[Pentru cei aflați la prima vizită: nu vă cramponați de cuvântul „martor”! E doar o glumă internă a personajelor.]

Dintre toți martorii, Cătălin Stroe — inginerul de lumini al formației Jeg Tzappeshlitz — era cel mai oropsit în materie de aniversări: de ziua lui de naștere, 24 februarie, trupa, cel mai adesea, se afla pe scenă (cu o lălăială sentimentală de Dragobete) ori în studio (compunând sau, mai ales, testând nenumărate orchestraţii, până când totul suna impecabil). De aceea, chefuiala avea loc cu câteva zile mai devreme. La fel ca acum.

De cele mai multe ori, o oră de repetiții era mai obositoare decât o oră de concert, iar Romi — chitaristul solo — găsise explicația încă din primii ani cu actualul bassist Mike Nazarov, când trupa începea să asculte din ce în ce mai mult de Sandu și Gabi în materie de cizelare. (În primii patru ani, 2013-2017, când la chitara bass era Radu Madagan, martorii se bazaseră mai mult pe spontaneitate, însă Mike înțelesese rapid că nu degeaba aveau la bătătură doi absolvenți de conservator: pe Norbert-Gabriel Clocotici la tobe și pe Alexandru Skomorohin la chitară armonie.) Explicația, așadar, o verbalizase Romulus într-un mini-interviu:

— Pe scenă, imediat ai feedback de la public: îi vezi și îi auzi pe oameni și când te aplaudă, și când freamătă alături de tine; dar și când se foiesc plictisiți. (De huiduit, încă nu ne-a huiduit nimeni, dar nu e timpul pierdut.) Pe când în studio n-ai decât reacția colegilor tăi… Altfel spus: de la public te încarci cu mult mai multă energie decât de la colegii de trupă, pe care îi vezi în fiecare săptămână.

În dimineața zilei de luni, 18 februarie 2030, cu șase zile înainte să împlinească 39 de ani, Stroe a înțeles că necazul are mai multă imaginație decât omul. Iar uneori vine chiar la porție dublă, că doar nu-i pică rangul.

Pe la sfârșitul anilor ’20, americanii descoperiseră un important zăcământ de petrol la marginea comunelor Bragadiru și Clinceni din județul Ilfov, așa că instalaseră imediat sonde de-a lungul râului Sabar și ridicaseră vreo 20 de case pentru muncitori, ingineri și ceilalți angajați. (Ceva mic, de lemn, fără pretenții, cu câte două camere, dar cu prispă în față și chiar şi o curticică în spate, să aibă omul loc de un grătar și trei-patru șezlonguri. Parcarea era în altă parte, cu un service auto lângă ea — totul asigurat de corporaţia petrolieră.) Printre inginerii care stăteau în aceste case, se număra și Wilhelmina Isac, fostă atletă de performanță originară din Panciu, pe care Stroe o cunoscuse după ce se angajase la compania petrolieră americană, ca administrator al infrastructurii informatice. O îmbârligase nu din pasiune, ci doar ca s-o uite pe Carla Stângău, celebra sculptoriță craioveană, marea lui iubire, de care tocmai se despărțise, cum se despărțea el de obicei o dată la doi-trei ani. Wilhelmina îl invitase să se mute cu ea într-una dintre căsuțele americanilor, ca să nu mai facă el naveta din București până în Bragadiru (chiar dacă de cele mai multe ori Stroe lucra de acasă). Martorii imediat o luaseră în primire pe inginera petrolistă, astfel încât Wilhelmina (Mina) se transformase rapid în Mița, grație lui Johnny The Nox, clăparul trupei. Ba chiar Romi îi făcuse un catren:

„Coana Mița Petrolista
Umple de secreții pista.
Ce atâta tura-vura?
Îndeasă-i hidrocarbura!”

Ion Clăparu’ se simţise dator să adauge:

— Ai, Stroe? Face spume ca șampania de Panciu dac-o agiți cum trebuie?

— Noi, petrolimea română, nu gustăm astfel de glume, răspunsese Cătălin, cu o evidentă autoironie.

— Cine? Cine? se prefăcuse Ion că nu aude.

— Noi, petrolimea română, repetase luministul, cu și mai multă emfază teatrală.

— Petroli-mi-ai sonda!

