Hai să începem cu detalii organizatorice şi apoi, pentru că te știu ocupat, o să repostez aici felul în care se vor desfășura concret întâlnirile noastre: 

Detalii organizatorice

Când?

În fiecare sâmbătă, de la 10 la 12, la cabinetul psihologic din Brașov. 

Cine participă?

Un grup este format din 8-10 preadolescenţi (12-13 ani) sau adolescenti (peste 13 ani).

Cât costă?

Preţul unei şedinţe este 200 lei.

Avem reduceri-bonusuri?

Da, prima şedinţă este gratuită. Fostii mei clienţi au reducere şi prioritate. Dacă vin 3 copii, unul din ei participă gratuit.

Cum te contactăm?

Pe mailul ralucadraghici.psiholog@gmail.com sau la telefon 0744786608

Detalii neorganizatorice: ce se întâmplă într-o şedinţă de consiliere de grup pentru preadolescenţi

• Începutul şedinţei. Aşezaţi în cerc, 5-8 tineri precauţi stau cuminţi şi încearcă din răsputeri să nu se observe că sunt intimidaţi. Aşadar începem cu un exerciţiu de destindere a atmosferei, în care să le mai vină inima la loc şi în care să nu aibă cum să se prezinte într-o lumină nefavorabilă. În tot timpul ăsta, chiar dacă par că nu se uită unii la alţii, în mintea lor sunt întrebări precum Oare ce cred ceilalţi despre mine? Cum să fac să intru în vorbă? Dacă nu mă descurc?
• Când atmosfera e mai călduţă intrăm în pâine cu o activitate proiectivă (creăm o poveste, confecţionăm obiecte personalizate, postere, etc.). Activităţile proiective sunt ocazii grozave pentru copii să ia contact cu lucrurile care îi preocupă, simţindu-se în acelaşi timp protejaţi emoţional (ce, nu vorbesc despre mine, vorbesc doar despre un personaj pe care l-am creat şi care nu are legătură cu mine…. deşi are aceleaşi frici ca mine, dar asta nu trebuie să ştiţi şi voi).  
• Urmează cea mai vulnerabilă etapă a şedinţei şi anume dezvăluirea propriilor creaţii, cu toate gândurile şi emoţiile asociate ei. Provocarea majoră pentru fiecare este să aibă curajul de a se expune în faţa grupului, de a risca să fie vulnerabil când vorbeşte despre propriile frământări, fie că o face direct sau indirect. Dar tot aici incepe magia grupului, când ceilalţi rezonează spontan şi spun ştiu cum e, mi s-a întâmplat şi mie, nu eşti singurul care a trecut prin asta, te înţeleg.
• În interacţiunile care au loc spontan între ei invariabil ajungem la patternuri disfuncţionale de comunicare. Pe de o parte intimidare, bullying, agresivitate, pe de altă parte retragere şi închidere în sine, falsificare. Cu mult tact vorbim despre ele, le constientizăm, observăm ce efecte au asupra celorlalţi. Apoi descoperim nevoile reale care stau de fapt în spatele comportamentelor negative. Nu le demonizăm ci mai degrabă le normalizăm (toată lumea are nevoie să primească atenţie uneori, nu-i aşa? ). Iar apoi iar magie: punem în practică, pe viu, modalităţi mai sănătoase de a ne exprima nevoile. Modalităţi despre care nu doar vorbim, ci le exersăm în cadrul grupului. Cu feedback spontan, real şi important din partea grupului.
• În această etapă tot grupul se simte implicat în discuţie, indiferent că e vorba de cei care vorbesc sau de cei care doar ascultă. Evident, parcursul discuţiilor şi structura activităţilor variază de la o şedinţă la alta, dar în esenţă fiecare simte că se discută lucruri importante, relevante pentru el, că se găsesc soluţii sau că trebuie să facă o schimbare.
• Din nici o consiliere de grup nu lipseşte un exerciţiu la comun, în care întărim sentimentul de apartenenţă la grup. Nu de alta, dar toţi, absolut toţi preadolescenţii au nevoie să simtă că aparţin unui grup, să se simtă integraţi, să aibă relaţii deschise şi de încredere în cei de vârsta lor. Şi să se mai şi distreze, pentru că am văzut mult prea multe frunţi încreţite pe feţişoarele lor tinere!

Precum observi, în cadrul şedinţelor nu există teme predefinite (azi vorbim despre alcool, despre jocuri pe calculator, despre bullying). Acestea sunt subiecte care apar spontan de fiecare dată şi tot ce trebuie să facem este să le abordăm bine atunci când apar.

Pentru ca totul să meargă bine în consilierile de grup avem reguli stricte, cum ar fi:

• În acest grup toată lumea are spaţiu, în sensul psihologic. Aşadar nu vom putea fi doar spectatori neimplicaţi dar nici nu vom acapara discuţia. În grup le vom da tuturor şansa de a vorbi.

• Respectăm părerile celorlalţi chiar dacă nu suntem de acord cu ele. Ne folosim jigniri, insulte, nu ridiculizăm. Fiecare este unic şi va fi tratat ca unic, chiar dacă este în multe privinţe asemănător celorlalţi.

• În grup avem grijă de emoţiile celorlalţi. Invariabil vor ieşi la suprafaţă emoţii dureroase iar atitudinea celor care le observă va fi de înţelegere şi nu de blamare.

Ce zici, adolescentul tău ar fi interesat? Nu ghici, întreabă-l direct. Este neapărată nevoie de dorința lui de a participa și de implicarea lui. E reticent? Trimite-l la prima ședință, care e gratuită. Vrei și mai multe detalii? Of, ești așa nehotărât, zici că ești un adolescent :)) Așa că lasă gânditul în exces și treci la acțiune!

The post Grupuri de dezvoltare personală pentru adolescenții din Brașov appeared first on Psiholog pentru copii.

Pentru că pedeapsa a devenit azi o metodă cel puțin nerecomandată de a-ti educa copiii (cei mai mulți dintre noi am mâncat-o pe pâine în copilărie), în locul ei a apărut sintagma

Diferența 1: Când o anunți

Prima și cea mai evidentă diferență între pedeapsă și consecință este momentul în care o anunți.

Anunți pedeapsa după ce deja comportamentul negativ s-a produs, pe când anunți care va fi consecința unui comportament înainte ca el să se producă.

E bine ca copilul să știe de dinainte care e lanțul logic dintre comportamentele lui și consecințele acestuia, și nu să le afle doar după ce a comis boacăna. Spunându-i de dinainte la ce să se aștepte îl ajuți să construiască ideea de previzibil și predictibil.

Dacă crezi că nu e așa de important pentru copil să prezică reacțiile celorlalți la comportamentele lui, gândește-te de câte ori face ceva negativ doar ca să vadă cum reacționezi și dacă reacționezi la fel de fiecare dată. El are nevoie să înțeleagă cât mai corect legătura între ceea ce face el și reacția ta. Așadar, spune-i de dinainte ce se va întâmpla când face anumite lucruri, și în felul ăsta, poate, nu îți mai testează limitele la fel de mult.

