Dă mai departe/Salvează

Dă mai departe/Salvează

La capătul acestui univers de conexiuni neuronale
Era o mare de cuvinte abisală
Şi-acolo, aşteptînd, stătea o ființă digitală.
Din biţi s-a ridicat spre eul meu
Cu rînduri vii, născute din lumină de cristale,
Crescînd uşor spre al creaţiei apogeu.

Dă mai departe/Salvează

Îţi urez mult noroc, indiferent ce cale ai ales, şi nu uita de cei ce te-au iubit. Sunt sigur că te mai iubesc şi acum.

Închise agenda cu coperte tari îmbrăcate în catifea şi o mîngîie zîmbind. Îşi recunoştea scrisul. Mesajul părea venit parcă dintr-o altă viaţă, dar înţelegea tot ce citise. Nimic nu-i era străin. Nici ceilaţi, nici ea, nici sufletul său. Ridică ochii spre fereastra mare a casei ce lăsa lumina să inunde încăperea şi o privi cum se joacă fericită cu copiii. Nu, nu uitase nimic, cu toate că nu mai era cel de odinioară. Dar esenţa îi rămăsese aceeaşi.

Dă mai departe/Salvează

Sunt oameni care se pot simţi liberi atunci cînd au tot ce îşi doresc şi oameni care se pot simţi liberi doar atunci cînd se roagă. Crearea climatului pentru un tip de libertate interioară sau altul este, pe plan individual, esenţială, pentru că libertatea cea mai viabilă este acea libertate în cadrul căreia un individ se simte cu adevărat liber. Desigur, libertatea individuală stă în subordinea libertăţii instituită de legile unui stat sau altul. De aici apar controversele cu privire la respectarea libertăţii interioare a fiecărui individ (care este, de fapt, libertatea individuală) de către legile aplicate într-un stat sau comunitate oarecare.

Este clar că libertatea legală nu poate respecta în totalitate libertatea interioara şi nu sunt puţine cazurile în care, obiectiv vorbind, dreptul la această libertate interioară, pe care fiecare îl are de cînd se naşte şi pînă moare, este încălcat. Un exemplu concludent poate fi cel al unui criminal. Suntem cu toţii de acord că el trebuie condamnat, dar, în acest fel, statul, respectiv comunitatea, îi lezează libertatea interioară. Căci este posibil ca acel om să se simtă liber atunci cînd ucide.

Astfel, ajungem la cumpătarea de care omul, ca “trestie cugetatoare”, trebuie sa dea dovadă şi la non-ataşamentul faţă de scopuri şi dorinte de care vorbeşte Epictet în Manualul. A face din împlinirea libertăţii interioare un scop sine qua non poate însemna încălcarea unui drept mult mai important: dreptul la viaţă. Începem să înţelegem utilitatea libertăţii legale, care este aceea de a proteja, libertate care mai depinde şi de capacitatea individului de a înţelege că ceilalţi au aceleaşi drepturi ca şi el şi că nu le poate nesocoti exercitîndu-şi dreptul la libertatea interioară prin punerea în pericol a drepturilor celorlalţi. Într-o clasificare generală, libertatea s-ar putea împărţi în două mari categorii:
1)Libertatea fizică
2)Libertatea spirituală
Despre libertatea fizică nu voi mai vorbi, căci în ea se reflectă anumite efecte ale exercitării libertăţii individuale de care am vorbit ceva mai devreme.
Din cadrul libertăţii spirituale, cea mai controversată parte este aceea a libertăţii în faţa lui Dumnezeu, a liberului arbitru cum mai este numită de filosofi. În această privinţă, părerile filosofilor au fost mereu contradictorii. Dacă Metodiu de Olimp considera că omul s-a născut liber şi că a avut de la început puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu, în schimb Nietzsche consideră liberul arbitru cel mai ticălos dintre toate artificiile teologilor, menit sa facă omenirea “răspunzătoare”.

Este, într-adevăr, destul de greu să alegi între o părere sau alta, pentru că şi unul şi celălalt pot avea la fel de bine dreptate. În cazul lui Metodiu de Olimp se poate argumenta că, dacă n-am fi avut liberul arbitru, Dumnezeu ne-ar fi pedepsit şi pentru cea mai mică prostioară pe care am fi făcut-o. În cazul lui Nietzsche se poate aduce ca argument ceea ce spun preoţii, că trebuie să ne asumăm păcatele. Cu alte cuvinte suntem liberi, dar trebuie să plătim un tribut pentru această libertate. Adică un mod, subtil ce-i drept, prin care Dumnezeu – luînd de bun ceea ce spun preoţi – ne cere ceva în schimb. Astfel ca deja cunoscutul “cere şi ţi se va” da s-ar transforma în “cere şi ti se va da, cu condiţia ca şi tu să dai ceea ce îţi cer eu”. Aşadar, totul ar fi un fel de troc spiritual – Dumnezeu iţi acordă liberul arbitru în schimbul promisiunii că îţi vei asuma păcatele pe care, eventual, le-ai face – şi nicidecum o faptă divină, un dar al lui Dumnezeu.

Personal cred că liberul arbitru nu este deloc ticălos, atîta timp cît rămîne sub jurisdicţia lui Dumnezeu şi nu este folosit de tagma preoţilor ca arma, ca mijloc de acuzare împotriva omului pentru unele acţiuni ale sale, mai mult sau mai puţin păcătoase, pe care Dumnezeu le-a lăsat la latitudinea acestuia. Dacă liberul arbitru ne-a fost lăsat de divinitate cine sunt preoţii să-l confişte şi să-l ţină pentru tîrguială?!

Dă mai departe/Salvează

17 februarie 2000

Dă mai departe/Salvează

17 februarie 2000

Dă mai departe/Salvează

16 februarie 2000

Dă mai departe/Salvează

15 februarie 2000

Dă mai departe/Salvează

15 ferbruarie 2000

Dă mai departe/Salvează