Evident că Stroe se scăpase la Mina cu catrenul lui Romi și cu „sonda” lui Ion. Iar fata făcuse o figură pe care Stroe avea să le-o descrie martorilor ca fiind „mai înghesuită decât sinusul de 1/x în vecinătatea lui zero”:

— Vezi, mă, Cătăline? Bine zice poporul: pe artiști e bine să-i admiri de la distanță.

— Noroc cu noi, inginerii, zâmbise Stroe, s-o îmbuneze.

— Cer prea mult dacă te rog să nu-ți aduci pe-aici colegii de trupă?

— Stai, bre, că nu toți sunt ghiolbani!

— Măcar Ion și Romi să nu calce pe-aici.

— Nici când ești tu plecată?

Wilhelmina iar începu să facă „fața aia”:

— Chiar așa? Toți oltenii sunteți neam de negustori?

— Păi, dacă nu ne-a dus mintea la mai mult…

— Biiine, hai: doar în absența mea.

De aceea, în 2030, Stroe și-a sărbătorit ziua de două ori: o dată sâmbătă, cu Wilhelmina, la Panciu, iar a doua oară duminică, alături de martori, în căsuța americană din Bragadiru. Mina urma să vină în București luni pe la prânz.

La ora 13:18, când a ajuns, nu l-a mai găsit pe Stroe acasă. De fapt, nu a găsit pe nimeni. Iar când a văzut ce era pe ușă, a scos un țipăt și l-a sunat imediat:

— Te rog să-mi explici imediat, dar imediat, ce e cu ușa asta!

— Suntem la poliție — așteptăm să intrăm la declarații.

— Poftiiim???

— Mina, stai liniștită: nu noi suntem de vină. Noi suntem păgubiții.

— Ce să stau, băi, nene, băi!!! Vrei să mă dea ăștia afară din casă!?

Lui Stroe nu-i scăpă nuanța: acel „mă” în loc de „ne” însemna că relația nu mai avea mult, așa că, mai devreme sau mai târziu, el urma să se mute înapoi în București și să reînceapă naveta.

— Mina, ascultă-mă un pic: știm cine e făptașul, că apare pe camera de la vizor.

— Cine e? Cum îl cheamă?

— Aici intervii tu. Nu știu cum îl cheamă, dar îți trimit acum filmarea cu el. E unul de la două-trei case mai încolo. Spre sonde, nu spre apă.

Apa, evident, era râul Sabar, pe vremuri cunoscut ca Răstoaca. Americanii construiseră casele foarte aproape de râu, unde șoseaua Alexandriei, care venea din București, intersecta autostrada de centură cu o complicată buclă, ce părea o vietate cu ochii îndepărtați unul de altul, ca ochii leneșului Sid din desenele animate „Ice Age”. Comparația îi aparținea lui Mishu The Prince (vocalistul formației), care știa zona pentru simplul fapt că, la un moment dat, avusese o cumătră prin Cornetu — comuna de lângă Bragadiru, de partea cealaltă a autostrăzii, unde ajungeai traversând „ochiul drept al lui Sid”. („Aia a fost înainte de Emilia”, se grăbea Mihai să adauge, deși nimeni nu-l credea.)

În seara zilei de duminică, 17 februarie 2030, imediat ce martorii au ajuns la Stroe, chiar înainte să intre în casă, impresarul-textier Valentin Busuioc l-a luat pe sus pe inginer:

— Hai să vedem Sabarul!

— Ce să vedeți, mă… E o apă amărâtă — mai mult seacă decât curge.

— Eee, bă, martorilor, începu Vali, făcând un bulgăre din zăpada de pe mal… Aici era să ne câștigăm noi independența cu 11 ani mai devreme.

— Cum așa?

— La 22 iunie 1866, supărați pe români că aduseseră pe tron un prinț străin în locul lui Cuza (recte Carol I), turcii au adunat oaste pe malul sudic al Dunării, pregătiți să ne invadeze și să-l dea jos pe Hohenzollern. Austro-Ungaria… Ba nu; greșesc: încă era Imperiul Habsburgic, înainte de 1867. Austria, zic, îi întărâta pe turci să dea buzna peste noi. Noroc cu Franța, că ne-a ținut spatele… În fine. Și românii (guvernul lui Lascăr Catargiu; Lascăr, nu Barbu, pe care-l omorâseră-n ’62), armata română, zic, își instalase mai multe tabere la sud și sud-vest de București. Cea mai mare era aici, la marginea Bragadirului, pe râul Sabar.