Bine bine, îmi vei spune tu, deci dacă îi zic că îi dau o mamă de bătaie dacă nu oprește jocul video înseamnă că am aplicat o consecință și nu mai e pedeapsă? Nu, normal! Să îți explic de ce

Diferența 2. Logica din spatele consecinței

Pedeapsa nu are legătură cu comportamentul copilului, dar consecința da, fiind o reparare a răului produs.

Exemple simple sunt: când stricăm ceva reparăm sau înlocuim, când ne certăm cu cineva îl împăcăm, când lovim pe cineva ne cerem scuze etc. Dar ce facem în cazuri mai complicate, când nu e așa evident ce avem de făcut?

Care e consecința când copilul nu își ține promisiunea (nu se oprește din ecran, ca în exemplul de mai sus?) Păi fie nu mai primește nici din partea noastră ceva ce i-am promis (adică îi explicăm că dacă promisiunile nu sunt reciproce nu mai au valoare), fie nu mai primește ecran până nu învață să se oprească la timp.

Sună dureros? Chiar este! Să nu uităm, consecința e o metodă de disciplinare negativă, o variantă mai eficientă la pedeapsă. Deci nu ne așteptăm la zâmbete și voie bună când o aplicăm, că nu este recompensă. Însă, dacă copilul înțelege logica din spatele ei, sunt șanse mai mari să devină mai compliant, să înțeleagă și el următoarea diferență:

Diferența 3: Actorul principal

Pedeapsa îl are în centru pe adult, consecința pe copil.

Prin faptul că este pusă la supărare, pedeapsa îi transmite copilului mesajul că părintele acționează așa din nervi, pierdere a controlului sau impulsivitate. Pedeapsa îl are în centru pe adult cu nevoia lui de a-și descărca furia sau de a-și etala puterea asupra copilului. Nu e de mirare de ce copilul consideră pedeapsa mai mult un gest de răutate al adultului, și nu o metodă de disciplinare.

Consecința, în schimb, pune accentul pe copil, pe neștiința lui și nevoia de a fi corectat. Ea nu trebuie să fie aplicată la nervi ci explicată într-un moment calm, astfel încât el să înțeleagă buna intenție din spatele ei. Dacă pui consecințe logice, raționale, copilul te vede în control pe situație și apt în rolul tău de disciplinator. În plus, și tu ai un baston de sprijin în raționalitate în momentele aprinse când te scoate din minți: aplici consecința ferm, așa cum ai anunțat, și te ții de ea.

Din diferențele pe care ți le-am spus mai sus rezultă că, chiar dacă au ambele scopul de a disciplina și de a elimina unele comportamente negative ale copilului, sunt interpretate foarte diferit de copil. Prin faptul că este imprevizibilă, dată la furie și nu are nici o legătură cu fapta comisă, copilul vede pedeapsa ca o răutate, răzbunare sau abuz. Prin faptul că este explicată logic, cu calm și este previzibilă, consecința are șanse mai mari de a-și atinge scopul. Ea va rămâne tot neplăcută pentru copil, dar măcar va fi înțeleasă corespunzător.

Nu aș vrea să închei înainte de a-ți da câteva exemple de pedepse/consecințe pentru diferite situații. Prin ele aș vrea să înțelegi că nu există pedepse sau consecințe în sine, ci depinde de situația existentă.

Exemplu 1: Comportament nedorit al copilului: se ridică de la masă și nu termină ce are de mâncat

Pedeapsă: Nu mai ai voie la ecran o zi (nu are legătură cu mâncatul, nu repară nimic)

Consecință: Copilul va sta la masă până termină și ceilalți de mâncat, indiferent dacă a terminat sau nu. Consecința 2: va face o activitate la masă de minim 15 minute în care nu se ridică, ca să exerseze răbdarea.

Exemplu 2: Comportament nedorit al copilului: Se preface că nu aude când îl rogi să închidă ecranul

Pedeapsă: Mamă de bătaie (că tot am dat exemplul ăsta, știi de ce nu poate fi mama de bătaie niciodată consecință ci doar pedeapsă? Pentru că nu există un motiv logic pentru care durerea fizică îl poate face pe copil mai dornic să te audă, de exemplu).

Consecință: Vei întrerupe activitatea pe care el o desfășoară, fără să o mai poată relua (pentru că de cele mai multe ori copilul se preface că nu te aude ca să mai câștige ceva timp și să continue să facă ce făcea deja). Adică, da, nu va mai primi ecran o săptămână.

Observi cum același comportament al părintelui (a-i lua copilului ecranul) poate fi uneori pedeapsă uneori consecință? Cum ziceam, depinde de comportamentul copilului, și de cum și când o spui.

Ai înțeles deci diferența dintre pedeapsă și consecință? Dacă da, sari cu likeul, mai ales pe rețelele de socializare conexe. IAR DACĂ NU, RECITEȘTE ARTICOLUL! RECITEȘTE-L DE ATÂTEA ORI PÂNĂ ÎL ÎNȚELEGI! Ghici, oare asta e o pedeapsă sau o consecință?

The post Care este diferența între pedepse și consecințe? appeared first on Psiholog pentru copii.

Nici eu nu știu de ce mă întorc iar și iar la aceeași stare de tristețe, pentru că de fapt în prezent nu mai am de ce să fiu tristă

Chiar dacă toți am suferit în copilărie, suferințele nu au fost la fel. Ele au rădăcini diferite și duc la tipare diferite de a vedea lumea și pe noi înșine. Astăzi, drag adult împovărat de trecut, vreau să vorbim pe scurt despre fiecare tip de rană emoțională, în principal ca să știm să le recunoaștem și să facem diferența între ele. Iar în articolele viitoare le vom aborda mai în detaliu, așa cum merită.

Neglijența

Poate cea mai frecvent întâlnită rană a copilăriei comuniste este negijența, adică faptul că nu ți s-au îndeplinit nevoi emoționale de bază: să fii luat în brațe, alinat când sufereai, apreciat când făceai ceva bine, să ți se arate iubire. În cazuri mai grave, neglijarea s-a extins și la alte nevoi de bază: nu a stat nimeni să te îngrijească, să te țină curat, să te supravegheze, să te țină în siguranță.

Dacă ai fost neglijat, ai simțit că nu a fost nimeni acolo pentru tine ca să te vadă când ți-a fost greu și te-ai simțit singur pe lume.

Adulții din jurul tău erau ocupați sau nepăsători, absorbiți în problemele lor. Atmosfera din familie era rece sau tensionată și oricum nu stătea nimeni să îți explice ce se întâmplă cu cei din jur. Locul tău în familie era minuscul, probabil nu ți-ai găsit locul printre ei. Cu mintea ta de copil, ai intrepretat toată neglijența din jur ca fiind din vina ta, și cel mai probabil ai crezut că ei nu te bagă în seamă pentru că ești prea mic, neimportant sau plictisitor.

