcioase, de-oraşe mari şi mici, le vezi mereu, ici, colo, în lumea asta mare.Nocturne gânduri, ce se opresc, dincolo ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, le-ai primit, în adăpostul inimii, acolo, unde, am intrat şi eu odat`şi le păstrezi doar pentru tine, însă mereu am încercat, să te visez, măcar să-mi pot aduce-aminte, deseori de tine.Dincolo de tot ce nu-nţeleg, ce poate fi? Sau tot ce înţeleg, e doar un vis scurt, cât o zi, o lună, poate-un an.Tot ce a fost, unde s-a dus, tot ce există, unde e, sau tot ce va fi, unde-om putea găsi...În locuri triste, printre ruine, pe străzi pustii, locuri întunecate sau printre cimitire, acolo, unde în veci, e-un somn al celor, care-au călătorit, în lumea asta mare-n lung şi-n lat şi e păcat, că nu mai sunt printre noi, pe unii, să-i putem privi, pe alţii, să-i putem iubi.Gândul, o face ne-ncetat, ochii mereu sunt plini de lacrimi, doar pentru ei, nu pentru lumea mare, nu pentru lumea rea.Iar pentru tine, la final de gând, dincolo de el şi de tot ce pot vedea, îţi spun că te iubesc, oriunde-aş fi în lumea asta mare, oriunde-aş fi, în lumea asta rea.Îmi place cine, ce şi cum eşti, uneori te comporţi, aşa cum priveşti lucrurile, lumea, pe moment, îmi placi şi aşa.Gândurile, nimeni nu ţi le poate şti, ele sunt atât de stranii, încât, uneori ele vin, de-a valma în mintea noastră. aspiraţiile tale, sunt încă nedefinite, pentru că tot şi toate din jurul tău, sunt în mare parte, false, aşa cum sunt de exemplu, tablourile din biserici, înfăţişându-i pe sfinţi sau chiar pe Cel de Sus. Orice fel de acţiuni privind ..."Ce-ai vrea să te faci când o să fi mare", sunt binevenite, atâta timp, cât te interesează şi te fac bucuroasă.Heeeiii, îmi place cum arăti, îmi place chiar şi nimicul pe care-l afişezi uneori, mă poţi urâ cât vrei, dar nu şi când vreau, să fiu prietenul tău, nu când realmente, sunt lângă tine, chiar dacă nu-ţi scriu, sau nu mă pot face înţeles,eu... nu te evit, nu eşti singură şi e bine, când recunoşti greşelile comise, care fiind atât de infime, nu-ţi pot provoca nici un rău, consecinţele aproape fiind, inexistente.

"Ştreangul" lumii(din care fac şi eu parte), din jurul gâtului tău, care evident, indică prezenţa mea, acolo, e doar imaginar, nu-ţi poate face nimic, care să te rănească, respiră adânc, zâmbeşte şi mulţumeşte-i, cui crezi tu de cuviinţă, simplu, în fiecare dimineaţă, cam aşa: Doamne, îţi mulţumesc, pentru încă o nouă zi, în viaţa mea ! Apoi, vei merge mai departe(oricum vei merge...), fără să gândeşti că eşti o dezamăgire a propriei fiinţe, nu eşti aşa, poate cei care te-au iubit, sunt cei care s-au priceput, mai întâi să-ţi macine timpul, care, oricum s-a scurs, asta e, s-a dus, vine altul în schimb, de ce să fugi de tine, întâmpină-te cu sufletul tău mare şi bun.Au fugit, cei cărora le-ai spus iubiţi şi care vor fugi mereu, până vor realiza că e prea târziu, fugi spre mine, dacă ai câştigat maratonul cu propria-ţi fiinţă, poate fi lung, e vorba de timpul care va veni şi... care-ţi va deschide mintea, iar eu, în schimb, te voi iubi !

