Femeile insomniacului, Radu Țuculescu, Cartea Românească, 2012

- Doar moartea își alege, singură, melodia, când o pornește la drum, zise Vio-poetul.

- Ne-o putem și noi alege, Vio, dac-am știi când vine…

.

Tocmai această melodie a morții ar putea fi degustată în noul roman al lui Radu Țuculescu, între ilustrația psihedelică a primei coperte și elogiile ultimei. Afonizată sub straturi profane de jazz și blues, mascată sub portretul unui seducător căruia ursitoarele au uitat să îi croiască chip de Don Juan, acest abscons requiem poate fi dibuit numai de cei puțini care îl vor fi cunoscut pe jurnalistul Tiberiu Iancu, a cărui viață și moarte constituie, în mod declarat, inspirația cărții (Radu Țuculescu despre T. Iancu în interviul luat de Cristina Beligăr și publicat în pagina de cultură a citynews.ro, în 19 feb 2012).

Urmărind gradual, dar extrem de succint etapele de vârstă ale protagonistului Septimius Ilarie, romanul, departe de a fi biografic, se vrea a fi unul dintre acele portrete imaginare intenționate nu aruncării unui nimb inspirațional asupra personalității în discuție, așa cum e uzanța, ci unei simple scoateri din anonimat: “Faptul că încontinuu vroia să fie un anonim m-a enervat. Am zis lasă că te fac eu personaj! Doar zâmbea pe sub mustaţă, fără să iasă în evidenţă.”

În afară de imaginatul cântec de lebădă, Femeile insomniacului oferă o proză radical minimalistă, aproape scheletică, lăsând impresia de roman-schiță. De la naștere la maturizare, viața lui Septimius Ilarie, zis Timi, trece fulgerând în instantanee succedate galopant de cronica narativă. Zece secvențe, fiecare având între două şi şase file, strânse într-o primă parte, îi stabilesc destinul de maturitate, detaliat într-un ritm ceva mai lax în a doua parte a cărții. Între cele zece, aflăm motivații ce țin de psihologia infantilă legată de evoluția erotică prodigioasă a personajului matur, combinate cu influențele literare insidioase ale Șeherezadei, viața de familie disfuncțională, sursa profesiei viitoare în pasiunea obsesivă a mamei pentru sport (îndeosebi pentru fotbal) și poate cel mai semnificativ lucru, debutul nopților cu insomnie – nopți care îi prefigurează, în adolescența timpurie, un destin de poet insomniac, dar care, în urma revelării goliciunii poeziei de dragoste a poetului neîndrăgostit, îl transformă într-un seducător insomniac.

Pentru a întregi descrierea ritmului narativ trebuie amintit cum, contrapunctual, al patrulea episod al primei părți încearcă o tehnică de amânare propunând o intrigă fără subiect destinată, pare-se, misiunii de a convinge cititorul să mai întoarcă o pagină. După ce lansează o acuzație nenumită la adresa unchiului Rică, punctată prin opiniile denigratoare ale câtorva personaje, intriga se încheie lăsând explicația în seama capitolului următor care începe, grosso modo, cu retorismul: „Cum s-a petrecut evenimentul de pomină?” (p. 28).

Comprimarea narațiunii prin esențializarea în secvențe și viteza succesiunilor nu este însă singurul semn de minimalitate. Ea se extinde semnificativ asupra limbajului și construcțiilor frazeologice cu vădite corespondențe în chiar specificul protagonistului. Astfel, caracterizându-și personajul, naratorul își descrie propriul stil lingvistic, sau cel puțin pe cel intenționat: „Avea darul de a spune în cuvinte puține exact ceea ce trebuia, nu-ți năucea creierii cu pălăvrăgeli inutile” (p. 17). Sau, Timi liceanul, vorbind despre cum s-a ales cu media scăzută la purtare: „Acasă Timi povesti totul fără înflorituri, sec, crud, dar cu haz molipsitor, încât mama Eliza și sora Mara se lăsară cuprinse de bună dispoziție” (p. 65). Reacția ușuratică a lui Timi față de gravitatea situației e, desigur, disproporționată prin simplitate. Iată cum rezumă naratorul o întâmplare de o gravitate psihologică mult mai mare pentru copilul Timi, și anume pierderea misterioasă a tatălui: „Tatăl dispăruse și nimeni nu l-a căutat vreodată” (p. 13). Într-adevăr, prin inadecvarea dintre patetismul presupus de situație și simplitatea seacă a expunerii se obține, adesea cu succes, un efect ironic de comedie neagră, acel haz molipsitor din discursul lui Timi.

Acestui rezultat i se suprapune însă un alt efect umoristic produs de un soi de emfază compensatoare care răzbate pe alocuri în limbaj. Stilul arid al frazei care spune lucrurile direct și simplu este împănat cu termeni expresioniști de o pretențiozitate nepotrivită. Impresia este dublată de combinarea stilului predominant realist ce corespunde schematismului naratorial cu secvențe, probabil alegorice, de miraculos. Ca ilustrare a acestei consecințe este elocvent chiar incipitul romanului: „Când se născu Septimius Ilarie, ursitoarele erau adunate în jurul unei mese rotunde, rudimentare și grosolane, din lemn nelustruit, mușcat vârtos de cari.” Hazul molipsitor din romanul Femeilor insomniacului poate fi comparat cu succes, într-o analogie puțin forțată, cu umorului satanic al scenariilor semnate The League of Gentlemen.

Dacă portretul ficțional al insomniacului este clădit pe tematica erotismului, e firesc ca romanul să dezvolte tangențial tema feminității. Las în plan secund restul, nu lipsit de importanță, al conținutului tematic derivat din preocupările, anturajul și contextul istoric al vieții lui Septimius Ilarie, pentru a ajunge să evidențieze viziunea particulară asupra relației seducător-femeie. Ceea ce pare să atragă irezistibil femeile care trăiesc în preajma protagonistului este abilitatea acestuia de a asculta, subliniată, paradoxal poate, de o înclinație bizară spre a rămâne mereu în umbră. O altă particularitate este transformarea fiecărei amante în paradigmă cosmică. Femeia devine, în ochii lui Ilarie, un monstru mitic, un macrantrop ale cărui membre corporale se transformă în realități constituente ale lumii, lume redusă, ce-i drept, la limitele stabilite de pereții dormitorului. Și totuși, „pentru orice femeie era o supremă desfătare să-și descopere trupul reprodus în jurul ei” (p. 93)

Fie și numai pentru efervescența revărsării trupului feminin în afara sieși, Femeile insomniacului merită atenție, mai ales dacă cititorul speră să afle, codate în portretul eroului, fărâme din portretul sursă, cel real, ori pur și simplu o măsură scorțoasă de umor negru.

.

Maria Pozsar

.

Casa scărilor (Casa de pariuri literare, 2011) este volumul de debut al Corinei Bernic în poezie, însă asta nu înseamnă câtuşi de puţin că avem de-a face cu o novice a literaturii; faptul că nu și-a publicat până acum un volum propriu nu exclude o experiență în acest domeniu. Dimpotrivă, o scurtă privire aruncată asupra carierei sale ar releva o experienţă culturală demnă de luat în seamă: din 2003 până în 2005 a lucrat ca jurnalist pentru TVR, urmând apoi să deţină poziţia de şef de department în cadrul Centrului Naţional al Cărţii la Institutul Cultural Român. A tradus din numeroşi autori străini, printre care Daniel Kehlmann, Peter Handke, Herta Müller şi Oskar Pastior. În ceea ce priveşte experienţa ei publicistică, a publicat articole în ziare şi reviste precum Observator cultural, Dilemateca, Timpul, Dilema Veche etc. dar și proză în diverse antologii, editând atât antologia bilingvă a Festivalului Internaţional de poezie “Oskar Pastior”, precum şi antologia de proză scurtă Primii mei blugi.

Logica din spatele construcţiei volumului său o are în vizor pe aceea a unui bloc: cartea este structurată în cinci părţi, intitulate parter, mezanin, printre etaje. pistruiatu blues, respectiv uscător. Continuând această idee, la fel ca orice bloc, şi volumul are parte de o intrare, intitulată în casa scărilor. Ea cucereşte prin aerul jucăuş şi oarecum complice pe care-l adoptă în relație cu cititorul. Îl ia drept părtaş într-o lume în care acesta, fiind în spaţiul neutru al casei scărilor, devine un spion care observă toate lucrurile petrecute în intimitatea blocului: ce mâncare găteşte “doamna de la doi”, “gaura-n pantofi/ şi tivul rupt la pardesiul doamnei de la patru/ sacoșele sunt fascinante/ mari, grele, pline de culori”. Încă din acest prim poem se conturează ideea conform căreia blocul însuşi este o lume, idee care se va extinde pe tot parcursul volumului.

Prima parte se concentrează pe descrierea unor întâmplări şi gânduri din perspectiva unui copil. Acest lucru se remarcă prin naturaleţea şi inocenţa cu care sunt ilustrate diferite scene, fie că e vorba de chinuitul unei pisici, ca în revoluţie, ori de un regret retrospectiv, cum este cazul în gelozie. Este interesant de observat, însă, cum nevinovăţia limbajului nu exclude un anumit nivel de conștientizare a situațiilor descrise, fiindcă impresia lăsată nu este una de copilărie liniştită, luminoasă. Peste tot rezidă senzaţia unei apăsări şi a unei angoase, a unei copilării trăite în vremurile cenuşii ale comunismului. Spre exemplu, în şoimii, copiii sunt numiţi ai “cernobâlului” şi “se pierd / an după an/ în mlaştina asfaltului topit“, iar în fetiţa cu două capete, numele dublu al ei, maria-mirabela, sugerează o incertitudine legată de comportamentul ei, posibil schizofrenic, aşa cum, pe de altă parte, poate să fie, totuşi jocul imaginaţiei unui copil. Poemul lasă loc, astfel, unei ambiguităţi binevenite, care se reia şi în poemul dintr-un vis, unde felul în care e scris dormeam, respectiv dormire, şi anume dor/meam, dor/mire, sugerează fie o lipsă, fie durere sau, pur şi simplu, un joc nevinovat de cuvinte. Vocea lirică ajunge să se simtă mult prea matură în poemul ca pe un zmeu, unde apare nevoia unei divinități, precum un zmeu. Însăşi construcţia poeziei, anarhică la nivel de prozodie, sugerează acest lucru.

Ciclul mezanin-ul propune o schimbare a temei. E deschis cu oameni frumoşi, poem care, prin exagerarea imaginilor optimiste şi dulcege, sugerează că, dincolo de aparenţele voit strălucitoare ale oamenilor din societate, se ascund, de fapt, lucruri nespuse şi neştiute, sugerate foarte bine prin versurile “şi ţipam sfâşietor/ de bucurie”. Atmosfera este schimbătoare: există unele poeme, precum am o colegă, bucuresti-new orleans, via retur, sau berlin în care amprenta generală este una a lejerităţii, a ludicului, zonă în care catastrofele sunt privite fie ca un joc, fie cu o ignoranță voită. jazz cliché, aşa cum anunţă şi titlul, are un aer muzical, cotidianul este cuprins de noapte şi natură, iar muzica răsună de undeva din interior, unde nu este nevoie de urechi pentru a (se) auzi. Cu toate acestea, presărate printre ele, sunt şi să nu te ştiu singur sau kostanz 78464, care aduc regretul şi singurătatea în prim-plan. Vocea alternează şi ea: dacă în prima dintre ele soluţiile par a fi propuse de un copil (se menţionează un joc de X şi 0 pentru a trece timpul sau o radieră, pentru a şterge greşeli din trecut), în următoarele ele sunt oferite de către cineva familiarizat cu Tom Waits sau Kerouac.

