Editura Eminescu, 1982

Daca eu nu sunt in stare sa ma mobilizez de bunavoie, ma mobilizeaza visele. Dupa ce am visat numai Hallipi o noapte intreaga, am pus mana si am citit cartea. Nu cred in semne, asa ca nici nu am gasit vreun mesaj ascuns in carte. Dar m-am bucurat de ea si de reintalnirea cu Hortensia Papadat-Bengescu.

Nu stiu cat de placuta e HP-B de copiii de liceu, dar din mutrele plictisite ale fostilor mei colegi, cred ca nu prea. Cred ca am fost cam 3-4 copii care am ascultat-o pe profa facandu-ne un rezumat la ciclului Hallipilor, iar la sfarsitul orei avem o harta cu personajele si cu relatiile dintre ele. Am plecat acasa naucita de numarul personajelor, de decadenta lor, de tot. Atunci, in a X-a, am citit Concert din muzica de Bach si de atunci tot vreau sa citesc si celelalte carti.

Fecioarele despletite se potriveste cat de cat cu visul meu. Conacul exista, familia mare exista, capul familiei exista, destramarea se petrece. Dramele familiei Hallipa sunt dezbatute de Mini, Nory si buna Lina, fie cu voce tare acasa la Lina, fie sunt spuse in soapta in tramvai sau cu glas incet in timp ce personajele se plimba prin Cetate. Ceea ce parea la inceput a fi o familie unita si numai buna de luat ca model, se dovedeste a fi plina de secrete care in cele din urma o vor macina si o vor dezbina.

In afara de visatoarea Mini care in volumul asta e personaj-reflector (hmmm, oare asta sa fie termenul?), toate celelalte personaje sunt descrise minutios, iar portretele nu sunt dintre cele mai flatante. Apuci sa indragesti un personaj, ca mai apoi sa te faca sa iti para rau. Cei buni sunt neaparat slabi si toti profita de ei, altii sunt puternici si ingamfati (cum altcumva?).

Cu toate personajele astea decadente si cu drama Hallipilor care tot creste in intensitate, cartea mi s-a parut cat se poate de… feminina. Poate din cauza soaptelor si a vestilor cu iz de barfa sau poate datorita viselor cu ochii deschisi ai lui Mini, sa-mi fie iertat daca eu am vazut cartea ca una care e mai degraba indragita de femei. Iar ca lista sa fie totusi mai lunga, mai adaug plimbarile cu trasura, eticheta, crizele Lenorei, ambitia Elenei de a face o partida stralucita… Chestii femeiesti, pana la urma

Se facea ca citeam si in acelasi timp eram un personaj dintr-un roman de Hortensia Papadat-Bengescu. Toate personajele pe care le-am intalnit in Concert din muzica de Bach, dar si alte personaje pe care nu le cunosteam, locuiau in aceeasi casa boiereasca. Casa era veche, imensa si labirintica. Camerele erau micute si multe. Si in casa asta se intamplau toate dramele, aveau loc toate aventurile, se anuntau casatoriile, se plangeau mortii.

Cu cat parcurgeam mai mult din carte, cu atat personajele imbatraneau mai mult, hainele erau din ce in ce mai demodate, iar casa incepea sa-si piarda stralucirea: peretii erau coscoviti, tencuiala cazuta, scarile nu mai erau sigure.

Iar visul se incheie cu moartea bunicului, patronul de drept al casei, stalpul familiei. Odata cu el se destrama familia, se inchide casa si se termina cu vremurile acelea frumoase cu baluri, servitori, familii boieresti.

Deja am luat din biblioteca Fecioarele despletite. Se pare ca Hortensia Papadat-Bengescu vrea sa fie recitita

Editura Polirom, colectia Ego.Proza, 2007

Nu stiu cum de am ajuns sa citesc cartea asta asa de tarziu, avand in vedere ca l-am descoperit pe Sorin Stoica in Dilemateca, cu fragmente din acest volum. Tin minte ca am ras in hohote citind Aventurile unor romani in strainatate si apoi ma tot uitam pe site-ul Polirom ca sa vad cand apare cartea. Intre timp am cumparat celelalte carti scrise de Sorin, iar de asta am uitat *rusine sa-mi fie!*

Dar am cumparat cartea de la Bookfest si am citit-o intr-o dupa-masa, asa ca mi-am facut datoria fata de ea. Din pacate, nu mi s-a parut chiar asa faina ca O limba comuna. Are unele povestiri foarte misto (Cica…, Vocabular alternativ, Placinta cu visine, Aventurile unor romani in strainatate etc), si are unele povestiri care mi-au starnit vag interesul.

