Predispoziție spre absurd...

Pe docuri... partea a 5a

2010-06-11T09:39:00.000+03:00

- Ce faci, Matei? Ce faci, copile?
Îl privesc cu compasiune. Îi iau mâna în mâna mea, îi mângâi pletele ninse şi-i spun, prieteneşte şi optimist:
- Plec. Plec pe fluviu. Pe râuri, pe canale... Pana când voi simţi EU că este timpul să mă duc spre mare. Ştii că tuturor ne e frică de necunoscut... Ei bine, mie nu. Am o curiozitate nebună să ies din estuar şi să-mi avânt corabia în valurile marii. Până atunci... până atunci voi continua să bat apele cunoscute. Chiar şi râuri pe care n-am trecut niciodată. Mă voi opri în orice port, mă voi scălda în orice ochi de apa liniştită. Voi face aşa cum îmi dictez eu. Cum decid eu. Iar de corabia mi se va fărâma de stânci mâine sau peste ani, tot în mare voi ajunge... Totul curge spre mare. Totul!
- Îi scriu, Matei… Îi scriu eu pentru tine… Eşti impulsiv, eşti tânăr… Ce ştii tu? zice bătrânul disperat.
- Ce ştiu? Nu mare lucru, zic zâmbind. Ştiu că vreau ca vântul să-mi sufle în păr, soarele să se joace pe obrajii mei, apa să mă încânte cu muzica ei nesfârşită. Nu-ţi face griji, bătrâne... Nu-i scrie pentru mine, uită sufletul pierdut al fiului Comandantului. El vrea doar neîngrădirea, vrea bucuria fiecărui val al vieţii sale de navigator, vrea... vrea să fie LIBER!

Pe docuri... partea a 4a

2010-06-10T09:11:00.002+03:00

Îl priveam aşteptând un răspuns. Căpitanul îşi luase fruntea în palme şi suspina. Lacrimile îi curgeau pe lemnul învechit al mesei, dar, ciudat, nu mă impresionau. Le priveam ca pe un ochi de apă în care picura încet ploaia. Puţin nostalgic, dar cu o plăcere nebună.
Îşi ridică încet capul şi îşi fixează ochii de oţel în ochii mei.
- Adică tu crezi că tatăl tău...
- Adică eu nu cred nimic. Nu presupun, nu intuiesc. Pot doar să ştiu. Şi ştiu până în estuar, până la ieşirea în mare. De acolo... Vânt din pupa? Poate! Odgoane rupte şi vele sfâşiate? La fel de posibil!
- Matei... Matei, nu spune asta, îmi zice zâmbind blajin. Care dintre noi, cei nevrednici, merita mai mult vânt din pupa şi mare liniştită?
Bătrânul e nebun şi... sincer să fiu, simt că sorţii mei de izbândă se opresc în faţa lui ca valurile în faţa digului.
Mă ridic încet. Trag un ultim fum, privesc spre soarele care acum rămăsese doar o mică pată, făcând fluviul să roşească feciorelnic.
Albert mă urmarea cu privirea, parcă încercând să-mi memoreze fiecare mişcare.
- Nu, nu face asta, se ridică el şi-mi apucă braţul.
Îl îndepărtez cu calm şi-mi scot lanţul de la gât. Fusese al tatei. Îl las pe masă, în faţa sa.
- Ia-l, căpitane Albert! Meriţi să porţi ancora de pe el mai mult decât mine. Şi... pe lângă asta, mie nu-mi face trebuinţă...
Plângând, încearcă să-mi prindă mâna.

Pe docuri... partea a 3a

2010-06-09T09:39:00.001+03:00

- De ce nu-i scriu? Asta e întrebarea ta?
- Norm...
- Nu mă întrerupe, mă încrunt la el. Tata... şi alţii după el... au plecat pe mare. Nu ca noi, care navigăm nebuni fluviul, râurile şi canalele, întorcându-ne în acelaşi port. Ştiu, trebuie să ne căpătăm experienţa... şi eu şi mulţi alţii ca mine. Dar tu, Albert, dar tu? Tu ţi-o doreşti... De ce nu o ceri? De ce nu-i scrii că ai o vârstă şi că ţi s-a acrit de mici furtuni, de ochiuri de apă limpezi, de valuri... cum le spui? Copilăreşti! Scrie-i, căpitane, scrie-i asta. Cere-ţi voie la mare! Cere-ţi voie la mare, cu vânt din pupa.
- Eşti nebun, copile... Nebun! cască el ochii mari.
- Deci nu eşti gata să pleci mâine? îi arunc zeflemitor.
- C-cum... păi... sunt gata atunci când el mi-o va cere! Fie şi în clipa asta! Şi ştii de ce?
- Ştiu, spun dând a lehamite din mână... Pentru că i-ai scris...
- Exact! se agaţă el de cuvintele mele.
- Răspunde-mi un lucru, căpitane, îi zic calm şi zâmbind.
- Spune, copile! se relaxează el.
Cu un rânjet demonic îi arunc:
- Tata... sau oricare din ceilalţi... au avut vânt din pupa când au ajuns pe mare?
- Sigur! răspunde bătrânul, fără a intui capcana pe care i-o arunc.
- Câţi din ei s-au întors să-ţi spună? Câţi? întreb victorios.
Bătrânul păleşte. Lasă pipa pe masă cu o mână tremurândă şi îşi afundă mustaţa în halba de bere. Starea lui de nelinişte parcă trece instant în aer. Vântul începe să se agite şi valurile să lovească mai tare picioarele pontonului.

Pe docuri... partea a 2a

2010-06-08T08:56:00.003+03:00

- Ascultă-mă copile, îmi zice căpitanul pe un ton rugător. Tatăl tău a fost mai mult decât am reuşit eu să fiu în mizera mea cariera. A fost Comandant.
Şi, spunând acest ultim cuvânt, ochii au început să-i lăcrămeze şi vocea să-i tremure.
- L-am iubit aşa cum nu-ţi poţi imagina. Pentru noi, noi toţi, pentru comunitatea noastră de navigatori, el a fost tot ce aveam nevoie, chiar mai mult, ceea ce niciodată nu am fi sperat, nu am fi crezut. După scrisorile lui, câţi au plecat pe mare aşa cum ar trebui? Câţi au învăţat să scrie de la el (îşi şterge o lacrimă de pe pometele drept) şi câţi au avut vânt din pupa?
Deja simţeam ca mă oboseşte... Şi tata? De ce trebuia să-l invoce tocmai pe el?
Bat în masă de două ori, scurt. Chelnerul apare imediat cu două beri reci şi ni le aşează în faţă.
- Matei, mă asculţi?
Încuviinţez din cap, conştient că par absent şi pierdut în gândurile mele.
- Pot să te rog să-mi faci o favoare?
- Nu spune ceea ce cred că vrei sa spui, îi răspund strângând din dinţi.
- Scrie-i copile! Scrie-i, pentru tine, pentru binele tău!
Mă ridic şi lovesc masa cu ambii pumni.
- Ajunge! E dreptul meu să decid! E dreptul meu să hotărăsc dacă vreau sau nu!
Mă priveşte mângâindu-si barba. Îmi spune părinteşte:
- Stai jos... Haide, stai jos şi termină-ţi berea...
Mă aşez şi, cumva, îmi pare rău că am ridicat tonul.
- Ascultă-mă, bătrâne... Ascultă-mă şi ascultă-mă bine.
Deja respiram greu şi mâinile îmi tremurau, ca atunci când puterile te lasă şi nu reuşeşti sa tragi odgonul în mijlocul furtunii.