— Mă, vere, zău: cum ai ținut tu minte atâtea mizerii?

— Bă, Romi, da’ tu cum crezi c-am vrăjit-o pe Veta acu’ 21 de ani, când ne-am cunoscut? Când mi-a zis că e născută pe 22 iunie, am căutat repede evenimente din ziua aia, de-a lungul timpului. „Aaa, uite: în 1998, chiar când te-ai născut tu, România a bătut Anglia la fotbal, la Mondialul din Franța. Da’ uite: în 1866, când cu Carol I”…

Martorii erau conștienți că Wilhelmina nu reprezenta altceva decât o nouă tentativă a lui Stroe de a o uita pe Carla. Avea să se dovedească imposibil. Iar tot răul a fost spre bine: dublul necaz din dimineața zilei de luni avea să grăbească despărțirea luministului de petrolistă, două săptămâni mai târziu, cu o sinceritate reciprocă: relația nu fusese niciodată altceva decât un schimb de amabilități.

Primul necaz se lăsă scos la iveală la ora 5:41, când Stroe, trezit de vezică, scoase rufele din mașină, să le pună la uscat.

— Mmmmmm… Băga-mi-aș…

Cu greu se stăpâni, ca nu cumva să-i trezească pe Sandu și Gabi, singurii doi martori care rămăseseră peste noapte, căci urmau să plece mai departe spre sud, la Dunăre, să-și inspecteze șalupele cumpărate în noiembrie.

Mașina de spălat și hainele erau pline ochi de confetti: Stroe uitase să golească buzunarele de șervețele și bonuri fiscale.

— Atât de prost? Atât de prost!

După ce întinse rufele pe sârme, inginerul de lumini ieși pe prispă, să-și stingă nervii cu o țigară. La ieşire, nu observă nimic. Pur și simplu, fumă în liniște, ascultând lugubrul scârțâit al frânelor de tiruri, pe nodul de autostradă („ochiul drept al lui Sid”). Începu să-l gâdile un firicel de nostalgie: cu 18 ani în urmă, în august 2012, martorii sărbătoreau plecarea lui Vali din căminul SNSPA de la Cernica, situat tot lângă un nod rutier unde, tot așa, se tânguiau frânele tirurilor: nodul dintre șoseaua de centură și bulevardul Biruinței. Martorii îi sărbătoreau lui Busuioc terminarea masteratului nu atât cu un grătar, cât cu o beţie, al cărei apogeu i-a găsit pe cheflii goi puşcă pe marginea drumului, fluturându-și mătărângile la mașinile care treceau pe drum. Cu fețele acoperite — bineînțeles. La un moment dat, chiar a oprit un tir, iar șoferul i-a luat la goană. Erau și Sandu și Gabi cu ei. Skomorohin a simțit nevoia să-și sublinieze solidaritatea: „Io-s pațan, nu stukaci. Nișiodatî n-am dat în gât. Pi niminea, uăi! M-ai stucit? Ți-am dat pizdon. Ți-am futut niuhu’, bleadi”.

Abia când Stroe se întoarse să intre în casă, văzu ce era de văzut și scăpă scrumiera din mână.

Cu doar o fracțiune de secundă înainte să-l apuce disperarea, Cătălin își aminti că fiecare locuință de petrolist era dotată cu camere de supraveghere. Partea bună fu că imediat găsi făptașul pe filmare. Partea proastă fu că nu-și aduse aminte nici numele lui, nici domiciliul exact. Vru s-o sune pe Wilhelmina, dar își aminti ce oră era.

— Sandule! Gabi! Hai, treziți-vă! Hai, că tre’ să mergem la poliție!

— Ce poliție, bă, tâmpeală?

— Suka, blea! Ești dalbaiob sau și-i cu tini?

— Hai să vedeți ce e afară!

Când văzură ușa, cei doi instrumentiști se luară cu mâinile de cap:

— Măcar îl cunoști? Știi unde stă?

— Doar din vedere. Stă la câteva case mai încolo, dar nu știu exact unde. Mina s-ar putea să-l știe mai bine.

— D-apu, n-o suni?

— Las’, că mă sună ea când ajunge.

