Radio SIMBOL - o punte între pământ și cer

Anunț

2010-03-03T21:43:00.000+02:00

Datorită faptului că nu ne mai putem permite să susținem financiar acest proiect, Radio SIMBOL își va întrerupe în câteva zile activitatea, cel puțin pentru o perioada.

Le mulțumim tuturor acelora care ne-au susținut, ascultat și încurajat.

Bunul Dumnezeu să reverse darurile Sale bogate asupra tuturor.

Doamne ajută.

Doamne Iisuse Hristoase...

2010-02-27T14:29:00.006+02:00

A doua dumincă din Sfântul și Marele Post a fost dedicată, de Biserică, Sfântului Grigorie Palama, numit teologul luminii dumnezeiești necreate și părintele isihasmului. Isihasmul are în centru rugăciunea inimii sau a minții...Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

[...]Rugăciunea în Numele lui Iisus ne unește treptat cu El. La început putem să nu știm „Cine este Acesta”: suntem pur și simplu conștienți de puterea ce vine de la El. Dar progresul duhovnicesc atârnă de o recunoaștere tot mai mare a păcătoșeniei noastre. Atunci când devenim atât de sensibili la distanța ce ne separă de Dumnezeu, încât totul devine chin și disperare- atunci începem cu adevărat să chemăm Numele lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru...„Iisuse, mântuiește-mă.![...]Dumnezeu a suflat răsuflarea Sa în om și de aceea ne simțim atrași spre El. Suntem chinuiți de dorul de a-L ajunge, de a fi uniți cu El în veci. El ne cheamă, ne așteaptă cu iubire. Această sete după Dumnezeu colorează întreaga noastră viață. Și în această stare vom continua să rămânem până în ziua morții noastre.[...]Când rostim Numele lui Iisus Hristos, chemându-L să Se unească cu noi, El, Care e atotprezent, ne aude. Intrăm într-un contact viu cu El.[...]Pentru ca practica rugăciunii să conducă la rezultate despre care părinții și povățuitorii noștri vorbesc cu atâta entuziasm, e esențial să urmăm învățăturile lor care cer, întâi de toate, credință desăvârșită în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și, în al doilea rând, recunoașterea că ne aflăm în primejdie de moarte. Cu cât e mai smerită părerea noastră despre noi înșine, cu atât mai ușor se înalță rugăiunea noastră spre Dumnezeu. De îndată ce ne pierdem smerenia, orice efort ascetic e anulat. Dacă mândria, critica sau neprietenia lucrează în noi, Domnul stă departe de noi.[...]Este vital pentru noi toți ca prin ani lungi de rugăciune să transformăm până într-atât natura nostră căzută, încât să putem fi sfințiți de Adevărul revelat nouă, încă înainte de plecarea noastră din această lume. Imensitatea sarcinii noastre înfricoșează inima. Efortul ascetic prelungit ne arată că tot ceea ce se spune în revelația evanghelică se referă la un plan mai înalt. Lumina Dumnezeirii se reflectă în planul pământesc ca poruncă de a iubi pe vrăjmașii noștri și de a fi desăvârșiți precum Tatăl nostru desăvârșit este. Cum va fi oare cu putință să ascultăm de această poruncă dacă nu sălășluiește întru noi Însuși Cel ce ne-a dat această poruncă? De aici strigătul nostru: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul![...]
(Fragment din capitolul RUGĂCIUNEA LUI IISUS ca rugăciune pentru toate stările omului, Rugăciunea-experența vieții veșnice, Arhimandritul Sofronie)

Ortodoxia-firea omului

2010-02-21T22:10:00.001+02:00

Cu toții știm că Dumnezeu nu poate fi decât Unul , prin urmare una trebuie să fie și credința-mod de viață care să ne apropie cel mai mult posibil de El, și nu la nivelul cuprinderii Lui ci al comuniunii. Așadar, dacă am porni într-o călătorie prin lumea întreagă pentru a afla această credință, ce asigură omului tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, în mod sigur fiecare ar spune că deține credința adevărată și singura mântuitoare. Și atunci cum putem desluși adevărul? Avem din start nevoie de cel puțin două „detectoare de adevăr” care nu dau greș niciodată- Sinceritatea și Rugăciunea. Avându-le în mod garantat vom descoperi ( cei care încă nu am reușit până acum) un lucru (i-aș spune) fenomenal. Care? Ortodoxia este firea omului!

Afirmația evident că nu-mi aparține...ci unui părinte care, ca ucenic al părintelui Sofronie Saharov, și ca nepot duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul, trecând printr-o căutare existențială a firii sale omenești se reîntâlnește cu Ortodoxia. Însuși cuvântul, etimologic vorbind, face referire la dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Acest lucru nu este greu de constatat dacă facem o retrospectivă rezumativă a istoriei creștinismului ( căci toate cele trei mari religii monoteiste au legătură cu Mântuitorul Iisus Hristos). Dar cred că pe lângă constările pur istorice, cele personale, ale vieții noastre concrete, sunt cu mult mai reveletoare în acest sens. Simțământul care mă încearcă atunci când pășesc într-o biserică ortodoxă, când mă adresez lui Dumnezeu în duhul rugăciunii ortodoxe, când primesc Sfintele Taine, când citesc despre Sfinți,când ascult înălțătoarele cântări psaltice, când văd exemplul unor oameni ca cel pe care l-am menționat mai sus este de acasă, de așa trebuie să fie,de natural, de firesc...Și atunci Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a rânduit să mă nasc acasă, că nu am fost nevoită să pribegesc prin întunericul necunoașterii. Însă cred că trebuie să fim cu mare luare aminte și să nu aruncăm cu pietre, chiar și verbale, în cei care nu sunt ortodocși, să nu ne mândrim, să nu cădem în părere de sine. Ci să ne asumăm cu maximum de responsabilitate acest frumos și mare Dar-Ortodoxia și să-l facem cunoscut, nu în mod prozelitist, ci prin însăși viața noastră care se cere a fi smerită, simplă, luminoasă,iubitoare, curată, discretă...frumoasă. Domnul, în iubirea Lui cea mare, va știi să judece și să mântuiască pe toți oamenii iubitori cu adevărat, iar noi să nu disprețuim pe nimeni.
Așadar să ne bucurăm frumos, simplu, discret și smerit de credința luminoasă în care ne-am născut și noi românii și să o prețuim așa cum se cuvine...și să nu uităm niciodată că Ortodoxia este cu adevărat firea omului...