Oricum, nu e o carte de ocolit; exista totusi un echilibru intre partile bune si cele mai putin bune. La final nu iti pare deloc rau ca ai citit-o. Si nu zic asta doar pentru ca e scrisa de Sorin Stoica.

Intr-o dupa-amiaza, cand Paganel a avut proasta inspiratie sa le treaca pragul, in curtea familiei Ghindoc situatia se prezenta in felul urmator. Ghindoc al batran atarnase niste pastrama pe prispa. In niste carlige. Si cainele mancase toata pastrama. Drept urmare, batranul alerga cainele ca sa faca din el pastrama. Din caine. Ghindoc al mic (al mic e un fel de-a spune, avand in vedere ca era intr-a XII-a) alerga si el cainele, dar din motive umanitare. Ca sa-l salveze de toporul lu’ tac-su’.

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2004

In ultimul timp nu am mai citit carti “groase” pentru ca ma enerveaza cand nu pot sa ma ocup o carte asa cum trebuie si citesc fragmentat: 5 pagini in metrou, 10 inainte de culcare, 2 intre cursuri etc. Si cu cat taraganez cititul unei carti, cu atat imi place mai putin. Ma gandesc ca in timpul ala as fi putut citi deja alte doua carti, ca as fi cunoscut alte lumi etc. Odata cu vacanta mi-a revenit pofta pentru carti cu multe pagini, pentru povesti elaborate, pentru personaje care vin si pleaca. Iar cum Corectii statea de foarte mult timp necitita si cum multa lume mi-o recomandase, ei bine, am plecat cu ea la mare.

Iar la mare ne-am inteles de minune. Sunt o persoana careia ii este strain conceptul de rabdare, asa ca statul la plaja e unul dintre lucrurile care intra clar in categoria primelor 5 activitatii pe care le urasc. Dar totul devine putin mai suportabil daca citesc. Asa ca desi am inceput povestea asta de familie in tren, tare bine mi-a prins pe plaja. Pentru mine cartile bune au personaje cu care fie ajung sa ma identific, fie imi sunt asa de antipatice incat imi vine sa dau cu cartea de toti peretii pentru ca, deh, as da cu personjele, da’ cum fac asta? Ideea e ca trebuie sa simt ceva cand citesc o carte. Iar la Corectii am simtit cu varf si indesat.

Alfred si Enid. M-au enervat mosii astia la culme! Abia spre sfarsit m-am mai potolit cand am vazut ca noah, nu erau chiar asa rai. Dar Alfred-mana-de-fier si Enid-sa-faci-doar-ce-se-asteapta-de-la-tine mi-au scos peri albi. Pe de-o parte, e tatal semi-tiran, pentru care sotia trebuie sa spele, calce, gateasca, aiba grija de copii, ca doar de aia e femeie, nu?!, iar apoi e mama aia super cicalitoare, fata de care trebuie sa iti ascunzi adevarata viata pentru ca nu corespunde standardelor ei si trebuie sa te prefaci mereu ca esti altcineva - ca ai un job bun, un sot iubitor, ca tu nu ai niciodata nici o problema. Si oricat te-ai preface tot nu e de-ajuns, normal.

Era aceeasi problema pe care Enid o avea cu Chip si chiar cu Gary: copiii ei nu se potriveau. Nu doreau aceleasi lucruri pe care le doreau ea, prietenii ei si copiii tuturor prietenilor ei. Copiii ei doreau lucruri radical, rusinos de diferite.

