ȘI AM REVENIT!

Poate o să vă povestesc cu altă ocazie despre cele 2 luni în paradis (aka. Tenerife), acum încerc să recuperez timpul trecut – căci nu îl consider nicidecum „pierdut” – pe blog și să povestesc pas cu pas despre cărțile minunate pe care le-am citit în tot acest timp. Numai să îmi lase ștrumful suficient timp liber între lecturile lui.

O să încep cu „Studiu despre Otravă”, o carte dragă mie din 2 motive: îmi amintește de începuturile mele ca cititor și ascunde o combinație omogenă de personaje fermecătoare, complexe, și dinamică pe măsură. Povestea este una bogată și o urmărește pe ingenua Yelena (departe de mine de a considera naivă, cel puțin în prezent) care are de luat o decizie ce îi va împărți viața în două – înainte și după. Înainte tot ce își dorea era să găsească un loc al său, să fie văzută, apreciată, iubită. După tot ce își dorește e să supraviețuiască o nouă zi, eventual să își câștige libertatea și pentru prima dată să fie stăpână pe propria sa viață.

Decizia e și ea aparent simplă: viața sau moartea. Dar între o moartea rapidă și una lentă prin otrăvire, unii ar sta de două ori pe gânduri. E evident că ea alege viața, iar aceasta se îmbină cu cea a (minunatului și) impresionantului asasin Valek. El va fi cel care o va antrena și o va învăța tot ce e necesar pentru a supraviețui, el deține și cheia supraviețuirii sale. Ceea ce urmezază este o combinație de magie, politică, intrigă și acțiune, presărată cu un strop de iubire, iar povestea pare că prinde viață încă de la primele pagini. Cine ar fi crezut că arta otrăvurilor poate fi atât de fascinantă?

PERSONAJELE:

Printre personajele mele favorite se regăsesc Yelena, Valek, Janco și Ari (dacă mă gândesc bine și Maren). Pe Ari l-am îndrăgit din motive evidente – ar fi fost de neiertat să îmi poarte numele și să fie vreun nesuferit – iar Janco a fost și el o parte importantă din echipă, iar orice prieten de-al Yelenei este automat și prietenul meu fictiv Cât despre ceilalți doi, m-au cucerit iremediabil prin felul în care se tachinau, prin tăria de caracter, prin felul în care și-au deschis inimile și au învățat să aibă încredere și să se admire unul pe celălalt.

Yelena

Îmi face plăcere să fiu în mintea unui personaj puternic precum Yelena. Deși foarte tânără, ea inspiră curaj, are o voce sarcastică pe care nu poți să nu o adori, și o putere de caracter de admirat. Viața a purtat-o pe drumuri anevoioase, iar viitorul nu pare cu nimic mai lipsit de nori, și totuși găsește în sufletul său forța de a spera, de a încerca, de a lupta până la ultima speranță (eventual și după). Iar pe masură ce este antrenată, ea devine tot mai puternică și mai iscusită în ceea ce face, în plus își păstrează simțul umorului și demninatea. E adevărat, uneori pare a fi un suflet bătrân într-un corp parcă prea tânăr, iar în alte momente ia și decizii pripite și adolescentine, dar este felul ei – în general – calculat de a fi care mi-a plăcut.

Valek

Avem aici o cominație de complex de supererou (extra protectiv, ce salvează situația în ultimul moment), dedicație (fiind loial până în măduva oaselor) și viclenie (având o minte ușor diabolică, deși intențiile îi sunt cel mai adesea onorabile) care a funcționat perfect. El este acel personaj căruia îi câștigi încrederea și îți va sta alături până la ultima suflare, căruia îi câștigi afecțiunea și îți va dărui lumea; acel personaj care și-a câștigat reputația prin iscusință și violență și care ar face orice să îi protejeze pe cei dragi.

O să recunosc, la început nu am știut ce să cred despre el, dar cu fiecare strat nou descoperit m-am atasat de el, în aceeași măsură în care a facut-o și Yelena. Sentimentul de iubire care s-a înfiripat între ei nu a schimbat lumea, dar a pansat rănile din trecutul lor și a lăsat loc de speranță acolo unde nu credeau că va mai exista vreodată.

PRO și CONTRA:

Ritmul poveștii este unul alert, sunt momente în care ți se taie respirația și pasaje care îți frâng inima. Pagină cu pagină aflăm de ce la început Yelena se găsea în temniță și ce anume a făcut-o să săvârșească crima de care era acuzată și pentru care urma să fie executată. Este o poveste dureroasă, întunecată, tragică, iar demonii trecutului o bântuie pe eroină pe parcursul întregii cărți. Numai ferocitatea cu care se agață de viață și bunătatea neașteptată a unui alt personaj fac ca soarta ei să ia o turnură neobisnuit de pozitivă (iar când riscul viitor de a muri în chinuri, otrăvită, pare cea mai bună opțiune, ca cititor te pregătești să descoperi ascunse în trecut tot soiul de secrete înfiorătoare).

Personajele secundare oferă poveștii o doză de umor pe care am apreciat-o. Bunătatea, prietenia, încrederea m-au impresionat adesea, iar personalitățile diferite le-au oferit credibilitate. Apoi am îndrăgit latura politică, intrigile, suspansul.

Pe de altă parte mi s-a părut prea evident modul de acțiune al antagonistului. În interior eram pregătită să fac semnale cu fum pentru a le atrage atenția Yelenei și lui Valek și a-i ghida spre soluția care se găsea fix sub nasul lor. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi gândit o abordare mai subtilă, căci nu-mi face plăcere să petrec capitole întregi adunând frustrări. E adevărat, tot acel timp a fost folosit și pentru a construi relația dintre Yelena și Valek, așa că nu pot spune că a fost o risipă de pagini, dar încă îi consider pe cei doi eroi mult prea isteți și vicleni ca să treacă cu vederea ceea ce pentru mine era atât de clar.

CONCLUZIA:

– Dar mi te-ai screcurat pe sub piele, mi-ai intrat în sânge și mi-ai cucerit inima, a continuat.

– Asta seamănă mai mult cu o otravă decât cu o ființă vie, a fost tot ce am putut rosti. […]

– Exact! mi-a răspuns Valek. M-ai otrăvit.

Carte publicată în română de Editura Corint / Leda Edge;
Traducerea: Adina Ihora.

Spor la citit, la miez de noapte!

The post Studiu despre otravă appeared first on Reading After Midnight.

