Cosmin Cârciova – “Voia”, roman, colecţia Opera Prima, Casa de editură Max Blecher, 2011.

De la mama am moștenit, printre altele, părul și ochii. De la tata am moștenit, printre altele, pasiunea pentru SF. Aș putea spune că Philip K. Dick, Frank Herbert, A.E. Van Voght și Isaac Asimov au fost frații mei Grimm, ceea ce a dus, poate paradoxal, la o atitudine foarte deschisă, fără prea mari pretenții față de acest tip de literatură, întrucât familiarizându-mă cu ea la o vârsta la care renumitul fenomen ”suspension of disbelief” este extrem de ușor de atins, am reușit să păstrez o anumită mirare copilărească legată de temele și mijloacele recurente în romanele SF. Din acest punct de vedere, romanul lui Cosmin Cârciova m-a surprins încă de la primele pagini.

Pe majoritatea marilor autori de SF îi percep în primul rând ca mari povestitori, în sensul în care îl percep și pe Wilhelm Hauff, autorul povestirilor din colecția Hanul din Spessart – autori capabili să istorisească în așa fel încât cele mai gogonate scenarii și fabulații să pară complet verosimile  și simplu de acceptat.  Cred că SF-ul bun ține de o anumită sinceritate a demersului, un soi de fascinație față de povestea spusă pe care o au în comun atât scriitorii cât și cititorii. Și cred că tocmai din cauza perspectivei acesteia mi-a fost atât de greu să mă împac cu Voia, cel puțin la început.

Cosmin Cârciova scrie cu o detașare remarcabilă, nu doar față de povestea spusă, cât și față de însuși actul de a scrie. Acest roman este atât de plin de rame și de meta-nivele de lectură încât acea conexiune empatică față de personaje și față de universul prezentat, care ar fi calea cea mai simplă de a menține interesul unui cititor este, după părerea mea, foarte dificil de stabilit. Romanul este, printre altele, un soi de jurnal/ enciclopedie post-apocaliptică a ultimului supraviețuitor al planetei Pământ, individul responsabil pentru apocalipsă. Nu vă speriați, nu dau de gol nimic, nu e mare lucru de dezvăluit în ceea ce privește intriga – personajul se descrie pe sine de la bun început în acești termeni. Într-o ramă a nonșalanței și miserupismului absolutizat, construcția personajului principal dă însă dovadă de o subtilitate remarcabilă, însăși fragmentarea romanului fiind un mod foarte bine controlat de a marca o fractură psihică a unui om care altminteri pare complet imun la astfel de căderi, o dărăpănare a unei minți care se proiecteaza pe sine cu obstinație ca fiind normală întru totul, pe care textul o deconspiră în mod dramatic, lent, cu o răbdare aproape sadică. Acest tip de personaj îmi amintește foarte mult de protagoniștii torturați ai lui Philip K. Dick, suferind de aceeași presiune a situației narative, cedând sub același stres al pierderii reperelor și a încrederii în propria percepție.

Poate însă că tipul acesta de analiză nu se pretează pe deplin romanului Voia, întrucât umorul, sau mai bine zis, miștocăreala pare a fi un element mult mai prezent și mai lesne de distins în alcătuirea sa decât tipul de construct despre care vorbeam mai sus. Oralitatea stilului complementează foarte bine structura fragmentară și mă face să cred că demersul scriiturii în sine este unul cel puțin pe jumătate ironic pentru Cosmin Cârciova, ceea ce în primă instanță a acționat ca un obstacol în receptare, din punctul meu de vedere. În cele din urmă, însă, romanul capătă o fluiditate surprinzătoare, planurile de înțelegere se definesc treptat și pot spune că Voia reușește să rezoneze atât într-o manieră ”de poveste”, cât și ca roman ironic și auto peiorativ bine scris. Experiment reușit, după care Potopul, printre altele.