În grupajul printre etaje. pistruiatu blues este locul în care începe aventura adolescenţei. Însuşi folosirea cuvântului “printre” trimite cu gândul la o confuzie generală. Toată această parte este concepută în stil crescendo, nu neapărat din punctul de vedere al evoluţiei în sine a “pistruiatului”, cât mai mult din punctul de vedere al tensiunii. pistruiatu iubind deschide acest nou capitol şi are ca pilon central un adolescent care visează la iubita sa. Pe măsură ce Casa scărilor avansează, relaţia dintre cei doi se dezvoltă; în poeme încep să apară, către finalul lor, aluzii sexuale, de obicei puse în contrapunct fie cu declaraţii romantice, fie cu slogane politice: “eu sunt ciocanul,/ tu fii secera mea/ hai să zburăm împreună/ în viitor,/ în lumină./ ce zici de un 69?”. Pe lângă un efect ironic foarte bine dozat, poeziile mai pun problema comunismului, reflectat fie ca mod de gândire, fie ca spaimă: “iubito, noi doi construim/ socialismul.” sau “<<o rază/ ne dă de gol/ …/ ne va ucide/ NE VOR GĂSI!>>/ ea se ridică/ <<eu sunt de vină,/ e din cauza mea!/ am o luminiţă/ în ochi>>”. Treptat, relaţia, prinsă în pasiune şi marcată de ideologie, atinge paroxismul, după care se stinge. Lucrul acesta este uşor de observat din constructul poemelor: dacă de la început şi până la ruptură apăreau amândoi, iubit şi iubită, în ultimele două poeme cei doi sunt trataţi separat.

Ultima parte a volumului, uscător, se deschide cu o mărturisire, ideea centrală fiind aceea că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu este ieşit din comun, ci sunt doar lucruri care puteau să se întâmple fiecăruia dintre noi. Următoarele poezii continuă o descriere a Iași-ului, în trei părţi, în a doua parte apărând ideea unui regret al faptului că Moldova nu mai face parte din ţară: “hai să ne scăldăm/ în prut/ nu-i adânc/ ne ţinem de un mal/ şi totul va fi bine/ halatul tău de baie va fi/ pe celălalt”. Un aer cinic este adus de poezia dezlânată, care explică într-o manieră tăioasă cum se pot pierde prieteni în detrimentul unei “persoane speciale”. O altă apariţie şocantă este şi tavan, care prin atmosfera trivială, voit şocantă, sugerează inexistenţa unei transcendențe. Privit printr-o logică ascensională, volumul Corinei Bernic poate să deprime: se porneşte de la o copilărie destul de cenuşie, plină de frământări, după care stările de bine şi stările depresive alternează. Se ajunge la adolescenţă, unde, zbuciumul şi vârtejul pot răpi minţi, pentru ca în final totul să se termine în aceeaşi zonă aridă, a nesiguranţelor.

Privit în ansamblu, volumul Casa scărilor convinge; poeziile care ating zone foarte diferite evocă imagini, stări şi trăiri puternice, fără să facă apel la artificii stilistice neînsemnate. Chiar alegerea folosirii unui limbaj cât mai simplu şi mai accesibil favorizează construirea unei voci lirice proteice. Alegerea autoarei de a merge, din când în când, şi pe un stil puţin mai matur, este cu atât mai fericită cu cât oferă mai multe puncte de vedere şi sugerează o evoluţie a gândirii şi a perspectivei lirice. Din acest punct de vedere, nu cred că exagerez când spun că experienţa citirii volumului este similară cu aceea a unui Bildungsroman.

.

Alex Cormoş

.

Atenţie, muzică de înaltă tensiune! Festivalul de artă electronică aduce tineri artişti şi ideile lor din Germania, Franţa şi România. Acest nou festival din Cluj stă sub semnul electronicii moderne, inovative, pline de ritm şi captivante.

Festivalul Clujotronic este un festival interdiscipliar şi va surprinde publicul cu sunete şi imagini neobişnuite, care până nu demult ar fi fost imposibil de realizat.

Artiştii:

Sebastian Arnold (Germania); Onyx Ashanti (Germania); Lionel Lauret (Insula Réunion, Franţa), 7th Sphere (Cluj, România); Logical Elements (Iasi, România); Mastino Surfers; Marwan Dua, Dannilov, CandCum  (Cluj, România).

PROGRAM:

vineri, 11 mai - Fabrica de Pensule

19:30 –   Deschiderea festivalului
20:00 – Mastino Surfers: Berlin – Sinfonie einer Großstadt (film cu muzică live)
21:30 – Lionel Lauret (instalaţie multimedia în exterior) + DJs
23:00 – Onyx Ashanti: Beatjazz (concert)
01:00 – Logical Elements & Lionel Lauret (DJ/VJ)

sâmbătă, 12 mai - Casa Tranzit

16:00 – Onyx Ashanti: The Making of Beatjazz (prezentare)
17:30 – Conferinţă: Innovation and success in electronic music and arts
21:00 – Lionel Lauret  + DJii participanţi la ateliere
23:00 – Sebastian Arnold (concert)
01:00 – 7th Sphere (concert)

Intrarea este liberă în ambele seri!

Miercuri, 9 mai 2012, ora 18.00

Insomnia Cafe, Str. Universităţii, nr. 2

Stelian Costin este invitatul clubului de lectură Nepotu’ lui Thoreau

(sezonul IV, ediţia XIII)

Moderează: Valentin Derevlean

Gazde: François Bréda, Szántai János, Ștefan Manasia

Citeşte o proză a lui Stelian Costin pe site-ul Echinox.

.

Émile Zola – Bucuria de a trăi

Traducere din limba franceză de Angela Cismaş

Editura Art, colecţia ART Clasic, martie 2012

 .

Émile Zola (1840-1902) a fost un important prozator francez, teoreticianul şi principalul exponent al naturalismului francez şi european, dramaturg şi un personaj important al eliberării politice a Franţei. Mai mult de jumătate dintre romanele sale, inclusiv Bucuria de a trăi, fac parte dintr-un ciclu numit Les Rougon-Macquart. Acţiunea romanelor din acest ciclu are loc în timpul celui de-al doilea imperiu francez, iar una dintre temele recurente este aceea a influenţei eredităţii asupra a două ramuri ale unei familii, Rougon şi Macquart, de-a lungul a cinci generaţii.

.

„În ironia amară din Bucuria de a trăi, Émile Zola a strecurat o doză extraordinară de umanitate. Printre cele mai remarcabile romane ale sale, puţine se bucură de grandoarea cu care este tratată această poveste a unei simple familii burgheze, ale cărei drame au ca decor superb marea, la fel de crudă, de nemiloasă şi de neobosită ca şi viaţa, care distruge încet un biet sătuc de pescari.” (Guy de Maupassant)

*

.

La început, doamna Chanteau nu lua nici o sumă din sertarul scrinului fără s-o înştiinţeze pe Pauline.

— Mititico, trebuie făcute plăţile sâmbătă, vă mai trebuie trei mii de franci… Vrei să urci cu mine ca să alegem titlul pe care să-l vindem?

— Dar poţi să-l alegi şi singură, mătuşă, răspundea fata.

— Nu, ştii doar că nu fac nimic fără învoirea ta. Sunt banii tăi.

Apoi doamna Chanteau renunţă la ceremonia asta. Într-o seară, Lazare îi mărturisi o datorie de care Pauline nu ştia: cinci mii de franci cu care cumpărase ţevi de cupru, care nici măcar nu fuseseră utilizate. Şi cum mama şi Pauline tocmai trecuseră pe la sertar, doamna Chanteau se întoarse singură, luă cele cinci mii de franci, îmboldită de deznădejdea fiului, făgăduindu-şi să-i pună la loc odată cu primul câştig. Dar, începând din ziua aceea, spărtura era făcută, se obişnui, luă fără să mai numere. De altminteri, găsea că e jignitor, la vârsta ei, această veşnică supunere faţă de bunul plac al unei fetiţe; şi-i purtă pică. Doar aveau să-i înapoieze banii aceia; chiar dacă îi aparţineau, nu era un motiv să nu-şi mai îngăduie nici un gest fără ca mai întâi să-i ceară îngăduinţa. De cum făcu spărtura aceea, doamna Chanteau nu mai ceru să fie însoţită. Pauline simţi ca o uşurare; deoarece, în ciuda sufletului ei bun, vizitele la scrin îi erau deosebit de neplăcute: judecata o înştiinţa de apropierea unei catastrofe, spiritul de economie şi prudenţă al mamei ei se revolta în ea. La început se miră de tăcerea doamnei Chanteau, simţea doar că banii tot se duceau şi că se lipseau de ea pur şi simplu. Apoi preferă să se întâmple aşa. Cel puţin vederea împuţinării lor nu-i mai făcea rău. Între ele două de acum înainte nu mai avu loc decât un schimb rapid de priviri, la anumite ore: privirea fixă şi îngrijorată a nepoatei, când ghicea un nou împrumut; privirea şovăitoare a mătuşii, iritată că trebuia să-şi întoarcă ochii. Era ca un grăunte de ură care germina.

Din nefericire, în anul acela Davoine fu declarat falit. Fuseseră preveniţi de dezastru, cu toate astea lovitura fu pentru ei la fel de cumplită. Nu le mai rămânea decât renta de trei mii de franci. Tot ce izbutiră să smulgă din prăpăd, vreo douăsprezece mii de franci, fură numaidecât plasaţi, ceea ce le mai aduse o sumă de trei sute de franci pe lună. Aşa se face că doamna Chanteau, de la a doua chenzină, trebui să ia cincizeci de franci din banii lui Pauline: măcelarul din Verchemont aştepta să-i fie achitată nota, nu putea fi trimis îndărăt. Apoi avu nevoie de o sută de franci pentru un cazan de fiert leşia, până la sume de câte zece franci pentru cartofi şi cincizeci de centime pentru peşte. Ajunsese să-l întreţină pe Lazare şi uzina prin mici sume sustrase ruşinos, de azi pe mâine; şi decăzu şi mai mult, luă pentru gologanii de coşniţă, o copleşeau toate acele datorii ce trebuiau cârpite jalnic. Către sfârşitul lunii mai cu seamă, era văzută mereu dispărând discret şi întorcându-se aproape numaidecât, cu mâna în buzunar, de unde se hotăra să scoată pentru câte-o factură, bănuţ cu bănuţ. Căpătase obiceiul, trăiau pe seama sertarului de la scrin, dusă de val, nemaiputându-se împotrivi. Totuşi, obsedată de nevoia ce-o aducea mereu acolo, când scobora capacul, mobila scotea un strigăt uşor, care-o enerva. Ce mai hodoroagă de sipet! Şi unde mai pui că nu se învrednicise niciodată să-şi cumpere un birou al ei! Scrinul ăsta venerabil, care, ticsit cu o avere întreagă, adusese la început în casă o atmosferă de veselie şi bogăţie, o răscolea acum, era ca o cutie otrăvită, păstrătoare a tuturor nenorocirilor, lăsând nenorocirea să se scurgă prin crăpăturile ei.

Într-o seară, Pauline veni din curte strigând:

— Brutarul!… îi datorăm pâinea pe trei zile, doi franci şi optzeci şi cinci de centime.

Doamna Chanteau se scotoci.

— Trebuie să urc, zise ea.

— Lasă, spuse fata, neprevăzător, urc eu… Unde-ţi ţii banii?

— Nu, nu, n-ai să-i găseşti… Sunt puşi într-un loc…

Mătuşa se bâlbâi şi schimbară amândouă privirea aceea care făcea să le piară sângele din obraz. După o şovăială penibilă, doamna Chanteau urcă, simţind un fior rece de furie contenită, având certitudinea că nepoata ştia unde se duce să ia cei doi franci şi optzeci şi cinci de centime. De ce oare pe vremuri o luase de-atâtea ori să-i arate banii cum dormeau în sertar? Vechea ei probitate indiscretă o scotea din sărite, micuţa o urma probabil în închipuire, o vedea cum deschide, cum scotoceşte, cum închide. După ce coborî şi-i plăti brutarului, mânia i se revărsă asupra fetei.