Pentru că cererile tale de atenție nu au fost îndeplinite ai renunțat să mai ceri, devenind închis în tine. Părinții au interepretat asta ca fiind cumințenie și nu au venit spre tine să întrebe ce faci sau cum ești. Tu, copil fiind, nu ai avut capacitatea de a ști ce îți lipsește însă ai simțit un vag sentiment de gol interior, de lipsă, dar care nu a putut fi explicat cu cuvinte (de fapt am nevoie de afecțiune dar nu primesc).

Sunt mai multe feluri de a răspunde la neglijare și o să vorbesc despre ele data viitoare dar cel mai frecvent, dacă ai fost neglijat, și ca adult trăiești deseori o senzație de neîmplinire, plictiseală, lipsă de sens, pe care o umpli cu plăceri facile (fiind predispus deci la dependențe). Pentru că nu ai fost considerat important nici tu nu te consideri așa, și te neglijezi și tu. Cum ai avut relații reci ai tendința să cauți tot parteneri distanți pentru că nu ști cum să trăiești în intimitate și așa ți se pare normal. Și, cel mai probabil, te lupți cu sentimentul permanent că nu e mare lucru de capul tău și că e normal să rămâi singur.

Neglijența, deci, e dată în esență de lipsa unor relații calde, atente la nevoile tale și transmite fundamental mesajul că nu ești suficient de important ca să meriți atenția adulților. Lipsa iubirii rămâne ca un gol interior greu de explicat, ca o imposibilitate de a te simți împlinit, ca o singurătate existențială.

Neglijența a fost întărită de felul în care se creșteau copiii atunci (nu îl ține în brațe că îl răsfeți, lasă-l să plângă că face plămâni, nu îi sufla în coarne prea mult), și părea o stare de fapt normală, o practică larg răspândită de a ne raporta la copii.

Respingerea

În cazul respingerii, dimpotrivă, ai fost văzut. Doar că părinților tăi nu le plăcea ce vedeau. Fie că ți-au reproșat defecte punctuale, fie că te-au considerat un copil rău în sine, ai avut mereu sentimentul că tu, ca ființă, ești fundamental rău, greșit sau defect și că ceva nu e în ordine cu tine. Și că, oricât încerci, nu vei fi niciodată suficient de bun, ca în sfârșit să obții acceptarea celor din jur.

Respingerea poate avea diferite forme, de la critică, ridiculizare, rușinare la bătaie de joc si abuz fizic (ca pedeapsă pentru răutatea ta).

În fața respingerii fie ai devenit un copil foarte docil, mereu atent la ce vor alții, făcând orice ca să fie acceptat, ori ți-ai asumat eticheta de rău, gras, urât, prost, și te-ai comportat ca atare, primind și mai multă respingere.

Dacă cei din jur te-au convins că ești rău/gras/urât/prost ai ajuns să te urăști profund pentru defectele ăstea și să te consideri un inadaptat. Indiferent dacă le ascunzi de ceilalți, te temi mereu că vei fi desconspirat și că toată lumea va vedea ce persoană oribilă ești de fapt. Din rușine sau vinovăție au apărut multe comportamente de auto-pedepsire și de multe ori te sabotezi, crezând că nu meriți să fii fericit.

Dacă ai avut resurse să respingi criticile lor ești probabil un războinic gata mereu să taxeze nedreptățile, pentru că ai fost și tu acolo și știi cum e. Oricum, faptul că te aștepți ca ceilalți să fie ostili cu tine te face să fii mereu cu garda sus și sunt șanse mari să fi devenit tu conflictual.

În esență, rana de respingere e dată de criticismul celor din jur și transmite mesajul că tu, ca persoană, ești defect, că ceva nu e în ordine cu tine sau că nu ești suficient de bun pentru cei din jur.

Respingerea a fost o practică așa frecventă pentru că a avut la bază ideea că dacă îi spui unui copil că e rău el se va ambiționa să îți arate că nu e așa (complet greșit) și se baza pe descoperirea forței rușinii de a disciplina.

Abandonul

Rana de abandon apare când a existat o relație bună cu o persoană de care erai atașat dar ea a dispărut brusc. Cu cât mai neașteptată dispariția persoanei cu atât mai mare rana. Abandonul emoțional nu a presupus neapărat plecarea fizică a cuiva cât faptul că a devenit indisponibil emoțional: poate mama a mai născut un copil și i-a acordat lui toată atenția, poate un părinte a devenit alcoolic si nu s-a mai jucat cu copilul, poate s-a supărat pe tine și nu ți-a mai vorbit, etc.

În lipsa unei explicații referitoare la plecarea adultului, copilul presupune că a făcut el ceva greșit din moment ce a plecat. Are un sentiment difuz de vinovăție și de neputință.

Abandonul generează emoții puternice de disperare, dor, lipsă. Copilul abandonat nu crede că este altcineva în stare să îi îndeplinească nevoile și este fixat doar pe persoana care îi lipsește. Spre deosebire de copilul neglijat, care nu a avut niciodată parte de iubire, cel abandonat știe cum e să ai o relație iubitoare cu cineva și pierderea îl doare și mai tare. Intensitatea sentimentelor dureroase date de abandon îl face pe copilul abandonat să se teamă să se mai apropie de cineva pentru că nu va mai putea suporta să îl piardă.

Ca adult cu rană de abandon vei avea o nesiguranță permanentă în relațiile cu cei apropiați, pentru că ți-e frică să nu îi pierzi. Îți faci numeroase scenarii despre ce ar putea păți, cum te-ar putea părăsi. Orice ceartă cu cei iubiți deschide pentru tine posibilitatea groaznică ca ei să plece, așadar mai bine eviți conflictul. De fapt, ca să nu plece, ești dispus să le faci pe plac și să renunți la nevoile tale pentru nevoile lor.

În mod fundamental, rana de abandon este dată de dispariția cuiva drag și generează emoții foarte dureroase de disperare, dor și teama ca ceilalți dragi să nu plece și ei.

Fiecare rană va genera credințe negative despre propria persoană și despre cei din jur, credințe care, deși se suprapun, au rădăcini diferite. Spre exemplu, în spatele credinței Nu sunt bun de nimic poate sta rana de neglijare (nu sunt bun de nimic pentru că nimănui nu i-a păsat vreodată de mine), rana de respingere (nu sunt bun de nimic pentru că tot ce fac e greșit) sau rana de abandon (nu sunt bun de nimic pentru că persoana dragă m-a părăsit, probabil s-a dus la cineva mai bun). E important să ne dăm seama de rana care stă la baza credințelor negative, pentru că și calea de vindecare e diferită: a vindeca credința că nu ești bun de nimic dacă ai fost neglijat presupune să înveți pentru prima dată să te apreciezi și să îți descoperi calitățile. Dacă ai avut rană de respingere, probabil trebuie să elimini etichetele pe care le-ai absorbit și să nu mai legi valoarea personală de ele. Dacă ai fost abandonat, ai nevoie de o înțelegere mai decvată a plecării celuilalt, care să te absolve de o vină pe care cel mai probabil nu ai avut-o. Dar anticipez, vorbesc despre vindecare….. hai să rămânem momentan la conștientizare și analiză, procese dureroase, dar fără de care nu putem avansa. Toți cei ce ati fost neglijați, o să încep chiar cu voi data viitoare!