Oh, ce carte uimitoare, ce poveste palpitantă, ce personaje complexe – pline de defecte, dar și de îndârjire! Încă de la primul capitol am fost prinsă într-un vârtej amețior de emoție și suspans, iar cu fiecare nouă dezvăluire, cu fiecare nouă fațetă etalată încântarea mea a tot crescut.

O să fiu sinceră cu voi, acesta nu e un gen cu care să mă întâlnesc prea des (adrenalina, mai ales în exces, nu îmi provoacă întocmai bucurie, ci mai degrabă discomfort), dar din când în când îmi place să savurez o poveste cu un mister delicios si o doză moderată de suspans. Unde dacă mai pui un decor mirific, o familie în bucăți cu un trecut macabru, o mamă care ar face orice pentru copiii ei și o porție dublă de neîncredere și îndoieli, o să ajungi fix la Refugiul de la Stillhouse Lake.

Gwen / Gina Royal m-a cucerit nu atât prin istețime (face niște greșeli majore, mai ales când este încolțită), nici neapărat prin tăria de caracter (se vrea ea a fi independentă, dar are nevoie de ajutorul multor persone în care nu poate avea încredere deplină), ci prin faptul că e înainte de orice MAMĂ. Defect „profesional” l-aș numi, dar nu pot fi nici judecată pentru că acesta este centru universului meu în acest moment. Oricum ar fi, dinamica din familie mi s-a părut punctul forte al cărții. Mi-a plăcut evoluția relației sale cu copiii, mi-a plăcut interacțiunea dintre cei doi și mi-a plăcut faptul că ei nu erau doar elemente de decor, ci că au fost efectiv implicați în acțiune, uneori subtil.

În plan secundar povestea urmărește și evoluția lui Gwen ca femeie. Există o oarecare ciclicitate care o face să pară vulnerabilă, atenuând caracterul ei dur, lasându-ne să privim dincolo de masca pe care o poartă pentru a se proteja și a-i proteja pe cei dragi. Undeva ascunsă adânc în inima sa se găsește nevoia de a fi și ea iubită și protejată, doar că nu își permite o asemenea slăbiciune care i-ar putea fi fatală.

E amuzant pentru că atenția mea nu a fost ațintită pe următoarea ei mutare, nici pe sfîrșitul jocului, pe cine era vinovat (cum caut adesea să aflu) ci pe greșelile pe care le-a făcut. Mi-a părut înduioşător într-un fel cât a fost de calculată și ce detalii a pierdut din vedere. Capcană după capcană s-a tot așezat în calea ei, iar Gwen a picat pe rând în ele, adesea cu demnitate. Pentru unii putea fi frustrant, eu însă am admirat faptul că toate strategiile ei aveau un singur scop: să își protejeze copiii.

Uitându-mă înapoi, multe lucruri par acum evidente, autoarea le-a ascuns în cel mai bun loc: fix în văzul lumii, dar experiența în sine a fost incredibil de plăcută. Mi-a plăcut să fiu în mintea lui Gwen, să analizez personajele cu care a interacționat și să mă gândesc la motivele pe care le-ar fi putut avea fiecare pentru a săvârși acele crime. Pe unul important l-am „citit” chiar bine și am fost foarte curioasă de evoluția ulterioară, la drept vorbind încă mai sunt.

Am lăsat pentru la sfârșit un element foarte improtant legat de cyberbullying.

Aici ar fi o discuție întreagă de purtat: de la ușurința de a ataca pe cineva din spatele unei tastaturi (cu o violență greu de înțeles, chiar și la nivel virtual), până la implicațiile concrete, fizice din viața reală, pe care le pot avea niște vorbe aruncate aparent în vânt. Și prin „niște vorbe” mă refer de fapt la o suită de lucruri care poate implica mici sau mari răutăți, dar și amenințări.

Cartea trece la un nivel superior chiar, hărțiurea luând amploare într-un mod greu de conceput și digerat, iar personajele deja nu se mai luptă cu pătarea imaginii lor, ci se tem pentru propria viață atunci când „justițiarii” din spatele tastaturilor par să treacă la punerea în practică a injuriilor aduse în scris.

Sinceră să fiu, societatea de azi nu știu cât e de departe de asta. Am văzut online atât de multă ură tastată cu o ușurință absolut de speriat. Atunci când oamenii sunt față în față exista un strat de cenzura – mai mai mare sau mai mic. Un individ se poate cenzura din bun simț, de teama repercusiunilor sau pur și simplu pentru că la nivel cognitiv înțelege că interacționează cu o altă persoană. Din spatele tastaturilor însă toți ceilalți devin subit simple obiecte, sunt goliți de umanitate – individul nu îi vede, nu îi aude, nu percepe forța loviturii pe care o poate da și – mai important – se spală pe mâini de responsabilitate (implicit de riscul de a primi ceva la schimb).

Mi-ar plăcea ca oamenii să gândească de 2 ori înainte de a apăsa tasta enter, înainte de a lansa o răutate în neant… pentru că fiecare glonț atinge o țintă, chiar și când nu e cea intenționată.

Una peste alta recomand această carte și aștept cu nerăbdare următorul volum.

Carte publicată în română de Herg Benet; traducerea Cristina Nemerovschi.
Spor la citit, la miez de noapte!

The post Refugiul de la Stillhouse Lake appeared first on Reading After Midnight.

„În cel mai întunecat colț” e tot ceea ce am așteptat de la „Bad Romance” (desigur, într-o variantă pentru adulți) și nu a fost să fie. E alarma de dimineață și dușul rece de care e nevoie într-o lume literară plină de cărți de duzină care romantizează fix lucrurile pe care le menționam mai sus. Puteți să îmi ziceți că „e doar ficțiune” și că „exagerez” până când răgușiți, într-o țară (lume chiar) în care violența domestică este încă la un nivel atât de ridicat, eu tot voi considera că tinerii de azi (tinerele mai ales) au nevoie de exemple pozitive, iar cele negative să fie corect reprezentate.

Nu, nu e normal ca cineva să te schimbe, să te izoleze de prieteni, să te trateze ca pe un nimic, să te reducă la o umbră, să te urmărească, să nu îți ofere intimitate. Nici nu mai discut de violență verbală sau fizică, nu mai discut de viol. E un mare „nu”. Nu e nimic „sexy” acolo, nu e nimic „hot”, nu e nimic „cool”. E simplu: NU!

„În cel mai întunecat colț” e o poveste cutremurătoare nu doar pentru că urmărește evoluția unei astfel de relații, ci și pentru că personajul feminin – Catherine Bailey, devine conștientă de semnele de alarmă, dar totuși se lasă prinsă într-o relație distructivă. O relație care o lasă cu sechele, care o transformă, care îi taie posibilitatea de a mai avea o viață normală, o nouă relație normală.