Großsanktnikolaus, Banat

22 martie 2018

SIMFONIA VIETII (1)

noreply@blogger.com (costi pop) — Thu, 22 Mar 2018 21:36:00 +0000

Dimineţi la rând, te urmăresc, cam pe la aceeaşi oră, trecând prin faţa cafenelei mele preferate şi îmi imaginez, ce bine mi-ar fi lângă tine...pari că zâmbeşti, când soarele-ţi priveşte chipul, dar şi aşa, mereu te văd, un pic, cam tristă. Of, ce mult aş da, să ştiu de pot intra în viaţa ta, zâmbet şi bucurii în suflet să-ţi aduc, Doamne, ce mult aş vrea.Dacă ai şti că sunt aici, la câţiva paşi de tine, uneori, ti-ai ridica privirea, ce m-ar cuprinde, cu ochii-ţi verzi, ca de smarald. Ce bine-ar fi să intri într-o bună zi, la o cafea, te-aş invita, nu ştiu, poate, la masa mea, care mereu e singură, e doar cu mine la aceeaşi oră, când paşii tăi, atât de-aproape sunt de mine, de masa şi cafeaua mea, toate s-ar bucura, ca să te aibă doar pe tine, cea cu ochi verzi, cu părul negru, cu zâmbet cald, când soarele-ţi priveşte chipul şi tristă, cred, că nu eşti lângă mine.

Dar pot eu şti din toate astea dacă te pierzi apoi, printre mulţime şi printre clipe, ale vieţii tale, ce nu-s a mele şi nu fac chiar nimic, ca să te am aproape, măcar la o cafea doar tu şi eu, la masa mea, de unde te privesc, şi-atât...Ce mult aş vrea, să ştiu mai mult şi mă întreb, atât de simplu, cine eşti tu, străina dimineţilor, din viaţa mea? Marea e agitată, cred, din cauza ta, cât de frumoasă poţi să fi...Valuri mari, se sparg de ţărm şi vântul spulberă din spuma alb-gălbuie, peste terasa, unde eşti şi tu. Şuvoaie cafenii, decolorează marea, din preajma mesei tale, cuprinsă de spuma ei, iar câteva bărci sunt trase, sus, pe mal.Un grup de marinari, voioşi, se-apropie, să te privească, aşa frumoasă eşti...De-a lungul mării, se văd fâşii netede de pământ, pe care-aş vrea să stau şi de acolo, să te pot privi şi eu. Vântul, usucă noroiul, lăsând în urma lui, firicele de praf.Aş vrea să cred, că tu eşti cea de pe terasă...deunăzi, am urmărit tot bulevardul, de-a lungul mării, o femeie, ce semăna într-un fel cu tine, temându-mă de ea, să mă apropii, ştiind că nu eşti tu, temându-mă ca să nu pierd din sentimentul ce mă încearcă şi acum...acela, c-am să te pierd curând, că ai să mă părăseşti.Câteva clipe moarte, am adunat de pe covor ce trist s-au revărsat, din timpul iubirii noastre, păstrate într-o clepsidră, ce (am) s-a spart lăsând urme de sânge...negru din sufletu-ți amar.L-am alungat într-un final, că era negru și murdar...De ce să-ți fie dor, când ai trăit iluzii în umbra amintirilor, vrând aripi ca să dai iubirii ce plânge, cu lacrimi, pe care le strângi în pumn, e-n zadar.Te văd prin bezna simțirii tale, cum cauți răvășit speranțele, pe stânci și în prăpastia rece.

