recitiri.ro

Înstrăinat

Radu Rovin — Mon, 08 Mar 2010 13:35:59 +0000

Demult, într-un bar îndepărtat, atât de îndepărtat încât nimeni nu ar putea înţelege semnele care interziceau fumatul – şi deci toţi fumau – era o sticlă de gin englezesc. Dar cum barul era foarte îndepărtat, într-o zonă tare săracă, unde lumea nu îşi putea permite să înveţe să citească semnele care interzic fumatul, sticla de gin englezesc vedea cum toţi companionii săi de pe unicul raft şubred din spatele barului, poşirci locale, ieftine, cu inscripţii într-o limbă pe care nici măcar semnele care interziceau fumatul nu ar putea-o descifra, dacă ar fi în stare să citească, cum toate celelalte sticle, deci, din material brun, imperfect, murdar dispăreau una câte una, cerute de clienţii barului foarte îndepărtat.

Praful se punea pe sticla de gin, şi ea însăşi se simţea murdară şi singură, blocată într-un univers al impersonalităţii cu care băuturile preferate de localnici erau atât de familiare, în care orice relaţie de camaraderie între sticle era împiedicată de efemeritatea coexistenţei lor. Eticheta sticlei, din hârtie de calitate, să fim înţeleşi, şi cu cuvinte într-o limbă cunoscută, începuse să se îngălbenească şi să se lase la colţuri când a venit Eliberarea. Un barman tânăr, care cu siguranţă că într-o ţară mai puţin îndepărtată nu ar fi avut voie să intre măcar în acel bar uitat de lume, a făcut o mişcare bruscă cum nici el n-ar fi gândit şi sticla de gin s-a răsfirat imperial pe pământul bătătorit ce ţinea loc de podea.

Mai târziu, într-un coş de gunoi improvizat dintr-o găleată găurită de vopsea, sute de cioburi de sticlă clară zâmbeau la lună.

Sursa foto.

Azi nu ne vedem la Recitiri

Sorin Tudor — Mon, 08 Mar 2010 12:41:16 +0000

O usă la vremea ei, face cât… Vă las pe fiecare dintre voi să completați afirmația. După cerințe și imaginație. Pînă una, alta, voi rezuma faptele. Așadar:

Acum câteva zile, ușa de la Absintherie Sixtina a sucombat. Unii martori susțin ca ușa ar fi suferit, de ceva vreme, de „clanță rea”. Alții spun ca ar fi fost de vină doar vârsta. Cert este că, în urma dramaticului eveniment, în viața Absintheriei a rămas un gol. Mare cât o ușă. Gol prin care frigul intră și, momentan, nu prea mai iese.

Evident că, la maternitatea pentru uși, un nou-născut se află în incubator. Săptămâna viitoare va fi in stare functionare. Si gata sa stăvilească frigul cel neomenos.

Prin urmare, astazi nu ne vedem la Recitiri. Ne vom vedea insa peste o saptamana. Plini de caldura.

Inscrierile pentru intalnirea Recitiri din 8 martie

Sorin Tudor — Wed, 03 Mar 2010 10:38:24 +0000

Da, știu, pe 8 Martie e ziua „mamelor din lumea-ntreagă”. Prin urmare, puteți să veniți cu ele la Recitiri:

aceia care doresc să citească sunt așteptați să lase un comentariu și să anunțe ce doresc să citească. Singura regulă care trebuie respectată o găsiți aici. Și, firește, înscrierea pentru momentul săptămânal de lectură se face tot prin intermediul comentariilor.

După cum cred că deja știtți, participarea la întâlnirile Cenaclului este liberă. Ne vedem luni, 8 martie, la ora 19:00 în Absintherie Sixtina.