Predispoziţie spre absurd Ep.20

2010-06-07T12:00:00.002+03:00

- O analogie foarte bună ar fi cea a unui scafandru care explorează adâncurile mărilor. Se află întrun mediu care nu-i permite să existe în forma sa îniţială şi de aceea are la dispoziţie un mijloc de a exista în acest mediu. Şi continuând analogia, rezerva sa de oxigen este limitată.
- Deci aceste „intruziuni” efemere sunt doar pentru a afla informaţii. Deja am un sentiment de inutilitate şi fatalism. Toată viaţa adun informaţii ca apoi să dispar fără urmă în neantul cosmosului.
- Energia pură nu poate exista în adevărata sa formă în acest univers, e ca şi când ai încerca să introduci un cub printrun punct.
- Asta ar însemna că structura extraversului este una formată din mult mai multe dimensiuni decât putem percepe. Practic e ca un iceberg pe mare.
- Mda, mai degrabă ca o proiecţie a unui obiect tridimensional pe o dreaptă, dar merge si paralela cu cubul de gheaţă...
- ...şi asta înseamnă că marioneta controlează ce se întâmplă şi păpuşarul simte rezultatele prin intermediul „firelor”. Cumva asta îmi asigur existenţa liberului arbitru dar nu cumva greşesc? Nu cumva următoarea decizie este rezultatul sumei tuturor deciziilor luate anterior şi toate cumulate încă de la primele secunde de viaţă sunt eu? Şi dacă ar fi aşa...din câte îmi amintesc...nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc...

Pe docuri... partea 1

2010-06-07T10:19:00.001+03:00

- I-ai mai scris? mă întreabă bătrânul săgetându-mă cu ochii lui de culoarea oţelului.
- Nu, îi răspund pe un ton sec şi dezinteresat.
Oftează greu, aşa cum fac bunicii când copiii sunt neascultători, dar prea mari ca să mai primească vreo 'corecţie' cu nuiaua. Îşi trece mâna prin pletele albe, apoi îşi aşează şapca veche la loc pe cap.
Ridică molcom halba de bere şi soarbe cu poftă. Spuma poposeşte deasupra buzei sale superioare, contopindu-se cu mustaţa albă ca norii, ce se continuă cu o barbă generoasă.
Copiii erau siguri că, de fapt, Căpitanul Albert era Moş Crăciun şi că... asta făcea el vara, naviga printre valurile fluviului.
- Ar trebui să-i trimiţi măcar o scrisoare. Va veni timpul ca tu...
- Te rog, căpitane... Te rog! îl întrerup şi mă mir auzindu-mi cuvintele. Am vrut să iasă ceva care să-i taie cheful de vorbă, dar a ieşit doar o rugăminte chinuită.
- Puştiule... gândeşte-te un pic... Aminteşte-ti de tatăl tău!
- Tata nu are nicio treabă cu discuţia asta, răspund surprinzător de calm, privind la ancora de pe şapca sa antică.
- Dar el... el a reuşit să iasă pe mare cu bine! Reuşea el oare altfel decât scriind scrisori peste scrisori? Vine şi vremea mea... acelaşi lucru mi-l doresc... şi scriu! Îi scriu cu ardoare, îi scriu din suflet!
Îl privesc cu un zâmbet amar pe figură. Îmi proptesc mâna în toarta halbei şi, parcă venit din deşert, o golesc până la ultima picătură. Scot o ţigară şi o plantez în colţul gurii... aşa cum văzusem, demult, la tata.
Căpitanul Albert, care tocmai terminase de îndesat cu tutun pipa sa veche din os, îmi întinde un chibrit aprins.
Trag cu nesaţ din ţigară şi îmi las capul pe spate, pradă soarelui la apus, ce însângera cerul şi apa micuţului port.

Predispoziţie spre absurd Ep.19

2010-06-04T12:00:00.002+03:00

- Ştii ce o să urmeze?
- Nu, dar simt că încă nu sunt pregătit să merg mai departe. Vreau să aleg...
- Să alegi ce anume? Când să mergi mai departe? Dacă ai face un pas înapoi ai să vezi că alegerea este un concept atât de uman. Necesitatea de a avea controlul, de a ţine frâiele propriei existenţe vă limitează atât de mult încât uitaţi de fapt de ce sunteţi aici...
- Dar fără control ar fi haos...universul ne arată că fiecare lucru, fiecare fiinţă are o structură comună...acelaşi tipar. Fără control nu am fi aici.
- Cât se poate de fals. Nevoia aceasta rezultă din frica de necunoscut, daca toate urmează o logică, dacă se întâmplă după un anumit tipar atunci nu ar mai exista imprevizibilul deci nu ar trebui să fii mereu în alertă pentru a preveni ceva la care nu te-ai gândit şi anticipat.
- Ciudat cum actionează frica asta...pe unii îi ţintuieşte iar pe alţii poate chiar îi motivează spre cunoaştere...
- E doar o chestiune de...modelare.
O pată neagră în depărtare îi atrase atenţia. Fără ezitare începu să alerge către ea dar oricât de mult încerca părea că nu se apropie deloc. Mări ritmul, se gândi că trebuie să alerge si mai repede...mai repede...
- Nu este o chestiune de viteză, se auzi întrerupându-i şirul gândurilor.
Se opri. Pata neagră dispăru.
- Un univers care încearcă să se cunoască, spuse. Hmm...