Acțiunea se desfășoară pe două planuri – prezent și trecut – astfel încât putem observa și curba relației lor, dar și efectele pshihologice pe care le-a lăsat asupra ei. Știm de la început că ceva grav s-a întâmplat, ceva ce a lăsat urme adânci în viața sa, dar nu stim ce anume i-a creat acea stare de frică, paranoie chiar.

Totul începe frumos, ca orice poveste de dragoste. Catherine îl cunoaște pe carismaticul și chipeșul Lee, care o cucerește cu intensitatea personalității sale. Intensitate care treptat se transformă în tensiune, până când Catherine se simte strâns legată de el, chiar sufocată de ceea ce odata credea a fi pasiune. Mângâierile se transformă treptat în lovituri, pasiunea din dormitor în viol, mesajele pline de flirt în amenințări subtile (sau mai puțin subtile), iar ea se simte tot mai izolată, tot mai singură, tot mai fără scăpare. Catherine nu este personajul tipic care lasă capul jos și îndură totul „din dragoste”, iar asta face povestea să pară mai autentică, mai reală. Marea ei greșeală, probabil asta se întâmplă și în realitate, este că nu pune piciorul în prag după primul conflict. Iar de aici povestea devine tot mai răscolitoare, Catherine cea deschisă și plină de viață ajunge să se simtă tot încolțită.

Lee însuși este construit într-un fel care îți dă fiori. Pentru că el chiar e carismatic, plăcut. Ca cititor înțelegi atracția dintre cei doi, poate te simți și tu prin(-ă) în relația lor. Iar apoi schimbările apar ușor, te trezești că el nu mai e protectiv, ci posesiv; că el nu mai e doar atent la toate nevoile ei, ci o urmărește în mod pervers; că iubirea e de fapt obsesie.

Cum naiba s-a ajuns aici, te vei intreba…

În acelați timp, tensiunea din prezent e palpabilă. Suferința ei are urmări psihologice clare. Diferența dintre Catherine din trecut și cea din prezent este uluitoare. Uneori poți avea impresia că citești despre două personaje complet diferite.

Nu o să vorbesc prea mult despre acțiunea din prezent, pentru că ceva trebuie să rămână și surpriză. În această parte sunt sunt și pasaje repetitive, recunosc, dar mie mi-au părut că redau fix acel sentiment de sufocare necesar pentru a putea să o înțelegem mai bine pe Catherine, datorate condiției sale psihologice. Monotonia acestora e în opoziție directă cu suspansul din ultima parte a cărții, unde acțiunea crește în intensitate, iar ambele fire narative par să gonească spre un punct fără de întoarcere. Iar efectul este unul impresionant.

Există câteva elemente care nu mi-au fost pe plac totuși.

Catherine cea obsesivă, mereu cu teamă pentru siguranța sa, are și tendința de a se plimba prin locuri singuratice și întunecate. Mi-a părut că nu prea ar fi trebuit să-i stea așa ceva în caracter, în condițiile date. Noua poveste de dragoste pare forțată, într-un mod prea convenabil pentru gustul meu. Iar la sfârșit aș fi vrut ca autoarea să fi mers pe ideea originală în ceea ce privește un personaj secundar. Impactul ar fi fost mai puternic după părerea mea.

Concluzia:

O aplaud pe Elizabeth Haynes pentru modul brutal și – până la un punct – subtil prin care caracterizează tipul acesta de relații disfuncționale. Este o linie fină între pasiune și obsesie pe care o trasează cu succes și mi-ar plăcea ca în viitor să văd mai multe cărți în care să se facă distincția clară între relațiile sănătoase (bazate pe consesns și respect) si romantizările absurde ale unor relații pur abuzive.

„În cel mai întunecat colț” este o carte uneori greu de citit, descrierile uneori pot fi cu adevărat brutale, dar în același timp nu poți să o lași jos, așteptând cu groază să ajungi la final și sperând la un final – pe cât posibil – fericit.

Carte publicată în română de Herg Benet; traducerea Ana Săndulescu.
Spor la citit, la miez de noapte!

The post Recenzie: În cel mai întunecat colț appeared first on Reading After Midnight.

Pentru că sunt autori care dau voce unor personaje care-ți șoptesc povești atât de pline de disperare încât te lasă cu inima zdrențuită și cu o nevoie puternică de a le găsi, de a le lua în brațe și de a le proteja o viață întreagă. Pentru că sunt personaje alături de care (pentru care) suferi și îți dorești să ai puterea de a le rescrie trecutul, de a le modela prezentul, de a le inventa viitorul.
Of, Sadie, cum îmi doresc să te găsesc, să te îmbrățișez, să fac durerea să dispară.. să fiu cea care te salvează.

„Sadie” e o poveste cutremurătoare despre o tânără care pornește la drum pentru a-l ucide pe cel care a ucis-o la rându-i pe sora sa mai mică.

Sadie nu a avut o viață ușoară, a trebuit să se maturizeze mult prea devreme și să aibă grijă de Mattie, căci mama lor oferea mai multă atenție drogurilor decât fetelor pe care le-a conceput. Per total ea nu e un personaj foarte ușor de înțeles, Sadie a fost doborâtă de greutățile vieții, iar mintea ei adesea pare făcută din bucăți care nu se potrivesc. Tot universul tinerei s-a învârtit în jurul surorii mai mici, de aceea moartea brutală a lui Mattie îi zguduie fundația propriei sale ființe, iar cu o viață întreagă prăbușindu-se în jurul ei un singur lucru mai rămîne de făcut. Răzbunarea.

Călătoria e una dificilă. Comunicarea pentru Sadie e și ea la fel de anevoioasă, iar asta o pune în situații care de care mai bizare.
Trauma se resimte în fiecare pagină, la fel și nevoia disperată de a afla adevărul, dorința arzătoare de răzbunare, pierderea nemărginită cauzată de absența surorii sale și singurătatea absolută care a cuprins-o. Dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult a fost felul în care Sadie se simte responsabilă, pentru că în mintea sa Mattie era, nu doar sora mai mică, ci responsabilitatea sa. Drumul ei spre autodistrugere își are începutul însă chiar mai în trecut, iar lucrurile pe care le descoperim despre ea și copilăria ei sunt absolut înfiorătoare.