Şi m-am bucurat...

2010-02-17T09:26:00.000+02:00

Am uitat să mai privesc oamenii, zi de zi trec pe lângă ei, doar îi văd însă nu ştiu să mă uit la ei, parcă sunt un decor vrednic de trecut cu vederea…Astăzi însă am hotărât să mă învăţ să privesc, aşa cum învaţă copilul să meargă pentru întaia dată. Mi-am zis că trebuie să mă uit în jurul meu, cine ştie ce voi vedea? Şi, înaripată cu speranţe noi, am purces la descoperiri precum odinioară temerarii acestei lumi. Primul lucru pe care l-am văzut, a fost un zâmbet. Un zâmbet primit necondiţionat de la o vecină în holul blocului. “ Iată ce am învăţat, zic, oamenii încă nu se tem să ofere în dar zâmbete.” Şi m-am bucurat!

Pe stradă mi-a atras atenţia un copil care se tăvălea prin zăpadă, râzând în hohote şi uitându-se pe furiş la mama sa care-l încuraja de pe margine cu o privire moale şi căpruie. “Ce minunat, zic, iată încă doua lecţii, iubirea şi ajutorul necondiţionat oferite în dar”. Şi m-am bucurat!
Nu trecuseră nici două minute de când părăsisem casa şi învăţasem deja trei lecţii valoroase, trei daruri oferite fără a cere ceva în schimb: zâmbet, ajutor şi iubire.
Pe aleea îngustă care ducea spre staţia de autobuz mă grăbeam de fiecare dată, azi însă am luat seama că înaintea mea mergea încet şi cu luare aminte o bătrânică. “ Iată, îmi zic, oamenii spun că bătrânii nu mai au timp, dar această bătrână păşeşte de parcă ar avea înaintea ei toată veşnicia!” Şi m-am ţinut în spatele ei încercând să văd încotro priveşte. Pe gardul unei grădini erau cinci vrăbiuţe zgomotoase, “Iată, îmi zic, un părinte grec spunea că păsările îl laudă neîncetat pe Dumnezeu, pesemne că aceste vrăbiuţe zglobii slavoslovesc chiar acum…Iar psalmistul spunea că <>(Ps. 18, 1). Iată încă două lecţii, grăbeşte-te încet şi roagă-te neîncetat!” Şi m-am bucurat!
Şi m-am urcat uimită în autobuz, însă de data aceasta nu m-am mai avântat spre scaune ci mi-am luat locul meu în picioare. Lume multă, feţe vesele, triste, cum zice poetul: „Şi de mii de ani încoace, lumea-i veselă sau tristă”(Glossă). Oameni bolnavi senini şi oameni bolnavi trişti. „Iată, îmi zic, două modalităţi diferite de a purta crucea-cu bucurie şi cu mâhnire.” Apoi, am observat cu câtă evlavie se închinau unii prin faţa celor două biserici pe lângă care trecea autobuzul. Bătrâni ninşi îşi scoteau căciula în faţa lui Hristos jertfit pe masa Sfântului Altar...Alţii, din contră, nu se închinau ci stâteau încremeniţi într-o aşteptare mută. „Iată, îmi zic, un părinte spunea că oamenii care nu se închină n-au smerenie, pe aceştia i-a pecetluit satana cu pecetea mândriei”.
Alţii înjurau şi am observat că răul şi gândurile negative îşi găsesc imediat ecou în inimile altora, căci, în jurul lor, oamenii deveneau neliniştiţi şi agitaţi. Şi mi-am amintit că spunea cineva cum că sufletul omului este ca un vas gol, care aşteaptă să fie umplut de conţinut, ca să devină vas ales...Ai grijă cu ce mă umpli, îmi şopti sufletul meu... Şi m-am bucurat!
Iată alte două lecţii: smerenie, purtarea crucii cu voioşie şi trezvia!
Când a trebuit să cobor, în staţie era mult noroi. Unii oameni se curăţau de el şi plecau mai departe râzând, alţii nu se scuturau ci mai rău se murdăreau şi plecau mai departe supăraţi şi împovăraţi. „ Iată, îmi zic, aşa poate fi şi cu noroiul păcatului. Unii se spală prin baia spovedaniei şi prin lacrimile de pocăinţă şi pleacă mai departe fericiţi, alţii se murdăresc din ce în ce mai mult şi pleacă mai departe mâhniţi şi împovăraţi. <>, zice Domnul...” Şi m-am bucurat!
De cum am intrat în metrou, lucrurile s-au schimbat. Aici, în subteran, oamenii au feţele schimonosite din pricina luminii artificiale, aici ei par trişti, cu privirea ţintă spre nicăieri...În subetran, oamenii nu se uită unii la alţii ci la vreun punct fix lângă urechea sau deasupra capetelor celor din faţa lor. Doar copii nu ştiu să se prefacă încă...O fetiţă se uita atentă la o tânără din faţa ei, aceasta din urmă n-a observat-o căci asculta concentrată muzică la căşti. „Iată, îmi zic, două modalităţi de a privi păcatul: în faţă, cu atenţie sau în altă parte, prefăcându-te că nu-l vezi...” Şi m-am bucurat!
În pasajul de la metroul altă lecţie: două şiruri de oameni, unii veneau alţii se duceau. Aşa este şi în viaţă, unii vin printre noi, alţii pleacă, dar depinde din ce unghi priveşti. Căci pentru şirul meu ei se duc, dar pentru ei noi venim. Aşa este şi cu veşnicia, pentru cei de aici oamenii se duc, dar cei de acolo se bucură când noi venim! Şi m-am bucurat!
Şi am ieşit la suprafaţă. Aici, la facultate, erau poate sute de studenţi şi profesori grăbiţi, care nu mai ştiu să se audă, să se vadă, aici zgomotul este foarte mare şi acoperă glasul inimii...Ce minunat, zic, sute de oamenii, sute de poveşti, mii de gânduri, sute de voci şi nu mai Unul Singur le ştie pe toate. M-am uitat şi în ochii colegilor am văzut scris: „Mulţumin, Ţie, Doamne, că ne-ai învăţat să respirăm omul de lângă noi!” Şi m-am bucurat!
Iată, îmi zic acum ce zi minunată am avut. Am învăţat iubirea, ajutorul, zâmbetul, negraba, lauda adusă Domnului de toată zidirea, purtarea crucii, umplerea vasului cu cele de folos, pocăinţa, lupta cu păcatul, modul în care priveşti veşnicia şi mai ales, cum să respir prin toţi porii omul din faţa mea! Şi profesori mi-au fost copii, bătrânii, păsările, autobuzul, strada, metroul, pasajul, ochii, inimile... Şi m-am bucurat!
Iată o zi în care, dacă am vrut să privesc, nu doar să văd, am învăţat cât pentru o viaţă întreagă, oare mâine ce voi mai învăţa?
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-nsa ... adică în fiecare zi!