— Frumos mai arată rochia ta! De unde vii în halul ăsta?… Aha! Ai scos apă pentru udatul grădinii. Las-o pe Véronique să-şi vadă de treburile ei. Te murdăreşti dinadins, zău aşa, parcă nu pricepi cât costă… Pensia ta nu-i chiar aşa de mare, nu mai ajung s-o scot la capăt…

Şi-o ţinu tot aşa. Pauline, care la început încercase să se apere, o asculta acum fără să scoată un cuvânt, supărată. De la o vreme, mătuşa o iubea din ce în ce mai puţin, simţea asta, fără putinţă de îndoială. Când rămase singură, numai cu Véronique, izbucni în plâns; iar slujnica începu să dea iama prin tigăi, ca să nu fie nevoită să ţină partea cuiva. Şi-acum bodogănea împotriva fetei; dar în asprimea cuvintelor ei existau izbucniri de dreptate.

Sosi iarna, Lazare îşi pierdu curajul. Şi de data asta înflăcărarea i se răcise, uzina îi stârnea repulsie şi-l înspăimânta. În noiembrie îl cuprinse panica, aflându-se din nou fără bani. Trecuse prin alte încercări asemănătoare, dar asta îl înspăimânta de-a binelea, cuprins de disperare, învinuind până şi ştiinţa. Ideea lui de-a exploata algele era prostească, degeaba ar fi perfecţionat ei metodele, niciodată nu vor ajunge să smulgă naturii ceea ce ea nu voia să dea; şi-l nimicea până şi pe maestrul lui, ilustrul Herbelin care, având gentileţea să-şi întrerupă o călătorie ca să viziteze uzina, rămăsese încurcat în faţa aparatelor, prea mari poate, spunea el, ca să funcţioneze cu regularitatea micilor aparate din cabinetul lui. Cu alte cuvinte, experienţa părea eşuată, şi adevărul e că, în reacţiile acelea bazate pe frig, nu găsiseră încă mijlocul să menţină temperatura scăzută şi necesară, trebuitoare cristalizării corpurilor. E drept că Lazare scotea din alge o anumită cantitate de bromură de potasiu; dar cum pe urmă nu izbutea să izoleze îndeajuns ceilalţi patru sau cinci compuşi care constituiau deşeurile, exploatarea devenise un dezastru. Şi asta îl îmbolnăvea, se declara învins. Seara în care doamna Chanteau şi Pauline îl imploră să se calmeze, să încerce un ultim efort, avu loc o scenă dureroasă, fură rostite cuvinte jignitoare, răsunară plânsete, uşile se trântiră cu o asemenea violenţă, încât Chanteau, înspăimântat, tresărea la el în fotoliu.

— O să mă ucideţi! strigă băiatul, răsucind cheia de două ori în urma lui, pradă unei deznădejdi de copil.

La prânz, a doua zi, aduse o foaie plină de cifre. Fuseseră mâncaţi până atunci aproape o sută de mii din cei o sută optzeci de mii de franci ai lui Pauline. Era înţelept să mai continue? Totul avea să fie înghiţit; şi teama din ajun îi înspăimânta iarăşi. De altfel, acum mama îi dădea dreptate; niciodată nu-l contrazisese, îl iubea până şi în greşelile lui. Numai Pauline mai încerca să discute. Cifra de o sută de mii îi dădea ameţeli. Cum aşa! Aici ajunseseră, îi luase mai bine de jumătate din avere! Cei o sută de mii de franci aveau să fie pierduţi de-a binelea, dacă refuza să lupte mai departe! Dar vorbi în zadar, în timp ce Véronique strângea masa. Apoi, ca să nu izbucnească în reproşuri, se duse să se încuie la ea în cameră, desperată.

După plecarea ei, se lăsase tăcerea, familia, încurcată, nu se mai ridica de la masă.

— Hotărât lucru, copila asta e zgârcită, e un cusur urât, spuse în cele din urmă mama. N-am nici un chef ca Lazare să se spetească muncind şi să aibă tot felul de necazuri.

Tatăl îndrăzni să spună cu o voce timidă:

— Nu mi s-a spus că e vorba despre o asemenea sumă… O sută de mii de franci, Doamne! E cumplit.

— Ei şi ce e cu o sută de mii de franci? îl întrerupse ea cu glasul ei retezat, o să-i înapoiem… Dacă băiatul nostru o ia de nevastă, e el în stare să câştige o sută de mii de franci.

Numaidecât Lazare se ocupă cu lichidarea afacerilor. Boutigny îl îngrozise, prezentându-i în linii mari cât era de dezastruoasă situaţia. Datoria se ridica la aproape douăzeci de mii de franci. Când văzu că asociatul său e hotărât să se retragă, spuse mai întâi că el însuşi avea de gând să plece şi să se stabilească în Algeria, unde îl aştepta o situaţie minunată. Apoi fu bucuros să preia uzina; dar părea că gândul ăsta îi face atâta silă, încurcă într-atât socotelile, încât sfârşi prin a căpăta terenurile, clădirile, aparatele, în contul datoriei de douăzeci de mii de franci; şi Lazare, în ultima clipă, socoti ca pe o victorie să mai smulgă de la el cinci mii de franci, rambursabili din trei în trei luni. Rămas stăpân, Boutigny vându instalaţiile de aramă şi amenajă clădirea pentru fabricarea pe scară largă a sodei obişnuite, fără nici o pretenţie de cercetare ştiinţifică, utilizând din plin rutina metodelor cunoscute.

Pauline, ruşinată de primul ei imbold de fată economă şi prudentă, redevenise foarte veselă, foarte bună, ca şi cum ar fi căutat să i se ierte o greşeală. De aceea, când Lazare aduse cele cinci bancnote, doamna Chanteau triumfă. Trebui ca Pauline să urce să le pună singură în sertar.

— Tot am recuperat cinci mii de franci, drăguţo… Sunt ai tăi, iată-i. Fiul meu n-a vrut să păstreze nimic, pentru toată osteneala pe care şi-a dat-o.

De la o vreme, Chanteau se necăjea în jilţul lui de reumatic. Deşi nu îndrăznea niciodată să nu-şi pună semnătura pe vreun act, felul în care soţia lui administra averea pupilei lor îl îngrijora. Suma de o sută de mii de franci îi răsuna mereu în urechi. Cum să umpli o asemenea spărtură, în ziua în care va trebui să dea socoteală? Şi cel mai rău era că locţiitorul de tutore, Saccard acela, care făcea pe-atunci să vuiască Parisul cu speculaţiile sale spectaculoase, îşi amintise de Pauline, după ce păruse s-o uite aproape opt ani. Acum scria, cerea noutăţi, pomenea chiar să vină într-o bună zi la Bonneville, cu prilejul unei afaceri pe care-o avea la Cherbourg. Ce să-i răspundă, dacă cerea explicarea situaţiei, după cum era îndreptăţit s-o facă? Trezirea lui bruscă, după o indiferenţă atât de lungă, devenea ameninţătoare.

Când Chanteau aduse în cele din urmă vorba despre asta faţă de soţia sa, văzu că aceasta e muncită mai mult de curiozitate decât de îngrijorare. O clipă, intuise adevărul, gândindu-se că Saccard, în galopul milioanelor sale, rămăsese poate fără nici un ban, şi se gândea să-i fie încredinţaţi banii lui Pauline, pentru a-i înzeci. Apoi o luă razna, se întrebă dacă nu cumva chiar fata îi scrisese locţiitorului ei de tutore, mânată de gândul răzbunării. Şi cum presupunerea asta îl revolta pe soţ, îşi închipui o poveste complicată, scrisori anonime trimise de fufa lui Boutigny, nemernica aceea pe care nu voiseră s-o primească la ei în casă şi care-i făcea cu ou şi cu oţet prin dughenele din Verchemont şi Arromanches.

— Puţin îmi pasă de ei, la urma urmei! spunea doamna Chanteau. Fata n-are încă optsprezece ani, e drept; dar n-am decât s-o mărit numaidecât cu Lazare, căsătoria emancipează, dând drepturi depline.

— Eşti sigură? întrebă Chanteau.

— Te cred, chiar în dimineaţa asta am citit în Codul penal.

Reading Garden
un eveniment în cadrul Săptămânii Naţionale a Voluntariatului
18 mai 2012, între orele 15:00-18:00
la Grădina Botanică din Cluj-Napoca
în colaborare cu  British Council Cluj-Napoca, New-Acropolis şi Kulturzentrum Klausenburg.

Reading Garden aduce la un loc oamenii care au o pasiune comună: literatura. Astfel, clujenii vor putea (re)găsi şi pune în practică, într-un spaţiu alternativ, plăcerea de a citi şi de a scrie.

Urmăreşte traseele de lectură pe care le-am pregătit pentru tine în Grădina Botanică, vizitează expoziţia poetică şi citeşte una dintre cărţile pe care le-am pregătit pentru tine în colţurile de lectură! Vei putea găsi volume în română, engleză şi germană, pentru toate categoriile de vârstă.

Vino cu o poveste şi schimb-o pe alta în cadrul secţiunii de schimb de cărţi.

Şi, mai ales, nu uita să vii la poetry slam-ul în aer liber!

Dacă doreşti să ai parte de o după-amiază relaxantă în natură citind, ascultând sau împărtăşind părerile tale despre literatură şi lectură, te aşteptăm!

De asemenea, ne poţi contacta la această adresă de mail: reading-garden.cluj@hotmail.com

See you there!

termen limită: 15 mai 2012

.
Festivalul Internațional de Film Transilvania (1 – 10 iunie 2012, Cluj-Napoca) îi provoacă pe clujenii pasionaţi de film la o nouă sesiune de creativitate. Competiţia Locală, dedicată atât amatorilor cât şi profesioniştilor din mediul cinematografic clujean continuă şi în acest an. Competiţia Locală TIFF 2012, dedicată artiştilor locali, este organizată de Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în parteneriat cu Fabrica de Pensule.
.
Toţi cei interesaţi pot trimite până pe data de 15 mai (ultima zi de recepţionare a filmelor), filme pe orice temă, cu lungimea maximă de 30 de minute, într-unul din formatele: MPEG2, AVI sau MOV. Producţiile trebuie să fie realizate în perioada 13 iunie 2011 – 15 mai 2012 şi să fie subtitrate sau dublate în limba română. Filmele, împreună cu formularul de înscriere completat (disponibil pe www.tiff.ro), trebuie trimise la Cinema VICTORIA, B-dul Eroilor, nr. 51.
.
Competiţia este adresată cineaştilor amatori sau profesionişti care locuiesc, lucrează sau studiază în prezent în orice localitate din judeţul Cluj.
.
Iniţiată cu succes în cadrul celei de-a noua ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, competiţia are ca scop promovarea şi susţinerea creaţiilor artiştilor care vin din zona artelor vizuale şi care, până acum, nu au avut şansa de a fi vizionate în cadrul festivalului.
 Oraşul Cluj-Napoca este un centru important de cultură şi un mediu artistic viu, lucru demonstrat, printre altele, şi de numărul tot mai mare de filme care provin din această zonă, înscrise în preselecţia TIFF, de la o ediţie la alta.
.
Organizatorii vor anunţa selecţia filmelor care intră în Competiţia Locală TIFF 2012 până la data de 31 mai 2012. O parte din aceste filme va fi prezentată în cadrul TIFF-ului, în cadrul unui eveniment special.
Cea mai bună creaţie va fi desemnată de un Juriu alcătuit din trei personalităţi din mediul cinematografic românesc şi va fi recompensată în cadrul unei Ceremonii de Premiere. organizată la Fabrica de Pensule. Anul trecut, Premiul pentru cel mai bun film a fost acordat ex aequo producţiilor Jucăria (R. Laura Punkosti, 12′ 21”) şi Casa Blanca 1 PM (R. Octavian Fedorovici, 1′ 45”).
.
Fabrica de Pensule va acorda o Menţiune Specială filmului care abordează subiecte sau problematici relevante pentru societatea contemporană și contextul social actual.
.
www.tiff.ro, www.fabricadepensule.ro

.