Predispoziţie spre absurd Ep.18

2010-06-03T12:00:00.002+03:00

- Întreg? Care întreg?!
- Toate rezultatele posibile dacă vrei...tot ce se poate întâmpla o să se întâmple...infinitatea universului nu este o mărime, este un număr atât de mare de variante încât nu poate fi cuprins cu o existenţă atât de efemeră...
- Adică...nu este mai lung decât lat sau mai înalt decât verde?! spuse ironic. Pur şi simplu este...
- Exact! Pur şi simplu este. Tu, existenţa ta aici...este doar o faţă a ta, o variaţiune a extraversului...
- Deci acest univers, această bulă de săpun înglobează toate posibilităţile acestui univers fragmentat întrun număr foarte mare de variante...care se intâmplă concomitent...
- Da. Chiar este atât de simplu.
- SIMPLU?! Cum poţi spune că e simplu? Tocmai ce am dat un răspuns la una din întrebările existenţiale ale oricărei persoane şi tu spui că este simplu?
- Da! Ca un bulgăre de lut pe masa turnantă a unui olar, fiecare variantă vă modelează.
- ...dar nu toţi bulgării ajung să fie căni sau ulcioare, zise în timp ce se ridica.
Se uita atent la mână, la degete. Simţi aceeaşi vibraţie puternică rezonând parcă din pieptul său dar de data asta părea că poate să o controleze. Strânse pumnul şi spuse în şoaptă: Încă nu...

Cuvântul… partea a 5a

2010-05-26T10:23:00.000+03:00

Trag câteva fumuri pentru a-mi masca plânsul şi iau telefonul în mână. Trag aer în piept şi mă uit în lista de apeluri. Nu era greu de găsit numărul. De două zile l-am format de nenumărate ori, închizând fără să las măcar sa sune.
Degetul îmi tremură când apăs butonul verde de pe tastatură. Sângele îmi pulsează şi am impresia că Lars bate la tobe în pieptul meu.
- Alo... se aude din partea cealaltă.
Nodul din gât devine nod marinăresc şi lacrimile încep iar coborârea abruptă pe obrajii mei.
- Alo... îngaim. Salutare, te-am deranjat?
- Nu... Ce vrei? rosteşte vocea de dincolo.
Bag mâna pe sub mânecă. Ating uşor înţepăturile care încă mă dor.
Simt profilul şi îl citesc cu buricele degetelor, ca şi când n-ar fi un simplu tatuaj, ci Braille salvator:
- Simona...
- Da... îmi răspunde ea.
- Ce faci diseară?

Mobilul ţipă cunoscut... SMS. Îl citesc impasibil, parca dintr-un reflex stupid.
Blond: "Nu ştiu dacă să te compătimesc sau să te invidiez. Eşti dependent de iubire. Sună-mă oricând".
Plâng în voie. M-a iertat si... ne vedem diseară.

Cuvântul… partea a 4a

2010-05-20T13:04:00.000+03:00

- Mihai, omule, trezeşte-te! Tu crezi că stau aici ca să-mi scuip ideile idioate? Crezi că am venit să mă eliberez de nervi pe sufletul tău amărât?
Oftez adânc. Simt ceva ciudat care mă mănâncă îngrozitor pe obrazul drept.
- De ce plângi? mă întreabă. De ce? N-ar fi mai simplu să... să mergem să căutam un doctor? Să... nu ştiu, să ieşim să bem beri, să… să facem ceva cu chestia asta...
Se ridică de pe fotoliu şi se aşează lângă mine pe pat. Instinctiv îmi retrag mâna stângă.
Mă priveşte cu milă.
- Ştii ce? N-am nevoie de mila ta! îi spun strângând din ochi pentru a alunga lacrimile.
- Nu din milă sunt aici. Ce nu înţelegi? Am venit pentru că m-ai chemat. Pentru că TU ai avut nevoie de mine.
Încearcă să-şi treacă un braţ peste umărul meu, dar mă ridic instant. Mă clatin câteva clipe, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva stau pe tavan şi urmează să cad direct în cap.
Îmi iau berea şi mai scot o ţigară din pachet. Blondu' îmi întinde, instinctiv, bricheta aprinsă.
Trag cu poftă din ţigară. Parcă sângele mi se mai calmează şi îngaim:
- E atât de rău?
- Nu, nu, nu e rău! încearcă el sa mă liniştească. Trebuie doar să găsim o soluţie...
- Soluţia, pentru mine...e la distanţă de doar un telefon. Şi apoi... totul va fi bine, o ştiu!
Mă priveşte împietrit. Încearcă să spună ceva dar cuvintele parcă nu-i ies din gură, parcă limba şi dinţii i s-au sudat...
Se ridică de pe pat şi, calm, îşi ia geaca în mână.
Ne privim ca doi cowboy înaintea duelului...
- Tu vei fi mai bine? mă întreabă într-un final.
- Te sun, poate... bem o bere. Poate cinci... le dau eu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Le simt, mă ard şi sunt sigur de ele. Sunt lacrimi şi sunt ale mele.
Oftează.
- Adu-ţi aminte că TU m-ai sunat şi mi-ai spus că nu mai vrei. Că nu te mai interesează şi că nu vrei niciodată să...
- Ştiu, îl întrerup. Era atunci. Acum... e acum. E oare nedrept? E fals? E idiot?
Tace şi mă priveşte, zâmbindu-mi prieteneşte.
- Zi-mi ceva! Răspunde, Blond! Zi!
Continuă să zâmbească şi se întoarce către uşă.
- Dă-ţi telefonul şi... fă ce ai de făcut. Părerea mea nu contează. Eu voi fi lângă tine orice alegere vei face! Sună-mă oricând.
Vreau să-i răspund, dar continuă:
- Şi să nu uiţi chestia asta, te rog să n-o uiţi şi să nu mi-o iei în nume de rău: nu voi înceta niciodată să-ţi spun că eşti dependent.
Îmi întinde mâna, fără a aştepta vreun răspuns.
Încerc să i-o strâng, fără prea mare succes.
- Ai grijă de tine şi sună-mă. Ciao!
Dispare parcă în zecimi de secundă. Mi se pare că nici n-am avut timp să clipesc.
- Ciao Blond! spun cu o voce pe care nici eu n-o recunosc.
Realizez că plângeam de-a binelea de ceva vreme. Încerc să mă calmez. Iau berea în mâna care încă îmi tremură şi-mi aprind o nouă ţigară.