Grisha, cel care visa sunete

Ligia Keşişian — Sat, 27 Feb 2010 11:51:17 +0000

Toţi locatarii de la scara D a blocului F11 ştiau cine e proprietarul apartamentului 402. La fiecare şedinţă a asociaţiei şi la plata întreţinerii se dezbătea acelaşi inepuizabil subiect. Nimeni nu îl văzuse vreodată pe Grisha. Grisha s-a născut bătrân în apartamentul de la etajul 5. Tatăl său a fost dirijor al Filarmonicii din Bucureşti, iar mama, o balerină rusoaică. S-au cunoscut când ea se afla în România cu prilejul turneului de promovare al Lacului Lebedelor, pus în scenă de Baletul din Kiev. A rămas de dragul dirijorului care aplauda frenetic în rândul întâi al Teatrului Naţional, al cărui spectacol avea să îl vadă a doua zi, fascinată de cel care dădea un suflu atât de autentic lui Debussy şi lui Liszt.

Nu s-au căsătorit, însă, dintr-o piruetă executată pe note stângace, l-au adus pe lume pe Grisha, palid şi orb. După naşterea sa, Vasile nu a mai lăsat vodka din mână până în ziua când a murit, cinci ani mai târziu, mistuit de ciroză. Rusoaicele i-au făcut felul, întocmai cum îl avertizase bunicul său când şterpelea pe ascuns, în copilărie, bomboanele Korkunov, din Obor.

Catia a încercat să se întoarcă împreună cu fiul ei la Moscova, însă familia a anunţat-o printr-o scrisoare că nu doreşte să o primească înapoi după atâţia ani, cu un fiu nevăzător, iar că tatăl ei, secretarul general al primăriei, Vladislav Petrov, a stabilit cu autorităţile că trecerea graniţei Rusiei îi este strict interzisă domnişoarei nevrednice, care ar fi avut altfel un viitor glorios de prim-balerină la Kiev.

Curând, Catia s-a prăpădit de supărare, lăsându-l pe sărmanul Grisha în grija părinţilor săi spirituali, Francisc, un bun prieten al dirijorului, violonist şi pianist de excepţie, şi Lenuţa, soţia lui rămasă stearpă de pe vremea când lucra la fabrica de vopsele. Francisc l-a învăţat să cânte la vioară, iar Lenuţa a încercat să se obişnuiască cu gândul că trebuia să crească un copil care nu era al ei.

În doar trei ani, Grisha învăţase pe dinafară toate simfoniile lui Beethoven, concertele lui Mozart şi valsurile lui Strauss. Nefiind familiar cu forme, culori şi orice fel de înfăţişări de natură materială, era preocupat doar de sunete, de originea şi structura lor, de îmbinarea lor întru sublimul acesta care îl fascina. Grisha visa sunete. În fiecare dimineaţă lua vioara în mână şi încerca să reproducă muzica pe care noaptea subconştientul său sau vreo forţă exterioară nevăzută o scormonea sau i-o semăna în minte. Cântată înainte de a merge la culcare, Zingaresca lui Sarasate se auzea uşor sleită, a doua zi de dimineaţă arcuşul îşi lua vioara în braţe şi berzele uitau să mai plece în ţările calde, rândunelele îşi puneau fuste de ţigănci, de dragul lui Grisha, cel care visa sunete.

Grisha nu a văzut niciodată luna şi nici nu ştia cum să şi-o închipuiască. De fiecare dată când aceasta se împlinea, se apropia de fereastră şi auzea toţi copiii nenăscuţi zbătându-se în pântecele ei rece. Auzise de la părinţii săi că soarele e de fapt cel important pentru oameni, pentru că îi încălzeşte şi le dă lumină. Din cauza asta, lui Grisha îl plăcea luna, nu reuşea să îşi explice ce e lumina şi ştia că nu va putea vreodată să o asocieze decât cu vara, când mobila din casă se dilată şi trozneşte, tulburându-i visele.