(Sursa foto1 si foto2)

The post Despre rănile din copilărie: abandonul, respingerea sau neglijența appeared first on Psiholog pentru copii.

Când m-a întrebat prima oară un adolescent cu ce pronume să mi se adreseze, am surâs ușor ironic și am spus:

Așadar, las aici videoul pe care l-am făcut despre asta. Nu o să mă repet spunând ideile principale din el, ci dar o să îți spun ce conține:

• Ce factori din trecut au influențat felul în care îți percepi genul (lista este făcută în urma experienței mele personale cu clienții mei deci nu are pretenția să fie completă)
• Ce vorbesc adolescenții de azi despre gender fluid
• Dacă adolescentul tău chiar are dubii legate de identitatea de gen, cum să ai discuția cu el. Concret, pas cu pas, fără apel la cuvinte gen păcat, las că vezi când crești mai mare, toți suntem și una și alta..
• Printre rânduri, discuția îți lansează o invitație de a reflecta asupra propriei identități de gen: în afară că ți s-a zis, de unde știi că ești bărbat sau femeie? Și totuși, nu ai și părți din tine caracteristice celuilalt gen? Spor la ascultat!

https://www.youtube.com/watch?v=9b3Eu6gdUMs

The post Ce înseamnă gender fluid și cum să vorbim cu adolescenții despre asta? appeared first on Psiholog pentru copii.

Daca cauti printre filmuletele facute de mine, gasesti unul cu un copac magnific. Metafora acestuia este de fapt un prilej să te invit să reflectezi puțin la rolul tău de părinte, în timp. Am azi pentru tine două întrebări și o rugăminte. 

Înainte să fii părinte, care perioadă din viața copilului ți se părea cea mai dificilă?

Răspunsul tău are legătură cu așteptările formate dinainte de a fi părinte, ghici de când? exact, din propria ta experiență din copilărie. Mai exact de când, atunci când erai la respectiva vârstă,părinții tăi aveau propriile lor dificultăți cu tine. Cel mai probabil, atunci ai auzit expresii precum: 

e cel mai greu cu bebelușii, că nu vorbesc.și nu știu să zică ce îi doare

e greu cu ăștia mici că sunt așa neputincioși și nu înțeleg nimic din ce le spui

toată copilăria se termină când începe școala 

să vezi tu cum va fi când dai de greu din clasa a v-a, 

dacă acum faci așa, ce mă fac cu tine la adolescență?

Toate aceste lucruri pe care le-ai auzit la ai tăi le-ai interiorizat și s-au transformat în propriile tale așteptări legate de rolul de părinte (sigur, sunt și excepții, și dacă ăsta este și cazul tău, te invit să ne spui experiența ta). 

Vindecarea de aceste convingeri limitatoare din trecut este puțin mai complicată, pentru că presupune un exercițiu de introspecție:

Oare ce anume din ce făceam eu li se părea părinților greu? 

Ce nevoi aveam eu în acea perioadă, și ei nu le-au văzut?

Stai câteva clipe să răspunzi la aceste întrebări și apoi întreabă-te mai departe: 

ce mi-ar fi plăcut să spună despre mine în loc să spună asta?

cea de-a doua întrebare este:

Raportându-te la experiența ta cu copilul tău, care perioadă ți se pare cea mai grea? 

Răspunsul la întrebarea asta este legat de dificultățile reale, din prezent. Poate te simți neputincios, nu ai resurse interioare sau nu știi dacă ce faci e corect sau greșit. În acest caz, investighează mai departe căte din acestea se datorează copilului și câte ție. 

Aceasta este o zonă mult mai schimbabilă față de prima și este zona ta de creștere, în care înveți mai multe și devii tot mai eficient. 

Cel mai probabil, răspunsul la cele două întrebări se suprapune. În acest caz, te invit la o analiză puțin mai amănunțită:

Care e de fapt diferența între mine, ca și copil în acea perioadă dificilă, și copilul meu?

Care e diferența între mine de acum și părinții mei din acea perioadă?

Cum pot transforma perioada asta de acum într-un prilej de a evolua, ca părinte?

Cu cât diferențiezi mai clar între nevoile tale din trecut și nevoile copilului tău, din prezent, cu atât sunt șanse mai mari să fii mai adaptat prezentului și nu prizonier al unor convingeri din trecut.

Poate ești într-o perioadă ocupată și nu ai timp să răspunzi pe loc la toate întrebările ăstea. Așadar te rog, dacă mai ajungi în parc și, într-un moment de relaxare observi copacii de acolo, întoarce-te către tine însuți și găsește câteva răspunsuri. Te asigur, sunt valoroase pentru tine, ca om.

Inchei cu o observație, potrivită în cazul în care celălalt părinte al copilului nu este în perioada asta acolo pentru copilul tău: te rog, nu îl îndepărta de el.  El are șansa de a deveni un părinte mai bun în viitor. Am văzut destule cazuri în care un părinte, absent o bună parte din copilăria fiului său a revenit când copilul a ajuns adolescent și a putut să dezvolte o relație extraordinar de bună. Această relație nu ar fi fost posibilă dacă celălalt părinte i-ar fi interzis legătura cu el sau dacă i l-ar fi prezentat pe părintele absent într-o lumină negativă.  

Uită-te pe fereastră. Nu îți vine să faci o plimbare în parc?

(Sursa foto)

The post Reflecții despre rolul de părinte: cele mai dificile perioade din viața copilului appeared first on Psiholog pentru copii.

• În afară de metodele prezentate în filmuleț mai sunt și altele frecvent folosite de oamenii de știință:
• Se pot lua mostre de salivă (în care sunt mulți hormoni care ne dau indicii importante despre nivelul de stres și alți indicatori ai bunăstării bebelui)

• Se pot aplica căști simpatice cu electrozi

• Se fac și experimente drăgălașe care îi implică pe bebeluși.

Și, în urma acestor experimente grozave, ce știm despre bebeluși? Ei bine, multe lucruri! Atât de multe încât o să le tot scriu, treptat. Dar pe câteva din rezultate le-am mai scris, așa că le găsești mai jos:

ce nu poate să facă un bebeluș

despre se intampla in creierasul lui

despre dezvoltarea limbajului

despre dezvoltarea atasamentului

despre atașament și obiecte tranzitionale

Acum însă, dacă tot ești aici, vreau să mai iei aminte și la altceva, și mai important, legat de ce fac oamenii chiar din bebelușie. Este ceva ce nu ține neapărat de superputernile lor cognitive, ci de partea lor profund umană:

Încă de suntem foarte foarte mici, suntem extrem de receptivi la emoțiile celor de lângă noi și reacționăm foarte puternic la deconectarea emoțională a celorlalți.