Cuvântul… partea a 3a

2010-05-19T13:30:00.001+03:00

- Ascultă, reia el calm discuţia, n-are rost să te enervezi. Gândeşte-te doar că... adevărul doare. Şi de asta te otrăveşti singur... Eşti ca şarpele care-şi muşcă limba...
- Scuteşte-mă... îi spun lăsându-mă încet pe spate.
Camera se învârte cu mine. Apuc cearceaful strâns şi încerc să mă trag înapoi.
Mă ridic şi sting ţigara. Mai iau o gură de bere şi-l privesc, încercând să înţeleg ce vrea de la mine.
- Ce ai vrea să fac? Ce? Ai măcar o idee vagă? îi arunc cu dinţii strânşi.
- Ridică-ţi mâneca! îmi răspunde, ca şi când aştepta ocazia asta. Parcă a avut cuvintele aşezate perfect pe vârful limbii şi le-a scuipat la fel de natural cum am scuipa o sămânţă de susan.
Mintea a început să-mi alerge. Oare îi spusesem şi am uitat? Oare... văzuse?
- Hahahaaa... Eşti serios? îi răspund încercând sa par amuzat.
- Foarte.
- Las-o, că nu ţine... De ce?
- Vreau să-ţi văd braţul. Să văd... ăăă... să văd!
- Şi dacă nu vreau?
- Dacă nu vrei... nu mă convingi că...
- Şi dacă n-am făcut-o până la urmă? ii tai scurt vorba. Dacă sunt curat?
- Atunci... atunci dau eu cinci beri. Când şi unde vrei tu.
- Ca să fiu foarte clar: tu nu ai încredere în cuvântul meu.
Mă priveşte, trage aer în piept şi-mi răspunde trist:
- La cum eşti acum? Nu... şi mă doare să-ţi spun asta.
Mă simţeam ca Alice a lui Lewis Caroll. Camera se făcea când mai mare, când mai mică. Mobila curgea parcă, iar culorile nu mai stăteau în contururi, reunindu-se într-o masă diformă ce-mi zgâria retina.
- Ştii că... ştii că... mă faci să mă simt mai rău, îi spun încercând să respir.
- Nu încerca să arunci vina pe mine. Ai vrut sa vorbim, hai sa vorbim...
Încep să-mi ridic mâneca. Mă urmarea impasibil, ştiind parcă ce va urma să vadă.
Mă opresc brusc. Mă ridic şi alerg către baie. Simţeam că parcă o turma de bizoni se avânta în sus pe esofagul meu.
Cum n-am mâncat nimic de două zile, până şi berea s-a încăpăţânat să rămână înăuntru.
- Alarmă falsă, îi spun calm.
- N-aş spune, zice Blondu' şi îşi aprinde încă o ţigară. Continuă aşa şi va fi alarmă finală....
Sincer să fiu, n-am idee ce vrea să zică. Gândul îmi zboară, ca în orice moment în care nu spun nimic, la...
- Dependent. Asta vroiai să auzi? Asta vrei să-ţi zic? îmi spune printre dinţi.
Îl privesc siderat.
- Dependent-dependenţă. Bolnav din cauza ei. Negi... e normal să negi. Nu e "demn" de cineva ca tine să fie dependent. Trezeşte-te, băi băiatule... Aş vrea să-ţi spun "până nu e prea târziu", dar deja e MULT prea târziu! Fă ceva, acţionează. Luptă să trăieşti.
Stinge ţigara nervos. Ia o gură de bere şi îşi pune mâinile după ceafă, parcă liniştit că reuşise să spună ce avea de spus.
Venele îmi ard mai rău ca oricând. Îmi lipseşte şi am nevoie...
- Şi... îi spun ironic, te simţi mai bine acum că mi-ai zis-o, nu?

Cuvântul… partea a 2a

2010-05-18T13:31:00.002+03:00

- E mai bine, încerc să-l mint, schiţând acelaşi rictus imbecil.
- Pe naiba e mai bine...
Îşi aprinde o ţigară, aruncă un picior peste celalalt (parcă îi lipseşte cartea din mână ca să fie aşa cum îl ştiu) şi încearcă să se concentreze asupra mea.
- Îmi lipseşti, să ştii. Tu. Adică... vechiul tu, înainte de...
Parcă nu putea sa o spună.
Îi zâmbesc amar.
Mă ridic cu greu şi mă îndrept de spate; Blondu' nu-mi scapă nicio mişcare.
- Vrei o bere, frăţioare? îngaim.
- Da, da... îmi răspunde grăbit, de parcă îi aruncasem un colac de salvare.
Mă duc încet spre frigider. Iau două beri şi mă întorc în cameră. Puteam la fel de bine să fi luat doi pumni de cărbuni încinşi... sincer îmi era egal că era rece sau fierbinte. Oricum nu simt nimic.
- Parcă mai simt că trăiesc! încerc să-i spun cât mai coerent, înghiţind cu un nod enorm prima gură de bere.
Cred că e prima dată în viaţă când berea nu-mi exprimă nimic. Nu-mi provoacă niciun sentiment. Aş prefera să fiu mahmur şi să mă forţeze cineva să beau doi litri de vin dulce, sincer să fiu.
- Mda, parca te-aş crede, îmi răspunde Andr... Blondu' şi plescăie oarecum mulţumit de berea rece.
Îmi aprind o ţigară şi, fără ca eu să i-o cer, îmi întinde scrumiera. Heh... are acel instinct al fumătorului, care parcă simte când un "confrate" are nevoie de brichetă sau de scrumieră.
- Crede-mă că mi-e greu, îi spun lăsând privirea în pământ.
Primul fum de ţigară mă îneacă. Blondu' cască ochii mari şi ia o poziţie de gardă, gata să intervină daca aş păţi ceva.
- Nu-i nimic, sunt OK! îi spun cu vocea răguşită.
Zâmbeşte şi îmi răspunde compătimitor, ca şi când episodul cu înecatul n-ar fi existat:
- Ştiu că ţi-e greu... Te cred...
- Nu-mi spune şi că mă înţelegi! îi retez vorba pe un ton tăios.
- N-nu, nu spun! bate el în retragere. Dar... încearcă să conştientizezi exact în ce te-ai băgat, încearcă să NU MAI NEGI, încearcă să recunoşti.
- De ce nu mi-o spui în faţă? Eviţi să foloseşti cuvântul pe care amândoi ştim că îl vei folosi, până la urmă.
- Dacă-l ştim amândoi, de ce nu-l spui tu? Hai, recunoaşte, mi-o întoarce zâmbind.
- Lasă-mă cu tâmpeniile astea. Eu n-am nimic de recunoscut. Tu şi numai tu VREI să foloseşti cuvântul ăla imbecil. Dacă ştiu ce vrei să spui... nu înseamnă că sunt de acord...
- Prietene, nu o lua aşa... De câtă vreme ne ştim? Cât am vorbit la viaţa noastră?
Vocea îi tremură. Continuă, ridicând tonul:
- Cât trebuie să mai vorbim până ca tu să înţelegi CĂ EU ÎŢI VREAU NUMAI BINELE? Că eu înţeleg şi sunt conştient că te-ai băgat într-un rahat mai adânc cu trei metri decât tine în picioare şi că ai ajuns în punctul în care nu mai poţi "călca apa"?
Îl privesc. Dacă nu era el... oricine ar fi fost, sigur se alegea cu un pumn în falcă. Cu toată lipsa mea de vlagă, simţeam că-mi ard ochii şi palmele şi eram gata să mă încaier pentru orice.