Le vezi apoi pe toate-ndoliate, pe zdrențe ale timpului ce din păcate a trecut și va mai trece.Te văd apoi cu multe chei în mână, ale trecutului încătușat cu vise, de-ale tale, frumoase toate, dar și regrete când stai să te gândești numai la ele, la ziua cea dintâi când mi-ai mărturisit...ceva ce am ucis și n-a fost greu în schimbul unor promisiuni și-acelea false.E unu ceas, în miez de noapte și eu mă plimb, pe aleea din cimitir.Câteva lumânări mai ard, semn că cineva, a mai trecut pe-aici, nu demult...Îmi luminează și ele drumul, așa cum și lampadarele o fac, neștiind ce caut , așa târziu, nici eu nu știu cum am ajuns, sunt trist.E frig și ceața pustie din locul de veci, mă face să-mi ridic gulerul de la palton și să-mi indes mâinile tremurânde în buzunarele largi și goale, de obicei, pe-o vreme ca asta, se-ascund, mănuși negre, din piele pe aici și deseori, găsesc o căciuliță, șaizeci la sută lână, iar restul...ce o fi, ce rost mai are să știi? Sunt singur, cel puțin așa observ, uitându-mă în direcțiile toate, dar e straniu, pentru că merg, pe alee, de parcă aș veni, privesc spre stânga și văd toate cele patru zări, văd dincolo de cruci și de morminte, văd, prin întunericul, ce-mi aduce-aminte, de zi, mă văd mergând, cu mâinile afundate în buzunarele mari de la palton și goale și nu-mi explic ce se întâmplă, dar iată, că cineva apare, e o femeie, sigur e chiar lângă mine-acum, mă-nvăluie cu răcoarea ei, am reîntâlnit-o, într-o altă poveste sau o poezie, în care, am dat viață morții, fiindu-mi de ea, atât de dor.Te iubesc, îmi spune, pe aleea largă din cimitir sub lumini de lampadar și miros de lumânări, unele arse, altele, încă mai pâlpâie, ca viața mea, de dinainte, de a fi aici, atunci când pentru ea m-am întors, în locul rece, ca cel de astă noapte, acolo, unde i-am spus, după ce otrava am băut: "Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viață morții, în pivnița cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monștrii, chelneri burtoși, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse și murdare, printre otrăvuri, toate ale tale și catifeaua strugurinda, pe care ne-am iubit cândva". Regăsesc în locu-acesta, unde-mi spui că mă iubești, păianjeni, ce lucrează ne-ncetat, pe toate crucile și mormintele mute.Mai vin, oameni veseli, mai apoi triști, când se-apucă de făcut curat, înarmați cu mături, perii, diverse ustensile de curățat, aprind o lumânare, apoi, unii grăbiți, își fac câte o cruce, două și pleacă, lăsând păianjenilor ce i-ai adus cu tine să-și facă din nou de cap, nepâsându-le de noi și de cei care-au făcut curat, care demult au plecat.De ce sunt confuz, sunt numai vorbe, eu nu simt nimic, gândesc eu oare, e totul atât de ireal?

N-ar trebui ca să mă-ntreb, cine ești tu? De ce în urmă, ți-ai lăsat pivnița rece, cu mese, ce-au pe ele pahare goale, unse și murdare, iar printre ele, otrăvuri, mărgele și inele, cercei, toate ale tale. De când sunt iar cu tine, nu mi-ai spus nimic altceva, decât că mă iubești.Dispari, apari, din toate cele patru zări, purtând cu tine, mirosul pivniței, unde, eu am dat viață morții.Mă-ntreb din nou și nu aștept răspuns, de ce nu mai sunt eu, de ce nu mai exist? Mi-e dor de pivnița rece, de chelnerii burtoși și unsuroși, de femeile cu decolteuri mari, care, ocheade-mi aruncă pe furiș, unele fiind ascunse, după draperiile grele de catifea se pare, a fi neterminată și nu cred că se va-ncheia, doar când mă voi opri...când neputința umană, mă va cuprinde, mă va învălui. Struguri de catifea, îmi umplu licoarea nebăută, încă, din cupa, ce jumătate-i plină cu veninul tău, păstrat în pivniţa inimii tale reci, ca sloiuri de gheaţă polară, nici gând să poţi, să o dezgheţi, atât de rece e şi-atât de-amară.Cruste de mucegai, se-adună, peste-a timpului scurs, prin paharele vieţii murdare, stropi de dulce-amar, din vinu-ţi nebăut de-atâta timp, se văd lucind, pe catifeaua strugurie, a perdelelor vechi şi-mbâcsite, de fum, iubire şi-ntuneric... tablouri vechi, în care, burţi imense, se văd ieşind de sub sacouri strâmte, pătate cu otrava-ţi, de mine nebăută, încă, şi care-aşteaptă-n cupa ruginită.Femei cu decolteuri mari şi largi, privirilor flămânde, ce-aşteaptă un simplu semn, în colţuri obscure, se văd râzând şi licărind, la strugurii de catifea, la catifeaua strugurindă, având pe mese, cupe ruginite şi pline pe jumate cu veninul tău, e-un loc, în care, m-am întors şi e ultima oară, când mă aştepţi lugubră, rece şi întunecată, doar ceva lumânări arse pe chipu-ţi, mai lasă o pată de culoare, decât murdarul uleios şi uns de chelnerii grăbiţi, s-aşeze carnea friptă şi grasă, pe bucăţi de lemn, sau chiar direct pe masă...