Az Erdélyi-Magyar Írók Ligája irodalmi estet szervez 2012. április
26-án, csütörtökön, este fél nyolctól a kolozsvári Bölcsészkar
épületében, a Brassai teremben. Meghívottak: Papp Attila Zsolt, Potozky
László, Szántai János, Varga László Edgár, Varga Melinda.
Az est házigazdája Egyed Emese.

Meditaţie pe tema timpului, incursiune în substraturile memoriei, eseu despre discontinuitatea reprezentărilor despre sine – Sentimentul unui sfârşit (ed. Nemira, 2012, trad. Radu Paraschivescu) explorează toate aceste paliere tematice, menţinând totodată o coerenţă cu alte romane ale lui Julian Barnes (Nimicul de temut pentru maleabilitatea amintirilor, Arthur şi George pentru sentimentul de a fi englez etc.)

Narat la persoana întâi de către sexagarul Tony, micro-romanul prezintă drumul său înapoi în trecut şi tentativele sale de a restructura ce s-a întâmplat, de a-şi repovesti propria istorie. Anii tinereţii de liceu, în care grupul lui Tony care îi includea pe Alex şi pe Colin dobândeşte un nou membru – Adrian, aduc aminte de scene din Dead Poets Society sau Brideshead Revisited cu amestecul lor de entuziasm adolescentin, sete de cărţi şi de cultură, planuri grandioase pentru viitor. Familiarizat cu titlurile menţionate anterior, cititorul simte cum energia şi forţa acestor scene sunt, în fapt, contaminate de ameninţarea unui sfârşit care va proporţiona, în tragism, strălucirea şi eleganţa nu lipsită de emfază a acelei perioade. Construcţia aş spune deja „tip” a romanului de adolescenţă/iniţiatic britanic nu deranjează decât în măsura în care nu mai prezintă surprize. Adrian, noul membru al grupului, este excepţional din punct de vedere intelectual, are o istorie de familie interesantă şi misterioasă totodată, ştie cum să le răspundă profesorilor provocându-i fără a depăşi limitele politeţii, iar carisma lui îşi exercită influenţa asupra celorlalţi protagonişti: toţi vor să creadă că îi sunt cei mai apropiaţi, fiecare vrea să se asigure că Adrian preţuieşte cel mai mult prietenia cu el. Plecarea la universitate slăbeşte legăturile dintre cei patru, dar ambiţia de a ţine legătura (pentru că pare a fi mai mult o ambiţie decât o nevoie firească) rămâne prezentă. Tocmai de aceea Tony le-o prezintă băieţilor pe Veronica, prima fată cu care iese. Reprezentările lui Tony despre ce a fost relaţia lor sunt pe cât de fragmentare pe atât de relevante în lipsa lor de liniaritate. Central este momentul în care cei doi merg să-i viziteze pe părinţii Veronicăi, dar la fel de importantă pare a fi amintirea suprimată a momentului în care au fost să vadă fenomenul denumit Severn Bore. Caracterizat prin pătrunderea unui val din mare în amontele unui râu, evenimentul natural pare a sugera mişcarea memoriei lui Tony care, în cele mai neaşteptate momente, alege să extragă noi elemente ale trecutului pentru a le insera în tabloul prezentului, schimbându-i complet înfăţişarea. În finalul primei părţi, Tony şi Veronica se despart, ea începe o relaţie cu Adrian, iar acesta se sinucide la puţin timp după.

După mulţi ani protagonistul primeşte o scrisoare prin care este anunţat că mama Veronicăi i-a lăsat prin testament o sumă de bani şi jurnalului lui Adrian. Restul romanului este centrat pe tentativele lui nereuşite de a obţine jurnalul (Veronica intrase în posesia lui cu puţin timp înainte de moartea mamei). După o căsătorie liniştită cu Margaret şi un divorţ asemenea, Tony trebuie acum să-şi reorganizeze amintirile, trecutul şi, implicit, să se reorganizeze pe sine într-o imagine care s-ar putea să nu fie la fel de calmă şi de lipsită de agitaţii interioare pe cât ar fi crezut. Tony este prizonierul propriei subiectivităţi, rupt între dorinţa de a înţelege şi conştiinţa faptului că este incapabil să o facă. Amintiri aproximative sunt deformate în certitudini, spune acesta, iar luciditatea propriei lipse de luciditate este ceea ce îl face pe Tony plauzibil, obositor de uman, enervant de plăcut în familiaritatea lui. Tony nu mai ştie să-şi poarte ceasul cu cadranul spre interiorul mâinii – Veronica l-a descurajat să o mai facă –, gestul părând să sugereze că acum timpul nu-i mai aparţine, că încetul cu încetul şi-a transformat trecutul în anecdotă. A realizat că istoria nu constă nici în minciunile victorioşilor, nici în amăgirile învinşilor, ci este formată din memoria celor care au supravieţuit.

Romanul lui Julian Barnes a câştigat Man Booker Prize în 2011, fapt mult aşteptat de cititorii lui. Meritele textului stau mai ales în faptul că economia de spaţiu (romanul are doar aproximativ 160 de pagini) nu poartă cu sine şi o economie de conţinut. Deşi pe alocuri tezist şi semănând uneori cu un compendiu de meditaţii deja rumegate despre scurgerea inexorabilă a timpului şi disoluţia memoriei personale, Barnes reuşeşte cumva să-şi facă textul să funcţioneze. Ca majoritatea romanelor sale, şi acesta pare a fi o maşinărie complet funcţională în fluiditatea ei coregrafiată în detaliu, un mecanism care ticăie cu precizie elveţiană în conturarea sensului.

.

Mara Semenescu

.

Critic de film, jurnalist, artist vizual, traducător, prezent constant pe piaţa publicistică de la noi şi din străinătate, Alex. Leo Şerban a ales să publice prima sa carte de poezie doar cu puţin timp înainte de moarte. Având în vedere debutul timpuriu (în 1976, cu un poem în revista americană Chicago), era oarecum de aşteptat ca volumul Alte camere. alte glasuri de ieri, apărut la editura Pandora M, să fie o antologie de autor. Astfel, deloc surprinzător, cartea este structurată în cinci secţiuni, corespunzând vârstelor poetice ale autorului.

Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei „Cercul Poeţilor Apăruţi”, explică „întârzierea” cu care şi-a făcut apariţia poetul Alex. Leo Şerban: a fost măcinat până atunci de îndoieli, de angoasa ducerii unei cărţi către final şi, nu în ultimul rând, a fost presat de imaginea de om lucid, sever pe care și-a format-o. Datorită prietenilor insistenți a decis, într-un final, să scoată la vedere o serie de caiete cu poezii pe care era gata să le arate lumii.

Prima parte a cărţii, numită O provincie sentimentală, este din 1984. Intrarea în poezia lui Leo Şerban prin scenografie, primul poem, este ludică, propune un joc de aranjare a 3 imagini: „un porumbel pe marginea balconului/ aşternutul pus la aerisit/ ceasul care ticăie”. Înşiruirea de imagini, într-un mod alert şi succint se continuă şi în entr’acte, unde apare, de nicăieri, un Raskolnikov pierdut pe o scenă greşită. Perspectiva se schimbă cu următoarele poezii, când ele alternează de la o atmosferă a copilăriei, regăsită în impromptu, la un aer de nostalgie – pantazi graure – la poezii în englezo-franceză sau franceză pură despre iubita pierdută (frailty=woman, les souliers de chamois). Apoi trece la haiku-uri, urmând să încheie cu nişte reflecţii asupra morţii şi problemei timpului. Experimentalismul este evident aici: Leo Şerban se joacă atât cu stiluri, cât şi cu teme diferite. Intenţionat sau nu (este, totuşi, o compilaţie a unui an întreg de creaţie, poate efectul e, din această cauză, accidental), impresia pe care o lasă acest joc este una cel puţin intrigantă, împinge lectura mai departe.

aprilie orb „april is the cruelest month” (T.S. Eliot), din 1985, propune din nou o deschidere ludică, aproape în oglindă, pe marginea jocului a doi copii, fată şi băiat, prin poezia revelaţii. De aici însă, calea urmată este una majoritar sumbră, direcţie care rămâne constantă. Titluri ca destul de obosită, tout si peu sau lecţia de anatomie instaurează o atmosferă a decadenței şi lipsei de speranţă – „a vedea ce?/ peste tot e pustie încenușată”. Trecând peste răspunsuri ca „vârsta” sau „chipul”, vocea lirică ajunge la concluzia că scopul nostru ne face diferiţi, scop care – cu toate că  este interior – este determinat de automastisme. Printre ele, presărate, se află poezii ca şah, pastorala sau batista lui cummings scuturată de denis roche, care continuă, de data aceasta mai puţin prin reflecţii şi mai mult prin imagini, cu instaurarea atmosferei creată de poemele menţionate anterior.

Urmează În alte camere. Alte glasuri de ieri, o compilaţie a anului 1986, unde structura poeziilor ia o turnură interesantă: majoritatea au rimă, unele dintre ele ajungând la o sonoritate de-a dreptul pitorească (spre exemplu, alef sună ca un cântec aflat la granița dintre folclor și incantație). O impresie care se formula încă neclar în primele două părţi primeşte contur şi certitudine: poeziile sale sunt, în principal, poezii de stare, care trebuie citite având în minte cuvintele „atmosfera” sau „aerul de”. Acest lucru este evident atunci când zăpada devine laitmotiv: bântuie, cum e cazul în interior cu autoportret, sau dă viață, reîmprospătează (în al doilea interludiu de bosch). Din fericire, nu este cazul întregii părţi, întrucât cititorul va avea parte de o surpriză: slujindu-se din nou de o schimbare de perspectivă, vocea lirică „uită” de poeziile de stare şi începe să discute problema artistului şi a lucrării sale. Poezii că figura de giacometti, în memoriam giacometti, lumea ca labirint, sau la moartea poetului întunecatului april scot cititorul din zona poeziilor cu care era obişnuit, îl pun în situaţia de a se identifica atât cu subiectul creaţiei, cât şi cu artistul în sine; îi arată dimensiunea haotică a unei opere care, în ultimă instanţă, reflectă mintea creatorului, după care îl aduc în situaţia de a-şi plânge idolul, de a se gândi la golul pe care i-l lasă moartea acestuia.

Grădini (2000-2010) este o secvenţă scurtă a volumului. În principal, se pune problema observării naturii atât din exterior, detaşat şi în ansamblu, poate chiar istoric ( în giardino di s. alessio, roma sau grădini pariziene), cât şi din interior. Această ultimă viziune nu poate fi realizată decât printr-un exerciţiu de imaginaţie, cum este cazul în orez: „liniștit/într-un bob de orez/scrii un poem”. Ceea ce este de remarcat în Grădini e modul în care se observă totul, lăsând impresia că totul este perceput prin prisma unui sociolog care este, întâmplător, și pasionat de natură.

Lispoeme, 2010, continuă ideea lansată de Grădini. După cum sugerează şi titlul, subiectul în discuţie este oraşul Lisabona, privit din mai multe puncte de vedere. La început, fiind straniu şi străin, apare descris ca fiinţă mitologică: „Lisboa/ cu boa şinelor de tramvai încolăcita în jurul gâtului de piatră/ cubică/ Lisboa/ cu firele şi felinarele tale întinse deasupra străzilor arcuite/ ca nişte spinări solzoase”. De multe ori, atenţia se opreşte asupra oamenilor şi a modului în care interacţionează şi se integrează în oraş, cum este cazul în Lisboa  VI, VII, VIII sau XI. Cititorului îi este relevată o lume diferită faţă de cea cu care este obişnuit şi care, cu toate diferenţele culturale, este la fel de umană: „un cuplu de vârsta a doua/ se opreşte în faţa capelei/ se sărută/ mai trăncănesc puţin/ apoi se sărută din nou/ ea intră în capelă/ iar el se întoarce din drum/ e duminică/ el doar o condusese la biserică”.