Mircea Laslo

Cred în publicul tânăr, în deschiderea lui mult mai mare faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt mai “dur.” (Horia Suru)^[1]

Pe Horia Suru (http://www.horiasuru.ro/) îl ştiam din anii de studenţie, pe când viitorii actori şi regizori îşi ţineau spectacolele în sala Radu Stanca din incinta Facultăţii de Litere de la Cluj. M-aş putea hazarda să spun că, într-o anumită măsură, crescusem împreună, eu – văzându-i pe ei jucând şi educându-mi sensibilitatea pentru teatru, ei – învăţând şi trăind teatrul. Ştiam că între timp dăduse la masteratul de regie şi eram curioasă să văd cum s-a format între timp. Şi de câte ori se întâmplă ca oamenii plecaţi dintr-un colţ al ţării să se întâlnească într-un cu totul alt loc, fără să-şi dea întâlnire? Aşa se face că spectacolul Domnului profesor cu dragoste a devenit o mică răscruce de drumuri.

În anul 1959, E.R. Braithwaite publica un volum despre experienţele sale ca profesor în estul Londrei, iar opt ani mai târziu apărea filmul omonim, în regia lui James Clavell, avându-l pe Sidney Poitier în rolul principal. Pornind de la acest scenariu, Horia Suru preia situaţiile şi confruntările care-şi păstrează actualitatea, alcătuind cu atenţie atmosfera dură şi haotică din şcolile de cartier. M-am întrebat cât de dispuşi sunt “adulţii” să accepte ceea ce Domnului profesor… încearcă să le arate. Şi, din păcate, cred că nu sunt în număr destul de mare cei care înţeleg mesajul. Pare mai uşor să ne prefacem că ştim perfect ce se întâmplă în lumea lor (doar şi noi am avut acea vârstă, nu era chiar aşa… nu? Sigur nu?) şi nimic nu e atât de “exagerat” cum ar vrea spectacolul să credem. În acest caz, sugerez o vizită (şi nu într-o zi de vacanţă) pe la şcoala care v-a văzut formându-vă; s-ar putea să vi se clatine puţin încrederea în propriile şi neverificatele adevăruri.

Decorul sălii-studio, aidoma unei clase, băncile scrijelite ori scaunele trântite cu zgomot, forfota în mijlocul căreia simţi parcă nevoia să te ridici în picioare şi să strigi: “Linişte!” sunt primele elemente care atrag. Dar cea mai de impact construcţie realizată în interiorul piesei este partea de coregrafie, folosită cu o deosebită precizie şi intensitate, îmbinând diferite tehnici de dans (sincron, parkour, contact improvisation, street battle). Sub îndrumarea coregrafei britanice Sophie Duncan, elevii îşi exprimă, cu o dăruire remarcabilă, complexul de nesiguranţe specifice adolescenţei, schimbările care-i afectează pe toate planurile fiind transformate din manifestări violente în expresia artistică ce reuşeşte să transmită toate aceste stări în mod acut. Interesul regizorului pentru “această vârsta a întrebărilor, a nesiguranţei, a dezvoltării în gândire, în corp, a senzualităţii şi sexualităţii incipiente, a marilor pasiuni, a greşelilor, a alegerilor (…) extrem de vie, de energică şi în acelaşi timp extrem de adevărată”^[2] îşi găseşte un bun partener în tinerii dispuşi să-şi petreacă orele libere, de după şcoală, la repetiţii şi făcând antrenament fizic. Copiii care, dacă nu obţin toate confirmările de care au nevoie din partea adulţilor, îşi creează propria lor evadare din zona de “între” în care se află, demonstrând o voinţă de la care şi noi am avea ceva de învăţat. Recunosc că m-am simţit mult mai atrasă de vitalitatea lor şi de energia molipsitoare pe care o degajă pe parcursul spectacolului decât de actorii ce dau viaţa adulţilor (dintre aceştia, cel mai marcant fiind Dragoş Muscalu în rolul profesorului Mark Thackeray) – poate din cauză că păreau să-şi dea şi ultima suflare ca totul să le iasă cât mai bine posibil. Erau acolo, în elementul lor, pe muzica lor (de la Phillip Glass, The Clash, Muse, la Broken Family Band sau Jay-Z), în frământările lor, în transformarea de la situaţia de copii “rebeli fără cauză” (sau cu prea multe cauze cu care nu ştiu să se descurce) la adolescenţi trecând spre maturitate nu într-un mod forţat, ci învăţând să se autodescopere, să se modeleze conform propriilor standarde, şi nu ca o consecinţă a modelelor din familiile lor – la fel de funcţionale precum păpuşile dezmembrate ori maşinile rămase pe jantă anotimp după anotimp.