Pe urmele ei se află prezentatorul de radio West McCray. Și el e măcinat de vină pentru că ar fi putut începe căutarea mai devreme, și el e consumat de nevoia de afla adevărul, de a o găsi pe Sadie, frustrarea lui e la fel de palpabilă. Mereu cu un pas în urma ei, McCary luptă împotriva timpului pentru a o ajunge din urmă și a o salva.

Ar fi putut chiar să numeroteze paginile invers, deoarece povestea e de fapt o cursă care te ține cu sufletul la gură, un cronometru care se grăbește să ajungă la 0, și cu cât povestea se apropie de sfârșit, cu atât suspansul crește. Desigur, schimbarea narațiunii de la trecut la prezent, de la Sadie la West McCray ajută și ea. Nu poți să nu îți dorești ca West să se miște mai repede, să deslușască indiciile mai ușor, să afle adevărul și să o ajungă din urmă. Apoi sunt interviurile care pe mine m-au cutremurat. Fiecare punct de vedere, fiecare mic detaliu ascuns printre rânduri, toate acestea fac ca povestea palpitantă a lui Sadie să își construiască un cuib în inima cititorului șă si rămână acolo pentru totdeauna.

Concluzie:

Courtney Summers scrie cărți greu de digerat. Nu toate mi-au fost pe plac, dar SADIE și ALL THE RAGE sunt favoritele mele. Sunt povești brutale, emoționante, care te frustrează peste măsură, dar de la care nu îți poți lua privirea.

Aici am simțit disperarea, tristețea, furia, confuzia, chiar și bucuria (deși ce e un strop într-o mare de lacrimi?) lui Sadie. Am căutat, așteptat, sperat până la ultima pagină și m-au trecut fiiori până-n măduva oaselor la unele descoperiri.

Of, Sadie, unde ești? Așteaptă o clipă doar, venim, suntem atât de aproape…

“Voi omori un om.
Ii voi fura lumina din ochi. Vreau sa privesc cum se stinge. Se spune ca nu trebuie sa raspunzi violentei cu violenta, dar uneori cred ca violenta este singurul raspuns. Asta i-a facut el lui Mattie, asta merita si el.
Stiu ca ceea ce voi face nu o va aduce pe Mattie inapoi. Mattie nu se va mai intoarce niciodata.
Nu o fac pentru a-mi gasi pacea. Pacea nu o voi mai gasi niciodata.
Nu-mi fac iluzii: stiu ca dupa ce voi face ce voi face, prea putin va mai ramane din mine. Ganditi-va insa cum ar fi sa traiesti, zi dupa zi, stiind ca omul care ti-a ucis sora respira aerul care ei i-a fost refuzat, ca isi umple plamanii cu el, ca ii soarbe dulceata! Ganditi-va ca omul acesta simte sub picioare pamantul in care ea a fost ingropata!
Am ajuns mai departe decat am ajuns vreodata.
Stau asezata pe scaunul din fata si rasucesc un briceag intre degete. Aerul miroase a apa statuta. Inchid ochii si ii deschid si ma regasesc tot pe scaunul din fata, tot rasucind briceagul intre degete, iar aerul continua sa puta a depuneri de mal dintr-un iaz. Inchid si deschid din nou ochii si e ca un vis care se repeta si in care fiecare pas inainte este rasplatit cu revelatia de a sti ca trebuie sa o iei de la capat si ca nu exista nicio linie de finis, iar tu habar nu ai cum sa te opresti.
– Mattie!
M-ul initial din numele ei il rostesc apasand usor buzele. Dublul t nu zaboveste decat atat cat sa-mi ureze bun venit.
Pe cand avea cinci ani, iar eu, unsprezece, Mattie obisnuia sa se strecoare la mine in pat, speriata de intuneric, disperata sa rostesc ceva care sa o linisteasca. Alinarile mele fragmentate nu erau niciodata de ajuns; tot ce-i puteam oferi era prezenta mea, iar ea se multumea cu atat, isi lipea capul de umarul meu si adormea. Dimineata ma trezeam cu paturile stranse ghem in jurul trupusorului ei si perna mea sfarsea cumva intotdeauna sub capul ei.”

Carte publicată în română de Editura Corint – Leda Edge; traducerea Carmen Ion.
Spor la citit, la miez de noapte!

The post Recenzie: Sadie appeared first on Reading After Midnight.

Îmi e greu să pun în cuvinte toate emoțiile prin care am trecut citind această poveste, așa că voi aborda diferit recenzia de azi.
Gândește-te la un cântec preferat, fredonează-l în mintea ta, simte-i vibrațiile în vene, lasă-te sedus(-ă) de el. Îi simți deja răspunsul pe piele, simți cum te învăluie, cum mintea ta plutește printre versuri parcă scrise pentru inima ta?
Ei, acum mai venim de acasă, cam așa stau lucrurile cu mine și cartea aceasta.

Sunt câteva elemente care m-au sedus iremediabil.
Schwab scrie într-un mod melodios și, mai presus de asta, original. Fiecare lume e diferită, fiecare personaj are o proprie istorie pe care s-o resimți, s-o înțelegi, să îți dorești să faci parte din ea. Unde mai adaugi că acțiunea îți taie răsuflarea, schimbările de situație te dau pe spate, iar finalul te face să țipi de frustrate.. „unde e volumul doi?” o să te intrebi.

Acum, la drept vorbind, creaturile nopții nu sunt ceva ce iubesc de regulă, dar din când în când dau de câte un autor care aduce ceva nou, pune povestea într-o nouă lumină și e incredibil efectul pe care îl poate avea asupra mea. „Acest cântec neîmblânzit” descrie o lume fantastică, teribilă, dar fermecătoare. Una cuprinsă de haos, întuneric și cruzime, dar din care parcă au înlorit aceste două personaje principale pline de culoare și mister.

Kate și August sunt cât se poate de diferiți, ceea ce îi leagă e complexitatea lor. Niciunul nu e doar bun sau rău, niciunul nu calcă doar în lumină sau în întuneric, fiecare dintre ei are motive pentru cruzimea de care poate da dovadă, dar și împreună nutresc dorința de a schimba ceva. Sunt momente când tăria de caracter îi face să strălucească și momente când vulnerabilitatea e fix puntul lor forte, sunt momente când sunt plini de curaj, dar și momente în care îi cuprinde frică și se îneacă în propriile indoieli. Felul în care se întâlnesc e puțin.. neconvențional, dar am înțeles de ce au decis să râmână împreună, cum au ajuns să își schimbe părerea unul despre celălalt, cât i-au costat secretele pe care s-au străduit să le ascundă. Cu fiecare schimbare de situație s-au apropiat mai mult unul de altul și, mai ales, de inima mea.