Este greu de dat un verdict per ansamblu volumului Alte camere. alte glasuri de ieri, din cauza diferenţelor frapante dintre secţiuni şi chiar dintre poeme. Este cu atât mai dificil de judecat o valoare unitară a lui, având în vedere diferenţa de 26 de ani între prima şi ultima parte, pentru că se poate vorbi şi de o evoluţie a poeziei lui Alex. Leo Șerban. Cert este că toate experimentele, fie de prozodie sau tematică sunt binevenite, fiindcă atmosfera alternează: prezența rimelor aduce un aer mai clasic și, pe alocuri, mai jucăuș – alef – iar abordarea unor teme diferite ține atenția trează, o stimulează. Nu sunt sigur în ceea ce priveşte un aspect al construcţiei poemelor, însă multe dintre acestea par influenţate de cariera lui Leo Şerban de critic de film: la nivelul imaginii  şi a perspectivei, multe poeme par compuse din imagini-cadru. Într-adevăr, ele – imaginile – sunt simple şi de efect, însă problema este că senzaţia aceasta apare de prea multe ori şi lasă o impresie de grabă, dă un aer succint și alert unor poeme care ar fi trebuit să decurgă mai lin. În plus, ceea ce se câştigă prin imagini şi stare, se pierde (cu micile excepţii care vorbesc despre creator-creație) la nivel de idee şi substanţă, în sensul în care poemele se concentrează mai puțin pe dezvoltarea unor idei, în favoarea creării unui context mai puternic vizual.

Citirea volumului Alte camere. alte glasuri de ieri ar putea pune probleme doar acelora care preferă ca ideile/ imaginile să fie exprimate mai detaliat. În rest, datorită faptului că poemele propun atât teme cât și construcții diferite, volumul oferă o lectură antrenantă și plăcută.

.

Alex Cormoş

.

Printemps des cafés

“PRIMĂVARA CAFENELELOR”

Institutul francez organizează, pentru al şaselea an consecutiv la Cluj-Napoca, festivalul “Primăvara cafenelelor” din 21 în 29 aprilie 2012. Timp de 8 zile, 12 baruri şi cafenele din centrul oraşului vor găzdui o gamă largă de evenimente. Acestea sunt: Piano Cazola, Shto, Atelier, Zorki Photo Cafe, Enigma, La Galerie, Doamna T, Uptown, Club 30 Plus, Insomnia , Irish & Music Pub, Q Café.

În fiecare seară, din 21 în 29 aprilie 2012, cafenelele şi barurile participante vor găzdui concerte, spectacole de teatru, filme, expoziții, jocuri de societate, seri de poezie şi ateliere.

PROGRAM COMPLET

SÂMBĂTĂ 21 APRILIE

Zorki Photo, Str. Ion Ratiu nr. 10
Vernisajul expoziției foto „Strada Bucur” de Gabriel Loisy, ora 18

Uptown, Str. David Ferenc nr. 13
Teatru de club: Zmeida Spațiala, ora 19‐20

Lounge 30 Plus, Str. Avram Iancu nr. 29
Vernisajul expoziției de pictură „Reconstituiri” de Cristina Marian, ora 20
Seară de cântece franțuzeşti cu Alexandra Fits, ora 22

L’Atelier, Str. Memorandumului nr. 9
Deschiderea Săptămânii Verzi
Vernisaj Eco‐foto, ora 17
Concert Junetrip cu Cristi Ciceu ‐ chitară, Cristina Moraru ‐ voce, ora 21

Irish & Music Pub, Str. Horea, 5
Concert susținut de Luna Amară, 21.00

DUMINICĂ 22 APRILIE

Enigma, Str. Iuliu Maniu nr. 12
Proiecție de scurt metraje, ora 17

Uptown, Str. David Ferenc nr. 13
Seară tematică muzicală ‐ jazz clasic

LUNI 23 APRILIE

Piano Cazola, Str. Virgil Fulicea nr. 3
Vernisajul expoziției de fotografii de George Mircea (23/04 ‐ 20/05)

L’Atelier, Str. Memorandumului nr. 9
Expoziția eco art, ora 17
Atelier challenge‐concurs de creativitate, ora 19‐21

Enigma, Str. Iuliu Maniu nr. 12
Cafe Concert Saxofon, ora 19.30 – 22.30

MARȚI 24 APRILIE

Piano Cazola, Str. Virgil Fulicea, 3
Vernisajul expoziției de pictură “I’m romantic, baby” de Andor Kömives, ora 17

La Galerie, Str. Brassai, 4
Atelier de bandă desenată şi lansarea revistei Glorioasa Fanzină nr. 9, ora 18‐20

Insomnia, Str. Universitatii nr. 2
Vernisajul expoziției “10 mots de la francophonie”, ora 18
Spectacol de teatru de improvizație, C.I.U.C., ora 19.30

L’Atelier, Str. Memorandumului nr. 9
Seară de caricaturi şi portrete susținută de organizația Artileria, ora 20‐23

MIERCURI 25 APRILIE

SHTO College Bar, Str. Memorandumului nr. 6
Atelier de origami, ora 19

Insomnia, Str. Universitatii nr. 2
CinéInsomnies, Memory Lane, ora 18.30

Q Caffee, Str. Petru Maiornr. 13
Muzică interbelică, romanțe, canțonete cu pianistul Crişan Valentin, ora 19‐22

JOI 26 APRILIE

Doamna T, Str. Napoca nr. 10
Seară de poezie franco‐română cu Letiția Ilea şi Fanny Chartes, ora 17

Lounge 30 Plus, Str. Avram Iancu nr. 29
Concert live cu trupa casei ‐ muzică franțuzească, ora 20

L’Atelier, Str. Memorandumului nr. 9
Concert Mara Bisziok & friends, ora 21

Uptown, Str. David Ferenc nr. 13
Seară de caricaturi cu “Na Haz”, ora 20

Enigma, Str. Iuliu Maniu nr. 12
Cafe Concert Saxofon, ora 19.30 – 22.30

VINERI 27 APRILIE

Lounge 30 Plus, Strada Avram Iancu nr. 29
Remember Edith Piaf, ora 22
Caricaturi cu “Na Haz”

L’Atelier, Str. Memorandumului nr. 9
Concert, ora 21:00

Q Caffee, Str. Petru Maior nr. 13
Prezenare de modă cu tema: La mode aujourd’hui, ora 19 şi 23

SÂMBĂTĂ 28 APRILIE

Uptown, Str. David Ferenc nr. 13
Expoziție de tatuaje, ora 19

Q Caffee, Str. Petru Maior, 13
Prezentare de modă cu tema: La mode aujourd’hui, ora 19 şi 23

DUMINICĂ 29 APRILIE

L’Atelier Café, Str. Memorandumului nr. 9
Înmânarea Premiului “Paşaportul Primăverii cafenelelor” ‐ ora 18
Seară de jocuri susținută de Centrul Mirakolix, ora 19‐23

Uptown, Str. David Ferenc nr. 13
Seară tematică muzicală ‐ Django Reinhardt

I accuse you and your historical circumstances…

for all my insufficiencies of intelligence, culture, intellectual life and genius.

If I had been French, I might have been a genius

(Eugène Ionesco, No)

.

Literatura română se bucură de un număr relativ redus de antologii traduse în alte limbi – majoritatea recent apărute, iar dintre acestea și mai puține sunt publicate la edituri de prestigiu internațional, care să le faciliteze răspândirea. Inițiativa renumitei edituri Trinity University Press de a include în colecția The Writer’s World, coordonată de poetul și criticul american Edward Hirsch, scriitorii români marchează, o dată în plus, ieșirea reprezentanților literaturii noastre din anonimatul cauzat de scrierea într-o limbă minoră. Volumele precedente din această serie includ scriitori chinezi, evrei, irlandezi, mexicani, polonezi, dar și pe cei americani din secolul al XIX-lea.

Antologia Romanian Writers on Writing (Scriitorii români despre scris), editată de Norman Manea în colaborare cu Sanda Cordoș, strânge între cele peste 300 de pagini 81 de poeți și prozatori români, din secolul al XIX-lea și până în prezent. Raluca Manea și Carla Baricz, asistenți editoriali, sunt responsabile de impecabila traducere a textelor în engleză. Antologia a apărut anul trecut în august, iar de curând – pe 22 și 23 martie, a fost lansată la New York, la Institutul Cultural Român și la Bard College. Evenimentul a fost menit să aducă în fața publicului de limbă engleză autori prezenți în antologie: Nina Cassian, Carmen Firan, Dan Lungu, Simona Popescu, Lucian Dan Teodorovici și Bogdan Suceavă.

Acest volum este un excelent exercițiu de promovare pertinentă a literaturii române peste hotare. Atât textele de escortă, semnate de cei doi editori, cât și notele biografice și textele de autor selectate sunt orientate înspre cititorul de limbă engleză, cel mai probabil străin de contextul românesc. În Prefață, Norman Manea enumeră constrângerile ce stau la baza antologiei (tematica scrisului, limitarea la literatura de expresie română, doar poezie și proză, problema traducerilor). Introducerea Sandei Cordoș, o concisă trecere prin toată istoria literaturii noastre, prezintă unui public străin resorturile scrisului românesc, accentuând diferența specifică, dar fără a rata genul proxim al literaturii europene. Motto-ul și teza de la care pleacă pledoaria Sandei Cordoș redau concis portretul scriitorului român: „I accuse you and your historical circumstances… for all my insufficiencies of intelligence, culture, intellectual life and genius. If I had been French, I might have been a genius.” (Eugène Ionesco, No)

Respectând formatul întregii colecții, antologia Romanian Writers on Writing cuprinde (fragmente de) proză sau poezie, eseu, pagini de jurnal sau scrisori, toate având ca ax vertebrant scrisul. Presiunea timpului istoric asupra scrisului este o constantă pe scena literară românească, aspect pe care textele alese îl relevă cu prisosință, începând cu Mihai Eminescu – cel care deschide portativul polifonic al literaturii române, și până la Lucian Dan Teodorovici și concluzia lui aforistică: „I am a writer. You are a reader. Together we did something wrong” (Character).

Romanian Writers on Writing e o antologie serioasă, elegantă, bine făcută și constituie un real prilej de promovare a culturii autohtone, grație coordonatorilor ei, Norman Manea și Sanda Cordoș, care au tratat cu toată seriozitatea rolul de ambasador al literaturii române. Cu toate acestea, o antologie similară, în limba română, nu ar fi inutilă.

Iulia Rădac

Volumul lui Andrei Pogorilowski, Cartuşe, este câştigătorul concursului de debut al editurii Cartea Românească, ediţia 2011. Romanul este în curs de publicare la editura amintită.

Andrei Pogorilowski s-a născut pe 26 februarie 1968, la Bucureşti. A scris patru cărţi de teorie a timpului muzical şi a publicat două: Energii ale timpului muzical (1994) şi The music of the Temporalists (2011). A publicat de-a lungul timpului câteva zeci de articole despre muzică în Adevărul literar şi artistic, Litere, Arte & Idei, Dilema, Idei în dialog etc.

Fragment:

Vlad-Ninel apăruse în viaţa soţilor Hârtopanu cu puţin înainte ca Pantelimon să împlinească cincizeci de ani şi, în primele luni, cea mai mare problemă a cuplului fusese dacă era bine să continue să vorbească nu numai între ei, ci şi cu nou-născutul, exclusiv în limba rusă – ori să ţină departe mormolocul cu ochi albaştri de trecutul lor sovietic. În cazul din urmă, riscau să producă un copil cu grave probleme de integrare pentru că, deşi stabilită de aproape douăzeci de ani în România, Irina avea în continuare doar un paşaport sovietic cu care să se legitimeze şi refuzase să înveţe limba ţării de adopţie dincolo de necesarul minimei supravieţuiri sociale. Până şi slujba ei, de corespondent TASS, se afla, practic, în imperiul de la răsărit. Cu cine va comunica micuţul Vladimir în limba română până când va ajunge destul de mare ca să poată fi dat la grădiniţă? Cu tatăl plecat de acasă câte şaisprezece ore pe zi? Cu mama ocupată la agenţia de presă?