Postul

2010-02-15T12:26:00.001+02:00

Ni se întâmplă multora dintre noi să avem momente în care să dorim să ne naștem din nou, să începem o viață nouă. Evident că din punct de vedere biologic această dorință este imposibil de împlinit. Dar duhovnicește putem să renaștem ori de câte ori simțim nevoia. Cum? Prin lacrimi și pocăință. Și ce dă putere pocăinței dacă nu postul! Binecuvântatul Post! A rânduit Bunul Dumnezeu să ajungem iarăși Sfântul și Marele Post! Deși oamenii mai puțin întăriți în credință și care nu au gustat din bucuriile postului îl critică, acesta rămâne o necesitate atât pentru trup cât mai ales pentru suflet.

Odată, în ultima săptămână din Postul Paștelui, la coadă la pâine a început o discuție despre post. Unii oameni spuneau că postul e o prostie, că slăbește organismul, alții spuneau că e de mare folos, deoarece curăță și trupul și sufletul.
-Eu pot să țin patruzeci de zile de post numai cu apă, a spus unul care era ras în cap și avea o privire foarte ciudată.
-Mare lucru, a spus o femeie. Vă rugați mult?
-Da' de unde, a spus omul acela. Eu fac yoga și mi-am educat trupul foarte bine, postesc cât vreau și când vreau, fără să mi se facă rău.
La coadă se afla un om care ținea pentru prima oară poat în viața lui; post creștinesc, fără bucate de dulce. Până să îl audă pe yoghin, i se părea că este mare ascet,renunțând la carne, lapte, brânză, ouă. Ba chiar se gândea să renunțe la post ca să nu își forțeze organismul peste măsură. Dar, auzindu-l pe yoghin, s-a gândit:
„Iată că eu socoteam că am făcut o mare nevoință. Dar yoghinul acesta, slujindu-l pe diavol, are mult mai multă râvnă decât am eu, slujindu-L pe Dumnezeu.” Și, dându-și seama cât de puțin se nevoiește pentru a dobândi cununa mântuirii, s-a hotărât să nu se mai vaite că postul rânduit de Biserică e prea greu,și să îl țină până la sfârșit. Ba și-a dat seama că postul fără spovedanie nu are valoare, și s-a spovedit pentru prima dată în viața lui.
Părintele, negăsindu-i păcate opritoare la împărtășanie, i-a dat binecuvântare să se împărtășească împreună cu ceilalți credincioși în noaptea de Paști.
( din Patericul mirenilor, Danion Vasile)

Întâi dragostea

2010-02-13T20:33:00.000+02:00

Omul e singur și sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită și slabă,orfan al darurilor dumnezeiești.Sărman al înțelesului și bucuriei,poartă deschisă tuturor îngenuncherilor. Om, omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea.

Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe,de lumină,de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere,vrea pentru sine,ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea care împrăștie urâtul,urâtul singurătății,topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.[...]Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă,adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul și cerul boltit albastru,să iubești totul: joc,cântec, lumină,jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul,fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat. [...]Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul,care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea Raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții. E în tine!
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
( Imagine de la OrthPhoto.net)

Strugurele Sfântului Macarie

2010-02-09T16:40:00.000+02:00

Pentru că suntem aproape de Postul Sfintelor Pătimirii ale Domnului Iisus Hristos ne-am hotărât să vă punem înainte o povestioară care ilustrează foarte bine scopul postului: sporirea iubirii de aproapele și de Domnul. Povestea se numește Strugurele Sfântului Macarie.