Cuvântul… partea 1

2010-05-17T13:38:00.001+03:00

"Couldn't be much more from the heart... forever trust in who we are... AND NOTHING ELSE MATTERS" se auzea vocea lui James Hetfield din boxele deja obosite de ore întregi de urlat (de-a dreptul) Metallica. Inima mea era în perfect acord cu acel "nothing else matters"... în acea clipă simţeam că a fost scris exact pentru mine.
Îl priveam cu ochi goi şi pierduţi şi simţeam cum pielea mă furnică... de fapt... mă mănâncă... sau mă ustură, mă doare... Îmi venea să îmi caut briceagul chinezesc (aşa cum am avut cu toţii, copie "minunată" de Swiss Army Knife) şi să încep să dau jos cu el straturi de piele moartă.
Poate nu neapărat pentru că ar fi moartă în sensul medical, ci pentru că aşa o simt... Pielea care nu mai simte decât acea dorinţă nebună... a murit. Pentru ea nu mai există nici mângâiere care să-i facă părul să se ridice, împreună cu... mă rog, chestia aia care-l ţine acolo, nu mai există nici durere, care să o facă să sângereze...
"Welcome to where time stands still" zbiară James din boxe... şi acelaşi lucru îl simt şi eu: "Leave me be, just leave me alone"...
Blondu' mă priveşte din fotoliu cu o privire compătimitoare. Încearcă să schiţeze un zâmbet înţelegător, deşi în priviri îi citesc confuzia. De ce Blondu'? Sincer să fiu nici eu nu mai ştiu... sau poate ştiu, dar rămâne unul din "micile secrete" ale prieteniei noastre ciudate. În clipa asta... chiar mi se pare că am uitat şi... poate e mai bine să rămână aşa... să nu înţeleg de ce ochii par să îi lăcrămeze... Pentru mine Andrei nu există. Există Blondu', tipul ăla deştept şi... cu care puteam, demult, să vorbesc orice. Acum, parcă am rămas fără cuvinte şi parcă...
- …mai...?
Am senzaţia că un ciocan mă loveşte în moalele capului.
- Ce zici? fac spre el, prefăcându-mă că nu-l aud din cauza muzicii. Încerc să zâmbesc dar tot ce pot produce e un rictus. Probabil arăt ca o maimuţă care se preface că îi place un mango doar pentru a nu fi bătută. Din nou.
- De când n-ai mai...? mă întreabă, făcându-se, la rândul sau, că nu înţelege.
- De data trecută! încerc sa glumesc.
- Te rog...
Şi de data asta, cuvintele n-au sunat altfel decât... rugător.
- De duminica seară, îi răspund încercând să mă adun.
- Adică... de doua zile.
- Poţi zice şi aşa, dar îţi spun eu mai exact... Cel mai precis (mă uit la ceas), de 46 de ore, 19 minute şi 47... 49, zi 50 de secunde.
Abia puteam lega cuvintele şi simţeam că mi-e din ce în ce mai rău.
- Mihai... Mihai, ochii mari! îmi spune aplecându-se uşor în faţă, ca şi când ar fi încercat să mă prindă dacă aş fi păţit ceva şi, într-un oarecare fel (sincer mi se părea ideal în clipa asta), aş fi alunecat de pe marginea patului.
- Stai relax prietene, îi spun nonşalant, ca şi când în viaţa mea nu m-am simţit mai bine.
- Deci de două zile... încearcă el să reia discuţia.
- Da... zi aşa... e mai simplu.
- Păi... ar trebui să fie bine... adică... din ce în ce mai bine.
As fi leşinat uşor în clipa aceea dacă nu era el acolo. Nu mă lăsam să cad doar pentru că... doar pentru că el era îngrijorat.

Predispoziţie spre absurd Ep.17

2010-05-16T12:00:00.001+03:00

- Cred că ştiu cine eşti...zise fără să se ridice sau măcar să-şi deschidă ochii.
- Încă nu eşti sigur pentru că ţi se pare ilogic, nu-ţi poţi explica. Dacă o luăm pas cu pas o să vezi că totul are o eleganţă flagrantă.
- Începutul...zi-mi cum de am ajuns aici...
- Printr-o alegere, o simplă alegere...urmarea acelei alegeri fiind stabilită de probabilitate.
- Adică ori aici ori mort?! Ţi-am mai zis că până şi inconştient...
- Alegerea nu a fost între a veni aici sau a fi mort...acela este rezultatul, dat de probabilitate. Pentru a simplifica lucrurile, alegerea ta a fost ca şi când ai fi dat cu banul...cap sau stemă...pe de-o parte aveai probabilitatea de a supravieţui iar pe de altă parte aveai probabilitatea de a muri. Însă pe lângă cele două destul de evidente, tu ignori o probabilitate infinitezimal de mică...de aceea ţi se pare absurdă existenţa ta aici...
- Adică sunt în purgatoriu? zise cu o urmă de speranţă în glas.
- Mă amuză dorinţa ta de a te mântui. Din toate rezultatele posibile ale acelei alegeri, tu ai căzut pe muchie dar asta nu înseamnă că eşti între cap şi stemă ci doar că ţi s-a întâmplat ceva atât de improbabil încât nu are sens alăturarea la celelalte două variante. Însă fără aceasta nu s-ar împlini întregul.

Predispoziţie spre absurd Ep.0

2010-05-15T12:00:00.003+03:00

Razele soarelui îi alintau faţa. Era o zi de început de vară când este îndeajuns de plăcut încât să nu îţi mai faci griji de ploicele reci sau de cer plumbuit. Apăsă pe buton şi plafonul maşinii se strânse şi se lăsă uşor în locaşul special din spatele scaunelor. Vântul îi trecea prin păr şi acest lucru îi plăcea la nebunie. Scoase o ţigară şi apăsă pe butonul de brichetă:
- Ar trebui să te laşi, zise ea în timp ce îşi scoase şi ea o ţigară.
Se auzi clicul clasic al brichetei. Ea îşi aprinse ţigara prima, puse bricheta la loc si apăsă din nou pe buton.
- Ipocrizia ta o să mă omoare înaintea ţigărilor, zise un pic ironic în timp ce o privi dulce.
- Eşti printre puţinele persoane care nu mă taxează pentru defectele mele, ba chiar reuşeşti să le pui întro lumină bună. Altcineva ar fi făcut cale întoarsă...
- ...dar eu te-am luat de soţie. Fraier am fost, dar na...să greşeşti e omeneşte...
- ...şi să-ţi tachinezi partenera de viaţă este...
- ...compensatoriu, zise el în timp ce îşi aprindea ţigara.
- AI GRIJĂ! se auzi ţipătul ei în timp ce reflexele lui îl făcură să tragă violent dreapta şi să rupă parapetul ce stătea între şosea şi râpă.
În acele puţine momente în care maşina se afla suspendată în aer, întreaga sa fiinţă parcă se concentră întrun singur gând.
- ...acesta nu este sfârşitul, auzi aievea în timp ce tot spaţiul din jurul său se transformă întru alb obositor.