Până să împlinească 14 ani, Lenuţa îi spunea în fiecare seară poveşti lui Grisha. La început, dintre cele clasice, cu tărâmuri fermecate, curcubee şi rochii de prinţese vălurite, dar el nu-i pricepea cuvintele şi nici lumea de dincolo de pleoape, doar vocea ei, respiraţia caldă şi umărul mirosind a vanilie reuşeau să îl liniştească. Grisha vedea doar muzica, fiica împăratului era o sprintenă notă Sol, grădina era un ţambal care cânta singur iar zmeul, un bariton care acoperea discursul unui flaut. Dar cel mai mult îi plăceau poveştile despre cârtiţe şi cum îi spunea Francisc că el e frate cu norocul, pentru că norocul e orb ca sobolul.

Doar de două ori a ieşit din casă, o dată cu părinţii, iar a doua oară cu naşii lui. Nici unii, nici alţii nu l-au mai scos a doua oară, pentru că în lumea din afara apartamentului Grisha devenea nervos şi cel mai trist copil de pe faţa pământului. Zgomotele maşinilor, fluierăturile oamenilor şi tot necunoscutul care îl înconjura pe stradă îl tulburau şi nu îi mai dădeau voie să audă muzica ce răsuna în mintea lui. Nu putea să perceapă toată forfota decât ca pe o orchestră în care fiecare instrumentist cântă după cum îl taie capul, fără urmă de armonie, într-un haos fără de lege, iar asta i se părea o blasfemie.

Maria s-a născut în aceeaşi zi cu Grisha. Zece ani mai târziu, tatăl ei a primit prin succesiune apartamentul 403 şi toată familia s-a mutat dintr-un cătun de munte uitat de lume în Bucureşti. Părinţii ei s-au angajat la un mic restaurant din cartier iar ea a început să meargă la şcoală. Fiind singura fată de la ţară, colegii ei o respingeau şi râdeau de originile ei sărăcăcioase. Mariei îi era dor de munţii de acasă şi de păsările care îi ţineau companie primăvara în copacii din grădină.

Când Grisha a început să cânte a alinat toate dorurile fetei, care abia aştepta să sosească mai repede acasă pentru a se lipi de perete şi a asculta vioara lui plângând. Nu mai auzise niciodată muzică clasică, însă îi plăcea nespus. Maria şi-ar fi dorit să îl cunoască, să îl privească măcar pentru câteva momente, să îi vorbească despre cum el era singurul care o înţelegea, deşi nu se văzuseră niciodată. Întâlnind-o pe Lenuţa, a rugat-o să îi dea voie să îl viziteze pe Grisha şi să se joace sau să înveţe împreună, însă aceasta a refuzat-o categoric, invocând faptul că lui Grisha nu îi plăcea compania necunoscuţilor şi că din acest motiv ea şi Francisc îl şcoleau acasă. Din când în când, Maria zăbovea pe holul etajului privind prin vizorul uşii violonistului sau printr-o crăpătură neastupată. Într-o zi, i s-a părut că îl vede intrând în bucătărie, înalt, cu părul negru până sub urechi şi spatele drept, de bărbat tânăr. Maria a simţit atunci că genunchii nu mai sunt ai ei. Speriată, a intrat repede în casă plângând, nu îşi dădea nici ea prea bine seama de ce. Începuse să îl iubească.

Suspina în tăcere, fără să i-o poată spune, hrănindu-se doar cu muzica lui. Când Grisha cânta Zaraza sau Să-mi cânţi cobzar, fata simţea că toate cuvintele sunt pentru ea şi că el era conştient că ea există şi îl iubeşte, de dincolo de peretele rece, marmoreic.

Zoomorf

Ligia Keşişian — Sat, 27 Feb 2010 11:48:28 +0000

Sunteţi un animal sălbatic, domnule,

Sunt postere despre dumneavoastră peste tot în oraş

Cu instrucţiuni despre cum să mă feresc

Dacă din întâmplare dau peste dumneata.

Să vă identific scrie că nu e greu

Doar că uneori vă schimbaţi culorile,

Mai ales noaptea, deveniţi fluorescent.

Mai scrie că vă plac mulţimile

Şi că înconjurat de oameni

Nu reprezentaţi niciun pericol

Însă deveniţi o fiară când, de exemplu,

Întâlniţi o pisică îmbrăcată în alb.