Trăia odată în pustia Egiptului un părinte cu numele Macarie. Acesta era cunoscut în toată țara pentru faptele bune pe care le făcea și multă lume venea la el după sfat. Deoarece în acea pustie mai locuia încă un părinte Macarie, pe acesta despre care vom vorbi, toți l-au numit Orășeanul, din cauză că provenea din vestita cetate a Alexandriei. Sfântul Macarie era de acum bătrân și conducea o mănăstire de călugări atunci când s-a petrecut întâmplarea pe care o vom povesti.
Într-una din zile, a venit la Sfântul Macarie un om oarecare și i-a adus un strugure copt și bine mirositor. Trebuie să știm că în pustie călugării nu aveau de unde culege struguri, deoarece acolo e arșiță mare tot timpul, nisip cât vezi cu ochii și plantele lipsesc aproape cu desăvârșire. Omul s-a gândit că îi va face o mare bucurie părintelui Macarie aducându-i acel strugure care este atât de prțios în pustie, unde nici măcar apa nu e îndeajuns. Sfântul a luat strugurele și a mulțumit oaspetelui pentru dragostea arătată. Rămas singur în chilia sa , pârintele Macarie s-a gândit să mănânce strugureșe acela frumos care îl îmbia cu mireasma lui plăcută. Dar când a vrut să rupă o bobiță și-a adus aminte de întreaga obște de călugări pe care o conducea și s-a gândit că și ei ar fi vrut, desigur, să guste dintr-un asemenea strugure . Ce să facă sfântul? Să-l mănânce singur n-a mai vrut, deoarece gândul la ceilalți călugări îl făcu să se simtă zgârcit și lacom. „Oare eu sunt chiar atât de mic la suflet, încât să mănânc acest strugure singur, în timp ce alți frați rabdă de sete? Nu voi face aceasta!”- și-a zis părintele în sinea sa. Și, tot gândindu-se ce să facă cu acel strugure, SFântul Macarie hotărî să-l dea primului venit. Nu trecu multă vreme și iată că un călugăr bătu la ușa părintelui Macarie. Văzându-l, păritele s-a bucurat și , după ce a vorbit cu el, a scos strugurele și i l-a dat, zicându-i:„ Iată, frate, , primește de la mine acest strugure, că eu sunt bătrân și am stomacul bolnav, așa că nu pot mânca struguri.” Sfântul mAcarie a zis pricina bolii doar pentru a-l face pe frate să primească darul, căci și el ar fi gustat măcar o bobiță din acel rod atât de arătos și de bine mirositor. Fratele a luat strugurele și s-a dus multumind la chilia sa.
Însă câns ajuns în chilie și avrut să mănânce strugurele, tânărul călugăr a avut același gând ca și Sfântul Macarie:„Cum voi mânca eu singur acest strugure, în timp ce alți frați rabdă de sete?Mă voi duce și i-l voii da unui frate bolnav.” Călugărul a ieșit și s-a dus la un frate pe care îl știa mai bolnăvicios:„El are mai mare nevoie decât mine de strgure”- își zise în sinea sa.
Dar s-a întâmplat că nici călugărul bolnav n-a ținut strugurele pentru sine, ci s-a hotărât să-l dea altcuiva. Așa a trecut strugurele de la un călugăr la altul, căci fiecare se gândea la ceilalți nu la sine. Spre seară , unul din călugări, care tocmai primise în dar acel strugure minunat de la un alt frate, s-a gândit în sinea sa:„ Ce strugure frumos! Cum de a ajuns el în această pustie arsă de soare și lipsită de verdeață? Mă voi duce să-i dau strugurele părintelui nostru Macarie, pentru că el e bătrân și are nevoie mai multă de o hrană ca aceasta decât mine, care sunt tânăr și puternic.” Zicând acestea, călugărul a ascuns strugurele sub haină și s-a dus cu el la chilia Sfântului Macarie. Când a văzut Sfântul Macarie strugurele mult s-a minunat , căci l-a recunoscut îndată. Era chiar strugurele pe care el, primindu-l în dar, l-a dat unui frate. S-a mirat , pentru că fratele care i-a adus strugurele înapoi era altul decât cel de dimineață. Sfântul și-a dat seama de cele întâmplate, cum că frații n-au voit niciunul să țină strugurele pentru sine și l-au dat de la unul la altul, iar acum strugurele s-a întors înapoi la el. Prefăcându-se că nu știe nimic, Sfântul Macarie a luat strugurele și a mulțumit, minunându-se de câtă dragoste au dat dovadă călugării din obștea sa, deoarece nimeni nu s-a gândir la sine, ci fiecare la ceilalți.
Rămas singur, părintele Macarie a luat strugurele, zicându-și:„ De vreme ce nici unul dintre frați nu a mâncat acest strugure, cum îl voi mânca eu, care le sunt părinte și învțător?” Și, zicând acestea, a dus strugurele și l-a pus pe o piatră. O pasăre a venit ducându-l puișorilor ei. Așa a sfârșit strugurele SFântului Macarie.
( Din Micul Pateric, Savatie Baștovoi)

Veșnica lor pomenire

2010-02-06T16:40:00.000+02:00

Când un om se naște Cerul și Pământul împreună se bucură pentru noul suflet scos din neființă. Când un om pleacă dintre noi bucuria nu mai e la fel de mare sau este aproape inexistentă. Ar părea ciudat să ne bucurăm...dar când cel ce se mută din această viață a fost un următor al Domnului, în Ceruri se face mare bucurie...și cum ar putea să nu se veselească...Dar nu toți avem puterea de a înțelege că despărțirea înțeleasă în perspectiva regăsirii poate fi mai puțin dureroasă... Sfântul Apostol Pavel vorbește acelora dintre noi în Epistola I către Tesaloniceni.

13. Fraților, despre cei ce au adomit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți care nu au nădejde,
14. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El.
15. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți,
16. Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi.
17. După aceea noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea cu Domnul vom fi.
18. De aceea, mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte.
( I Tesaloniceni 4, 13-18)
Să nu lăsăm întristarea să ne cuprindă peste măsură, să ne rugăm pentru cei adormiți, știuți și neștiuți, vinovați și nevinovați, din toate veacurile și până acum pentru ca astfel să le fim folositori și pentru ca pomenirea să le fie veșnică.

Întâmpinarea Domnului

2010-02-02T12:58:00.005+02:00

[...]22. Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului,
23. Precum este scris în Legea Domnului, ca „orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului”,
24. Și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”,
25. Și iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui.
26. Și lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.
27. Și din îndemnul Duhului Sfânt a venit la templu; și când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă cu El după obiceiul Legii,
28. El L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis:
29. Acum, slobozește pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,
30. Că ochii mei văzură mânuirea Ta,
31. Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,
31. Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel[...]( Luca 2, 22-32)

Dacă dreptul Simeon și-a deschis brațele primind pe Mântuitorul și Izbăvitorul, dezlegat fiind astfel de neputințele bătrâneții, cu atât mai mult noi, creștinii, mici și mari, tineri și bătrâni, să ne deschidem inimile pentru a-L primi pe Cel ce ne slobozește din legăturile conformismului cu lumescul...