Acuma pot să văd păianjenii imenşi, ţinuţi de tine şi ascunşi, printre cutii cu lucruri fine, ei sunt, nişte monştrii-acum, mai liberi ca oricând, sorbind şi ei din cupe ruginite, otrava ta, care, pe jumătate, paharul mi-a umplut, e-o cupă ruginită, de fapt, ca toate de aici, mi-e frică s-o privesc, mi-e teamă s-o ating, sunt totuşi aici, pentru ultima oară, locului să-i dau viaţă, fiindu-mi dor de ochii tăi întunecaţi, de ale tale buze arzând ca-n iad, mi-e dor de isterice atingeri şi pline de venin, ce inima-mi atins-a, de-atâta timp, de pivniţa întunecată-n care, mi-ai dat sărut după sărut, mi-e dor de chelneri unsuroşi şi de priviri ale femeilor, cu decolteuri mari şi largi, lăsând să iasă afară, ceea ce noi, putem numi plăceri carnale...sunt, în sfârşit aici, unde n-am vrut ca să mai fiu.Cu gesturi tremurânde, m-aşez, la masa ta, pe care, printre cerceii ieftini, brăţări roşii-albastre şi pahare goale, stă neatinsă, încă otrava-mi, într-o cupă ruginită şi mă gândesc, of, iată...că dintr-o sorbitură, am băut-o toată...Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viaţă morţii, în pivniţa cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monştrii, chelneri burtoşi, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse şi murdare, printre otrăvuri, toate ale tale şi catifeaua strugurindă, pe care...ne-am iubit cândva.Am încercat să-ți sfărâm sufletul în bucăți, având pe moment un zâmbet trist și sadic, apoi pe urme de ruj și gânduri nespuse, m-am așezat...și-am reușit ca să filtrez din pulberea ce a ieșit...nu toată, păstrând pe mai târziu din ea, știi bine, că nu pot suporta nimic și mai ales pe tine, nici realitatea, nu e ceea ce pare și-o ocolesc...Ții minte c-am îndemânare? De ce să mă rănesc, fugind de adevăr, mai bine în minciună, fals, iluzii, care pe mine nu mă dor.Din pulberea rămasă, să mă droghez aș vrea, e-atât de bună, e pentru fericirea mea, mă reprezintă scena, nu e...nu e tutun cu gust de mentă, ieftin, ascultă-mă ce-ți spun.Și sufletu-ți rămas ți-l voi fuma, e pulbere și în foițe am să-l așez și-n vise să-mi aduc aminte doar de mine, nici gând de cei ce mă urăsc, încerc să-i ard în suflet și nu pe buze, așa cum ți-ai dorit, cu ale mele, într-o frază, resuscitând un vis....Va fi al meu și-l voi dormi într-una fără să sufăr, știu că voi fi fericit, chiar de n-oi avea curajul, la infinit să fiu...