Predispoziţie spre absurd Ep.16

2010-05-14T12:00:00.001+03:00

Se lăsă o linişte apăsătoare. Vru să îşi lase privirea dar brusc în faţa lui apăru năluca. Nu schiţă nici un gest. O privea direct în ochi şi încerca să îşi aducă aminte cine este, ca şi când ar fi cunoscut-o. Stăteau amândoi neclintiţi ca două statui de marmură. Făcu un pas înspre ea...nicio reacţie. După ce mai făcu un pas, năluca se evaporă. O lacrimă îi alunecă. O simţi cum se rostogoleşte pe obraz.
- Trebuie să renunţ şi la ea, spuse cu o încredere nebănuită. Nu există altă cale...
- Încă te limitezi la micuţa ta realitate. Tu ai spus mai devreme că lucrurile sunt simple. Frica de a pierde pe cineva, trăirile, emoţiile, sentimentele...frica aceasta te ţintuieşte cu spatele la răsărit. Faptul că renunţi la ele nu înseamnă că le şi pierzi, vor fi mereu cu tine...parte din tine. Adu-ţi aminte că nu vântul şi nici marea nu te-au adus pe aceste ţărmuri ci suma tuturor deciziilor pe care le-ai luat.
Se întinse pe podeaua rece privind albul de deasupra. Încerca să îşi aducă aminte de ceea ce a fost, de drumul parcurs. Privea temător. Ştia că decizia încă nu o luase. Considera că nu merită drumul ce i se deschidea înainte. Îşi aminti totuşi că se judecă singur după criterii efemere care nu transcend. Închise ochii şi căută portocaliul...
Zâmbea...

Sincron social...

2010-05-13T21:12:00.000+03:00

Dacă exagerăm, suntem exageraţi...nici prea mult dar nici prea puţin. Eşti limitat?! Gândeşte peste, după, înainte, printre...încearcă orice să te încadrezi în absurdul sintagmelor sociale în speranţa că nu ieşi din tipare. Da, fi diferit în ideea de a fi ca toţi ceilalţi. Eşti cel mai bun în a scoate în evidenţa evidentul. Îmbracă-te adecvat dar unic şi totuşi limitat de convenţiile societăţii. Unde îţi este libertatea pentru care ai luptat? Ai înlocuit un stăpân cu altul? Chiar atât de obtuz eşti? Nu vezi fisurile din cauza crăpăturilor? Eşti un exemplu...mergi mai departe, mulţi te vor urma spre pierzanie. Încântă-i cu capacităţile tale de a mediocriza orice situaţie şi mai presus de toate adânceşte-i în propria lor iluzie de insignifiant. Eşti un adevărat păstor dar te mulţumeşti doar cu brânză şi lână...
Mi-e milă de tine, omule, dar din păcate îţi meriţi soarta...sper ca împărăţia cerului să-ţi placă, eu mă mulţumesc cu iadul de zi cu zi.

Predispoziţie spre absurd Ep.15

2010-05-13T12:00:00.000+03:00

- Fascinant, se trezi spunând. Oricât de ireal ar părea, totuşi...este logic. Nu îmi dau seama cum, dar chiar îţeleg şi ceea ce mă sperie este că şi...simt.
- Întreg universul vibrează şi fiecare univers are melodia sa, ritmul său...
- ...şi acest extravers, această mare în care plutesc aceste universuri, practic încearcă să cunoască, să pătrundă în aceste universuri pentru...
- ...a trăi. Începi să înţelegi dinamica lucrurilor. Paşi mici dar siguri.
- Dar cum? Cum este posibil aşa ceva? Implicaţiile sunt colosale. Ani, secole, milenii de-a rândul filozofii au încercat să pătrundă acest mister, să contemple divinitatea, să înţeleagă creaţia...când totul este atât de simplu, atât de clar, atât de evident. Adevărul suprem...nu există şi totuşi...i-a privit drept în faţă şi le-a zâmbit un pic ironic...
- Este destul de greu să vezi răsăritul stând cu spatele la locul de unde urmează să răsară soarele şi tragedia este că poţi să ratezi chiar şi apusul. Întrebându-te continuu de ce intensitatea luminii creşte şi scade, fără un motiv anume şi fără o sursă bine definită, uiţi să priveşti lucrurile şi din altă perspectivă.
- Poate că frica de necunoscut, frica de a fi dezamăgiţi de răspuns ne face să stăm cu spatele...

Absurdul meu

2010-05-13T11:32:00.001+03:00

Sa fie oare cele 5 tigari fumate pana acum sau cele 2 cani de cafea? Sau poate doar teama…

Inima vrea sa evadeze…sa fuga…nu te mai vreau, imi urla ea in urechea stanga..nu te mai vreau, nu ai grija de mine, incerci mereu sa faci pe statuia rece si implacabila, ceilalti iti spun ca esti puternica, tu trebuie sa te iti joci rolul pana la capat, nu? Desi ma vezi ca ma doare, desi ma simti cand ma reflect in privirea ta, iti joci rolul pana la capat..

Nu pleca..te rog..nu pleca…

Iubire... partea a 3a

2010-05-12T13:27:00.001+03:00

Îmi iau capul în palme şi încerc să mă dezmeticesc.
- Ştii ce? Nu-mi pasă de Iad. De cunoştinţe. De 'opt-ul ăla întors'. De ură, răutate şi hăituială. Vreau să... vreau să pot să mă bucur de tine în fiecare zi. Restul? Restul… pe lângă. Dacă prin ceea ce sunt şi ceea ce voi reuşi să fac, voi fi de ajutor nu omenirii, ci unei singure persoane… atunci voi şti că te merit întru totul, că timpul pentru tine va fi doar pentru tine…
- Adică...
- Te rog, nu mă întrerupe, îi spun blând. Vreau să pot să mă bucur de tine, să-ţi spun cât te iubesc de mult, orice s-ar întâmpla…
Se ridică din fotoliu şi vine spre mine unduindu-se uşor... E atât de frumoasă!
- Şi pe urmă? După? mă întreabă răvăşindu-mi părul.
- Pe urmă... ce contează? Aşteptăm să se întoarcă cineva să ne zică... Sau mai bine nu! Mai bine nu ştim. Aflăm când vine momentul!
Mă ridic şi mă îndrept spre geam. Neonul de la reclama hotelului clipoceşte aproape inutil sub razele soarelui. Îmi umplu plămânii cu aer proaspăt.
Mă întorc şi mă îndrept spre mini-bar. Îmi iau o bere şi îmi aprind încă o ţigară.
Mă uit la ea şi zâmbesc. Încerc să o imit şi îmi duc mâinile la gură ca o portavoce. Îi fac cu ochiul, iar ea îmi surâde dulce.
Mă aplec peste fereastră şi tip:
- CHH... Sinaia, bună dimineaţa! Oficial o iubesc şi oficial nu-mi pasă ce se întâmplă după!
Râde cu poftă şi mă trage de curea înapoi.
Mai iau o gură de bere. Cine nu ştie ce gust are berea dimineaţa... merită să încerce, măcar o dată, sub razele calde de soare... Simţi cum sângele începe să circule mai vioi, cum inima se trezeşte...
- Nu ţi-e frică? mă întreabă punându-si braţele goale după gatul meu.
- Frică? De ce?
- De... după...
- În niciun caz frică... ceea ce simt într-adevăr e... poate nu mă crezi... dar e curiozitate, pentru că nimeni nu s-a întors să ne spună...
- Nici măcar un pic de frică?
- Ba da... frică... pentru că te voi pierde pe tine!
Zâmbeşte amar şi se abandonează total braţelor mele, se lasă parcă pradă mie.
- Spune-mi cât de mult mă iubeşti! mă roagă, lăsându-şi capul pe umărul meu.
Mai iau o gură de bere, peste braţul ei, mai trag un fum din ţigară, o strâng în braţe cu toata forţa şi ţip, cât să se audă în toată lumea:
- Te iubesc! Nu mă satur de tine şi te iubesc nespus, Viaţă!