Unul din experimentele de temelie legate de nevoia de conectare umană implică un simpatic bebeluș și o temerară mamă. Uită-te cu atenție la el. Și, dacă te bați cu pumnul în piept că tu ești genul de om care nu are nevoi emoționale și nu mai are nevoie de conectare cu ceilalți, mai uită-te o dată la filmuleț.

Hai, zile senine să avem, și mai ales oameni calzi în jurul nostru!

The post Despre super-puteri de bebeluș appeared first on Psiholog pentru copii.

Dacă nu aș fi așa de obosită pentru că a trebuit să fac ordine la jucăriile copiilor (ups)… v-aș spune astăzi pas cu pas cum se formează o deprindere. Și, poate e din cauză că, stând acasă, fac ordine de mii de ori pe zi, în perioada asta mi se pare că regina deprinderilor la copii este ordinea.

Aceasta nu este casa mea!

Da, știu, nu e mereu o corvoadă să formezi deprinderea de ordine la copii. Există copii ordonați de la sine, sau, ca să zic așa, ușor ordonabili, cu care nici nu trebuie măcar să insiști, e suficient să te vadă cum faci ordine și gata, învață și ei. Dar există și copii din fire mai împrăștiați, după care trebuie să stai în mod deosebit. Si, dacă vrei să știi, ca observație mai mult personală și mai puțin dovedită științific, eu chiar cred că tendința de a fi ordonat sau dezordonat e în mare parte înnăscută și are legătură cu felul în care ne raportăm la lumea obiectelor, în general. Cei „natural” ordonați sunt mai atenți la obiecte, le observă mai mult, le apreciează, sunt oarecum mai conștienți de ele și de aia au tendința să le folosească mai mult, și deci și să le ordoneze. Ordonații sunt deranjați de dezordine și chiar spun că nu se pot concentra într-o casă dezordonată. Dezordonații natural, printre care mă recunosc și eu, nu pun așa mare preț pe lucrurile din jur și de aia sunt mult mai permisivi când vine vorba de ordine. Ei văd o casă prea ordonată ca ceva rigid si rece și se simt confortabil când sunt înconjurați de micul haos personal.

Și totuși, indiferent dacă avem copii cu tendința spre ordine sau nu, tot e de datoria noastra ca părinți să le formăm acestor creatori naturali de haos și deprinderea inversă, și anume ORDINEA.

Așadar, până când îmi pun gândurile în….ordine și scriu mai concret despre cum formăm această deprindere, te las să te delectezi cu aceste imagini exagerate, monstruoase si totusi amuzante, menite sa te puna putin in alerta

The post Ordinea nu se formează de la sine! appeared first on Psiholog pentru copii.

A venit vacanţa, copilul tău are parte în sfârşit de timp liber şi relaxare! Asta mai mult teoretic, pentru că, practic, va sta muult timp în faţa ecranelor. Cât despre relaxare, da, va fi relaxat până vei încerca să-i iei telefonul. În acel moment vor apărea proteste vehemente, amenințări și țipete, de mai bine nici nu-i mai ceri să mai lase telefonul (nu prea ai şanse de reuşită, oricum). Ştiu, te gândeşti că el

Asemeni tuturor dependențelor, și dependența de telefon a apărut treptat, după ce s-a trecut de la consum la exces şi apoi, prin obişnuirea cu consumul excesiv, a devenit dependenţă. Cum în zilele noastre toată lumea foloseşte telefonul, primul pas spre dependenţă e deja făcut. Iată care sunt semnele că copilul tău a făcut exces de telefon şi acum se îndreaptă spre dependenţă. 

Care sunt semnele dependenţei de telefon?

• Timpul petrecut pe telefon înlocuieşte timpul petrecut făcând activitățile care îi plăceau. Excesul de telefon înseamnă să stai pe el un timp prea lung, dar este un timp în care nu ai altceva mai bun de făcut. Imediat ce apare ceva mai interesant, laşi telefonul şi pleci. Dependenţa înseamnă să renunţi la activităţile care înainte îţi plăceau, doar ca să stai pe telefon. Practic, telefonul devine activitatea de interes principal, întreruptă de mici pauze în care trebuie să faci alte lucruri obligatorii. 
• Încercarea de a renunța la folosirea lui este problematică. Dacă nu este conştient că se uită prea mult la ecrane, adolescentul vede tentativele tale de a-l opri ca un semn de răutate sau pedeapsă din partea ta, şi protestează vehement. Însă, chiar şi în cazul în care el conștientizează că stă prea mult pe telefon, tot îi va fi greu să se oprească. Va verifica obsesiv telefonul, va fi irascibil, nu îşi va găsi locul, nu se va putea apuca de nici o altă activitate, va spune că se plictiseşte. 
• Sunt afectate mai multe domenii ale vieţii. Dependenţa nu are efecte negative doar într-un domeniu, ci în mai multe: şcoala are de suferit, pentru că el nu mai este atent nici în clasă nici la teme. Relaţiile sociale se diminuează şi sărăcesc, de multe ori el se retrage din interacţiunile faţă în faţă. În familie apar conflicte, el se retrage şi refuză să îndeplinească responsabilităţile zilnice. Pe scurt, din cauză că adolescentul tău e mereu cu ochii în telefon, nu doar o parte a vieţii este afectată, ci aproape toate. 

Deci, e simplu: adolescentul tău foloseşte telefonul o vreme şi apoi îl lasă ca să îşi vadă de viaţa lui? Bravo, e doar în stadiul de consum. Dimpotrivă, s-a retras, nu îşi face relaţii, nu îi pasă de şcoală, are telefonul ca prelungire a mâinii şi centru al privirii şi face scandal dacă vrei să i-l întrerupi? Nasol, e deja dependent. 

Verificând lista de mai sus poate realizezi cât de mulţi adolescenți sunt de fapt dependenţi de ecrane. Poate şi tu ai trecut de exces şi eşti deja dependent. Dar numărul mare de dependenţi nu face ca problema să fie mai mică! Dimpotrivă! A avea o societate cu atâţia dependenţi în rândul adolescenţilor mi se pare un lucru extrem de grav! Mult mai grav decât a avea o societate de adulţi dependenţi

De ce este dependenţa de telefon mai periculoasă la adolescenţi decât la adulţi? 