Strada nu mai e un loc sigur, domnule,

Cu dumneata în libertate,

Trebuie să recunosc că îmi e teamă

Să mai deschid uşa străinilor,

Sper să nu vă vină vreo idee

Să vă căţăraţi până la fereastra mea din balcon,

Să mă luaţi prin surprindere.

N-aş şti cum să reacţionez,

Să vă alung, să vă domesticesc

Sau să mă preschimb şi eu într-o jivină.

Toate sfaturile asociaţiei pentru protecţia animalelor

Şi ale guvernului, care a decretat stare de urgenţă

Până ce veţi fi prins şi trimis în captivitate

Mai tare mă năucesc.

Vai, domnule, dar cum aţi ajuns aici?

Vasăzică vă ascundeaţi în borcanul meu cu vişine în tot acest timp?

Domnule animal sălbatic, fie-vă milă,

Mă voi îmbrăca în negru,

Ce cald e la dumneata în stomac!

Mishu The Prince

Vali "Psihedelicul" Busuioc — Fri, 26 Feb 2010 09:19:41 +0000

– LOL.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. “LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

– E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Lynx „Psihedelicul” Holloway, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice (el, Mishu) de capotele unor maşini parcate în faţa ACR-ului din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu (Mircea The Witness), când se poza cu ochelarii de soare şi cu chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai „Plodu’” Bercea şi Valentin „Psihedelicu’” Busuioc, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ioan „Clăparu’” Ionescu) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven, paraşutistul de mai devreme).

Bucinski

batranutragator — Fri, 26 Feb 2010 09:01:04 +0000

Pantomima speciala – transmisie radiofonica

Tune in

Piiiiiiiiing. Emisiune stereofonică. Aşezaţi-vă comod în faţa receptoarelor. Mişcaţi butonul balans până sunetul se aude în centru. Vă rugăm să urmăriţi semnalul sonor şi să verificaţi fiecare difuzor. Mai întâi veţi auzi semnalul în difuzorul din dreapta. Piiiioooooiiiig. Acum în difuzorul din stânga. Piiiioooooiiiig. Stingeţi aparatul radio. În continuare semnalul se va auzi doar în mintea dumneavoastră.

The Speaker of the Dead – Voice over

Acesta este un spectacol de pantomimă. Marele poet Bucinski, aflat în turneu mondial, se află chiar acum în oraşul nostru. El va interpreta câteva dintre faimoasele sale creaţii pe scena operei improvizate în centrul oraşului, căreia oamenii îi spun arena cu lei.
Posibilităţile reduse ale Consiliului Local ne obligă la o transmisie audio a spectacolului de umbre şi lumină. Apreciem înţelegerea membrilor comunităţii şi garantam că vom face acest spectacol suficient de interesant încât componenta sa vizuală să nu mai conteze atât de mult. De asemenea vă rugăm să nu uitaţi că ne aflăm în plină campanie electorală şi mitingurile organizate ale partidelor se desfăşoară concomitent cu spectacolul Marelui Poet Bucinski, în aceeaşi Arenă cu Lei. Pentru persoanele mai puţin familiarizate cu mersul lucrurilor din urbea noastră, precum şi pentru persoanele aflate în stare de ebrietate, vă reamintim că Arena cu Lei este ameninţată cu retrocedarea, prin insistenţele fracturii neofasciste ale bisericii Sf. Steilman, care susţine că atunci când dumnezeu a creat lumea a conceput acest lăcaş natural special pentru credincioşii acestei ramuri creştino-fasciste.