– Sau poate va învăţa limba lui Mateevici de la Mărioara, fata din casă?

Mama naturală se mărginise să-l alăpteze pe Volodea în primele şase luni de viaţă ale acestuia, iar mai târziu să îl întrebe, cam aceleaşi două lucruri: „Ai mâncat?“ şi „Azi ai lecţie?“. În rest – îmbrăţişări ocazionale, exclamaţii fără patrie şi multă absenţă, în special în anii adolescenţei băiatului, când mama lui îi trimitea câte o carte poştală de două-trei ori pe an, din oraşe diferite, dar marcate cu acelaşi timbru de cincizeci şi cinci de copeici, reprezentând nişte biatlonişti de la Spartakiada de iarnă din 1982. Pe verso, o mână evident neobişnuită cu alfabetul latin, transmitea urări scurte şi îndemnul interogativ „Tata a luat doctorie pentru diabet?“.

Primele amintiri ale lui Vlad sunt legate de apariţia ciclică a unor navete şi cutii pline cu băuturi sub masa din bucătărie. Le aducea tatăl său de la slujbă, ajutat de un şofer care se făcea remarcat prin faptul că părea în permanenţă extraordinar de serios şi extraordinar de speriat, iar starea aceasta i se putea citi în mişcarea de suveică a privirii, care părea că ricoşează de la un perete lateral la celălalt, cu o mică tresărire în momentul în care se abătea asupra persoanei asupra căreia, de fapt, trebuia să se aţintească. Cutiile nu dispăreau decât după una dintre petrecerile acelea în care oamenii vorbeau mai mult ruseşte şi la care Vlad nu avea voie sub niciun chip să participe. Din fosta cămăruţă a Mărioarei sau, iarna, de sub mormanul de haine, băiatul auzea balalăici, coruri şi recitări declamative, toate înregistrate pe disc într-un studio în care, în mintea lui Vlad, se preparau în acelaşi timp zeci de tigăi cu cartofi prăjiţi, într-atât de zgâriate erau plăcile marca Melodiya cu care mama lui îşi distra oaspeţii.

Apoi, de cum a început prima vacanţă de vară, s-au pornit „lecţiile“. Mai întâi pian şi engleză. Apoi franceză şi solfegiu. Germană şi armonie. Italiană şi citire de partituri. Spaniolă şi contrapunct. Portugheză şi forme muzicale. Limbile străine fuseseră impuse de domnul Hârtopanu, care stăpânea şi el destule. Muzica – şi nu neapărat pianul – era opţiunea Irinei, care mai târziu a preluat sarcina predării istoriei muzicii cumpărând săptămânal două-trei discuri de la magazinul „Muzica” de pe Calea Victoriei şi lăsându-i-le lui Vlad pe pick-up-ul Korvet din camera lui. Nimic mai mult. „Lecţiile“ îi ocupau copilului câte două-trei ore în fiecare zi. Era luat de la şcoală de Mărioara, i se dădea prânzul, apoi era dus la câte unul dintre nenumăraţii profesori particulari, unde rămânea pentru un interval de timp care nu se mai socotea în ore şi minute, ci în „şedinţe“. La germană, de exemplu, şedinţele erau duble şi din această cauză, iarna, se terminau după apusul soarelui. Cea mai fericită, în tot acest timp, era Mărioara, care avea un talent înnăscut să îşi găsească în cartierele profesorilor câte un fochist, magazioner sau gestionar cu care lega prietenii amoroase şi de la care primea pe sub tejghea trufandale şi alte produse dezirabile ale comerţului socialist. Ajuns acasă, Vlad abia apuca să îşi facă lecţiile pentru şcoală – care în ochii părinţilor nu contau mai deloc. Urma ora de culcare, întotdeauna precedată de ascultarea unei jumătăţi de disc sau citirea câtorva pagini de literatură, în limba străină învăţată cu un an mai devreme. Nici măcar duminicile nu fuseseră în totalitate ale jocului şi copilăriei. Până în momentul în care mama Irina a decis că Volodea al ei, într-adevăr, are talent şi că merită să i se cumpere un pian, copilul fusese dus în fiecare duminică dimineaţă la liceul de muzică de pe strada Lemnea, unde era lăsat să repete câte trei-patru ore invenţiuni de Bach, studii uşoare de Czerny şi sonatine vieneze. Între timp, într-o cămăruţă cu zăvor, Mărioara era tratată de portarul şcolii cu ţigări superlong Cişmigiu şi cu lichior Majestic, specialitate. Merita această atenţie şi pentru că lucra la domnul Hârtopanu, pe care portarul îl cunoscuse încă de pe vremea când tatăl micuţului pianist era şef la…

Din pricina acestui regim de viaţă, amintirile cele mai dulci din copilăria lui Vlad aveau să fie pentru totdeauna legate de satul Mărioarei din podişul Târnavelor, acolo unde nu existau „lecţii“, ci doar copiii din vecini şi infinita plăcere a cititului pe o păturică întinsă sub imensul păr din fundul curţii, în vecinătatea unui vechi cimitir săsesc, năpădit de buruieni. Acolo avusese timp Vlad, câte două luni pe an, să parcurgă cărţile copilăriei şi, mai târziu, literatura românească interbelică de finitudinea căreia avea să se simtă, de la o vârstă încolo, frustrat.

Două mari evenimente aveau să-i marcheze lui Vlad intrarea în viaţă. Mai întâi, în toamna anului 1982, plecarea intempestivă a mamei la Moscova, unde trebuia să participe ca ziarist la funeraliile lui Brejnev şi de unde nu avea să se mai întoarcă, ci doar să transmită, în următoarele două decenii şi jumătate, semnalul că este în viaţă, prin acele cărţi poştale laconice, adresate întotdeauna fiului şi în care nu se regăsea nicio adresă de expediţie în afara ştampilelor năclăite, în care uneori Pantelimon Hârtopanu reuşea să descifreze numele câte unei aşezări sovietice mai importante.

Peste numai patru ani, în ziua în care Vlad ajungea la majorat, tatăl său i-a făcut cadou o plimbare cu barca pe lacul Herăstrău. Rugat de cu zi să nu îşi facă niciun plan aniversar, liceanul a petrecut o noapte albă imaginându-şi că în sfârşit va afla cine îi sunt părinţii şi dacă era adevărat ceea ce bănuia el – şi anume că era de fapt un copil adoptat. Poate chiar din Rusia.

În acea după-amiază de joi, Vlad a primit o sută de lei şi a fost rugat să închirieze o barcă pe care să o tragă la mal în dreptul Aleii Trandafirilor, unde să aştepte o jumătate de oră – iar dacă timpul se va fi scurs fără ca tatăl lui să apară, să ducă barca înapoi la debarcader şi să se distreze cu restul banilor.

– La mulţi ani!

Până la urmă, bătrânul fusese cel care aşteptase pe mal sosirea fiului care habar nu avea să vâslească şi de aceea parcursese cei două sute de metri care despărţeau debarcaderul de punctul de întâlnire în mai bine de o jumătate de oră. Camuflat într-un vechi loden din piele şi ascuns îndărătul unor ochelari de soare cu ramă de baga, domnul Hârtopanu arăta ca în filmele sovietice cu enkavedişti şi „bandiţi“ de farmecul cărora fiul lui nu avea să se bucure niciodată. Lui Vlad, situaţia i se părea comică, mai cu seamă că tatăl lui, proaspăt pensionat, i se păruse dintotdeauna o epitomă a sobrietăţii. Pesemne că timpul liber, devenit dintr-o dată sufocant şi boala care îl rodea tăcută smintiseră cumva aparenţa de odinioară a bătrânului. Comedia a continuat pe lac, acolo unde domnul Hârtopanu şi-a ridicat gulerul lodenului, apoi lavaliera de mătase de la gât, pe care şi-a pus-o peste gură ca să poată rosti, numai pentru urechile fiului, următoarele cuvinte:

– When I kick the bucket, check out the old wooden speakers! Happy birthday, Vladimir!

Apoi, devenind brusc un alt om, şi încă unul de existenţa căruia sărbătoritul nu avusese vreodată habar, fostul comisar a scos din buzunarul interior al lodenului o sticlă de Stolicinaia, pe care a desfăcut-o dintr-o mişcare şi din care a băut vârtos, oferindu-i-o apoi şi fiului care, deşi moştenise gena băutului, nu suporta de niciun fel gustul şi mai ales mirosul „eu sunt Inodor“ al vodcii. Peste o jumătate de oră, cuplurile de îndrăgostiţi care profitau de primele zile însorite ale acelui an ca să se sărute sub pletele sălciilor de pe malul lacului, fură întrerupte din tandrele lor îmbrăţişări de spectacolul unei bărcuţe mânate de un domn în vârstă, îmbrăcat într-o cămaşă albă cu mâneci scurte şi cu gulerul descheiat, care vâslea ritmic şi, după fiecare opintire, răcnea, stârnind păsările din fostul parc de cultură şi odihnă I. V. Stalin, aceeaşi triplă interjecţie:

– URRRÁ! URRRÁ! URRRÁ!

În următorul an şi jumătate, Pantelimon Hâtopanu s-a ocupat temeinic cu grăbirea propriei morţi, refuzând prelungirea tratamentului cu insulină după primele semne de orbire şi continuând să bea, tăcut şi singur, după căderea nopţii, în timp ce vâna pe grila uriaşului aparat de radio Akkord frecvenţele mai puţin bruiate ale Europei Libere. Cu puţine luni înainte să moară, l-a rugat pe Vlad să îi găsească în bibliotecă volumul 45 din operele complete ale lui Lenin:

– De la el celălalt nume al tău este Ninel… Ar trebui să conţină textul „Despre cooperaţie“…

Acolo se afla ascuns încărcătorul pistolului rusesc din sobă, iar faptul că dintr-o parte se putea observa arcul acestuia şi singurul cartuş îi dădu lui Vlad frisoane, gândindu-se că tatăl lui, ajuns la mila propriilor neputinţe, avea de gând să îşi pună capăt zilelor stropind cu creieri sângerii tăblia plină de jeg a patului. După ce a indicat şi cahla îndărătul căreia se afla pistolul, l-a făcut pe Vlad să-i promită că va arunca cât mai repede cele două obiecte pe fundul Lacului Morii, de pe maluri opuse.

Andrei Codrescu – The Poetry Lesson, Princeton University Press, 2010.

EPITÁF, epitafuri, s. n. 1. Inscripţie funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentinţă morală; p. ext. placă cu o inscripţie funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane.

*

Ideea de epitaf abordată, confruntată sau întâlnită accidental pe stradă, în orice context, duce inevitabil  gândul către staţia morbidului, doliului, fricii aferente unei absenţe prelungite, un domeniu patronat de mâna mai mult sau mai puţin schelet unui călău profesionist hiper-eficient. Folosit de Codrescu, epitaful nu este nicidecum motiv de jale, ci un exerciţiu de scriere, un exerciţiu de imaginţie prin care poetul în devenire îşi poate studia reflexia de pe coala de hârtie şi ultimele cuvinte lăsate în urmă, care confirmă o viaţă trăită pe înalte culmi.