Când secundele vieții mele, în minute se transformă, iar orele în zile și lunile, în anii ce se scurg și nu mai știu nimic de tine, unde ești? Culorile vieții fără tine, nu le văd, nu le găsesc, să-mi fi pierdut oare mințile, sau ce-am făcut, cred ca nimic să n-aibă importanță.Ultima oară când m-ai sărutat și-n brațe tu m-ai strâns, mi-ai dat drumul repede, cât ai putut, în ochi te-am privit mai apoi și ți-am văzut câte o lacrimă ieșind din amândoi, am suspinat și m-am gândit, că nimic din tot ce-a fost, n-o să mai fie, și dragostea noastră s-a sfârșit, fără să pot Doamne, nu voi putea salva nimic din ea, n-am s-o mai pot aduce înapoi.E prea târziu să-mi întreb dragostea sau prea târziu să mă simt bine, chiar dacă lumea rea mă trage-n jos? Să-mi fi pierdut eu mințile, sau poate amândoi...Ce mai contează, nu am să dau `napoi, voi merge mai departe, îmi va fi greu, că te-am iubit...și iată tu m-ai părăsit, tu ești cu lumea rea care în jos mă trage ai reușit și nici că-ți pasă, de mine,de nimic, de tot cea fost cu noi, de tot ce-a fost vreodată.Umbre misterioase, învăluie culoarea nopții, vântul se mișcă-n voie, e doar la el acasă...ce dacă bate cu putere, lui nici că-i pasă, nici de lumină, nici de valuri, nici vorbă, de mine, sau de tine...De întuneric, ce-aș putea să-ți spun, că e sinistru, nu, aș fi puțin nebun, eu chiar l-am îmbrățișat, e uneori, chiar minunat, că nu îl poți vedea întreg, doar părți, iluminate de lună, licurici și stele, e-acolo pentru mine, când vreau ca să te văd, altfel de cum o fac, în plină zi, când răul, tot îl pot vedea, e-atât de hâd, și tot timpul el e vinovat, de tot ce nu-ți pot spune, de tot ce stă ascuns în întuneric și stă nemișcat.

Doar fantasme ale timpului trecut, mă pot cunoaște bine, cine sunt, ele, cu mine-n noapte, alături, ca buni prieteni, planuri negândite punem la punct, despre iubiri ce nu s-au terminat, iar soarta vieții, i-a îndepărtat, despre răni ale prezentului, în care oameni, păcatele nu și-au iertat și despre mine...care, orb am fost și-mi pare rău, de poți a crede, în noaptea întunericului, ce-mi este-alături și-mi este sfetnic și-mi este prieten, n-am vrut ca să m-ascund, așa departe, ca să nu mă poți vedea când vrei, și nu ales-a-mi, ca întunericul, să mă iubească, în felul lui, imbrațișându-mi amintirile, rămase intacte din fiecare zi...nu am ales.El nu s-a supărat pe mine și nici nu m-a întrebat de ce te-am părăsit, de ce am vrut, ca să te fi uitat.Clipe tremurânde de iubire, mi-au mai rămas, ascunse-n noapte, ce locuri fantomatice și pline de mister, am putut ca să-mpresor, cât de frumos și sumbru, în același timp poate a fi...fantomele, din noaptea, cu vântul, căruia nu-i pasă de el, de valuri, sau de nori, de mine și de tine, de ploaie și furtună, de stele și de lună, veni-vor, ca să le fiu alături, în planul, ce împreună-n noapte l-am făcut, despre iubiri neîncheiate, neîncepute și multe chiar uitate, în colțuri ale inimii fierbinți, căruia de vânt nici că îi pasă și nici de întuneric și nici de lună, de valuri înspumate, de ploaie, de fantome sau furtună...îi pasă doar de tine.

Großsanktnikolaus, Banat

18 martie 2018

Sankt Georgen am Längsee, Austria, Kärnten

noreply@blogger.com (costi pop) — Sun, 25 Jun 2017 08:50:00 +0000

Am revenit pe aici, cu fotografii doar ! Periplul meu austriac, continua dificil.