• În adolescenţă, faţă de vârsta adultă, dezvoltarea de relaţii sociale este crucială. Dacă adulţii au reţeaua de relaţii sociale deja formată, adolescenţii trebuie să o creeze şi să o întreţină. Asta înseamnă că trebuie să se integreze în grupuri, să descopere relaţiile intime, să înveţe ce şi cui să i se confeseze, să îi asculte pe ceilalţi,. A-ţi forma relaţii de prietenie profunde este o abilitate socială complexă, care se realizează doar în contact cu ceilalţi. Studiile arată că, în ciuda părerii cum că adolescenţii comunică mai mult ca noi prin social media, în realitate au relaţii mai puţine şi mai superficiale. Să nu ne păcălim: ce fac ei pe social media nu e comunicare profundă, e ceva mult mai sec, stresant şi superficial decât comunicarea faţă în faţă. Din această cauză, mai arată studiile, nivelul de anxietate şi depresie a unui adolescent e cu atât mai ridicat cu cât stă mai mult pe reţelele sociale. Aşadar, ceva e profund greşit în tiparul de comunicare de pe reţelele sociale, din moment ce duce la efecte secundare aşa nocive. 
• În adolescenţă se formează interesele. Când eşti adult se presupune că ţi-ai găsit deja drumul, trebuie doar să-l urmezi. În adolescenţă însă trebuie să fii curios şi să explorezi permanent domenii noi, până descoperi ce ţi se potriveşte. Telefonul nu doar că ocupă din timpul care ar trebui destinat descoperirii de noi interese dar şi satisface cu stimuli facili curiozitatea şi nevoia de nou. Interesul de a explora este mult diminuat în condiţiile în care mintea adolescentului este ţinută mereu ocupată de telefon. 
• Adolescenţa este un timp al învăţării intensive, în care se dezvoltă capacitatea de a memora, de a gândi abstract, vocabularul, perseverenţa, etc. Folosirea telefonului nu dezvoltă deloc aceste abilităţi, dimpotrivă, face totul prea simplu. Practic, nu trebuie să depui deloc efort mental când foloseşti telefonul. Studiile atrag atenţia constant că dependenţa de telefon scade dramatic performanţa academică, dar cine să le asculte când avem pe cine să dăm vina când vine vorba de lipsa interesul pentru şcoală?
• Adolescenţii nu sunt pregătiţi să facă faţă tentaţiilor. La fel ca toţi copiii, ei încă mai sunt ghidaţi de obţinerea de plăceri imediate (iată de ce şi noi trebuie să o facem pe bau-baul mereu, pentru că încercăm să adăugăm, pe lângă principiul plăcerii, şi principiul realităţii- nesuferitul trebuie). Iar ecranele exact asta fac, trimit în continuu stimuli plăcuţi şi uşor de obţinut. Cum să poată ei să se desprindă de la ceva plăcut dacă nu ştiu să se abţină şi nici nu se pot gândi la efectele negative de pe termen lung? Fără aceste abilităţi ei devin ţinte sigure pentru manipularea celor care au tot interesul să îi facă consumatori fideli ai produselor lor (reţele sociale, jocuri, produse, etc). 
• Adolescenţii sunt mai afectaţi emoțional de remarcile răutăcioase decât adulţii. Dacă credeai că pe social media se dau doar inimioare şi like-uri, ei bine, nu e deloc aşa. La umbra anonimatului adolescenţii pot deveni răi şi agresivi iar impactul pe care îl are bullying-ul este mai mare ca în viaţa reală, pentru că şi audienţa este mai mare. Comentariile răutăcioase sau zvonurile false pot declanşa multă suferinţă interioară (în special fetelor) şi ţi-am mai spus că există studii care arată că folosirea de social media în adolescenţă e asociată cu o rată mult mai mare de risc de suicid? 
• Dependenţele la vârste fragede sunt un factor de risc major în crearea altor dependențe de mai târziu. Asta mi se pare de fapt cea mai tragică parte din toată treaba cu dependenţa de telefon. Practic, formăm un tip de personalitate fragil, înfometat de stimuli plăcuţi, fără autocontrol, care nu se poate opri din obţinerea plăcerii şi care nu se gândeşte la consecinţe negative din viitor. Jocurile de noroc, drogurile, pornografia, toate promit că vor satisface nevoia de plăcere facilă şi abia aşteaptă să se agaţe de acest tipar de personalitate dependentă. 

Sper din tot sufletul că, dacă ţi-ai dat seama că adolescentul tău este dependent de telefon, te-am îngrijorat suficient. Nu de alta, dar nu există soluţii facile la problema dependenţei. Nu avem injecţii cu metadonă ca la droguri şi nici clinici de dezintoxicare. Tot ce avem sunt strategii complexe, pe termen lung, care presupun să fii motivat, consecvent şi implicat. E necesar să urmezi anumite direcţii care ţin de formarea pe termen lung a unor abilităţi la adolescentul tău. 

Problema e cu atât mai gravă dacă adolescentul nu consideră dependenţa de telefon o problemă, ci ceva normal. Cum în dependenţa asta sunt implicate şi mecanisme biologice adânc înrădăcinate în creier(căutarea şi anticiparea plăcerii, nevoia de aprobare socială), lucrurile devin şi mai complicate. 

Îţi trasez câteva linii de acţiune majore, cu menţiunea că nu este un plan de tratament şi că fiecare adolescent are nevoie de propria cale de a scăpa de dependenţa de telefon. 

Cum abordăm dependenţa de telefon?

• E nevoie să descoperim ce nevoi au stat la baza formării dependenţei: copilul foloseşte telefonul ca să fugă de o stare neplăcută? Ca să se relaxeze după o zi grea? Să simtă că aparţine unei comunităţi? Ca să socializeze? Să îşi ia de acolo apreciere? Să se calmeze? Să caute stimui noi? 
• Pentru fiecare nevoie identificată trebuiesc găsite alte modalităţi, mai sănătoase, de a o satisface. Aici, cum vezi, intervenţia trebuie personalizată în funcţie de felul în care e copilul tău, de mediul în care trăieşte, de experienţele prin care a trecut, de interesele lui, etc. În esenţă, e important să îi îmbogăţim viaţa cu activităţi care oferă plăceri mai autentice şi de durată mai lungă, chiar dacă sunt obţinute cu efort mai mare.
• Este esenţial să îl învăţăm pe adolescent autocontrolul, mai exact să îi dezvoltăm capacitatea de a putea termina o activitate plăcută şi de amâna o plăcere pentru mai târziu. 
• Până îşi formează pe deplin autocontrolul trebuie să-l protejăm de tentaţii, dacă e nevoie prin instalarea unor programe de control parental sau interzicerea accesului la telefon în anumite momente ale zilei. 
• Adolescentul trebuie să înţeleagă consecinţele pe termen lung ale utilizării în exces a telefonului. Putem să îl ajutăm să îşi monitorizeze singur timpul petrecut pe telefon, şi să ştie şi singur când se apropie riscul de folosire a lui în exces. 
• Dacă problema devine mai serioasă, apelează la ajutor de specialitate! Sprijinul unui psiholog pe parcursul procesului de renunţare la dependenţă poate fi important şi pentru el dar şi pentru tine, ca să nu abandonezi lupta. 