Chip e copilul mijlociu, ratatul prin definitie: are o aventura cu o studenta de care nici macar nu ii placea in mod deosebit, apoi e dat afara de la universitatea la care preda, ajunge sa imprumute multi bani de la sora lui, scrie pe la ceva ziar obscur, iar in final ajunge in Lituania unde il ajuta pe un tip sa delapideze fonduri. Dintre cei 3 copii, el mi-a placut cel mai putin. M-a lasat absolut indiferenta. De fapt, nu. Uneori mai spuneam “ce idiot!”.

Alta e situatia cu Gary, nu ca dupa el m-as fi dat in vant, dar am urat asa de mult familia lui incat m-am trezit din amorteala pe care am simtit-o citind despre Chip. Gary e cel care se apropie cel mai mult de idealul dorit de mama sa: e casatorit, o duce bine dpdv financiar, are trei copii frumosi si destepti, ce ai vrea mai mult? Eh, cand ai o sotie care iti asculta convorbirile telefonice, care trage cu urechea pe la usi, care reuseste sa mobilizeze doi din cei trei copii impotriva ta si care iti repeta obsesiv ca suferi de depresie, atunci parca nu mai e totul atat de roz. Copiii sunt frumosi si destepti si ai naibii de rasfatati, sotia e draguta cu el doar cand ii face pe plac, in cele din urma nimic nu e “asa cum trebuie” nici la ei.

Nici Denise nu o duce prea bine. Bucatar-sef la un restaurant renumit, ajunge sa fie concediata pentru ca s-a culcat cu sotia sefului. Denise a fost atrasa la inceput cu barbati mult mai in varsta ca ea, ca apoi sa isi dea seama ca ii plac tipele. Dintre cei trei frati, ea mi se pare cea mai OK. Are si ea problemele ei, dar e cu picioarele pe pamant mai mult decat ceilalti.

Nu tin minte sa fi intalnit o familie “normala” in cartea asta. Totul mi s-a parut ca se bazeaza pe iluzii, ca lumea trebuie sa te perceapa intr-un anume fel, in felul “bun”, iar ce se intampla cu adevarat in interiorul familiei, in interiorul fiecarui personaj, nu trebuie sa iasa niciodata la suprafata pentru ca ar strica imaginea “buna” pe care lumea vrea sa o vada la tine. Dar pana atunci nu-mi ramane decat sa citesc alte carti gen Corectii si sa ma revolt si sa strig ca “eu nu vreau asa ceva!!!”.

Abia astept ziua in care oamenii o sa se schimbe si nu o sa mai fie asa de conformisti, in care o sa asculte mai mult de ce vor ei si nu de ce vrea societatea de la ei, in care nu o sa ne mai doara de ce face vecinul, de ce masina are, de ce vila cu n etaje si-a tras. Abia astept ziua in care fiecare o sa-si vada de treaba sa, in ritmul sau, asa cum crede el de cuviinta. Chiar cred ca oamenii o sa fie mai fericiti atunci.

Editura Paralela 45, colectia Fictiune fara frontiere, editia a II-a, 2005

La orele de filosofie Sartre m-a cucerit cu ideile lui, iar in timpul liber Simone de Beauvoir m-a cucerit cu cartile ei. Cred ca in a 12-a am citit Toti oamenii sunt muritori si mi-a placut tare mult. La un moment dat imprumutasem Al doilea sex de la o prietena, dar nu am avut timp si chef ca sa il citesc, iar inainte de targ am vazut, nu mai stiu unde, ca cei de la Paralela 45 au traduceri de-ale cartilor ei, iar primele carti pe care le-am cumparat la Bookfest au fost aceste 2 traduceri: Imagini frumoase si Sangele celorlalti.

Fac o mica parantez sa spun ca inainte sa citesc Imagini frumoase am citit O poveste de dragoste, poate de Martin Page. Tot francez si el, ale carui carti le-am citit cu nespusa placere pana acum… Cartea asta mi s-a parut foooarte slabuta, atat in ceea ce priveste mesajul, cat si povestea; ceva mai light oare chiar nu putea sa scrie? Ideea e ca eram putin suparato-nervoasa cand am inceput cartea lui Simone, iar primele pagini le-am citit incruntata. Erau multe personaje si nu stiam cine intreaba si cine raspunde, ce relatie exista intre ei, mi se parea un inceput de-a dreptul haotic. Si faptul ca totul se intampla la prezent nu m-a ajutat sa ma dezmeticesc mai repede. Dar noah, incetul cu incetul mi-am dat seama ca Marthe si Laurence sunt fiicele excentricei Dominique, care divortase de tatal lor, iar acum traia impreuna cu unul dintre cei mai bogati oameni din Franta. Iar Laurence, personajul principal, lucreaza in publicitate, e casatorita cu Jean-Charles, cu care are doua fete: Catherine si Louise. Stiu, stiu, multe nume de tinut minte dintr-odata.