Predispoziţie spre absurd Ep.14

2010-05-12T12:00:00.000+03:00

- Hai să începem cu începutul...de fapt nici nu ştiu cu ce să încep...mintea mi-e inundată de întrebări...
Nici nu termină bine că întregul său corp începu să vibreze necontrolat, simţea că parcă se dezintegrează şi privindu-şi mâinile observă că acestea aveau o aură ciudată, albă...îşi vedea mâinile şi în acelaşi timp se vedea pe el însuşi...se simţea pe el însuşi...
- Ce-a fost asta? zise încercând să îşi dea seama dacă lucrurile au revenit la normal.
- Nu grăbi lucrurile, tranziţia trebuie să o faci în ritmul tău. Dacă te forţezi ai putea să dispari întro clipită.
- Dar nu a fost ceva voit. S-a întâmplat pur şi simplu.
- Aşa cum am mai spus, tu ştii deja răspunsurile la toate întrebările. Cea mai bună abordare este din aproape în aproape. Începutul pe care îl menţionezi tu nu este deloc un început, este chiar mijloc şi e normal să te pierzi în noianul de informaţii. Vezi tu realitatea asta a ta este încadrată de cele patru dimensiuni, buclate în jurul lor, contorsionate şi întrepătrunse, şi ca să fac o analogie...am putea să asemuim acest univers cu o bulă de săpun care pluteşte în derivă. Dar partea frumoasă este că nu este singura bulă şi ceea ce este cu adevărat extraordinar este că fiecare din aceste universuri dau naştere la alte şi alte universuri. O multitudine de lumi de explorat...

Iubire... partea a 2a

2010-05-11T13:09:00.002+03:00

- Ştii, dacă mă gândesc mai bine, zic aprinzându-mi o altă ţigară, parcă... (roşesc).
- Parcă ce? face ea ştrengăreşte.
- Parcă... Auzi, ţie ţi se pare că ar trebui să ştiu tot ce e în lumea asta?
Râde zgomotos şi scoate limba la mine.
- Dezvoltaţi subiectul, vă rog...
- Mă gândesc... mă gândesc că... deşi ar fi interesant, ar fi copleşitor şi...
- Obiecţie! spune deodată.
- Se respinge! îi zic zâmbind. Unde eram?
- Tocmai ce găsiseşi ceva interesant...
- A, da... Copleşitor. Aşa. Şi, pe lângă asta... ce aş face cu atâta informaţie?
- Ai lua zece la matematici speciale? Ai şti cum păianjenii înghit şerpişorii sau invers?
- De exemplu...
Sting ţigara şi mă îndrept spre pat, cu pachetul de Marlboro şi cafeaua rece după mine. Mă lungesc cu mâinile sub ceafă şi o privesc.
- Ţi-am mai zis că te iubesc?
- Numai în fiecare zi! îmi răspunde râzând.
Casc leneş şi mă gândesc că mai e destul timp de matematică.
- Ştii, dacă aş fi un fel de 'strămoşul tuturor cunoştinţelor'... aş avea mult mai mult timp de petrecut cu tine.
- Unu, te repeţi. Şi doi... Cât de sigur eşti?
- Păi...
- Nu, ia-o logic: ai şti tot. Buuun. Câtă omenire ar umbla după tine pentru lămuriri, idei, invenţii, posibilităţi, sfaturi... toate cele? Timpul pentru mine este... Stai, să reiterez (se face că vorbeşte la portavoce): CHH... TIMPUL PENTRU MINE ESTEEEE?
- Heh... Păi atunci... să ştii, să cunoşti tot… înseamnă... sfârşitul?
- Drumul contează, nu destinaţia! Daca destinaţia ta e să ştii tot, atunci... drumul e lung, anevoios şi... (zâmbeşte maliţios) opt-ul ăla întors!
- Adică...
- Da, exact.
Mai iau o gură de cafea şi îmi aprind o nouă ţigară. Încerc să suflu cerculeţe, nu ies şi mă las păgubaş.
- Şi atunci, îi spun întinzându-mă, atunci n-are rost?
- Ooo, ba da! Ştii că voi fi lângă tine tot drumul, orice variantă ai alege... Ştii că sunt a ta.
- Până când m...
- Moartea ne va despărţi, spune surâzând.
- Dar după? întreb cu inocenţa copilului care întreabă 'de ce e cerul albastru'.
- După... Cine s-a întors sa ne spună? Şi, până la urmă, ce contează ce e după?
Mă ridic şi mă aşez pe marginea patului.
- Dacă stau să mă gândesc bine... a şti tot e chiar un chin. Cred că din asta e făcut Iadul, dacă există.
- Sa mă repet? îmi spune încruntându-se... Timpul pentru mine? Sau mai bine, timpul pentru tine?
- Pentru mine?
- Pentru tine, evident!
- Ai dreptate, în felul tău, dar imaginează-ţi: să fii sursa tuturor de inspiraţie, ajutor real, să poţi vindeca toate bolile, să poţi opri războaiele… Să fii cunoscut, venerat, dorit, adulat, căutat…
- Hăituit, urmărit, fugărit, alergat, urât, invidiat...
- Victime colaterale? încerc să-mi găsesc scăparea.
- Hahaha! râde ea cu poftă. Nu, copii ai aceluiaşi demon. Ai aceluiaşi Iad. Tot ce e în lume aşa cum e… are rostul său. Ura, bolile, războaiele… toate provin din Raiul naturii. Sau din fiinţa umană, aşa cum este ea…