Calea spre fericire

2010-01-17T21:19:00.008+02:00

Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată n-am putut să o întâlnesc întruchipată într-o făptură reală. Așa încât, am rămas la modul meu de a trăi Iubirea. Revărsându-o în toate ființele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aștepta umplut...
La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă. a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un om păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Și am înțeles atunci că : „Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare...”„Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic.”
Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu deînțeleasă de oameni, dar sunt convins că este singura care duce spre Fericire. Și dacă privesc la Viața mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele și greșelile săvârșite, dar sunt fericit că Dumnezeu mi-a arătat calea, întărindu-mi credința spre desăvârșirea Iubirii și spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul și cu mintea luminată de adevăr. Iar dacă-mi văd iubita, o văd curată la suflet, întâlniți în Hristos.

(Fragment din Calea spre fericire, Valeriu Gafencu, Aiud, 7 martie 1946)

Despre mersul la biserică - Pr Teofil Paraian

2010-01-15T00:10:00.001+02:00

Conferință audio:

Partea I: click pentru download
Partea a II-a: click pentru download
Partea a III-a: click pentru download

Sursa: Site-ul Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Gheorghe” din Barcelona - Spania.

Despre zodii și horoscoape - Savatie Baștovoi (lectură audio)

2010-01-11T18:04:00.000+02:00

Despre zodii si horoscoape - Pr Savatie Bastovoi (lectura Eugen)

Radio SIMBOL - varianta beta

2010-01-11T17:57:00.001+02:00

După o lungă perioadă în care radioul nu a mai funcționat, iată că am revenit,cu o nouă strategie, aceea de a ne adresa tinerilor și de a încerca să creem legături între cei care simt românește și doresc să facă ceva pentru semenii lor. În funcție de ecoul pe care îl va avea această revenire a noastră vom decide dacă și cum vom continua proiectul. Avem nevoie de sprijinul vostru pentru a promova radioul și site-ul. Dacă vom considera că este nevoie de noi, vom continua, dacă nu, ne vom canaliza energiile către alte lucruri folositoare.

Radioul emite doar în intervalul orar 07 - 24. Nădăjduim ca în scurt timp să finalizăm și materialele audio ce țin de identitatea radioului (jingle-uri, promo-uri, etc). Dacă aveți sugestii sau propuneri ne puteți scrie la adresele disponibile la pagina „Contact”.

Doamne ajută.

Câmpulung Muscel - Expoziția Aniversară Internațională OrthPhoto

2009-11-15T14:18:00.001+02:00

Comunitatea OrthPhoto in parteneriat cu Asociatia Ortodoxa “Sfanta Elena Imparateasa” si Cercul Militar din Campulung Muscel va invita la Expozitia Aniversara Internationala OrthPhoto in Orasul Campulung Muscel, Judetul Arges.
Astfel dupa Caracal, Mioveni, Pitesti si Iasi cele 300 de fotografii sunt vor fi expuse in Orasul Campulung Muscel.
Parteneri locali: Casa de cultura “Tudor Musatescu”, Seminarul Teologic Ortodox “Justin Patriarhul” din Campulung Muscel, Muscel Tv, Mega Tv, West Tv, Radio Orion, Timpul Muscelenilor, Realitatea Musceleana si Evenimentul Muscelean, Libraria Sotir.
Expozitia va putea fi vizitata incepand de miercuri, 18 noiembrie, pana miercuri ,25 noiembrie intre orale 09.00 si 16.00.
Vernisajul Expozitiei va avea loc Miercuri, 18 noiembrie, incepand cu orele 17.00.
Intrarea este gratis.
Dupa Campulung Muscel Expozitia Aniversara Internationala OrthPhoto va fi adusa in Bucuresti. Pentru acest lucru vom reveni cu detalii.
Detalii suplimentare:
* Preot Ciprian Mihail Dragomir, Parohia Fundeni
prcipriand@gmail.com
* Ionut Trandafirescu, OrthPhoto Romania
itrandafirescu@orthphoto.net | itrandafirescu@gmail.com
Daca doriti ca Expozitia Aniversara Internationala OrthPhoto sa ajunga si in orasul Dvs nu ezitati sa ne contactati la:
romanian@orthphoto.net | itrandafirescu@orthphoto.net

Invitație la vernisajul Expozitiei Aniversare OrthPhoto – Câmpulung Muscel

2009-11-15T14:18:00.000+02:00

Vernisajul Expozitiei Internationale OrthPhoto va avea loc Miercuri, 18 noiembrie, incepand cu orele 17.00, la Centrul Militar din Campulung Muscel, unde vor fi invitati invitati de seama din mediul cultural dar si din spatiul clerical.
Intrarea este libera.
La ora 18.00 spatiul emisiunii Convorbiri Duhovnicesti de la televiziunea Muscel Tv va fi dedicat unei emisiuni dedicate acestui eveniment, unde se va expune activitatea OrthPhoto pe plan international dar si din Romania, prezentandu-se totodata si activitatile comunitatii OrthPhoto din Romania.

Detalii suplimentare:
* Preot Ciprian Mihail Dragomir, Parohia Fundeni
prcipriand@gmail.com
* Ionut Trandafirescu, OrthPhoto Romania
itrandafirescu@orthphoto.net | itrandafirescu@gmail.com

SĂ NU-I UITĂM!