Asemenea modului cel mai adesea răbdător, convingător şi subtil în care profesorul Thackeray se transformă în instrumentul ce scoate la suprafaţă calităţile unor elevi “incorigibili”, Horia Suru pare să fi găsit metoda prin care să obţină doza exactă din ceea ce caută în interioritatea adolescenţilor cu care lucrează. Şi fiecare dintre aceştia pictează cu o altă nuanţă, cu o altă personalitate, împreună formând un colaj de lumi interioare pe cât de variat, pe atât de cuprinzător – sau un puzzle pe pânză care, scos pe scenă în văzul tuturor, prinde tonalităţile ce nu le-ar fi putut surprinde lăsat fiind la umbră.

În seara în care am fost să văd Domnului profesor…veniseră mulţi liceeni. Eram înconjurată de ei şi mi-a părut atât de bine. Le auzeam comentariile şi aprobările şoptite, râsetele discrete, simţeam că erau şi ei pe scenă şi că îmi transmiteau din emoţia şi trăirile lor; că (re)deveneam şi eu copil de vârsta lor şi încetau a-mi fi necunoscuţii pe lângă care trec de obicei pe stradă şi ale căror voci mi se par ostentativ de ridicate. Recunoşteam în ei convingerea pe care nicio autoritate nu le-o poate lua:

They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious.

Rugându-l pe Horia Suru să-mi spună câteva cuvinte despre acest spectacol, am primit următorul răspuns (la ale cărui speranţe nu pot decât să subscriu):

“Spectacolul Domnului profesor cu dragoste pe care l-am creat la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila anul trecut a fost pentru mine cel mai mare proiect regizoral de până atunci şi, cred, unul extrem de inedit în peisajul teatral românesc – şi, în egală măsură, important pentru comunitatea din Brăila şi instituţia supremă de cultură din oraş. Două din cele mai importante scopuri ale noastre în lucrul la acest show (despre care puteţi afla mai multe informaţii pe pagina teatrului: http://www.tmf.ro/index.php?q=ro/node/437 sau pe cea de Facebook: http://www.facebook.com/Domnului.profesor.cu.dragoste) şi pe care acum, la ceva timp de la premiera de la sfârşitul lui septembrie anul trecut, putem spune că le-am îndeplinit, au fost să creăm o pepinieră/o sursă de actori tineri, dar cu experienţa scenei, pentru viitoarele spectacole ale teatrului şi iată că, în nici trei luni, tineri care au urcat prima dată pe scena la Domnului profesor… joacă deja în alte cinci producţii ale teatrului. De asemenea [am vrut] să aducem public nou la teatru. La acest spectacol, în afară de publicul fidel TMF, vin foarte mulţi tineri, elevi sau studenţi, vin părinţi chemaţi de copii, elevi chemaţi de profesori sau invers etc. Cred că aici am reuşit să rup această meteahnă veche de “excursie cu clasa la teatru răsplătită de un zece la Română”. Cu toate acestea, marele meu regret în primele luni de viaţă ale spectacolului e faptul că încă nu am reuşit să-l “scoatem afară” în festivaluri, turnee… D-l Ion Parhon, invitat la premiera din cadrul festivalului de teatru “Zile şi Nopţi de teatru” la Brăila spunea că cel mai important lucru e ca acest spectacol să fie văzut de cât mai mulţi oameni din ţară şi mesajul său să-i atingă pe cât mai mulţi. Sper că anul acesta vom reuşi mai mult.