De la inceput iti dai seama ca ceva e in neregula cu familia asta mare si in aparenta fericita. Dominique e obsedata de faptul ca imbatraneste, crede ca o femeie fara de barbat e un nimic, de aceea doreste cu disperare sa se marite cu Gilbert, ca sa fie sigura ca s-a “aranjat” pentru totdeauna. Laurence se intreaba mereu “Ce au ceilalti iar mie-mi lipseste?”, un fel de laitmotiv al cartii, intrebarea ei existentiala. Laurence a fost “o fetita impecabila, adolescenta desavarsita, domnisoara perfecta”. Mereu i s-a spus cum sa se comporte, ce se cade si ce nu, au facut din ea o imagine frumoasa, dar fara pic de substanta. O imagine frumoasa si atat.

Iar acum acelasi lucru vor sa il faca si cu Catherine: sa o inchida sub un balon de sticla, sa o protejeze de absolut tot raul din lume, sa o transforme intr-o ignorata de familie buna, care va avea notele care trebuie, se va casatori cu cine trebuie, va avea slujba care trebuie, totul va fi “cum trebuie” la ea.

Nu, Catherine nu. N-am sa-gadui sa-i faca ce mi-au facut mie. Ce-au facut din mine? Femeia asta care nu iubeste pe nimeni, insensibila fata de toate frumusetile lumii, incapabila pana si sa planga, femeia asta pe care-o vars. Catherine: dimpotriva, ei sa-i deschida ochii numaidecat si poate ca o raza de lumina are s-ajunga pana la ea, poate ca are sa scape de toate astea… De ce sa scape? De-ntunericul asta. De ignoranta, de indiferenta. Catherine…”

Fata de ce am citit in ultimul timp, cartea asta mi s-a parut plina de substanta, de intrebari existentiale, pentru ca fie ca vrei, fie ca nu, ajungi la un moment dat sa te intrebi si tu ce-ti lipseste si daca esti si tu doar o imagine frumoasa…

Editura Polirom, colectia Ego.Proza, 2009

Nici nu stiu de unde sa incep. Mi-a placut asa de mult cartea, inca am impresia ca orice as scrie nu o sa redea cu exactitatea placerea cu care am citit ieri, toata ziua, povestirile astea. Nu sunt o mare fana a povestirilor, dar ca si in cartea lui Teodorovici exista un personaj central, care apare cam in toate povestirile si care le “leaga” cumva. Iar acest personaj e un baiat care locuieste la tara, dar care nu are nume, asa ca o sa-i spun Baiatul.

Vazusem scurtmetrajul Lampa cu caciula si mie mi s-a parut cam trist, asa ca ma asteptam ca macar povestirea sa fie la fel, daca nu chiar toata cartea. Ei, uite ca nu a fost asa. Am ras ieri la aproape fiecare povestire, ba spus pe ardeleneste, “m-am spart de ras”. Imi permit sa-l asez pe Florin Lazarescu alaturi de Sorin Stoica si Ioan Grosan, cei doi autori romani ale caror carti mereu ma fac sa izbucnesc intr-un ras de nestapanit. Povestirile sunt minunat de simplu scrise, le parcurgi cu repeziciune la inceput, apoi cand vezi ca deja ai ajuns la jumatatea cartii incepi sa te gandesti ca o sa o termini mult prea repede si nu vrei asta, asa ca incerci sa le savurezi mai incet, nu te mai grabesti. Cel putin eu asa am facut.