Ceea ce se și întâmplă, pe la ora 11, în timp ce ei stăteau la coadă în secția de poliție, așteptând să fie chemați la declarații: ăla era un contabil proaspăt ieșit de pe băncile facultății, angajat în firmă la vreo juma’ de an după ei. Câteva ore mai târziu, când polițistul îl aduse la secție pe făptaș, Stroe, Clocotici și Skomorohin aflară totul.

Vecinul vrusese să se autoinvite la ziua lui Cătălin, motiv pentru care se apucase să prepare un tort pe care el îl denumise „Sângele samuraiului”. De fapt, era doar un Red Velvet cu alcool — orice tărie roșie avea la îndemână: vișinată, căpșunată, cireșată… Problema este că, tot așteptând să se răcească tortul proaspăt scos din cuptor, vecinul băuse cam prea multă căpșunată, motiv pentru care adormise cu fața-n propria creație. Ba mai și răsturnase tortul, umplându-se de creme și de căpșunată inclusiv pe tricou. Când se trezise, își luase cu el sabia japoneză de la antrenamentele de iaido și plecase să-și verse nervii pe ușa lui Stroe. Martorii, înăuntru, cu muzica dată tare, nu auziseră nimic.

De aceea, camera de supraveghere a lui Stroe îl surprinsese pe vandal în bermude și tricou, doar cu niște căști mari pe urechi (numai la urechi îi era frig), cu fața și tricoul roșii de tort și de lichior, lovind ușa cu acea katana denumită „shinken” — o sabie ascuțită și special făcută pentru iaido, arta marțială în care trebuie să tai bățul de bambus atât de precis, încât sabia să-l secționeze complet, dar să nu atingă masa pe care l-ai așezat. Ca să ajungi la o asemenea măiestrie, îți trebuie decenii întregi de practică. Vecinul abia primise primul kyu — cea dintâi subunitate a unui dan. Încă nu deprinsese autocontrolul.

Ceea ce urmă Stroe ținu să se petreacă de față nu numai cu Sandu și Gabi, ci și cu polițistul, ca să rămână consemnat:

— Bă, vecine, uite cum facem… (Stai, nu mai dârdâi, că nu te bate, nu te arestează!) Fii atent: n-are nimeni chef să se țină de dosare penale, de judecăți și alte nebunii. Vorbim cu americanii: le spunem că a fost o simplă neînțelegere și că tu vei înlocui imediat ușa. Ceea ce și faci: în secunda a doua, dai comandă de ușă nouă. Cu tot cu cameră video la vizor — evident. A venit ușa, am montat-o împreună. Dar mai am nevoie să faci ceva. După ce pui ușa nouă, vii la noi în studio, să filmăm un material cu tine. Să vadă și lumea ce ți-a fătat mintea. Că nu dai în fiecare zi peste unul ca tine.

Ăla, săracul („samuraiul din vecini”, cum avea să-l cunoască Internetul), dădu să-i pupe mâna lui Stroe.

— Stai cuminte, că ești ditamai omu’!

Singurul bilanț contabil al zilei pentru „samurai” fu o amărâtă de amendă pentru tulburarea ordinii și liniștii publice. Pentru Sandu Skomorohin, în schimb, fu ceva mult mai mare: tot așteptând la coadă în secția de poliție, își cunoscu viitoarea soție.

Ori de te duci, ori de mai vii,
Șaga ți-o-ntinzi strâns în frânghii.
Care nesaț, care-ndoieli
Streșini de gând bat în roieli?

Oful de joi, râsul de luni
Iar drămuiesc frigu-n tăciuni.
Varul nestins, negrul de fum
Semn de-nciudări flutură-n drum.

Mira-m-aș cu sfială, mira-m-aș cu priință
Dacă tăriile voastre vreun zgârci de nor mai pot.
Mira-m-aș sus, în urlet, și jos, în neființă
Și știu: vă umplu masa la tainicul tarot.

Jocul morilor în ape
Oglindește-un vechi țintar
Ce imită, ce ilustră
Jocul vremii mult-legate
De-al său val din calendar,
Printre nervi, dar și agape…
De cleștar? Nu! De muștar.