Desigur, ei se și completează perfect. August tânjește după control, în timp ce Kate pare mereu stăpână pe situație; ei îi place să fie în centrul atenției, lui să se ascundă în umbre; el e un monstru, ea o simplă fată… Dar ce înseamnă a fi monstru și cum ajungi să fii unul de fapt? Oh, iar asta îmi amintește din nou de cât de încâlcită e povestea, în cel mai bun sens desigur, de cât de prinsă am fost de acțiune și de fermecată de lumea din ea.

Concluzia:

Ador faptul că Victoria Schwab stă departe de clișee, scrie povești memorabile, cu personaje unice și pline de defecte. Iubesc faptul că îi place să scrie fix de la limita dintre bine și rău, din acel loc teribil unde se împletește lumina și întunericul și de unde iau naștere creaturi care au puterea să îți cucerească și să îți frângă inima.

Dacă tot am adus subiectul în discuție, mă duc să-mi culeg și eu bucățile de inimă împrăștiate pe jos… Dar nu vă faceți griji, August și Kate au pus deja altele în locul lor, iar inima îmi bate într-un ritm plin de fericire, entuziasm și nerăbdare.

Unde ziceați ca e volumul doi?

Carte publicată în română de Editura Herg Benet – în colecția Teen Fiction
Spor la citit, la miez de noapte!

The post Recenzie: Acest cântec neîmblânzit appeared first on Reading After Midnight.

Am admirat personajul principal – Audrey Rose este o fată de care îți e ușor să îți fie drag. Pasiunea și devotamentul ei te fac să te identifici cu ușurință cu ea, iar îndârjirea cu care vrea să schimbe societatea (sau măcar locul său în ea) te face să o aplauzi cu entuziasm. Curiozitatea ei nemărginită și nevoia de a face dreptate o poartă într-o aventură periculoasă, iar cu fiecare nouă descoperire inima sa riscă să fie frântă în bucăți.

Îmi plac personajele care au încredere în forțele proprii și, mai ales, îmi plac personajele feminine care nu lasă statutul social sau regulile să le oprească în drum, ci dimpotrivă, tind să întoarcă situațiile în favoarea lor, se agață de orice posibilitate (oricât de mică) pentru a-și îndeplini un vis, dărâmă orice barieră ce le stă în cale și luptă până la sfârșit.

Apoi intră în scenă Thomas Cresswell. Nu, nu e acea poveste în care domnișoara uită de toate dorințele inimii ei și le schimbă pentru un oarecare el, nu… Cei doi formează o echipă grozavă, iar farmecul lui este pe jumătate infuzat cu umor, pe jumătate cu talentul de detectiv în stilul Sherlock Holmes (nu fac comparații, nu aruncați cu roșii, dar îmi plac deducerile pe bază de detalii aparent minuscule și nesemnificative).

Echilibrul dintre cei doi e mereu amenințat în condițiile în care un criminal necunoscut e în căutare de noi victime, dar atracția e palpabilă, chiar dacă nu prioritară. Deși se tachinează necontenit, Audrey și Thomas deslușesc (cu mai mult sau mai puțin succes) indiciile găsite în aventurile lor, iar ceea ce îi apropie și mai mult e fascinația pentru medicină, pentru disecție, pentru ceea ce se ascunde dincolo de grotesc.

Am avut și câteva obiecții însă…

În primul rând suspansul nu a fost atât de bine definit, astfel atmosfera părea în cea mai mare parte relaxantă, în ciuda subiectului macabru. Nu am simțit pericolul care se presupune că ar fi pândit din orice colț întunecat, nu am fost afectată de personajele suspecte, nu am fost șocată de revelație. Dimpotrivă, m-am simțit cumva detașată de poveste.

Partea romantică a fost puțin de prisos pentru mine, Audrey Rose părea că își aleargă propria coadă într-un etern și obositor șirag de monologuri din care aflam că ori îl disprețuiește, ori se simte atrasă de colegul și partenerul ei (posibil chiar și în decursul unei singure pagini). Cât despre felul lui de a flirta, nu am putut nicicum să îl proiectez într-o poveste de epocă, ceea ce mă duce la problema cu numărul trei.

Stilul autoarei este profund contemporan. Și nu, nu s-a pierdut în traducere (am verificat), ci i-a lipsit ceva din eleganța și rafinamentul unei povestiri istorice. Dialogul, limbajul, descrierea, totul suna a „azi” când speram să mă poarte într-un „ieri” îndepărtat. Poate sunt eu o fire mai melancolică, oricum ar fi, am simțit adesea nevoia să îmi amintesc că povestea e una istorică și să-mi forțez imaginația într-o altă direcție decât tindea să zboare bazat pe tonalitatea poveștii.

Dar, cu bune și cu mai puțin bune, povestea e misterioasă, adictivă și putin romantică, având câte ceva pentru fiecare tip de cititor.

Spor la citit, la miez de noapte!

Carte publicată în română de Editura Corint – în colecția Leda Edge

The post Recenzie: Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel appeared first on Reading After Midnight.

Apreciez mult când un autor evoluează, când poveștile se îmbogățesc pe parcurs, când personajele se conturează tot mai bine până când par reale, cu plusuri și cu minusuri, cu împliniri și cu greșeli catastrofale.
Prima carte a fost ceva mai moale și mai romantică, a doua a venit din urmă plină de intrigi și cu adevărat fascinantă, iar Sărutul Câștigătorului a fost incitantă și extrem de suprinzătoare. Jocul a ajuns la sfârșit, cărțile sunt pe masă, greșelile se plătesc cu sânge, ștafeta s-a ridicat mai mult decât credeam că e posibil și e acum sau niciodată, nu mai e loc pentru ezitări, nu mai e timp de întors.

Ca stil, ultima carte mi-a părut cumva diferită. Avem în continuare cele 2 perspective, dar sfârșitul fiecărui capitol lasă cititorul tânjind după mai mult, crescând dinamismul poveștii; un alt detaliu delicios a fost presărarea poveștii cu scene din trecut a căror valoare a crescut, filtrate fiind prin prisma volumului doi – toate acestea rezultând în combinația perfectă dintre romantism și actiune.

Kestrel a căpătat multe fațete de-a lungul seriei, dar niciodată nu a fost atât de lipsită de putere și atât de vulnerabilă. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult această latură a ei și nici să se potrivească atât de bine în poveste, dar m-am înșelat. Am putut descoperi o latură a ei ascunsă dincolo de intrigi, a latură mai puțin fragilă comparativ cu prima carte (când încă era atât de inocentă), dar și mai puțin vicleană comparativ cu a doua (când analiza orice situație cu 3 mutări înainte). Am putut să redescopăr lumea prin ochii ei, să simt neîncrederea sa, dar și speranța și îndârjirea cu care ne-a obisnuit.