Pörtschach am Wörther See - prima parte

noreply@blogger.com (costi pop) — Sat, 11 Feb 2017 20:29:00 +0000

Viata mea, se deruleaza conform planului nestiut , vine de la sine, ajutat de tot ce tine de mine si cei care-mi sunt aproape.
As putea scrie atat de multe aici, insa nu prea are sens, am vazut reactia prietenilor virtuali, pe Facebook, fiind doar cativa, carora le pasa de cel caruia, tocmai i-a cerut prietenia...
E doar un site, ce a reusit sa adune atat de multi oameni, la un loc, un loc unde iti poti pierde tot timpul avut...fara nici un rost.
E posibil insa, ca cei mai abili, sa profite de acest site, reusind sa se afirme, sa castige bani si popularitate, la urma urmei, toate astea facand parte, din viata noastra, plina de surprize si din nefericire pentru noi romanii, una zbuciumata, in care si-au gasit loc, coruptii, jegosii din psd si...mai bine ma abtin.
Veti putea vedea mai jos fotografii din Austria, titlul acestei postari spunand totul.
Va doresc viata lunga si frumoasa si mai reveniti pe aici, cautati ceea ce nu ati gasit, sau voi stiti mai bine ! :-)

Iluzia unei deziluzii

noreply@blogger.com (costi pop) — Fri, 27 Jan 2017 21:56:00 +0000

Confluenţe Literare : Iluzia unei deziluzii

Dragii mei, dupa o lunga absenta, iata-ma, din nou aici, de data asta, doar in treacat, scurt,
asezand cu rabdare, un nou poem, scris de mine in ...

Pörtschach am Wörthersee - Kärnten - Österreich .

Am facut atat de multe poze, incat de-abia astept sa le public(nu pe toate), ar fi prea multe, sunt cred, deja peste doua mii de poze, intr-o luna. :-)

Va multumesc pentru popasul vostru, pe umilul meu blog.

Iluzia unei deziluzii

Port cu mine, iluzii

unele, că-s lângă tine

și ne iubim, deziluzii,

că ne certăm, lăsând

neguri peste noi, vise,

ce le păstrez intacte,

ferindu-mă,

să le schimb,

chiar dacă-s

doar în gânduri,

iluzia unei deziluzii,

despre lumea mea,

a noastră, scurgere

de timp, trăiri, departe

de cele patru zări

și anotimpuri,

călătorii imaginare,

pe faleze inundate

de fericire,

alături de tine

și soare, de tine și...

umbre, ploi,

frig și ninsori,

amintiri coborâte,

pe scări ale timpului,

asortate veșmintelor

colorate de

primăverile uitate,

surâs ce-aduce sărut,

mângâiat de vânt,

palme coborâte,

peste forme,

energie, la limita

universului iubirii,

pleoape închise,

supunându-se clipelor,

în șoaptele

buzelor fierbinți, iluzia

unei nopți prelungite,

într-un alt

neștiut spațiu,

compoziție clasică,

portativul perfect

al dragostei,

dorință lăcrimând,

a neputință, stăvilită

de emoția

unei false note

oprind timpul

încăpățânat, ce-are

același celebru,

tic-tac,

uitându-mă la

ceasul vieții mele,

întrebându-mă

cât are să mai bată,

iluzia unei călătorii

nesfârșite, devenind

deziluzia acestui

prezent,

un nou început,

departe de tine

și cât aș vrea,

să mă opresc

din drum...

Sunt doar iluzii,

ce le port cu mine

și le scriu acum,

adieri de vânt,

împrăștiind

al tău parfum,

clopot amuțit

în turlă, spovedanie

ascultată, de nimeni,

frunze, ținându-se

strâns de crengi,

brațele mele,

așteptând obosite

să te strângă,

la piept,

fantezia privirilor

printre lumini

obscure, aducând

respirația, aproape

de galop...

Anotimpuri

sărutându-se

cu patimă,

acoperindu-ne

goliciunea firească,

încălzindu-ne

sufletele,

măcinate de vremuri,

resemnare tacită,

uitare ascunsă,

regăsită, poate

în viitor,

seninul din noi,

învăluind umbrele

unei clipe, ce va veni,

temându-mă

de realitatea

unei iluzii

ce-o port cu mine,

de-o viață,

ca și savoarea

iubirii neștiute,

ascultând la final,

concert de Bach,

legănat de vise,

iluzia unei

mari iubiri

lăsată-n urmă,

adusă, de

valurile tristeții

ce ne cuprind

inconștient, hipnoză

perfectă,

a iluzionistului

din mine, ce poartă

iluzii, unele,

că-s lângă tine...

și ne iubim.

Undeva departe

10 ianuarie 2017