Foaie verde iarbă rea,
Ascultați balada mea:
Luați aminte, nu glumesc,
L-acest cântec bătrânesc!
*
Vasilică Vorbă Grea
Multe supărări avea.
Și mai crunte, și mărunte,
Că-i născut cu stele-n frunte.
*
Vasilică-n viața lui
A luat calea codrului,
Codrului, negruțului,
Și gândirii puțului.
*
Vasilică se-ncrunta,
Rid pe frunte că-mi făcea
Orișicând își amintea
Că-n fruntea bucatelor
Stau boierii satelor
Ce pe el îl oropseau
Și din greu îl prigoneau.
*
Vasilică haiducea:
Fuga iute că dădea
Tocma-n deal, la-mpărăție,
Cu jalbe-n proțap o mie.
*
La Bruxelles dac-ajungea,
La cinci uși îmi ciocănea,
Da-mpăratul nu-l primea.
Îl primea vreun logofăt,
Vreun aprod sau – prea de tăt –
Vreun străjer de pe la poartă,
Vreun slujbaș bătut de soartă.
*
Vasilică se-ntorcea,
Oaste multă el strângea.
Toți în stradă că-mi ieșeau,
Ofurile că-și vărsau.
*
Foaie verde trei smicele,
Vasilică da-n belele.
Potera mi-l urmărea,
Socoteală că-i cerea:
– Vasilică, să ne spui:
De ce-ai tot umblat hai-hui?
De ce-ai fost tu zurbagiu,
Și candriu, de tot zbanghiu?
De ce n-ai stat cilibiu?
De ce ți s-a dus tot buhul
Că-ntărâți în alții duhul?
*
Vasilică se-apăra:
Carte la Bruxelles scria.
Iar slujbașii-mpărătești,
Iuțișori ca niște pești,
Cu sârg îi cântau în strună
Și rugau cu vorbă bună
Pe boierii de pe-aci
Să nu-nceap-a-l oropsi,
Că de-altminteri le-o fi rău,
Cât e veac și cât e hău:
Banii de la-mpărăție
Mâine n-o să prea mai fie.
*
Dar boierii n-ascultau:
Vasilică pedepseau
Și ocării că-l dădeau.
*
Foaie verde ș-un cârcel,
Ce-auzeam de la Bruxelles?
Zarvă mare, bufnituri,
Scrâșnete, șuierături,
Răcnete din șapte guri.
*
Carte cruntă că-mi venea,
Pe boieri mi ți-i certa
Împăratul, supăratul,
Și de-a lungul, și de-a latul:
– De ce mi l-ați oropsit
Pe haiducul cel vestit,
Vasilică Vorbă Grea,
Ce-l știe toată lumea?
*
Boierii nu răspundea,
Drept în cot că mi-i durea.
Da-mpăratul, supăratul,
Și de-a lungul, și de-a latul
Zarvă mare că stârnea,
Lume-n stradă că scotea:
Sute de cozi de topor
Iute le strângea ciopor
La boieri ca să răcnească
Ș-astfel să mi-i mazilească,
Pe haiduc c-au oropsit
Și de tot l-au obidit.
*
Dar cozile de topor
Nu prea convingeau popor.
Lumea cu-alte se zbătea,
De haiduc nu prea-i ardea.
Lumea sta de tot săracă
Și ursuză, și posacă:
Birurile o-apăsau,
Mațele că ghiorăiau,
Oasele că se frângeau,
Iar măselele scrâșneau.
*
Foaie verde de-o sipică:
Mai departe, Vasilică
Pregătește noi răscoale,
Pe boieri să-i bage-n boale.
Însă astea le-om vedea,
Sănătate de-om avea,
Mai încolo, ’n primăvară,
Când o da frunza prin țară.
*
Eu, în schimb, vă mulțumesc
C-acest cântec bătrânesc
Cu răbdare-ați ascultat
Și din plin v-ați desfătat.

Jerbele mirării li se strâng ciorchine
Peste piatra rece-a unei lungi blazări.
Cât va fi răbdarea, nervii cât i-or ține,
Au să dea cu tifla celor patru zări

Iepurii
Zilelor
Muncilor
Măturii.

Vieți în oglindă: și unul, și celălalt proveneau din familii mic-burgheze. Și chitaristul, și bateristul aveau aceleași perspective după facultate: mai o orchestră filarmonică, mai un post călduț prin Ministerul Culturii (aflat aproape de vila pe care o închiriau), mai niște lecții pentru copii în timpul liber, mai o colaborare cu ceva vedetă… Și la unul, și la celălalt, gestul cu mâna prin aer era același: „Găsim noi ceva. Nu murim noi de foame”.