Arin are și el un rol activ și poate în sfârșit să fie eroul care se dorea a fi în ochii lui Kastrel, deși trebuie să muncească și să riște mult pentru asta. Povestea lor e plină de suspans, anticipare, adesea de disperare, dar și de tandră iubire.

Dar această carte nu este doar despre ei, poate că asta o și face să strălucească așa puternic. Pentru că toate personajele implicate aduc un plus de mister, de acțiune, de suspans, de umor. Rosher, Risha, Sarsine, Verex, chiar și tatăl lui Kestrel, sunt personaje cheie care nu sunt lăsate la voia întâmplării să colinde prin paginile cărții. Fiecare picătură de cerneală contribuie la crearea unei lumi de vis și a unei povești cutremurătoare. Inimile sunt frânte apoi sunt cusute la loc, răni sunt induse și apoi sunt vindecate încet, abisuri se creează între personaje doar ca să îi reunească apoi.

Cartea aceasta m-a fermecat! (Recunosc că m-am lăsat sedusă de această serie cu nerușinare.)
O recomand cu mare drag!

Spor la citit, la miez de noapte!

Carte publicată în română de Editura Corint – în colecția Leda Edge

The post Recenzie: Sărutul câștigătorului appeared first on Reading After Midnight.

Într-un fel, poveștile precum Bad Romance sunt esențiale pentru tinerii nostri.
Nu știu dacă și câți ați observat, dar se promovează la greu în literatură relațiile disfuncționale, de dependență emoțională, pline de personaje posesive, uneori chiar și agresive. Manipularea e adesea văzută în cărți ca fiind romantică și sinceră să fiu îmi vine puțin greață când dau de povești de genul acela. Pentru că o relație în realitate se bazează pe respect, iubire, comunicare, experiențe trăite în doi – și bune, dar și rele – prin care împreună să evolueze. Repet, împreună.

Pe de altă parte, indiferent din ce direcție privesc subiectul, lucrurile care se întâmplă în această carte sunt reale, trist de reale. Desigur, nu mi se întâmplă mie sau ție, poate nici lui sau ei. Dar cuiva i se întâmplă, iar din pacate acei “cuiva” sunt mulți (nu mai zic că trăim în țara aia care se vrea “tradițională” și înțelegeți voi ce vreau să zic prin asta, dar mă îndepărtez deja de cartea noastră).

Ceea ce vreau să spun e că subiectul din Bad Romance e o adevărată problemă care are nevoie de voce, cartea aceasta e necesar să fie citită, “auzită”, povestită, tinerii să știe să arate cu degetul: “Vezi ce face băiatul din cartea asta? E un lucru rău! Stai departe de cei ca el!”.

Cum zice puștiul meu: “simplu!”.
Și atunci de ce o fi oare complicat?

Pentru că șantajul emoțional poate fi subtil, dar e otrăvitor (uneori chiar letal), nu doar pentru relație, ci pentru persoana care ajunge să se închidă tot mai mult, să se consume din interior, până nu mai rămâne nimic. Și acele persoane au nevoie de ajutor.

O să fac iar o paranteză… Eu am un copil care învață lucruri din cărți. Știe să nu pună degetul în mămăliga fierbinte, pentru că Ema* a făcut asta deja. Știe cum se digeră mâncarea, pentru că i-am arătat într-o carte Usborne**. Știe să se joace de-a imaginația nu doar pentru că Benny*** sau Anton**** i-au arătat asta în cărțile lor, ci pentru că are zeci de povești în căpșorul lui mic, mii de imagini colorate, milioane de cuvinte noi adunate. Din toate a învățat câte ceva.
Și o să îmi spuneți: da, dar copilul tău nu are nici 3 ani, în timp ce tinerii au capacitatea să discearnă. Și nu zic că nu e așa, ci doar că e periculos să le dai un exemplu negativ, fără ca ei să știe asta, și să speri că vor învăta o lecție la sfârșit.

Cărțile au putere. Cărțile dau exemplu. Iar cei care scriu pentru tineri ar fi bine să devină conștienți de asta! Nu e de ajuns să spui că e ficțiune cartea ta (gata, te-ai spălat pe mâini!), e timpul ca autorii să își asume responsabilitatea pentru cuvintele scrise și să se gândească la cum vor fi interpretate ele de cititori.

Întorcându-mă la cartea de față…

Problema mea e că dincolo de necesitatea acestei povești, felul cum a fost scrisă nu m-a convins. Au fost o suită de elemente care nu i-au tăiat neapărat din importanță, dar mi-au tăiat mie din plăcerea de a urmări această poveste și deznodământul ei.

Recenzia mea în engleză a luat cu totul altă formă până aici (mai directă), așa că o să îmi iau libertatea de a aborda și personajele în mod puțin diferit.

O să pornesc de la cuplul principal.
Relația lor a început sub semn de întrebare. El face un anumit gest care ridică un avertisment mare și gras (!), dar care trece neobservat de fătuca noastră; ea are o atitudine relativ obsesivă legată de el; drept urmare încep relația într-un mod disfuncțional de la început. Ceea ce aș fi vrut din suflet să nu fie cazul. Pentru că în felul acesta eu nu am putut nici să cad în capcana lui Gavin, nici să mă simt sufocată de situație în locul lui Grace.

Pe de altă parte, Grace fuge de familia sa, familie care duce disfuncționalul la niste limite extreme și absurde (probabil există părinți atât de oribili pe lumea asta, dar nu era necesar pentru povestea noastră să fie chiar așa).
Comportamentul lor îngrozitor, uneori strigător la cer, doar taie din credibilitatea și autenticitatea poveștii. Pentru că aici cititorul înțelege de ce Grace schimbă un iad pentru un altul, când altceva era mai bine să înțeleagă – că o relație poate începe frumos, dar poate ajunge să sufoce treptat și sunt semne prin care se poate recunoaște acest lucru, de exemplu.
Dar autoarea a privit altfel lucrurile, s-a îndârjit în a adăuga prea multe elemente pentru a oferi operei sale și mai mult dramatism, a complicat inutil povestea și a pierdut din mesajul pe care ni-l promite descrierea cărții.
Iar – dacă tot suntem aici – adevărul e că sunt persoane care se trag din familii echilibrate și minunate, dar care totuși cad în capcana unor relații sufocante – nu că ar avea relevanță pentru povestea de față, e doar o observație.