Asemeni lucrărilor/studiilor ilustrate din Oesteographia lui W. Cheselden, în care structurile interne, osoase ale vietăţilor vertebrate sunt scrupulos analizate, în noul său roman (?) The Poetry Lesson (pe a cărui copertă tronează un schelet pios din seriile  Cheselden), Andrei Codrescu  îşi asumă sarcina de-a explica motorul actului poetic, filtrul prin care vede lumea, o inspiră, şi-o asumă sau îi dă formă proprie. În doar 118 pagini, prezintă mai mult sau mai puţin ficţional primul său curs de introducere în poezie, din ultimul an de predare. Naratorul-profesor aruncă peste capetele studenţilor săi un nor numit POEZIE, din care ei se pricopsesc, ca merele/perele/cireşele vara, cu un singur fruct, un singur Ghost Companion. Acesta ar putea să le fie, în cuvintele poetului Ted Berrigan, din volumul de faţă: a little man at the back of your head, o variantă spirituală, un înger depravat cu chef de zbierat catrene în ritm iambic, exact atunci când se aşteaptă mai puţin. Sau poate fi vorba, pur şi simplu, de o legătură intimă cu un poet viu sau nu, care odată cunoscut prin lectură, devine un loc mental populat de un Whitman, sau Burroughs sau Kerouac (tânărul Kerouac din zilele sale de Mexico City Blues, nu cel bătrân, alcoolic şi închis în sine), unde răspunsurile prind formă cu rimă sau fără. Fiecare student primeşte unul, doar unul dintre poeţi, pentru că nu te poţi aştepta ca doi poeţi să-şi cedeze, în acelaşi corp, teritoriul unui altuia sau să aibă păreri similare atunci când apar diferite întrebări.

„Camaradul fantomatic” este doar una dintre uneltele pe care poetul pedagog artizan le pune în faţa discipolilor, unelte care au rolul de crea confuzie, curiozitate şi ridicări constante de sprâncene şi umeri. Uneltele poeziei, folosite cum trebuie, antrenează spiritul şi brusc,  senzaţiile şi gândurile prind formă de vers şi se lipesc mai tare de foaie, fie ea de hârtie sau de pixeli.  Lista mai include: un carneţel învelit în piele de capră destinat exclusiv catalogării detaliate de experienţe oneironautice, „beatnickul salariat tipic de fin-de- siècle”, cu intenţia iniţierii novicilor în ezoterismul vecin poeticului,  le indică studenţilor o listă mai corectă politic, lipsită de adjuvanţi psihedelici: un stilou Mont Blanc (puncte bonus dacă a aparţinut cândva lui Mme Blavatasky), o monedă chinezească, frecventarea locurilor unde pot fi auzite uşor conversaţii, articole de spionaj, susceptibilitate la hipnoză, coli, maldăre de coli de hârtie făcute domestic, iar ultima de pe listă (dar nicidecum cea din urmă), un abonament de televiziune prin cablu.

Drogurile şi întregul câmp lexical arhetipului de scriitor depravat sunt abordate de Codrescu notând absenţa oricărei revelaţii în rândul tinerilor de azi după o experienţă psihotropă, sau cel puţin lipsa unei experienţe exprimate artistic. Tineretul drogat de azi devine la fel de „înălţat şi gol ca icoanele bizantine”. Momentul ales îl reprezintă alipirea sau alăturarea lui William Burroughs unui student prezent la curs, Burroughs care incită curiozitate atât prin opera sa, cât şi prin „expertiza”  în domeniul opiatelor şi psihotropelor. Motivaţia este parţial explicată printr-un singur enunţ, prin intermediul căruia, Burroughs, folosit ca model pentru poetul narcoman, capătă imaginea unui fel de martir: „Poate că (Burroughs) s-a folosit de droguri ca să îi scutească pe cititorii săi de tentative.”

The Poetry Lesson este, în mare, ceea ce-şi propune profesorul excentric în faţa auditoriului său: 3 ore de Introducere în poezie, o scurtă şi condensată incursiune în lumea poeţilor, a poeziei, a căilor variate prin care poeţii ajung în circumstanţe extraordinare. Lectura cărţii durează 3 ore, în care eu, asemenea studenţilor din sala de curs, m-am trezit în aceeaşi încăpere mâzgălind figuri geometrice şi spirale pe lângă nume de poeţi şi evenimente pe care profesorul le repeta şi pe care eu urma, mai târziu, să le caut pe net. Chiar asta e şi problema cărţuliei de faţă, îmi permite prezenţa doar la primul curs, restul fiindu-mi negate. Mă simt ca un bucătar care vede întreg procesul de coacere al unei prăjituri, doar ca să deschidă uşiţa cuptorului şi să constate că nu e nimic acolo.  Structura în sine a cărţii este relativ neconvenţională, în sensul că nu se hotărăşte exact ce vrea să fie, aşa cum Codrescu însuşi mărturiseşte: „Acesta nu este un roman, dar nici nu este poezie, pentru că, dacă ar fi, aş lua-o la dreapta fără nici un fel de rezerve, recunosc. Nu, povestea aceasta nu este un roman sau poezie, şi nici eseu sau memorii, deşi imită aspecte din ambele. Ce se întâmplă la o astfel de răscruce este necunoscut pentru că astfel de intersecţii se petrec în afara postmodernismului auto-conştient.”

Probabil una dintre cele mai pertinente şi fenomenale afirmaţii răsare în carte în momentul în care sala de curs este vizitată de o felină plictisită, (probabil) cu afinitate spre poezie, care vrea doar să se tolănească subtil pe biroul cadrului didactic. Pisica este botezată rapid Sappho şi devine mascota cursului. Apariţia acesteia, în schimb, permite scurte divagaţii în jurul pisicilor, dar şi unul dintre cele mai convingătoare argumente pentru a studia poezia, prin corelaţie cu pisicescul: „Auto-luciditatea e un lucru frumos dacă sinele e conştient de frumuseţea proprie. Are nevoie un sine atât de frumos să fie conştient de sine? În privinţa asta pisicile ne fac pe toţi. Nu numai că nu se preocupă cu esteticul, nici măcar nu pun la îndoială miracolul de a şti cum să pozeze. Ceva în corpurile lor sinuoase ştie că sunt privite şi trebuie să arate cel mai bine. Acel ceva va trebui să îl învăţăm la acest curs.”

Cartea merită citită atât pentru lecţia de poezie dată, cât şi pentru inserţiile auto-biografice care variază de la întâlniri cu dictatori-poeţi, cum e cazul lui Aimé Césaire, momente zen cu Ferlinghetti, fuga de un amic înarmat cu o bâtă de baseball din scena poetică din Lower East Side, reprize de relaxări în jacuzzi pe lângă vulcani activi, sesiuni jam de House of the Rising Sun prin Praga, până la întâlnirea cu Andrei Voznesenski, a cărui geantă zornăie fericită cu cheile porţilor din mai multe oraşe americane. Repet, cartea merită citită chiar dacă antrenează creierul şi îl lasă în stare de suspensie după, sau instigă la căutări tangenţiale de poeţi, poeme şi curente literare, pentru a simţi mai bine pulsul venei în care e scrisă cartea.

Pe măsură ce vechii poeţi sunt împărţiţi viitorilor poeţi, Codrescu îşi permite, vizite de ordin mental, reverii şi episoade semi-nostalgice, povestite de un om aflat la capătul vieţii sale academice, care şi-a trăit şi continuă să îşi trăiască poezia – tonul acestor amintiri nu e trist sau melancolic, ci plin de haz şi ironie. Probabil asta denotă vârsta naratorului, un trecut care devine tot mai luminos şi clar pe măsură ce anii îşi văd de mersul lor, linia părului bate tot mai în retragere, melanina se face nevăzută şi tranşeele se adâncesc tot mai tare pe chipul plin de viaţă al unui om care şi-a asumat tot ce a întâlnit şi (din nou) a reformulat totul pe hârtie, pe teancuri de coli mentale şi fizice compuse din neuroni antrenaţi, care, prin circuitul lor, parcurg prin sinapse poeticul-poezia-poetul din Andrei Codrescu.

Dumitru Vlad

* Traducerea fragmentelor din limba engleză aparține autorului acestui articol.

Beletelt kis időbe, míg rájöttem, hogy Rilke rövidprózáiban nem a narratív szálat, hanem a felvillanó képek egymáshoz való viszonyát érdemes nyomon követni. Nyilván a történet valamelyest konzekvens narratívaként is olvasható, fontosabb ennél ugyanakkor bizonyos textusok látványelemként való egymásra olvasása, annak nyomon követése, ahogyan átvibrálnak egymásba a vizuálisan nagyon szépen kivitelezett képek, mind látványként, mind pedig zenei ritmusként. Egyetlen szöveget választottam ki, mely Rónay György zseniális fordítása nyomán vált olvashatóvá számomra, címe: Rilke Kristóf kornétás szerelmének és halálának legendája. Azt kell javasolnom, ha valaki kimondottan a történetre lenne kíváncsi, olvassa el, mert epikusan előadni képtelenség. Keretként azonban az alábbi jelenetről annyi elmondható, hogy valamiféle tivornya látleletei, egy kastélyhoz érkező sereg ül pazar vacsorát, majd szobára vonulnak a nőkkel, az éjszakát pedig egy katonai rajtaütés töri meg:

„Az előcsarnokban, egy székre vetve, a langenaui dolmánya, vállszíja, köpenye. Kesztyűje odalenn hever a padlón. Nekitámasztva az ablakkeresztnek, zászlója mereven áll. Fekete, karcsú. Odakünn a vihar vágtat az égen, darabokra szabdalja az éjt: fehérre, feketére. Mint hosszú villám, villan a hold el, s nyugtalanul árnyat vet, bár meg sem rezzen, a zászló. Álmodik.”¹

„Izzó folyosókon lihegve vágtat, ajtókon át, melyek lángban állnak, lépcsőkön, melyeken testébe láng kap, s kirohan az égő házból. Karjában, mint egy ájult fehér nő, ott van, ott van a zászló. Lóra lel odalenn; s mint sikoly csap égig: Előre! Előre! Már elhagyta övéit, és eszmél kezében zászlaja, látni, és sose volt még ilyen királyi; ott leng büszkén, messze előre, s ők ráismernek a sisaktalan hősre, és fölismerik a zászlót…”²

„A langenaui ott van, bent az ellenség sűrűjében, egyetlen-egyedül. Körötte néptelen kört tágított a félelem, s ő bátran áll középütt, lassan hamvadó zászlaja alatt. Körülnéz, lassan, szinte tűnődve. Amit lát: sűrű tarkaság, idegenség. Kertek – gondolja s mosolyog. Ám ekkor érzi: mohó szemek őrzik, és rájuk ismer és tudja: pogány eb ez itt mind – s közéjük rúgtat. De most, hogy összecsap utána a hullám: kert virul ismét, s a tizenhat szablya, fejére lecsapva: megannyi sugár ragyog – ünnep! Szökőkútcsobogás kacagása.”³

A három szöveghelyet megpróbáltam abban a sorrendben és úgy tagolni, ahogy a szöveg eredeti képe kívánja. Azt hiszem, talán már ennyiből is látni, hogy valamiféle eposzi konstrukcióról van szó, valószínűleg mindannyian érezzük az egyébként lapszéltől lapszélig írt szöveg időmértékes lüktetését.

E fragmentáltság, a szcenaritás ugyanakkor egyéb célok szolgálatába is szegődhet. Ugyanis mindhárom szcéna egy-egy igen másfajta látványregisztert hoz létre. Ez akkor látszik talán a legjobban, ha valamely megjelenő elem kontextusaiként értelmezzük őket. Érdekes például arra figyelni, hogyan hozzák működésbe egyenként a zászló képét. Az első idézetben nyilván egyfajta erotikus regiszterbe játszik bele, melyben ilyetén fallikus szimbólummá válik. Mint erotikus környezetben megjelenő képelem referenciát képez maga mögé, az emberi testet, egy biológiai, anyagi valóságot.

Talán a második passzus a legproblémásabb. Az ugyanis szimultán módon két regiszterben mozog. Egy heroikus látványregiszterben, melynek koordinátáit a ló, a csatakiáltások, a „királyi” jelző – tehát a háborújelenet kellékei jelölik ki, s melyben a zászló egy eszme, a bajtársi összetartozás képi kivetülése. Ugyanakkor valamelyest átszüremlik e kontextusba a korábbi látvány, az erotikus képélmény, és kölcsönhatásba jönnek valójában nagyon eltérő képelemek, ami – talán mondanom sem kell – kikezdi a helyzet heroizmusát, lépésről lépésre lebontja azt. Az ügyben, hogy úgy mondjam, Rilke is sáros, elég a következő sorra figyelni, onnan bízzuk magunk nyugodtan a fantáziánkra: „Karjában, mint egy ájult fehér nő, ott van, ott van a zászló.”