2009-11-11T12:04:00.000+02:00

120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan, 24 noiembrie 1889
1 an de la trecerea în veşnicie a lui Artur Silvestri, 30 noiembrie 2008

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi începutul secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor. A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra„ revenirii Bucovinei la vatra străbună.
Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.
În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului.
A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.
A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti.
A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.
A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la “îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei“ - V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” - V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936
Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului. “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, - iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ - Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939
Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” - Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Avocatul Vasile Plăvan “a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: “Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, - ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” - Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor “Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” - Glasul Bucovinei, nr.5536 din 27 ianuarie 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri refiefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o... Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” - Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de poetă apare lucrarea lui V. Plăvan, intitulată „Boabe de lacrimi”, la editura Carpathia Press, 2007, cu sprijinul şi susţinerea necondiţionată a cărturarului Artur Silvestri. Acest lucru nu este incidental, ci este o cuprindere a unui program amplu al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu de a aduce în lumina lecturii „Cărţi ce puteau să nu existe” prin revista „de autor” „Floarea Darurilor”.
Este un truism a spune că nimic nu este întâmplător. În luna noiembrie sunt comemorate două mari personalităţi ale neamului: 120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan şi un an de la trecerea în eternitate a scriitorului şi filosofului Artur Silvestri. Acesta s-a preocupat îndeaproape de reparaţia morală a numelui şi personalităţii lui Vasile Plăvan prin reconsiderarea vieţii, activităţii şi operei gazetarului.
Destine asemănătoare, vieţi de zbucium datorate iubirii lor nemărginite faţă de neam şi ţară, cu „doriri de bine” pentru toţi românii de pretutindeni, cum spunea Artur Silvestri, dar din păcate, cu un apus prematur pentru amândoi. Soarele lor s-a ascuns prea devreme, după un munte de griji şi zbateri. Însă stelele lor strălucesc peste timp, peste vremuri şi peste locuri. Lumina lor, spiritul lor vor fi veşnic vii pentru multe generaţii.
Împlini-se-va visul, idealul acestor mari bărbaţi români! Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.
“Să nu uităm nimic din ceea ce au făcut cei din rudenie cu noi!”, spune renumitul om cu o cultură enciclopedică, Artur Silvestri într-un interviu la Radio Timişoara.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu-l uităm pe ARTUR SILVESTRI!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a neamului!
Înclinându-mă în faţa culturii enciclopedice a profesorului universitar doctor Artur Silvestri, las să glăsuiască încă odată ceea ce a gândit, a simţit şi a aşternut pe hârtie despre Vasile Plăvan, considerându-l
UN SLAVICI DE BUCOVINA
“Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul original. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare că s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.
„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Originea ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, sămănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetice şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.
Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momente de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Căprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerească prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“
Dar prozatorul nu era un „sămănătorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.
„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.
Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „păgânizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „multiculturalism“ neconţinutistic.
Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.
În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tătarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşeau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.
Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepei cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.
Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.
De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din când în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“
ARTUR SILVESTRI, martie 2007

Material furnizat de către Vasilica Grigoraș - Biblioteca Județeană Vaslui

Iubirea

2009-10-29T20:46:00.000+02:00

Poți pământu-n mâini să-l ții,

Poți să mori și poți să-nvii,

Poți domn mare ca să fii

Și stăpân peste fire,

Poți să scazi și poți să crești,

Dar să știi: nimic nu ești,

Dacă n-ai iubire.

De-ai avea toată știința

De sub cer...toată credința

Ca să schimbi la mulți ființa

Numai cu-o zâmbire,

Nu ești faclă,nici suspin,

Nici durere,nici alin;

Ești ca cel mai aspru spin,

Dacă n-ai iubire.

De ți-ai da averea toată

Pentru cei lipsiți din gloată,

Corpu-ți fie-ntins pe roată

Ori adus jerfire,

Nu ești nici măcar pitic,

Ești sub stele cel mai mic

Ești nimic, nimic, nimic,

Dacă n-ai iubire...(Iubirea, de N. Carpen)

Zvâcnire de pustie

2009-10-28T21:57:00.000+02:00

Inima...sau sufletul...sinea omului...sau cămara cea ascunsă a ființei lăuntrice..ce taină ascunde aceasta? Sunt oameni care trăiesc la stadiul de plutire...sau altfel spus doar supravițuiesc. Ce au aceștia in plus față de necuvântătoare? Aspectul diferit al trupului...Dar sunt și Oameni care au descoperit sensul vieții și au învățat cum se respiră în Duhul, au învățat să existe...sau mai corect spus s-au lăsat învățați. Cine sunt aceștia? Creștinii autentici care permit lui Dumnezeu să existe în viața lor. Și dintre ei aleg sa vorbesc despre cel care, pe mine personal mă fascinează...pustnicul, care într-o clipă din viața lui a simțit o zvâcnire înlăuntrul său...

Așadar, pustnicul...m-am întrebat mereu ce îl îndeamnă pe un om să lase toate câte are și sa meargă în pustie? Unii consideră acest gest nebunesc, lipsit de logică, de sens. Dar așa să fie oare? Cred că răspunsul se găsește prin raportare. Deci depinde la ce mă raportez atunci când îmi pun această problemă. Dacă am să iau drept normă o societate păgână condusă de interese pur materiale este mai mult decât o nebunie. Dar eu am să mă raportez la Cineva care îmi asigură existența veșnică, la Cineva care este foarte obiectiv...la Dumnezeu. Și ca să zăresc un înțeles am să cobor pentru o clipă în adâncul ființei mele. Iar acum că m-am coborât și sunt acolo mă simt înconjurată de întuneric. Și cu toate astea nu mi-e frică. Insist să mai rămân o clipă pentru am citit cândva că acolo e locul cel mai luminos dintr-un om. Cum să aprind lumina? Știu! Dumnezeu este Lumina! Deci El trebuie să mă lumineze sau El trebuie să-mi lumineze sinele! Și știu și cum pot face ca El să vină! Am să-L chem!„Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”...Inima mea a început să bată...parcă să zvâcnească și să dorească un loc depate și în același timp aproape! Cum ar fi acest loc? Unde e? Există? Da! E pustia! E pustia/pustiul...acolo sunt mai aproape de Cer dar în acelși timp mai aproape de frați! Ce curios...cu toate că sunt departe de oameni, totuși îi simt mai aproape pentru că iubirea ce le-o port face să dispară spațiul și timpul ce ne despart și mă face să plâng pentru ei și să îi iubesc tot mai mult. Dar nu e iubirea mea căci sufletul mi-e neputincios ci e a Duhului Care s-a sălășluit întru mine...De când ? Din clipa în care am simțit o împunsătură în mine...o zvâcnire și un dor de pustie...