Prietenele ei încearcă să o ajute, dar felul în care se implică e prea “evident”, prea similar cu felul în care însuși Gavin încearcă să o manipuleze, ceea ce ar putea ridica alte probleme. Unde mai pui că la început o împing în brațele lui, iar apoi țin morțiș să o împingă în brațele altcuiva. Iar aici își face apariția și un al doilea personaj masculin care mie mi-a părut a fi o copie aproape fidelă a lui Gavin – e drept, ceva mai șlefuit pe la colțuri, și nici nu a avut un rol major, totuși însăși existența lui în carte a fost un lucru care m-a dezorientat.

A învățat ceva din asta fata noastră? Aș vrea să spun răspicat DA, însă-i mai mult un POATE firav și anemic.

Concluzia…

Am avut așteptări mai mari. Poate prea mari.

Am vrut să pot rezona cu povestea de dragoste, să observ modificări subtile în dinamica cuplului, am vrut să găsesc în Bad Romance o poveste dureros de realistă. Dar ce am descoperit a fost mai mult o fantezie complicată. Poate e vârsta cea care își spune cuvântul, poate acum 10 ani (hei, de la o vârsta numerele încep să scadă) aș fi perceput totul altfel.

Bad Romance este o poveste care intrigă, dar aș fi vrut să ofere și o morală strecurată printre rânduri. A sunat mai mult a “ți-ai facut-o cu mâna ta, trebuia de la început să știi cu ce te încurci, acum descurcă-te” și asta este trist, pentru că a avut mult mai mult potențial.

Totuși, o recomand.
Repet, e necesară.
Citiți-o, vorbiți despre ea, fiți deschiși la cei din jurul vostru, poate cu ea veți salva pe cineva.

Spor la citit, la miez de noapte!

Carte publicată în română de Editura Herg Benet

Pentru cei curioși, acestea sunt cărțile pentru copii menționate:
* Te iubesc orice ai face, Ioana Chicet Macoveiciuc
** Look inside your body, Usborne
*** Ursuletul Benny si calatoria in jurul lumii, Katja Reider & Tim Warnes
**** Aventura Elefantastică, Michael Engler & Joelle Tourlonias

The post Recenzie: Bad Romance appeared first on Reading After Midnight.

“Unul dintre noi minte” a fost pentru mine o lectură deosebită, în primul rând datorită misterului care m-a pus pe ganduri, dar și – mai ales – datorită personajelor care mi-au ajuns direct la suflet. Pe măsură ce îi cunoșteam mai bine pe cei patru naratori, aceștia se lipeau tot mai mult de inima mea. Și nu e de mirare că de FIECARE DATĂ speram ca vinovatul/vinovata să nu fie precis cel/cea care nara. Visam la momentul marii revelații, însă chiar și după ce mi-am dat seama cam în ce direcție merge povestea, tot am așteptat fascinată să văd cum anume se va ajunge acolo.

Inițial personajele păreau că fac parte din banalul clișeu american (tocilara, delicventul, printesa, atletul), dar autoarea a luat elemente comune pe care le-a transformat în ceva cu totul diferit. Știți comparația cu cărbunele și diamantul? Se aplică perfect aici. M-am rătăcit printre temerile, amintirile, poveștile lor și împreună cu ei am găsit drumul; și ce călătorie minunată a mai fost!

Pe parcursul poveștii aveam întrebări care mă frământau: e acest secret suficient de mare, de periculos; ar fi meritat oare să ucizi pentru asta? E acest personaj suficient de îndârjit să riște orice pentru a-l ascunde? E Simon suficient de nesuferit încât să îmi doresc chiar și eu – în ipostaza de cititor – să îl omor un pic? Oh, un gând periculos, dar – vai! – cât de mult l-am mai detestat pe băiatul acela!

Un alt aspect favorabil a fost maturizarea personajelor. E fix ceea ce povesteam, au pornit dintr-un punct care nu le era chiar favorabil, dar împreună au evoluat, au devenit mai pline de caracter *pun intended*, mai “solide”, mai cu capul pe umeri și picioarele pe pământ, cum am zice noi.

Pas cu pas, am ajuns să îi înțeleg, să țin la ei, să mă tem pentru ei și să visez la un final fericit.

Avem parte și de o poveste de dragoste, care – deși la prima vedere ar fi putut părea ieșită din decor – a completat frumos misterul și tragicul situației. Și a mai ajutat la ceva, la acea evoluție a personajelor, influența extinzănduse și în afara cuplului. Ușor ușor, cei patru au legat prietenii, s-au arătat așa cum sunt, s-au dezbrăcat de prejudecăți și au format un altfel de grup. Nu mai erau doar simpli suspecți, erau și o echipă hotărâtă să descopere misterul. Suspiciunile s-au transformat uneori în încredere, iar nevoia de a afla care dintre cei aflați în acea sală minte a fost tot mai mare.

Mi-a fost teamă de momentul când unul dintre ei va trăda încrederea pe care începeam eu să o investesc în fiecare din ei.

Cât despre schimbările de situație? Tare frumos s-a mai jucat autoarea cu mintea mea. Am perceput cartea ca pe un labirint minunat în care am adorat să mă rătcesc. Am străbătut coridor după coridor, căutând ieșirea, iar la sfârșit am simțit o satisfație deplină. Și ce îți dorești mai mult de la o carte, dacă nu asta?

Serios, “Unul dintre noi minte” creează dependență. Aștept cu sufletul la gură noua carte a autoarei, sigură fiind că o voi iubi precum am adorat cartea aceasta. O recomand la nesfârșit!

Spor la citit, la miez de noapte!

Instapic

View this post on Instagram

A post shared by Ari (@reading.after.midnight) on Jul 4, 2018 at 7:53am PDT

The post Recenzie: Unul dintre noi minte appeared first on Reading After Midnight.

De câte ori o citesc simt că îmi taie respirația, mă îndrăgostesc de tot ce reprezintă ea și mă emoționează ca pentru prima dată. Frumusețea cuvintelor Marchettei mă îmbată, sunt cântec pentru sufletul meu, iar printre zâmbete și lacrimi regăsesc în această poveste mereu o parte pierdută din mine.

Nu există carte despre care să fi scris mai mult pe blog-ul meu, pe care să o recomand cu mai mult drag sau în care să mă pierd cu mai multă pasiune. „Șoseaua Jellicoe” este efectiv cartea inimii mele, plină de personaje pe care le îndrăgesc nespus, de cuvinte care mă inspiră. Este acea poveste care mă umple de fericire și care îmi strânge inima de durere de fiecare dată. Este esența a tot ce ador eu atunci când citesc: este unică, minunată, complexă, memorabilă. Iar traducerea ei în română este, pentru mine, un adevărat vis devenit realitate.