Dintre personajele memorabile din carte trebuie musai sa amintesc de nea Mihai, un batran care pazeste un iaz plin de pesti, care fugareste braconierii de pe o motocicleta veche si invartind o bata de-asupra capului. Iar partenerului lui de discutii de un crap pe nume Iliuta Iar nana Lenta e o femeie masiva, 150kg, care le trage la masele, nu gluma, cu un sot mic si pepernicit, cu 3 copii si multi nepoti, cu care face instructie si pe care-i pune la lucru. Cat despre Baiat, face si asta o gramada de prostii. Dintre scenele pe care le-am citit cu mare placere face parte si bataia cu discurile de pick-up:

- Pazea, Dan Spataru!
M-am culcat imediat la pamant, ca pe front. Zbarrr!… Dan Spataru pe langa urechile mele. M-am ridicat si am contraatacat in forta:
- Verdiiiiiiiiiiiiiiii!
[...] Eram ranit destul de grav. Ma nimerisera de doua ori: Fratii Petreus la coaste, Romica Puceanu la piciorul stang. [...] La cativa pasi mai incolo, vara-mea, din aceeasi echipa cu mine, se vaiata de ceasul mortii, tinanadu-se cu mainile de sale.
- Cine te-a pocnit?! am intrebat-o in soapta.
Mi-a raspuns cu glas stins, de muribund:
- Ion Dolanescu…

Am terminat povestirile azi in metrou, in drum spre casa. Imediat ce am pus cartea in geanta mi-a venit sa o iau iar si sa o recitesc. Over and over again. Nu am mai citit de mult o carte care sa ma faca sa ma simt asa bine, care sa fie atat de inocenta si comica. Si daca pana acum toata lumea lauda romanul lui Florin, Trimisul nostru special, sper ca de acum incolo sa aud din ce in ce mai mult de Lampa cu caciula Jos palaria!

In fine, tocmai cand eram pe punctul de a ma lasa pagubas de armamentul modern, hotarandu-ma sa ma intorc la prastia mea primitiva, palma mi-a alunecat pe spatele unui obuz de tanc ca pe cel al unui peste. Poetizez. De fapt obuzul era cam ruginit. Si ce m-am gandit eu? N-ar strica sa-i dau un lustru, frecandu-l de trotuar.
M-am apucat serios de treaba. A trecut mama pe langa mine si m-a intrebat intr-o doara:
- Dar tu ce mesteresti acolo?
I-am raspuns si eu tot intr-o doara:
- Uite frec o bomba!
- Nesimtitule, a izbucnit mama, pocnindu-mi una dupa cap. Sa nu mai vorbesti prostii, ca te omor cu mana mea.
Mersi, dar nu era nevoie. Ma puteam descurca de minune si singur.

Asa ca vineri, dupa examen, m-am intors acasa, mi-am luat bicicleta si am pornit spre targ. La 1 fara 15 eram la semafor la Piata Sudului, la 2 fara 15 intram la Romexpo, transpirata, prafuita si fericita. Tare proaste piste pentru biciclete avem si tare nesimtiti oameni sunt in Bucuresti. Te vad ca vii, ii si claxonezi, da’ nu se trag nici de-ai dracului! Da’ nu-i bai, ca nici eu nu-i ocolesc. E pista mea, n-au ce cauta plimbandu-se pe ea, asa ca sa se traga naibii din cale. Era sa intru ieri intr-o proasta, dar a sarit intr-o parte in ultima clipa si normal ca apoi tot ea m-a injurat, ca deh, asa e la noi. In fine.

Abia am intrat la targ ca m-am si intalnit cu Vasile Ernu. Binedispus, ca de obicei, mi-a povestit despre targul de carte din Moscova de la care tocmai se intorsese, de viitoarea lui carte pe care a lansat-o acolo (si care la noi o sa fie lansata in octombrie, yey!!!), de ce multi autori rusi erau promovati la targ si ce multa literatura rusa se citeste in Rusia, in comparatie cu cea straina. Apoi m-am oprit pe la Vellant, unde am vazut ca a aparut traducerea de la We need to talk about Kevin (Trebuie sa vorbim despre Kevin). Sunt asa de curioasa cum o sa fie primita cartea! Mie mi-a placut la nebunie, dar sunt convinsa ca vor fi multi care vor fi socati de relatia aia mama-fiu.