Acestea fiind zise, te anunţ că ai petrecut minim 10 minute în faţa ecranului citind acest articol. Nu crezi că e vremea… să stai şi mai mult? Nu de alta, dar acum mă găseşti şi pe Instagram şi pe tiktok, cu conţinut nou, uşor de înţeles, numai bun să te ţină prins în faţa ecranului. Cu plăcere!

(sursa foto)

The post (Şi) adolescentul tău este dependent de telefon? appeared first on Psiholog pentru copii.

Dacă eşti adolescent, sigur o să-mi spui că tu nu te încadrezi în nici un rol, că tu eşti unic şi că te porţi cum ai chef, indiferent de situaţie. Iar eu o să-ţi spun că ştiu că eşti unic, că ştiu că tu eşti tu şi că nu încearcă nimeni să te bage în anumite tipare. Şi atunci ce rost are discuţia despre roluri? o să mă întrebi. Păi are rost, ţi-aş spune, pentru că rolurile sunt ca nişte haine.  Tu rămâi tot tu indiferent ce haine porţi şi totuşi felul în care te îmbraci spune multe despre cine eşti, despre grupul cu care te identifici, despre ce vrei să vadă ceilalţi la tine, despre cât de multă atenţie doreşti. Indiferent cât de neobservat vrei să treci, hainele te trădează şi oferă informaţii despre tine. Aşadar, te invit să devii conştient de ce le transmiţi celorlalţi prin “hainele” pe care le porţi.

LIDERUL: de departe cel mai vânat rol în grup este acela de lider. El este asociat cu trăsături precum carismă, încredere în sine și capacitatea de a lua decizii. Liderii au puterea de a-i convinge pe ceilalţi în mod natural şi îşi impun propriile păreri şi decizii. În funcţie de intenţii, liderii pot fi surse de inspiraţie pentru ceilalţi sau persoane cu influenţă toxică.

Cum ştii dacă adolescentul tău este lider în grupul lui

– Este obişnuit să îşi expună punctul de vedere şi să îşi argumenteze deciziile, şi acasă. Este vocal, doreşte să îi convingă pe toţi cei din jur că punctul lui de vedere este cel corect. 

– Este cel care propune activităţi în grup. Dacă e reclamat pentru că a propus ceva riscant, nu are probleme să-şi recunoască intenţiile. 

– Este printre primii care încearcă comportamente de risc (fumat, alcool, etc)

– Solicită respect din partea celorlalţi, inclusiv din partea ta, şi poate deveni agresiv dacă se simte nedreptăţit sau dacă i se refuză anumite drepturi. 

– Este conectat la viaţa grupului, uneori abuzează de social media, vrea să fie în pas cu noutăţile, vrea să aibă tot ce este la modă.

– Nu are o problemă să schimbe prietenii sau grupurile cu care umblă. 

– În general este relaxat dar dacă sunt conflicte în grup vine acasă nervos şi agitat. 

AMUZANTUL. Acesta a devenit un rol tot mai popular printre adolescenţi, fiind asociat şi el cu relaxarea şi încrederea în sine. Ca să faci glume apreciate în grup e nevoie de inteligenţă, spirit de observaţie şi creativitate. În funcţie de cât de apreciate sunt glumele lui, amuzantul poate deveni chiar lider sau, la cealaltă extremă, clovnul grupului, de care se cam râde.

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Amuzant în grupul lui

• Îi cunoşti simţul umorului, pentru că şi acasă îl foloseşte din plin. 
• Este în general optimist şi pare lipsit de griji.
• Este în general greu de citit, pentru că mereu îşi acoperă dispoziţia cu glume, şi poţi avea impresia că nu ştii cu adevărat ce e în sufletul lui. 
• Doreşte să fie în centrul atenţiei, dar uneori pare că îşi doreşte asta prea mult şi poate face anumite compromisuri pentru asta. 

CONFIDENTUL Acest rol este asociat cu o persoana caldă, plăcută, care îi ascultă pe cei din jur şi le oferă sprijin emoțional. Condiţia esenţială ca cineva să fie confidentul grupului e să fie de încredere. Partea negativă e că riscă să nu fie ascultat de ceilalţi, pentru că toţi sunt obişnuiţi doar să i se destăinuie. 

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Confident în grupul lui

• Este o fire caldă şi liniştită şi acasă 
• Are o inteligenţă emoţională bine dezvoltată, este empatic 
• Nu cere multă atenţie în general şi nu îşi doreşte să fie în centrul atenţiei
• Dacă prietenii lui au probleme mari, devine şi el împovărat de acestea şi poate deveni trist sau îngrijorat
• Este căutat de prieteni, de obicei are prietenii stabile
• Suferă mult dacă un prieten îl respinge 

IZOLATUL: Din păcate, chiar dacă ies împreună cu grupul, există adolescenţi care totuşi nu se simt integraţi şi nu vorbesc mai cu nimeni. Ei sunt timizi, se simt nesiguri pe ei, au o grămadă de complexe, anxietate socială și teama de respingere. Un adolescent devine izolat fie pentru că nu are abilităţi sociale fie pentru că are anumite trăsături de personalitate care îl fac să fie perceput ca ciudat, dificil de abordat, negativ sau neprietenos.

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Izolat în grupul lui

• Vine acasă prost dispus, trist sau încărcat 
• Se plânge că nu are prieteni sau că nu se integrează
• Nu are încredere în el, are o imagine de sine negativă
• Îşi face multe griji referitoare la propria persoană. 
• Nu este activ pe social media şi nici pe telefon 
• Nu este invitat să participe la activitățile grupului sau nu este inclus în planurile lor sociale.

DEVIANTUL este un adolescent care face lucruri pe care ceilalţi nu le fac (bea sau se droghează mai mult ca ceilalţi) sau este mai agresiv. Acest rol este asociat cu trăsături precum impulsivitatea, lipsa autocontrolului și a respectului pentru autoritate. Ceilalţi îl acceptă de conjunctură dar nu îl preferă. Unora dintre ei le este frică de el. 

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Deviant în grupul lui

• Ţi s-au semnalat deja abaterile lui comportamentale, fie de către adulţii din jur, fie de către ceilalţi copii.
• Şi acasă este răzvrătit si se împotriveşte regulilor, îi cunoşti latura rebelă destul de bine
• Pare că nu îi pasă prea mult de părerile celor din jur şi în general face doar ce vrea. Nu este intimidat de ameninţări sau pedepse. 
• Când i se reproşează ce greşeşte devine agresiv sau se victimizează, dând vina pe ceilalţi. 
• Nu se simte vinovat pentru devierile lui. Minte pentru a-şi susţine nevinovăţia

REZERVATUL nu este neapărat respins de cei din jur, ci mai degrabă preferă să rămână în umbră și să nu atragă atenția asupra sa. Aura lui de mister îl poate face atrăgător pentru ceilalţi, care îl pot percepe ca fiind un observator bun.