Povestea:

În câte bucăți se poate frânge o inimă și de câte ori? Prea multe să mai pot număra. „Șoseaua Jellicoe” este un carusel de emoții, uneori te înalță pe culmi de fericire, te umple de tandrețe, alteori se simte ca un pumnal răsucit într-o rană.

Un joc inocent între adolescenți, capitole dintr-o poveste criptică și un vis al cărui final se pierde în zori de zi, toate reprezintă indiciile unui mister cutremurător. Fiecare personaj este demn de locul său în poveste, fiecare cuvânt e ales cu grijă, nimic nu e întâmplător, fiecare scenă are puterea de a te face să fii uimit, să te bucuri, să visezi, să speri sau să te înfiori până în măduva oaselor.

În esență, „Șoseaua Jellicoe” este o poveste despre prietenie adevărată, despre speranțe și dezamăgiri profunde, despre viață și moarte și tot ce se găsește între ele. Este o dramă, o comedie, o poveste de dragoste. De fapt, este acea poveste care merge mai departe.

“Băiatul acela este mereu lângă mine. Nu-i știu numele și nu știu de ce mă vizitează întruna, dar e mereu acolo și pune aceeași muzică pe un walkman din anii ’80, la care puteau fi ascultate casete. Este un cântec despre copaci în văpaie și despre un dor de când lumea după prietenii lăsați în urmă. Mă lasă să ascult împreună cu el; cânt mereu același vers. În acele clipe îi apar mereu lacrimi în ochi și îmi stârnește o nostalgie pe care nu am niciun drept să o simt, dar care mă chinuie. Niciodată nu cântăm versurile până la sfârșit și de fiecare dată când mă trezesc, îmi spun că trebuie să-l întreb despre acele ultime cuvinte. Dar de fiecare dată uit.”

Personajele:

Mereu i-am avertizat pe cei cărora le-am recomandat cartea că primele 100 de pagini sunt puțin confuze (dar să nu cumva să renunțe). Acest lucru de datorează numărului destul de mare de personaje (poate nu sunt ele la fel de multe ca în seria „Lumatere Chronicles” – o altă capodoperă a Melinei Marchetta, dar tot multe rămân, iar majoritatea cu impact puternic asupra poveștii) și îmi e greu să descriu cât de dragi îmi sunt și de câtă nostalgie mi se umple sufletul atunci când mă gândesc la o parte dintre acestea.

Nu vreau să dezvălui prea multe, așa că mă voi rezuma la doar câteva cuvinte despre fiecare…

TAYLOR

Personajul principal și unul dintre cele mai complexe întâlnite de mine, ea este de altfel și cea cu care am rezonat cel mai bine din toate cărțile citite până acum. De la distanța pe care o păstrează față de ceilalți până la nevoia ei de iubire și apartenență, de la dezamăgirile continue până la bucuriile sale mărunte, fiecare calitate și fiecare defect par că îi întăresc personalitatea, devenind mai credibilă și mai “reală” sub ochii cititorului.

Sunt atâtea întâmplări care o marchează: felul în care a fost abandonată, amintirile care par a-i fi fost furate, acele ultimele cuvinte rostite de străin, trădarea celui în care avea cea mai multă încredere și – ultima picătură – dispariția lui Hannah, care o umple de deznădejde. Tot ce îi rămâne este un manuscris care pare că o cheamă, iar misterul pe care îl ascunde poate fi cheia către răspunsul tuturor întrebărilor pe care și le-ar pune dacă ar îndrăzni.

Nimic nu e alb sau negru în ceea ce o privește, lucru care o transformă într-un personaj conturat cu măiestrie, iar nevoia ei de apartenență, de stabilitate, de încredere, de dragoste, este atât de palpabilă încât îmi trezește mereu un cumplit sentiment de duioșie.

JONAH GRIGGS

În jocurile pentru teritorii, Jonah și Taylor sunt liderii a două grupuri diferite, fapt ce conferă amuzament și tandrețe poveștii. În viața personală îi leagă o întreagă istorie, o suită de neînțelegeri și întrebări, ambii fiind marcați de evenimente zguduitoare și, în același timp, uniți prin ele. Povestea lor este plină de confuzie, duioșie și poate atrage după sine câteva suspine. Vă avertizez că vă vor fura puțin inima!

SANTANGELO, RAFAELA, SAM

Santangelo e liderul celui de-al treilea grup din jocul pentru teritorii. Un personaj care m-a surprins și pe care personal l-am îndrăgit tare mult, el deținând și câteva informații vitale pentru Taylor. Rafaela este o prietenă minunată, deși nu ai crede după primele pagini că cele două ar putea avea ceva în comun, iar Sam are trecutul plin de cicatrici, povestea ei adaugând la tumultul de emoție de care acest roman este plin.

CEI CINCI

Personaje rupte dintr-o poveste-în-poveste, cei 5 prieteni și drama vieților lor vor rămâne cu siguranță în mintea voastră mult după ce veți întoarce ultima pagină. Capitolele lor mi-au tăiat respirația, inima mea a fost frântă de fiecare dată și mereu îmi doresc să am eu puterea de a le rescrie povestea.

Aș vrea să menționez și jocul pentru teritorii: amuzant, luat incredibil de în serios și de o importanță la fel de mare ca a oricărui personaj, acesta pare că prinde viață între paginile cărții. Relațiile dintre personaje, istoria locului, misterele care se cer a fi dezvaluite, toate au ca punct comun acest joc, iar în această ciclicitate găsim multă satisfacție, dar și multă mâhnire.

CONCLUZIE:

Așa cum am mai zis într-o recomandare cu ceva timp în urmă, „Șoseaua Jellicoe” este cartea pe care o port în suflet și care poartă în ea însăși esența sufletului meu. O carte pe care aș lua-o cu mine oriunde și oricând. O carte pe care o recomand la infinit, o citesc la infinit și îmi este infinit dragă.

Când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău. Azi numele universului incepe cu litera „S”!

Mulțumesc, Storia Books, pentru traducerea mult așteptată!

Recenzia în engleză poate fi citită aici. Recomandarea inițială se găsește aici.
De 7 ani iubesc această carte; vă invit cu drag să o iubiți și voi.

The post Recenzie: Șoseaua Jellicoe appeared first on Reading After Midnight.