Vă reamintim că Arena cu Lei este un amfiteatru aproape natural, creat în punctul zero al urbei de către o companie de construcţii care a săpat fundaţia unei clădiri, urmând să ridice o construcţie care să dea un nume localităţii noastre. Întrucât realizatorii proiectului s-au retras din cauza crizei, urbea noastră a rămas şi fără clădire şi fără nume şi fără fondurile băneşti ale Consiliului Local. Vinovaţii au fost pierduţi în mai puţin de jumătate de an şi au fost declaraţi nuli. Ne-a rămas în schimb Arena cu Lei, mândria oraşului, spaţiu în care tineretul local şi din împrejurimi se adună pentru diferite manifestări cu tentă mai mult sau mai puţin culturală – sărbătoarea ierbii şi salviei, care se desfăşoară săptămânal, sub patronajul Înalt Prea Sfinţiei Sale Mr. Gandja Loca Loca, balul bobocilor în viaţa sexuală, prin iniţiativa organizaţiei Make Sex Not Love. Love Brings Nothing., precum şi festivalul de muzică clasică The Sheet of Joy, organizat în cinstea celor doi mari poeţi ascultători de muzică de acest gen, Ch.B. şi prietenul său J&B. Astăzi avem onoarea să-l avem între noi, şi ne va încânta direct din arenă, pe cel mai mare poet în viaţă, venit în oraşul nostru să ne dovedească adevărul poeziei lui. Doamnelor şi domnilor, va invităm la show – urmează marele Bucinski!

accelerație (a speed poem)

batranutragator — Fri, 26 Feb 2010 08:28:17 +0000

totul e ca o chiuvetă uriașă
în care ne scurgem noi și cîteva sunete
probabil o echipă de muncitori goi
care lovesc o țeavă lungă de lumină oțelită
în monitor
ascultăm totul ca pe-o povață
durerea intră în piept împreună cu zgomotul
durerea rămîne

suntem noi doi goi pe podea cu garourile atîrnînd
ca niște vene prea lungi
monstruoase

punem schulze și ne lăsăm inundați
e prima dată cînd o facem așa
și mi-e teamă
am un sentiment de claustrofonie
sau de ceva care mă privește
în ceafă
de urlet sau de bară de metal înfiptă
în piept

ești mică te cuprind cu mîinile și aproape că-mi simt
degetele pe omoplați
sînt singur în îmbrățișare

unic locuitor al statelor unite ale sîngelui
deocamdată
respir aerul
parcă ar fi plin de solzi desprinși de pe aripi de fluture
un aer colorat ca o pictură abstractă
o hologramă sau un fractal de player
îmi vine să-mi înfig un cuțit în stomac
să ajung la tine

lumina se răcește
ninge întunecat
frigul mă caută parcă-s un tîlhar
ascuns într-o biserică uriașă de piatră
cu geamurile sparte cu turle galbene
ca jumătățile de lămîie

apoi dintr-o dată explodezi în mine
un atentat minuțios pregătit
o bombă care stă să explodeze încă din mama
o furie care aleargă prin mine
și îmi prăjește tot ce are pereți
artere intestine inima locul meu de singurătate
în care uneori mă gîndesc și la tine
sînt tunelul groazei ești în sîngele meu
te năpustești ca o nebună
dar după cîteva clipe
te simt din nou
firavă și mică și ți-e frică ți-e frică
să nu îți pierzi o mînă
sau o jumătate de față

stai liniștită cît îți fac injecția
îți spun că-i un dispozitiv USB plus conexiuni gazdă / Unde Suntem Beți
de fericire și ne prăbușim în sîngele meu roșu Ferrari / United States of Blood
și gonim cu pedala apăsată la maxim
dincolo de parapeți
dincolo de corpuri
de oase de mame și frați

acesta e zborul
fluturii neputincioși care nu pot să ne susțină
viața sau moartea atîta risipă de posibilități
așa ne vor găsi
întinși talpă în talpă
unul în prelungirea celuilalt în cea mai nebună cursă
și linia continuă de pe monitor trecînd prin amîndoi

aceasta e dragostea
un tub de seringă îmi golește conținutul în tine
facem schimb de seringi
cum am face schimb de inimi

Mormant

Andrei Pavel — Fri, 26 Feb 2010 08:22:42 +0000

Raze despicate răsfiră
adulmecări peste moaşte de sfânt,
cu mătănii ce se înşiră
în jurul candelei de pe mormânt

Sub nori corbii se adună
tânguind aripi în zbor,
note reci gonind pe strună
vibratil, fiori ce mor.