Atât ineditul teatral (lupta şi contradicţiile dintre energia şi vitalitatea celor cincisprezece actori tineri, şi experienţa de viaţa şi de scenă a celor cinci actori profesionişti), cât şi puternicul mesaj violent social, educativ uman, mă fac să sper că viaţa Domnului profesor… va fi cât mai lungă.” (Horia Suru – regizor, ianuarie 2012)

Mirela Dimitriu

(Jurij Poljakov: Gödölye tejben. Helikon, 2011.)

Jurij Poljakov a kortárs orosz irodalom kiemelkedő szereplője, aki már több mint két évtizede jelen van az irodalmi szférában, műveiből színházi előadások és filmek is készültek. A Magyarországon 2011-ben megjelent regénye, a Gödölye tejben (Козленок в молоке) Oroszországban 1995-ben jelent meg első alkalommal, azóta több mint harmincszor adták ki.

A.J. Bolsakov Az orosz irodalom a XX-XXI. század fordulóján: új prioritások című tanulmányában arra hívja fel a figyelmet, hogy a századforduló kiindulópont a modern irodalmi folyamatok megértéséhez. Ennek a folyamatnak a részeként tekint Poljakovra is, akinek első regényei a gorbacsovi peresztrojka előfutáraiként is olvashatóak. Poljakov népszerűségének az lehet az oka, hogy különböző rétegeket képes megszólítani. „Jurij Poljakov szövegei két különböző szinten valósulnak meg. Először is mindenki számára könnyen hozzáférhetőek és változatosak: fordulatos események, nagyon »elszállt« történet, kaland-pikareszk, szerelmi ügyek stb. stb. De van egy másik réteg is, amely gyakran túlmutat az elsőn, egészen az »ellenérzésig« (A. Vigotszkij). Aztán a látszólag »alacsony«, közönséges, hétköznapi magasra emelkedik” (Bolsakov).

A Gödölye cselekménye valóban frappáns és fordulatos, a Bolsakov által megkülönböztetett rétegek közül az első a kommersz irodalommal rokonítható. A második rétege a realista valóságábrázolást ironikus hangvételével és szinte abszurdba átforduló cselekménysorával szatírába írja át. Ez az a réteg, amihez eljutva az olvasó szembesülhet a mögöttes valósággal. Ne főzzük tovább a gödölyét az anyja tejében, nézzük meg, miről is van szó!

A regény tulajdonképpen kórkép, benne természetellenes társadalmi és kulturális viszonyokkal, logikátlan és ezért követhetetlen folyamatokkal. „Amilyen a textus, olyan a kontextus”, vagy fordítsuk meg: amilyen a kontextus, olyan a textus. Így válik valóvá a valószerűtlen, a regény története. Az elbeszélő fogadást köt, hogy az első jöttmentből nemzetközi hírű írót farag anélkül, hogy az egy vak hangot is írna: „Tehetségtelen életemben először nem a papírt fogom piszkítani, nem élettelen hősök kiötlője leszek, hanem mindenható, aki élő embereket alkot! Hát ez lesz az én »opuskám«.” Poljakov, ahogyan elbeszélőjével is mondatja, az élet idiotizmusával kíván szembeszegülni, a sztárcsinálással, az irodalomgyár csalásaival, a társadalmi folyamatok logikátlanságaival. Azokat a háttérfolyamatokat világítja meg, amelyek nem csak a regény idejében, hanem napjainkban is működnek. Odáig fokozza a történetet, hogy Akasin Vityok nem létező, a Kehelybe című vaskos regényét a peresztrojka elindító okaként jelöli meg.