Predispoziţie spre absurd Ep.13

2010-05-11T12:00:00.002+03:00

- Tu nu conştientizezi situaţia ta acum...îţi proiectezi un mediu propice pentru a te ajuta în această perioadă de tranziţie...de acomodare...cu alte cuvinte tu ai ales să fie aşa. Eşti arhitectul propriei creaţii.
- Tranziţie?! Stai un pic...eu...nu sunt mort...atât de real este totul...atât de intense sunt trăirile...şi năluca aceea...
- Energia nu este distrusă şi nici creată...se conservă...se transforma. Acest univers cu care ai fost învăţat, paradoxal...încearcă să se cunoască. Ştiu că îţi pare absurd...
- Nu, nu...de fiecare dată când îmi răspunzi la o întrebare, apar zece altele...de parcă aş desface o afurisită de păpuşă şi în loc de încă una mai mică ascunsă înăuntru, mie îmi apar zeci...sute...
Se ridică încet, se uită în jur aşteptându-se parcă să se întâmple ceva. Era o linişte de neclintit. Îşi frecă uşor tâmplele.
- Universul...care încearcă...să se cunoască...un pic tautologic nu crezi?
- Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Aşa cum un mare fizician a spus: totul este relativ. Câtă înţelepciune în doar câteva cuvinte, a surprins însăşi existenţa întregului univers. Este una din puţinele excepţii în care limbajul chiar înfloreşte parcă gâdilând acea coardă neastâmpărată din mintea fiecăruia, acea voce ascunsă care pune mereu întrebarea „de ce?”...
Se aşeză din nou şi privirea îi alunecă în gol fără să mai schiţeze vreun gest...

Iubire... partea 1

2010-05-10T13:22:00.002+03:00

- Te iubesc! Chiar te iubesc! îi spun somnoros.
Îmi zâmbeşte şi mă mângâie dulce pe faţă. Primele raze ale dimineţii încălzeau încet aşternutul şi parcă simţeam cum aerul proaspăt încearcă să intre prin geamul încă închis.
Mă ridic şi, cu privirea la ea, mă îndrept către birou. Iau în picioare blugii aruncaţi pe jos, mă împiedic şi scap o mică înjurătură.
Ea bufneşte în râs. Un râs atât de cristalin, de dulce şi de molipsitor încât uit de durerea de la degetul mic aproape instant.
Deschid geamul şi, în acelaşi timp, ridic pachetul de ţigări de pe masă.
Iau o ţigară cu disperarea nebună a lupului flămând. Mă aplec pe geam, privesc munţii şi o aprind. E acel 'ceva' în prima ţigară a zilei. E frumuseţea unui nou început; parca nu contează cum va continua. Dar prima ţigară mi-a deschis întotdeauna porţile zilei.
Mă întorc spre ea. Fără să doarmă, stătea cu ochii închişi şi se răsfăţa sub razele soarelui. Printre rotocoalele de fum, avea acea frumuseţe divină... Părea a fi statuia unei zeiţe, învăluită în ceaţa Olimpului.
- De ce mă iubeşti? mă întreabă deodată.
Încep sa râd.
- Pentru că... pur şi simplu, te iubesc... Îmi trebuie un motiv anume?
Mă strâmb şcolăreşte la ea şi continui:
- Nu mă satur de tine şi nu cred ca mă voi satura vreodată!
Râde din nou. Se vede că e fericită, dar încearcă sa n-o arate.
Mă aşez la birou. Îmi aprind o a doua ţigară. Iau sticla de cafea rece şi mă strâmb un pic după ce o gust. Din nou, un mic moment de glorie... Prima ţigară, prima gură de cafea...
Deschid caietul de notiţe şi încep să răscolesc prin ele. Bufnesc în râs.
- Cum mama naibii... abia m-am trezit şi m-am repezit în matematică...
Se ridică leneşă din pat şi vine lângă mine. Cât e de frumoasă!
- Ce nu înţelegi tu la păianjenii şi şerpişorii ăştia? întreabă inocentă.
- Eu le zic derivate parţiale şi integrale... dar sunt complet de acord cu tine... păianjeni şi şerpişori. Şi, sincer, nu înţeleg o boabă...
Îmi ia ţigara din colţul gurii şi trage un fum cu poftă. Evident, doar e primul fum al zilei.
- Ai vrea... Ai vrea să poţi să ştii toate astea la perfecţie? mă întreabă admirându-şi reflexia în geam.
- Păi, fac eu încurcat, îţi imaginezi! Aşa... din prima! rânjesc.
- Eşti sigur că ai vrea?
- Normal! spun sigur pe mine. Aş vrea sa ştiu... tot ce e în lume! De ce, unde, cum... TOT!
Râde.
- Auzi la el... normal! Îmi termină ţigara şi o stinge delicat în nisipul roşu din scrumieră. Un miros fals de vişină se ridică odată cu fumul.
- Mda, păi, ăăă… n-ar fi rău! Aş termina examenele şi... aş avea mai mult timp pentru tine! zic zâmbind tâmp.
- Păi examenele astea... n-au şi ele farmecul lor? întreabă ea ridicând dintr-o sprânceană.
- Hah... Ba daaa, cum sa nu? răspund ironic. E o reală plăcere...
Îmi zâmbeşte şi se aruncă în fotoliu. Strânge puţin din ochi, încercând să se ferească de soare.

Predispoziţie spre absurd Ep.12

2010-05-10T12:00:00.000+03:00

- Nu...nu..aşa ceva este imposibil...
Continuă să privească abisul din faţa lui, parcă, în căutarea unui răspuns. Făcu un pas peste prag. Ceaţa groasă i se înfăşură în jurul piciorului. Simţea cum întreg piciorul i se răceşte, parcă devenind casabil.
- Entropia! exclamă ca şi când ar fi găsit răspunsul la o întrebare existenţială...entropia este forţa care ne aplatizează, ne frânge spiritul şi ne trage în tenebre...entropia înseamnă dezordine, entropia este iraţionalul, este cea care aduce echilibrul în universul omului raţional.
- ...universul omului ration, se auzi ca un ecou ironic.
Îşi retrase piciorul din marea cea neagră şi închise uşa. Se aşeză comod şi zise:
- Bun, hai să vedem...să punem punctul pe i. Dacă tot aleg calea „corectă” n-ar fi bine să îmi explici şi mie regulile acestui drum pe care ar trebui să îl urmez?
- Unul din cele mai mari impedimente ale tale era frica, peste care văd că ai trecut destul de bine. Frica de necunoscut orbeşte simţurile şi închide mintea, raţionalul devine iraţional şi instinctele primare acaparează deciziile.
- Bun, bun...mă bucur extraordinar de mult că sunt un curajos. Trecând peste asta, urmează întrebarea de baraj: De ce nu îmi amintesc cine sunt deşi tot ce am învăţat şi ce am fost învăţat îmi aduc aminte atât de clar?