Am mai salutat lume pe ici, pe colo, apoi am mers la standul Millennium Press ca sa imi las cosul de bicicleta si sa vorbesc cu Horia. Pe Horia l-am gasit abia mai tarziu si am povestit putin, ce sa-i fac, era ocupat cu clientii , dar mi-a parut bine ca ne-am revazut si, cine stie, poate o sa avem mai mult timp de stat in povesti la vara.

Ma trezisem mult prea devreme (pe la 6), avusesem examen, nu mancasem nimic, pedalasem dintr-un capat in altul al Bucurestiului, asa ca dupa vreo 2 ore de invartit pe acolo deja nu mai aveam nici un chef. A fost prima data cand am vrut sa plec de la targ asa repede, cand nu mai aveam rabdare sa ma invart printre carti, cand geanta cu carti mi se parea mult prea greu de dus. Dar dupa ce am mancat mi-am mai revenit putin si, oricum, mersesem acolo ca stau la niste lansari si sa iau niste autografe, nu puteam sa plec pur si simplu.

Si bine am facut, ca dupa ce i-am cautat de mai multe ori la standul Polirom, i-am gasit intr-un final pe Florin Lazarescu si pe Lucian Dan Teodorovici si chiar daca nu am avut mult timp de stat in povesti - fiecare cu lansarile la care voia sa merga - mi-a placut la nebunie de ei! Pe Florin il cunoscusem acum 2 ani, iar pe Lucian imi doream mult sa-l cunosc dupa ce i-am citit 2 dintre carti si i-am descoperit blogul. Noah, ce sa zic, intalnirea cu ei a fost printre cele mai faine momente de la targ. Ma bucur enorm cand vad ca oamenii din spatele cartilor sunt la fel de misto ca si cartile pe care le scriu. Zau ca nu ii inteleg pe cei care nu vor sa cunoasca autorii cartilor care le plac! De ce ai vrea sa faci asta? Ma simt tare norocoasa cand pot sa strang mana omului si sa-i spun “stii, mi-a placut la nebunie cartea ta!” Pana acum am dat doar peste scriitori misto si sunt convinsa ca si de-acum inainte tot oameni din astia o sa cunosc. Iar in ce-i priveste pe cei doi, literatura romana contemporana o duce tare bine in mainile lor

Trec de la romani la francezi, sau mai bine spus la Martin Page, a carui lansare a fost amanata cu vreo jumatate de ora pentru ca domnul Liiceanu nu mai termina de vorbit despre Noica. Nu mi s-a parut normal ce a facut; adica ai un invitat strain, programezi lansarea la ora X, iar apoi tocmai tu, mare sef mare, faci ca lansarea sa se decaleze cu jumatate de ora si nici macar nu iti ceri scuze. Chiar nu se face asa ceva! In fine, Martin Page dadea in timpul asta autografe undeva la standul Humanitas, iar cand am ajuns la masa lui nu mai era nimeni acolo, asa ca m-am gandit ca o sa pot avea o mini-discutie cu el. A fost foarte dragut, dar mi-a dat de inteles ca nu are chef de povesti cu fanii, asa ca am luat doar autografe si gata. In schimb, el ca persoana mi se pare absolut adorabil! Il vad ca pe genul acela de om neindemanatic, a carui par nu sta niciodata cum trebuie, care mereu se pateaza cand mananaca inghetata, care se impiedica pe strada. Mda, adorabil!

Dupa lansarea lui Page la care a participat incredibil de putina lume, m-am invartit pe acolo ca sa vorbesc cu Marius Chivu despre cartea pe care a tradus-o - Unchiul Rudolf de Paul Bailey. Mie mi-a placut la nebunie traducerea lui a cartii lui Burton, asa ca ma astept ca si asta sa fie o traducere la fel de buna.