Dacă ar fi ultima zi...

2009-10-21T21:36:00.000+03:00

Fiecare articol de până acum problematizează într-un fel sau altul viața, existența, sensul...Atâtea întrebări care vor să lumineze, să descopere un sens. Unele sunt poate întemeiate, altele fac dovadă de naivitatea vârstei. De curând o persoană apropiată mi-a spus că un prieten infirm a sfătuit-o să trăiască fiecare zi ca și când ar fi ultima. Și de atunci persistă în mintea mea această idee...dacă astăzi ar fi ultima zi a vieții mele ce aș face? cum aș vrea să se încheie existența mea pe acest pământ?

Ultima zi...sună pentru unii bizar. De alții poate aș fi judecată. Aș putea fi considerată o ciudată de unele persoane pentru că mă gândesc la așa ceva. Cu toate aceste riscuri continuu să îmi pun această întrebare. Ce mi-aș putea dori? Ce aș putea face? Să-mi doresc lucruri materiale pe care nu le-am avut? Să vreau să fiu celebră, cunoscută de toți oamenii, să am bogății? Aș putea face asta...dar mi-aș lipi sufletul de ele și există riscul să le vreau și dincolo...Și atunci îmi voi dori ca ultima zi a mea să fie cea mai fericită zi din viață. Aș vrea să pot zâmbi fiecărui om ce îmi iese în cale, aș vrea să îmbrățișez foarte tare pe toți oamenii atât de dragi, aș vrea să le spun tuturor cât de mult îi iubesc și cât le sunt de recunoscătoare că au apărut în viața mea. Aș mai dori să împartășesc fraților Dragostea, aș vrea sa plâng cu căința pentru relele făcute și să mă minunez încă o dată de iubirea lui Dumnezeu și de Om. Și nu în ultimul rând mi-aș mai dori să mă cuprindă un dor de cele sfinte, să îmi tresalte inima de bucurie, să răsune a rugăciune, să reverse din plin iubire peste toate și să purced spre veșnicie strigând din adâncul sufletului „Slavă Ție Părinte iubit pentru toate!Slavă Ție Dumnezeule în veci!” . Așa mi-aș dori să trăiesc fiecare zi...Dar tu, iubitul meu frate, cum ai vrea să fie ultima ta zi din această existență trecătoare?

Eu nu știu Doamne...

2009-10-18T16:28:00.000+03:00

Viața...o mare taină...uneori cu sensuri atât de greu de pătrus de mintea omenească. De multă vreme mă gândesc la sensul vieții mele...am fost de multe ori atât de aproape să zic: „Acesta este.În sfârșit am primit răspunsul pe care îl căutam.” Dar în scurt timp de la această bucurie euforică totul s-a evaporat...ca un abur, ca un fum. Și apoi a venit peste sufletul meu o tristețe...uneori apăsătoare, uneori prăbușitoare. Și din această căzătură aproape mereu aceeași încerc să mă ridic, și să zăresc un sens...

Care ar putea fi acest sens? Să existe oare un sens în fiecare cădere? Mă gândesc ca ar putea fi obișnuința ridicării, ar putea fi conștientizarea adevăratului scop al existenței umane. Sfântul Serafim de Sarov spune ca „scopul vieții omului este dobândirea Duhului Sfânt.” Nu avem nevoie de ani pentru studiul acestor cuvinte ci numai de o clipă de adâncire, o clipă de smerire și acolo în ființa ta cea mai profundă Domnul vine să pună răspuns. Am ajuns la concluzia că viața e atât de imprevizibilă, atât de plină de surprize...Ne facem vise, gânduri, planuri dar....cele mai multe se spulberă. Asta pentru că știe Tatăl nostru cel multmilostiv de ce avem nevoie. Eu una în clipa de față nu mai pot decât să mă minunez, să plec capul pe care l-am înălțat poate prea sus si să spun....Eu...nu știu Doamne...ci numai Tu. Ajută-mă să Te aud și dă-mi iubirea ca în pace să îți pot urma.

Căutând Iubirea

2009-10-15T19:35:00.000+03:00

Iubirea...un cuvânt atât de frumos...Azi vorbim cu toții despre iubire dar mă întreb câți Îi mai cunoaştem adevăratul înțeles? Mă gândesc adesea că noi, oamenii postmoderni ( sau mai știu eu cum ar putea fi numită această epocă), am vulgarizat acest tainic cuvânt folosindu-l în situații nesemnificative ( de genul ”Iubesc Coca-cola”, ”I`m lovin` it”, vorbind aici despre fast-food). Ne mărturisim( tinerii mai ales) unii altora iubirea fără a conștientiza profunzimea ei. Dar ce este această Iubire care a fascinat umanitatea de la începurile ei? De la o vreme mă gândesc și eu la această Iubire și o caut...
Așadar Iubirea.... Am citit că iubirea poate fi manifestată în două direcții: pe verticală( către Dumnezeu) și pe orizontală( către oameni). Poate părea nepotrivită abordarea Iubirii dintre un El și o Ea pe acest blog dar totuși Dumnezeu a binecuvântat aceasta întâlnire. Tocmai aici apare nedumerirea mea...cum e firesc să se manifeste această întâlnire? Ce ar trebui să simtă El/Ea când Domnul îi scoate în cale pe Ea/El? Îmi este foarte greu să vorbesc despre tine, Iubire, pentru că încă nu te-am cunoscut. Dacă ai sa mă întâlnești vreodată în drumul anevoios al vieții te rog să nu mă ocolești! Să mă atingi cu mângâierea ta, să îmî șoptești ce trebuie să fac ca să te păstrez...Cum te manifești Tu, Iubire? Oare e bine că te caut eu sau ar trebui sa mă găsești Tu? Știu doar atât ca Domnul este Iubire. Deci cel care Te aduce înlăuntrul său se așează pe sine în Dumnezeu.Așadar pe lângă o atracție ce ar exista presupun că ar trebui să mai existe un ”ceva”. Ce anume? Acum te întreb pe tine, cel care din întâmplare sau nu, citești acest articol: cum am sa cunosc că ce e acolo, în sufletul meu, este Iubire? Ce este Iubirea? Sper că îmi vei răspunde pentru că am mare nevoie de aceste răspunsuri...Am să-ți dau un punct de plecare: Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodata.”( I Corinteni 13, 4-8). Cred că acesta este cel mai frumos imn dedicat Iubirii pe care mintea omenească l-a exprimat vreodată...Așadar până când vei găsi răgaz să îmi răspunzi la această întrebare eu am să aștept...căutând...Iubirea.