A harmadik látványregiszter bizonyos értelemben ez előbbi megfordítása: amint a lándzsák belemélyednek az ugrató kornétásba, egy pillanatra ő maga válik zászlóvá – mindenestül: lovastól, a saját testével. A pillanat képszerű, rájátszik – egyébként nagyon okosan, mert nem egyértelműen – a szökőkút kínálkozó látványa is, mely úgy lövelli magasba a vízsugarat, hogy mi folytonosnak és állandónak látjuk azt – akár egy zászlórudat. A zászló képe elemeire bomlik.

E harmadik regiszter nagy invenciója ugyanakkor a szerkezet már korábban említett kifordítása. Olyan elvont képeket sorakoztat fel, mint az ünnep, a gyávaság, a pogányság, a ragyogás, miközben a zászló képe referenciát cserél: egy szablyákkal felnyalábolt testet látunk a magasba emelkedni.

Az a benyomásom, hogy Rilke igen rafinált látványtervekkel vezeti figyelmünk, ilyetén újraolvasva prózáit, talán minden korábbinál intenzívebb olvasásélményhez juthatunk.

Serestély Zalán

.

Cel mai recent volum al lui Dan Coman, Parohia, este în curs de apariţie la editura Cartea Românească. Iată câteva fragmente din această carte.

Mai întîi apărea la gard un bărbat. Striga peste poartă chemîndu-l pe tata.

Unii plîngeau şi se văicăreau luîndu-şi obrajii în palme, alţii aşteptau liniştiţi. Tata ieşea în curte şi asculta fără să scoată o vorbă, cu ochii în pămînt, făcînd şănţuleţe cu vîrful pantofului.

Dumnezeu să-l ierte, o auzeam pe mama ridicînd vocea din verandă, strecurîndu-şi scurt capul pe uşă sau ridicîndu-se de la plivitul din grădină, roşie la faţă şi abia respirînd. Dumnezeu să-l ierte, striga, ştiind că tata nu va zice nimic, deşi ea, ea cu gura ei i-a spus de atîtea ori să nu mai stea aşa, ca mutul, cînd vin oameni la poartă.

N-apucau să mă cheme. Încă de cînd îi auzeam povestind, ştiam c-avem mort. Săream din verandă în curte şi o luam la goană înspre biserică.

Îmi plăcea tare mult să aduc steagul.

Imediat ce-l luam de pe cele două piroane înfipte în peretele din spate al bisericii, îl desfăceam şi-l învîrteam de cîteva ori în aer, strigînd. Îl ţineam cu amîndouă mîinile, ridicat deasupra capului tot drumul. Fugeam cît mă ţineau puterile, să aud pînza pocnind şi să simt băţul vibrîndu-mi uşor în mîini. Mă opream şi-l puneam la pămînt doar cînd făceam salturile de siguranţă, trîntindu-mă pe burtă în spatele vreunui mormînt sau în buruienile de la marginea drumului, pîndind. Cînd drumul era sigur, o luam la goană din nou, cu steagul în vînt. Simţeam pielea de găină cum face grămăjoare mici pe pielea mea cînd, ajuns la poartă, rulam din nou pînza neagră a steagului şi, aplecînd puţin capul, i-o întindeam omului.

Tata nu zicea nimic, adîncea doar unul dintre şănţuleţele.

Bine, părinte, zicea bărbatul, punîndu-şi steagul pe umăr. Bine, atunci miercuri la unu.

Oboseam, dar nu mă puteam da bătut. Îmi luam puşca de lemn de sub scări şi mă piteam după gard. Dacă drumul era liber fugeam înspre clopotniţă. Lăsam puşca sprijinită de uşă, îmi scuipam bărbăteşte în mîini şi, trăgînd cu putere de cureaua de piele, zdrăngăneam minute în şir clopotul ca să dau de ştire c-avem mort în sat.

***

În spatele casei era un cîmp. Seara ieşeam aici să fumez.

Mai întîi îmi duceam mîinile la gură şi făceam ca o cucuvea. Apoi mergeam repede-repede de-a lungul gardului. Dincolo de gard o aşteptam.

Ninia se oprea şi ridica băţul în aer. Animalele de care avea grijă făceau imediat o grămăjoară dinaintea ei. Cît dura grămăjoara, mîncam împreună din feliile ei de pîine cu dulceaţă.

Dacă mişcam mai aproape unul de celălalt, pămîntul uscat făcea sub noi ca un şoarece.

Aducea ţigări fără filtru furate din buzunarul maică-sii. Ne ghemuiam în iarbă şi stăteam aşa ceasuri întregi. Ninia tuşea aproape după fiecare fum. Umezea foarte tare capătul din care trăgea.

Cînd nu tuşea, pîndea ca nu cumva să ne sperie iar femeia aia înaltă.

Într-o vreme se auzea mama.

Ninia ridica imediat băţul şi dispărea printre animale.

O luam şi eu înapoi, repede, pe lîngă gard. Întorceam capul de fiecare dată cînd fluiera scurt pentru a-şi aranja grămăjoara.

***

Iarna ieşeam singur pe cîmp şi rostogoleam zăpada.

Dădeam uneori din întîmplare peste unul dintre animalele ei.

Mă aplecam îndelung deasupra lui.

***

Îi plăcea să stea în poartă.

Apăra excelent.

Mă întorceam de la şcoală, mă schimbam şi, dacă nu mă întreba nimeni nimic, o tăiam pe cîmp. Făceam ca o cucuvea şi Ninia apărea imediat, cu animalele ei împărţite în grămăjoare egale, înaintînd fără nici un zgomot.

Îmi aprindea ţigara şi mi-o întindea. N-aveam vreme de pierdut:

înfigeam două beţe în iarba uscată şi scoteam de sub tricou mănuşile de cauciuc lungi pînă la cot pe care le folosea mama cînd spăla hainele la rîu. Şi le punea cu multă îndemînare, apoi se aşeza la mijlocul distanţei dintre beţe, aplecîndu-se şi legănîndu-se uşor.

Nu renunţa la ţigara din colţul gurii, năframa şi-o strîngea la spate, cizmele de cauciuc plescăiau cînd se mişca.

Număram şapte paşi de la beţe înspre casa ei. Făceam un semn cu călcîiul, apoi îmi aranjam cu grijă mingea.

O minge grea, de gumă, ovală şi plină de petice.

Şutam cît de tare puteam, fără nici o reţinere.

Sărea şi dacă n-avea nici o şansă. Se arunca după fiecare minge, plonja de-i săreau cizmele din picioare. Apăra şi desculţă, n-o aşteptam să se încalţe, recuperam mingea şi trăgeam iar, imediat.

Cînd nu apăra ea, trăgeam eu pe lîngă.

Însă şase din zece tot marcam.

Care şase?

Cel puţin, dacă nu mai multe, îi răspundeam. Animalele ei stăteau în spatele porţii, nemişcate, fără să-şi părăsească grămăjoarele.

Dacă trăgeam mai sus, ea zicea că e peste.

Nu avea cum să fie peste, mă enervam, a fost chiar sub bară, la vinclu.

Peste, zicea ea rîzînd.

La păianjen, strigam. Jur pe roşu c-a fost sub bară, uite, chiar aici, spuneam apropiindu-mă cu viteză de beţe şi ridicîndu-mă pe vîrfuri, arătînd cu degetul colţul nevăzut.

Rîdea.

Habar n-ai, a fost chiar la vinclu, mă înfuriam tot mai tare.

Peste, clar, rîdea ea.

Îmi luam mingea şi, strîngînd-o hotărît în braţe, o luam în viteză spre casă. Nici măcar nu-mi întorceam capul. Habar n-ai, dar habar n-ai de fotbal!

Habar n-are, scrîşneam printre dinţi aproape plîngînd de ciudă,

în viaţa mea nu mă mai joc cu ea.

***

Mama ieşea tot mai des pe cîmp.

Pusese acolo fel de fel de sperietori pentru animalele Niniei. Unele zdrăngăneau, altele se mişcau doar încolo şi-ncoace în bătaia vîntului, scîrţîind.

Cîteodată căra o oală de tablă în care lovea cu lingura de metal.

Huşi! Ha! Hîşi!, striga.

Dădea din picioare pînă ce praful se ridica din iarbă şi se legăna la nivelul genunchilor.

Cîteodată îl aducea şi pe tata.

Tata îşi punea patrafirul şi scutura cădelniţa în toate părţile, lăsînd în urmă un fir subţire de fum mirosind a tămîie.

Apăream şi eu, să văd ce se întîmplă. Luam sfoara şi-l trăgeam acolo pe frate-meu, ademenindu-l cu măcriş.

Hîşi! Ha! Huşi!, făcea mama pînă obosea. Animalele Niniei nu se zăreau nicăieri.

Ne întorceam toţi patru, în şir indian.

Frate-meu în frunte, la volan, învîrtind aerul cu amîndouă mîinile pînă ce se termina gardul.

***

Erau zile cînd animalele ei nu miroseau deloc.

Degeaba alergam încolo şi-ncoace cu mingea prin iarbă.

Degeaba-i vorbeam de foarte aproape şi numai în şoaptă despre femeia înaltă.

Degeaba ridicam pentru ea praful pînă la genunchi,

Ninia nu zicea nimic.

Stătea nemişcată în mijlocul animalelor, fără să scoată o vorbă, cu năframa legată la spate. Doar ţigara i se legăna în răstimpuri la colţul buzelor.

Tare aş mai fi fumat şi eu una.

Îmi puneam mingea sub braţ şi o luam îmbufnat de-a lungul gardului, înspre casă. Din cînd în cînd, fără să mă opresc, întorceam capul. Stătea tot aşa, nemişcată, cu privirea pierdută-n gol, trecîndu-şi îndelung degetele peste chiştocul stins ca peste blana unei pisici.

***

Turtă de mălai şi miere, asta însemna nuntă în curînd. Pe vremea mea, zicea mama, erau nunţi cu duiumul, nu ca acum. Mai ales toamna, nu trecea săptămînă lăsată de la Dumnezeu fără să fie cununie în sat.

Într-adevăr: acum veneau mult mai rar.

Apăreau de obicei seara, după ce-şi terminau treburile pe cîmp. Se opreau la gard şi o vreme rămîneau aşa, tăcuţi, umblînd încoace şi-ncolo, aruncînd priviri scurte prin curte, poate-poate o apărea preotul, atunci n-ar mai fi trebuit să-l strige. Îi vedeam din verandă, în vreme ce curăţam cartofi. Tata s-ar fi dus, îşi pregătise deja cartea aia groasă, îşi luase patrafirul peste reverendă, dar mama nu-l lăsa. Aşteaptă, zicea nervoasă, aşteaptă să te strige, nu pot să rămînă o veşnicie aşa, ca muţii, la casa popii.

După o vreme strigau.

Îl strigau pe tata, dar mult mai reţinut decît cei care veneau pentru morţi. Fata întindea peste gard farfuria cu turte de mălai şi paharul cu miere acoperit cu o batistă albă. Tata ni le aducea în verandă şi, cît mîncam noi, rupînd bucăţi de turtă şi trecîndu-le prin miere, ieşea în drum şi le punea mirilor patrafirul pe cap, deschizînd cartea şi citind. Tinerii îngenuncheau unul lîngă altul.

Iar a uitat taică-tău portiţa deschisă, du-te şi-nchide-o imediat, mă împingea mama afară – şi eu săream scările şi o luam la fugă prin curte, auzind, pînă trînteam poarta, suficient de mult vocea aia a lui de biserică încît să mi se facă ruşine.

***