— Bă, da’ a venit criza și peste România! se agita câte un coleg de facultate.

— Aaașa, și? Se termină ea până absolvim noi.

— Și până atunci ce faceți?

— Uite… cântăm la colț de stradă — poftim.

Atunci, în octombrie 2009, Gabi a avut gura aurită când a zis despre cântatul la colț de stradă. Câteva zile mai târziu, traversând parcul Cișmigiu la întoarcerea de la facultate acasă, cei doi chiriași ai vilei de pe lângă splai l-au văzut cântând pe unul înalt, gras și creț, care dădea glas unei compoziții proprii, intitulate „Blues-ul foamei”. Era — evident — Johnny The Nox, căruia i se citea foamea nu doar pe figură, ci și pe chitara electrică: o ieftinăciune de Harley Benton…

— …că doar atât mi-am permis, le explică Ion celor doi conservatoriști, luându-și celebra lui figură de om lovit de soartă și trecând sub tăcere faptul că la cămin mai avea un Gibson Les Paul și o orgă Yamaha: zestre de la taică-su, din Craiova, pe care seniorul dăduse o spinare de bani.

— Păi, și nu te bagi la un jam session cu noi?

— Ba mă bag. Am și un tovarăș, c-un an mai mare. E student la Stomatologie și se pricepe cu vocea.

Și așa au făcut cunoștință Sandu și Gabi cu Johnny The Nox și Mishu The Prince.

Un an mai târziu, au intrat în peisaj Cătălin Stroe — proaspăt student la Telecomunicațiile bucureștene — și mai ales prietena lui, Carla Stângău, studentă la Arte Plastice. „Carla, iubirea vieții mele, care mi-a mâncat ficații cu cuțitul, furculița și șervetul la gât”, avea s-o descrie inginerul zece ani mai târziu, după ce amândoi deveniseră celebri.

Încă de la Craiova, din vremurile statuisto-mochetiste, Stroe o descria pe Carla drept „o combinație fatală: și talentată, și tare-n tată”. Carla deschidea uși — și în Craiova, și în București — nu doar pentru că era fiica faimosului sculptor Marcel Stângău, ci și datorită propriei măiestrii în același domeniu, chiar dacă materialele predilecte erau diferite: tatăl prefera piatra și lemnul, pe când odrasla se orientase spre metal și sticlă.

— Ah, Carla! Uite-așa sar scântei din inima mea când te văd: cum sar ele când sudezi tu.

— Ah, Stroe, electrodul meu! Nu te uita la flacără, că orbești fără mască! Dă fotokeratita peste tine ca grindina peste știuleți.

— Ce dă?

— Orbirea asta temporară. „Nifoblepsie” îi mai zice. Seamănă cu orbirea provocată de strălucirea zăpezii.

— Fatălicăăă, cum le știi tu pe toate, ghia…

Carla le-a deschis lui Ion și Mishu mai multe uși decât puteau deschide ei singuri. Iar Stroe făcea bani de pe urma celor doi martori, închiriindu-le instalația de sunet pentru cântările în formula „Nox ‘n’ Prince Bruise ‘n’ Fuse”: un duo de blues care uneori îi avea ca invitați pe Sandu și Gabi. Când veneau cei doi conservatoriști, Ioan Ionescu îi lăsa lui Alexandru Skomorohin chitara, iar el trecea la clape. Bassist era… cine se nimerea: de cele mai multe ori Stroe, uneori Radu „The Leprechaun” Madagan, alteori vreun coleg de facultate.

— Două degete de bere… făcea Mishu sau Ion la microfon.

— …ș-alte patru de durere! răspundea publicul.

— Cot la cot…

— …și bot în bot!

— Ș-un cotlet, ș-un antricot.

— Papă tot!

Tot venind pe la cântările lui Ion și Mishu, Sandu și Gabi au început să înțeleagă esența spectacolului: interacțiunea cu publicul. Interacțiunea sinceră, nu clișee de genul: „Vă mulțumim, vă iubim, sunteți minunați, faceți o atmosferă nemaipomenită”. Cu vremea, pe măsură ce formația Deltamistic (redenumită Jeg Tzappeshlitz în 2017) urma să treacă de la cântări în baruri la concerte pe stadioane, cei doi conservatoriști aveau să ducă dorul acestor dialoguri cu publicul. Mihai Bercea a observat repede, așa că a avut ideea să le înlocuiască cu diverse improvizații: farse între membrii trupei sau povestirea unor tâmpenii pe care le făcuseră în ultima vreme. Acelaşi Mishu The Prince a avut grijă încă din start să-i facă pe cei doi instrumentişti să se simtă ca acasă: la sfârşitul cântărilor, ordinea de prezentare totdeauna începea cu Gabi şi Sandu.