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Confident în grupul lui

• Este şi acasă destul de retras sau greu de citit
• Este destul de relaxat când e în grup
• Nu îţi vorbeşte despre nici un prieten în special, evită confidenţele şi se rezumă la a vorbi despre generalităţi 
• Face multe activităţi prin care îşi distrage atenţia se joacă mult pe calculator, face puzzle ore în şir, etc. 

EXCENTRICUL este adolescentul care are un comportament sau o personalitate non-conformistă, fiind perceput ca un element de diversitate și de originalitate în grup. Dacă este prea excentric, el riscă să fie respins sau controversat în grup. Chiar dacă ceilalţi nu îl imită, totuşi apreciază îndrăzneala lui şi poate deveni extrem de popular. 

Cum ştii dacă adolescentul tău este în rolul de Excentric în grupul lui

• Bineînţeles că îi observi stilul excentric de când iese pe uşă şi merge să se întâlnească cu prietenii
• Doreşte să pară încrezător în sine dar nu este relaxat în context social. 
• Doreşte multă atenţie şi admiraţie în general.
• Petrece mult timp studiindu-şi şi perfecţionându-şi lookul, este foarte critic cu propria persoană şi în general e nemulţumit de propria persoană. 
• Se plânge uneori că nu are destui prieteni şi vrea neapărat să fie popular. 

Precum vezi, unele dintre roluri sunt mai confortabile iar altele mult mai incomode şi implică mai multe riscuri pentru sănătatea emoţională a adolescentului tău. 

L-ai recunoscut pe adolescentul tău în vreunul din aceste roluri? Dacă adolescentul tău nu se încadrează cu totul în vreun rol nu e bai, precum ziceam, fiecare este o combinaţie unică de roluri.  

Rolul meu de a-ţi explica se încheie aici. Mă întreb, din rolul tău (limitat) de părinte observator, ce doreşti să faci pentru adolescentul tău? 

(Sursa foto)

The post Ce rol are adolescentul tău în grup? appeared first on Psiholog pentru copii.

SUNT CRIZELE DE FURIE NORMALE SAU SUNT SEMNUL UNOR PROBLEME PSIHICE?

Văzând anvergura crizelor, prima întrebare pe care și-o pun părinții când apar simpaticele crize de furie este dacă sunt normale sau sunt semnul unor probleme mai mari, de ordin psihiatric. 

Crede-mă, mi-ar plăcea să îți spun că sunt normale, pentru că, da, majoritatea sunt normale. E normal și este specific vârstei ca în această perioadă să apară crizele de furie: micuțul este o creatură a prezentului și a plăcerii, nu înțelege mare lucru din lume, își dorește lucruri intens, nu suportă interdicțiile, se frustrează ușor și nu are autocontrolul format. Nu e de mirare deci de ce se furia lui atinge maximul.

În același timp însă, furia este o emoție care poate ascunde în spatele ei orice altă emoție și orice altă problemă. Criza de furie poate fi doar o furie și atât sau poate fi un semn că ceva mult mai profund este în neregulă cu copilul. Crize de furie fac și copiii normali dar și cu cei care au tulburări psihice. Așa că ai nevoie de câteva repere ca să verifici dacă are rost să te îngrijorezi sau nu.

Când să te îngrijorezi?

1. Primul și cel mai important indiciu este dispoziția copilului tău de peste zi, în afara momentelor în care face crize de furie. Este el ok sau nu? E jucăuș, atent la ceilalți, liniștit, se poartă normal? Dacă copilul are o dispoziție morocănoasă sau e trist, abătut, cu mintea în altă parte, dificil de consolat, iritat, asta nu e prea bine. La fel, e îngrijorător și dacă se poartă altfel decât de obicei, fiind cuminte în loc de energic, fără stare în loc de cuminte, etc. 
2. Orice regres în dezvoltare este de asemenea un semn că ceva nu e ok cu copilul. Spre exemplu, dacă micuțul era obișnuit cu olița dar acum face iar pe el, dacă revine la biberon, dacă vorbește iar stâlcit, toate acestea indică faptul că s-ar putea să fie mai mult decât o furie trecătoare. 
3. Frecvența crizelor de furie contează și ea. Ăsta este un criteriu relativ pentru că în etapa crizelor de furie, ei bine, ele sunt dese. Ca reper dat de Asociația Psihologilor Americani, copilul nu ar trebui să facă mai mult de o criză de furie pe zi, iar dacă pentru o perioadă mai lungă de timp sunt mai multe de 5 pe zi, există suspiciunea că poate fi ceva în neregulă cu el, de ordin psihiatric.
4. Durata crizelor de furie indică și ea apariția unei probleme. În majoritatea lor, tantrumurile durează aproximativ 5 minute. Dacă cele pe care le face copilul durează în mod normal mai mult de 25 de minute, s-ar putea să fie o problemă. 
5. Nu în ultimul rând, e important să observi dacă micuțul se poate calma singur. În cazul în care, în lipsa ajutorului exterior, tantrumul durează la nesfîrșit, e un semn că ceva nu e ok cu el.

Bineînțeles, cu cât sunt mai multe semne îngrijorătoare din cele de mai sus, cu atât riscul ca în spatele unui tantrum să fie și o altă problemă sunt mai mari. Ce faci în acest caz? Păi, s-ar putea ca simpla parcurgere a cărții să nu fie suficientă. Mai bine mergi la psiholog sau la psihiatru, iar ei îl vor evalua cu atenție pe micuț și îți vor spune ce să faci în continuare.

Ce faci dacă nu prea sunt semne îngrijorătoare? Te calmezi, dar nu de tot. Deoarece chiar dacă crizele de furie nu sunt anormale, asta nu înseamnă nici că reprezintă un comportament normal, adică cu care e firesc să te întâlnești zi de zi. E ca atunci când copilul plânge în hohote: simplul fapt că plânge nu înseamnă că are depresie clinică dar nici nu te aștepți să plângă în hohote de câteva ori pe zi. 

Crizele de furie nu ar trebui să intre în tabloul de manifestări zilnice ale copilului tău. Ele sunt comportamente extreme și nu ar trebui să rămânem impasibili când apar. De aceea, când copilul face o criză de furie este important să fim receptivi la suferința lui și să ne mobilizăm ca să-l ajutăm să o depășească. Cu alte cuvinte te rog, nu le ignora doar pentru că sunt normale.

Acesta este un fragment din cartea despre crizele de furie. Am decis să postez cartea capitol cu capitol, și în momentul în care articolul ăsta strânge 100 de likeuri voi debloca următorul capitol. Așadar, dacă vrei să continuăm, știi ce ai de făcut! Iar dacă vrei acces rapid la toată cartea, o poți cumpăra direct de aici!   

(Sursa foto)

The post Crizele de furie de la 1 la 3 ani (3) appeared first on Psiholog pentru copii.