În tăcerea adâncită,
un descântec ce şoptit
bântuie, parcă recită
pentru duhuri, dar răstit.

Versiunea audio

Vis amorf

Andrei Pavel — Fri, 26 Feb 2010 08:20:29 +0000

Cu forma ta amorfă, din vise-mi cazi mereu,
lăsând în urma ta o pană de săgeată
iar umbra ei încearcă să se zbată
în raze de credinţă ale unui ateu.

Prin cioburi lungi de sticlă, ce-ajung doar la genunchi,
frunze uscate într-un vârtej se plimbă
în ramuri încâlcite dintr-un trunchi,
ce mă furnică si mi se-nfig în limbă.

Versiunea audio

Doamna mea

Andrei Pavel — Fri, 26 Feb 2010 08:18:14 +0000

Iar se strivesc sub frunzele uscate
în picături de apă veştejite,
paşi moi de anotimpuri strecurate
sub falsul chip al clipei liniştite
şi simt atunci când plouă, parcă plânge
însă mă spală şi mă linişteşte.
În ruginiul petelor de sânge
strivesc idei atunci când ea zâmbeşte.

Sălbatică furtună mă sărută.
E toamna mea cu frunza în cădere,
e doamna mea cu pleoapa desfăcută.

Versiunea audio

Evantai

Andrei Pavel — Fri, 26 Feb 2010 08:15:45 +0000

Motive fluturate pe-o mână dantelată
se nasc în bătăi moi de fluturi,
mi-e teamă-n umbrele de sub umbrelă
când o să pleci, că-o să te scuturi.
Semispirala toarce-ncovoiată
sub apăsări şi gesturi de tandreţe
cu panglica din coadă, răsfirată,
mişcându-se şi vrând să-nveţe
o unduire nouă-n cădere abisală
aşa cum sunt căderile de frunze.

Privirea ta ascunsă-n evantai e goală,
mirific totuşi zâmbetul pe buze.

Versiunea audio

Duel

Andrei Pavel — Fri, 26 Feb 2010 08:13:36 +0000

Îi scrâşnesc sub talpă-n jerbe
fire de iarbă pietrificată.
În ochi, irisul său fierbe
şi spada tăioasă spre mine se-ndreaptă.
Un spaţiu de vid renaşte
ca barieră palpabilă şi scut,
îmi ridic şi eu spada. Priveşte
Iar lamele înainte se-asmut.
Şuierând, o lamă-mi deschide
cicatrici nevindecate
în dâre de sânge, fetide,
dar şi de cealaltă parte
se simte efortul subliminal,
încleştarea dinţilor de durere
în lupta, ce pare fără final,
dintre glasul meu şi tăcere.

Versiunea audio

proximitate

Annie Benny — Tue, 23 Feb 2010 15:23:56 +0000

in dimineata asta
cerul miroase a ocean
intind mana dupa o scoica
si o las sa curga cu muzica ei de valuri in mine

e dimineata sau e seara?
nu mai stiu.
ce conteaza? nisipul e vant
cand cerul e-asa de aproape
nu ma mai simt atat de pamant

aparente

Annie Benny — Tue, 23 Feb 2010 15:22:32 +0000

in loc de ochi am labirinturi de oglinzi
ma ratacesc si eu cateodata
cand ma uit in oglinda
sunt recursiva in mine
ca un fractal
si alerg spre iesire
dar numai o dezlipire de planul oglinzii
ma scoate din mine

in loc de inima am o tabla de sah
eu mut piesele albe
cele negre ma muta ele
prin viata mea
mai elimina cateodata pe cineva
sa-si apere regina

chiar credeai ca atunci cand te uiti la mine
ma vezi pe mine?