Vieți în oglindă… Și unul, și celălalt absolviseră licee de muzică în orașele lor natale (Gabi în Pitești, Sandu în Chișinău). Și unul, și celălalt erau morocănoși, scumpi la vorbă și tari în pumn. Și unul, și celălalt se operaseră de apendicită în clasa a noua. Și unul, și celălalt cunoscuseră femeia în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Gabriel ar fi putut-o cunoaște cu un an mai devreme, însă l-a împiedicat un eveniment mai mult decât straniu, pe care avea să li-l povestească martorilor abia prin anii ’30.

Vieți în oglindă… Tot atunci, în anii ’30, Sandu și Gabi și-au cunoscut viitoarele soții. Evident: în feluri trase la indigo.

Prima dată a cunoscut-o Gabi pe Ramona. Martorii niciodată n-au putut ține minte de ce „aia mică a lui Sandu” se numea Raluca, iar „aia mică a lui Gabi” purta numele Ramona. Colegii de trupă le strigau, simplu, „Ra”. În mesaje, le distingeau ca „Ra-G”, respectiv „Ra-S”.

Primul a cunoscut-o Gabi pe Ramona, la coadă la covrigi. Cei doi muzicieni avuseseră treabă pe la Piața Victoriei, iar când s-o traverseze prin pasajul de la metrou, se opriseră la covrigărie. Acolo, de obicei, coada era atât de mare, încât vânzătoarele lipiseră pe gheretă mesajul: „Vă rugăm să form… co…”

— Ce scrie, Sandule, acolo? Vă rugăm să formulați comanda”… Cum să formulăm comanda?

— În termeni dihotomici, se auzi o voce din spatele lor.

— Cum adică? se întoarse Gabriel spre fata care vorbise dintr-un grup de studenți.

— Adică: „Dați-mi, vă rog, cel mai mare covrig mic!” Sau: „Vă rog să-mi dați cel mai sărat covrig dulce”.

Cei doi martori zâmbiră amabil, dar nu-i dădură prea mare atenție duduii.

— De fapt, scrie: „Vă rugăm să formați coada pe două rânduri”, explică ea.

Peste câteva minute, un băiat se desprinse din grupul de studenți și, înainte să plece de tot, își întrebă colegii:

— Ce avem mâine?

— Geopolitică și filosofia culturii, îi răspunse cineva.

— Vai, cum ai zis-o… remarcă fata care intrase în vorbă cu Gabi. Așa, să te-audă toată lumea: „Geopolitică și filosofia culturii, băi, plebeilor!” îl imită ea cu emfază.

Gabriel se întoarse ceva mai mult către ei:

— Unde sunteți voi studenți?

— La SIDA, râse fata care se băgase în seamă cu ei.

— Poftim???

— Hehe… Studii Diplomatice Aplicate. Așa le-am pus noi acronimul: SIDA. I vine de la Ilugea — profesorul nostru de sociologie, care ne mănâncă zilele, continuă ea cu voce scăzută.

— Ilugea?

— Ilugea Silviu.

— Ilugea… Ilugea… Bă, Sandule, de unde mi-e cunoscut numele ăsta?

— Iaca, de-atâta că și mie îmi pare cunoscut, răspunse basarabeanul. Apare pe la televizor?

— A, nu. Nu e vedetă, așa, ca dumneavoastră, zâmbi interlocutoarea, făcându-i pe colegi să-i privească mai atent pe cei doi rockeri, care nu ieșeau în evidență decât, eventual, prin înălțimea lor. Gabi purta în mână o mapă, dar atât. Bateristul o purta nu neapărat ca să-l ajute pe Sandu, cât ca să-și țină mâinile ocupate: să nu se apuce să bată vreun ritm prin aer, de să se uite lumea la el.

— Ce vedete… Nu suntem noi așa ceva, încercă Sandu să pară modest, însă roșeața din obraji îi dădu de gol orgoliul gâdilat.