Si uite asa, m-am trezit ca e 8 seara si ca nu plecasem inca acasa. Ba mai mult, am mai stat pe o terasa de vorba cu niste oameni tare fain si pana la urma am pornit de acolo pe la 9 fara 15. Mi-a fost destul de greu sa car atatea carti inapoi acasa, dar am ajuns cu bine si chiar cu 5 minute mai repede decat la dus. M-am simtit asa de bine la targul asta intr-o zi, cat nu m-am simtit la alte editii in 3 zile. Oameni foarte faini, carti ieftine si intalniri neasteptate, cam despre asta a fost vorba la Bookfest-ul de anul asta

Ps. Zapada am cumparat-o impreuna cu Adi acum ceva timp, dar ieri am primit-o de la el, iar cartea lui Ishiguro am primit-o de la o prietena pentru ca citise ca mi-a placut mult traducerea pe care a facut-o Vali Florescu la Firmin .Merci mult!

Pps. Nu inteleg intepaturile gratuite la adresa editurilor rivale aruncate in discursurile de la lansarile de carte! Bleah!

*nu ma pot opri din hiperventilat!!!*

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Normal, am citit cartea pentru ca apucase Terorista sa scrie pe blog ca ii place. Nu ne-am nimerit noi chiar la fiecare carte (ar fi fost si culmea), dar am stiut ca asta nu are cum sa nu-mi placa. Iar dupa ce am mai stat putin pe holul facultatii de vorba cu Natalia si am vazut editia aia misto in engleza pe care o avea, am zis ca e musai-musai sa o citesc.

Si tare bine am facut! Firmin e asa de simpatic, incat te indragostesti de el de la primele pagini si apoi astepti cu nerabdare ca sa vezi prin ce aventuri mai trece. Firmin, saracul, e un sobolan care a avut norocul sa se nasca in subsolul unei librarii din Boston, intr-un cuib facut din paginile rupte din Veghea lui Finnegan. Spun ca a avut norocul pentru ca locul in care a venit pe lume a fost cat se poate de important in formarea sa ca… sobolan. Oh, el nu e genul acela de creatura scarboasa, de care sa te feresti cand fuge prin fata ta. Sau poate ca este, dar doar la exterior. De fapt, Firmin are un suflet de om prins intr-un trup ingrat de sobolan.

Daca la inceput a mancat paginile cartilor care se aflau in subsolul librariei, mai apoi a inceput sa citeasca, iar prin povestile si romanele pe care le citea a ajuns sa cunoasca lucruri nebanuite despre oameni, locuri, adevaruri ale vietii. Iar de atunci incolo, viata lui de sobolan nu a mai fost la fel. Incearca in fel si chip sa se imprieteneasca cu Norman, proprietarul librariei, dar ajunge in cele din urma sa locuiasca impreuna cu Jerry, un scriitor ratat. Nu ii plac sobolanitele, ci femeile din filmele pornografice pe care le urmareste seara de seara la cinematograful Rialto.

Zabovind, asa cum faceam in fiecare noapte, asupra misterioaselor interstitii dintre lectura si o gustarica usoara, am descoperit o relatie remarcabila, un soi de armonie prestabilita, intre gustul si calitatea literara a cartilor. Ca sa stiu daca merita sa citesc un volum, era destul sa rontai o mica portiune de text. Am invatat sa folosesc in acest scop pagina de titlu, lasand textul intact. “Daca-i bun de mancat, e bun de citit” a deveni mottoul meu.

In plus, Firmin e la fel de inocent si credul ca un copil si doar din experienta invata ca oamenii nu pot sa treaca peste bariera impusa de corpul sau si ca in ochii lor un sobolan e doar un sobolan si atat. Mi-a placut ca de multe ori nu ti-ai fi dat seama ca cel care povesteste nu este om; Firmin e sensibil si inteligent, e curios si patimas, e mult mai bun decat multi dintre oameni. Si totusi, duce o viata cat se poate de nefericita pentru ca cei pe care ii crede egalii sai nu stiu cum sa se fereasca mai repede de el.

Un alt lucru care mi-a placut tare mult la cartea asta a fost traducerea lui Vali Florescu. Se vede ca si ea a fost incantata de carte din moment ce a tradus-o asa de bine si de fain. E una dintre cele mai bune traduceri din engleza pe care le-am citit recent si sper sa traduca asa cat mai multe carti