Moartea...trecere spre Viață

2009-10-05T21:55:00.000+03:00

De fiecare dată cand cineva moare apare în sufletul nostru un sentiment...teama. În aceste momente, care sunt de cele mai multe ori singurele, ne reconsiderăm poziția noastră față de veșnicie, față de rostul nostru în această existență, față de Dumnezeu. Să fie oare justificat acest sentiment de frică ce ne cuprinde? Cum ar trebui un tânăr, mai ales, să se raporteze la moarte când pare așa de îndepărtată? Răspunsurile se găsesc printr-o simplă privire inlăuntrul său.
Eu sunt una din persoanele care își pun aceste întrebări. Cum am să aflu răspunsurile? Timpul nu cred că mi-ar permite să caut prin biblioteci cărți care să imi vorbescă despre această mare trecere. Și atunci ce voi face? Îl voi întreba pe Dumnezeu. Cum? Prin rugăciune. Da, rugăciunea este modul prin care finitul se întâlnește cu infinitul, prin care tu, ca om intri în relație cu Tatăl tău. Și cum îmi va răspunde?...căile sunt numeroase..în clipa în care va pune El răspunsul cel bun în sufletul tău vei știi aceasta. Acum revenind la prima întrebare: de ce ne temem așa de moarte, cei mai mulți dintre noi? răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că e ceva nefiresc în structura omului. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte, spre sfârșit ci pentru veșnicie, și nu orice fel de veșnicie...ci una învăluită în iubirea Lui. Altfel nașterea nu ar avea nici un rost. Dar mă întreb: cum mă raportez eu, tânărul, la moarte? Este foarte evident că ea mă va ajunge și pe mine într-o zi și atunci am s-o aștept pregătit, nu am să îi ofer ocazia să mă ia prin surprindere pentru că știu că este doar o trecere. Și atunci mă voi raporta la ea cu seninătate, cu bucurie că ea mă va conduce pe tărâmul veșnicei Iubiri, mă voi strădui sa-mi păstrez sufletul cât mai curat, voi ține minte cât se poate de mult în Domnul și voi renunța deplin conștient la dulcegăriile acestei lumi deșarte și înșelătoare pentru a primi bunătățile sfinte, dumnezeiești. Dar oare merită să fac toate astea? Eu zic că merită mai mult decât această renunțare pentru că moartea este până la urmă.... o trecere spre Viață.

Dupa Caracal si Mioveni, Expozitia Aniversara Orthphoto va fi expusa si la Pitesti

2009-09-30T23:00:00.000+03:00

Joi, 1 octombrie, ora 15.00, la Muzeul Judeţean Argeş (Galeria Naţională de Artă Naivă, intrarea din bdul. Eroilor) va avea loc vernisajul expoziţiei Orthphoto – expoziţie aniversară de fotografie inspirată din spaţiul ortodox. La bază, Orthphoto este o comunitate online de fotografi amatori şi profesionişti din întreaga lume (activă pe internet din 2004).
Anul acesta, Orthphoto organizează o serie de expoziţii fotografice în cadrul cărora vor fi expuse 300 de fotografii dintre cele mai reuşite publicate pe site, fotografiile aparţinând unui număr de 170 de autori din 43 de ţări de pe 5 continente (26 fiind din România).
Printre invitaţii acestui eveniment se numără teologul şi scriitorul Laurenţiu Dumitru, membrii ai comunităţii dar şi mulţi alţii.
Expoziţia va fi deschisă până la data de 7 octombrie a.c. iar intrarea este liberă.
Organizatori: Orthphoto, Consiliul Judeţean Argeş, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş şi Muzeul Judeţean Argeş.

Sursa: trandafirescu.wordpress.com

Familia - mica Biserică - Cuvânt pentru creșterea copiilor - Sfântul Ioan Gură de Aur

2009-09-20T00:28:00.000+03:00

Material audio -
Familia - mica Biserică - Cuvânt pentru creșterea copiilor - Sfântul Ioan Gură de Aur

Sursa: eugen-ionut.blogspot.com

OrthPhoto la Mioveni - expoziție aniversară

2009-09-14T22:51:00.000+03:00

După cinci ani de existenţă în spaţiul virtual, comunitatea Orthphoto organizează în anul 2009 o expoziţie fotografică aniversară. Cu această ocazie sunt expuse 300 de fotografii dintre cele mai reuşite publicate pe site, fotografiile aparținând unui număr de 170 de autori din 43 de ţări de pe 5 continente. Dintre cele peste 100 de ţări din lume de unde este accesat site-ul nostru şi cele peste 1300 de vizite înregistrate zilnic, România este a doua ţară în ceea ce priveşte audienţa acestui serviciu fotografic, după Polonia, ţara gazdă a serverului Orthphoto.

Orthphoto şi Centrul Cultural Mioveni, împreună cu Primăria Orașului Mioveni vă invită Sâmbătă, 19 Septembrie 2009, începând cu orele 16.00, la lansarea Expoziţiei Aniversare de 5 ani a Orthphoto, în incinta Casei de Cultură a Orașului Mioveni.

Evenimentul va avea învitat pe teologul și scriitorul Laurențiu Dumitru dar și numeroși invitați din spațiul clerical și cultural.
Expoziţia poate fi vizitată până pe 27 septembrie a.c.

După Mioveni expoziţia aniversară Orthphoto va fi expusă și la Iași.

Sursa - trandafirescu.wordpress.com