— Cine sunt?

— A, nu-i cunoașteți? Toboșarul și unul dintre chitariștii formației… Deltamistic, nu? începu să râdă străina.

Norbert-Gabriel începu să facă pe ofensatul, cu o evidentă autoironie:

— Ai rămas în urmă cu glumele — este? Miștourile astea le făcea lumea acum vreo 10-15 ani. Erai născută pe vremea aia?

— Hai, că ți-a zis-o! Baaam! Mike drop, râseră colegii.

— Vedeți că vă vine rândul, contraatacă studenta cu o bosumflare la fel de mimată.

Gabi vru să mai spună ceva, însă foamea, mai puternică, îl trase după Sandu, spre ieșirea la suprafață. Tobarul mai avu timp doar să le spună tinerilor data și locul următorului concert.

A doua zi, trupa fu ocupată cu repetițiile. A treia zi, bateristul trase o fugă până la Pitești, la rude. A patra zi fu concertul. Abia în a cincea zi găsi Clocotici timp să-și amintească de unde îl cunoștea pe Silviu Ilugea. Și de ce-și amintea mai bine, de-aia i se urca mai tare sângele la cap…

O găsi pe fată pe Internet și începu să-i scrie pe chat. După amabilitățile introductive, Norbert-Gabriel atacă problema:

— Vrei să-ți spun ce om e Ilugea, ce caracter are-n el? Acum opt ani, m-a rugat să-l ajut cu un loc în căminul de la Conservator pentru un nepot de-ai lui. (Toboșarul fu cât pe-aci să adauge: „Pe vremea aia, eram coleg de pat cu administratoarea căminului, proaspăt divorțată”, dar șterse replica înainte s-o trimită.) Silviu pe-atunci era și el un funcționăraș pe la Evidența Populației. Avea și el un os de ros. L-am ajutat imediat. A vrut să mă omenească, dar l-am refuzat — i-am zis că dac-o să am nevoie de ceva, am să-l caut.

Trece un an, iar Silvică al meu intră-n politică ș-ajunge deputat. La redistribuire, dar nu contează. Mai trece un an și iese din pușcărie un prieten de familie. Nu eram cine știe ce apropiați, dar m-a rugat ta-su să-l ajut să se reangajeze. Că deh: dacă ai cazier, nu te bagă nimeni în seamă.

— Ce făcuse?

— Ceva de gulere albe: deturnare de fonduri, delapidare, evaziune fiscală… Nu mă pricep. Ceva cu bani. Habar n-am dacă meritase sau nu să fie condamnat; și dacă da, dac-ar fi trebuit să ia cu suspendare, nu cu executare… Vorba e c-a făcut vreo doi-trei ani.

— Îl turnase cineva?

— Nu mai contează…

— Păi, zi, dacă tot te-ai apucat!

— Nu mai contează, că ăla nu mai e printre noi.

— Of… Măcar a murit de moarte bună?

— A murit de… pendulă.

— Adică?!

— Adică s-a spânzurat. Asta a simțit el: să imite pendula.

— Aoleo!!! De remușcări?

— Mda…

Gabriel făcu o pauză, așteptând să vadă dacă interlocutoarea exploatează în vreun fel potențialul comic al momentului. Dar fata nu păru să aibă umor negru. Muzicianul se gândi s-o invite la un chef al formației, ca să audă glumele martorilor legate de erecția post-mortem care apare la spânzurați („Cum, bă, Gabi? A murit cu zdranga-n sus?”), însă se abținu în ultimul moment.

— Ziceai de Ilugea.

— De Ilugea, da. L-am rugat să m-ajute să-i găsesc un loc de muncă prietenului de familie. Dar Silviu a dat-o la scăldat: c-o fi, c-o păți… Ș-așa o scârbă mi s-a făcut de el…

— Dar măcar a găsit ceva?

— Din fericire, da. De-aia am și uitat destul de repede mizeria lui Ilugea…. Eh… Să fie-n bafta lui!

După aceea, au urmat câteva săptămâni aglomerate pentru trupa Jeg Tzappeshlitz, cu filmări la un videoclip, apoi cu un pictorial și un interviu de lansare… Gabi a uitat de Ramona. Până într-o zi, când Sandu și-a cunoscut și el viitoarea soție, într-un context ceva mai violent…