A Gödölye tejben tág értelemben az egész társadalom kritikája, szűkebb értelemben az értelmiségé. A peresztrojka első hónapjait élő Oroszország közhangulatát így jellemzi fél mondatban: „szóból volt elég…” – a rendszerellenes, házi videószalonba járó KGB-ügynök; vagy a szocializmus és a kapitalizmus összehasonlítása¹ ugyanannak a helyzetképnek az apró elemei. A kultúra fontos szeleteként az irodalmi élet mindennapjai is terítékre kerülnek. A Vityok-projekten és az irodalommal folytatott prostitúció leleplezésén kívül fontos az is, hogy milyen alternatív lehetőség merül fel az alkotó ember számára. Kozstozsogov, aki a moszkvai irodalmi élettől félrevonultan él, mellékszereplőként jelenik meg. Szimbolikus mozzanata a történetnek, hogy ő az, aki a főszereplőt első alkalommal bevezeti az Írók Házába. A történet szereplői közül ő egyedül hűséges az irodalomhoz: „– Mert jobb a tehetséget elásni – mondja –, semmint rosszul sáfárkodni vele. Minden hamis szó – egy másik ember szívébe juttatott golyó. Ha erre egy író ráébred, van úgy, hogy fog egy fegyvert és golyót ereszt a szívébe…” Kosztozsogov, az ellenpólus, aki nem vesz részt semmilyen játékban, aki többszöri hívásra sem tér vissza Moszkvába, gyerekeket tanítva tölti élete napjait. Sorsa azt mutatja, hogy ő maga azok közé az írók közé tartozik, aki inkább véget vet saját életének, mintsem becsapja magát és olvasóit.

Poljakov regényének elbeszélője költő, aki életének nagy művét készül megírni, vagy megalkotni, ez az ő „opuskája”, az egy, ami mindent visz. Az elbeszélő saját történetét meséli el, miközben reflexíven viszonyul az írás folyamatához, saját elbeszélésének módjához, önmagához mint íróhoz, ugyanakkor majdani olvasóját is megszólítja időnként. Az elbeszélésnek ez a reflexivitása az olvasót is egyfajta kritikai gondolkodásra ösztönzi, arra, hogy vizsgálja felül, milyen olvasói pozíciót foglal el. Figyelmezteti olvasóját például, hogy története során számítania kell kitérőkre: „És itt megint kell tennem egy kis kitérőt. (Egyébként lesz még elég sok, úgyhogy ha az olvasó jobban kedveli az egyenes vonalú cselekményt, akár máris leteheti a könyvet)”. Részben magának, részben olvasójának írja: „bele kell bonyolódni az idősíkokba, ahogyan egy ismeretlen nő fehérneműjébe”. Ahogyan a regényvégi fiktív kiadói felhívásból – „Megvan a kézirat!” – kiderül, a kiadó kézirat formájában talál rá a regényre. Így már érthetőek azok az elbeszélői megjegyzések („Megjegyezni”, „Nem annyira jó” stb.), amelyekről olvasás közben nem derül ki egyértelműen, hogy kinek is szánja az elbeszélő.

Vityoknak, a „zseni írónak” a megteremtése egyszersmind az irodalomgyártás gépezetének a modellje: „Amint mondani szokás, ruha teszi az embert… Aztán természetesen az első találkozást követően sem az esze alapján ítélik meg, hanem ebben a kificamodott világban az alapján, ami az észt helyettesíti, vagyis a szavai alapján”. Ezért születik meg a Kezdő géniusz minimális aranyköpéskészlete, ami tizenkét kifejezést tartalmaz, ami pedig éppen elég ahhoz, hogy Viktor Akasin író lassan életre keljen. Ez a frappáns és nyelvnyújtogató történet önmagában azonban nem állná meg a helyét. Kell hozzá az a finoman árnyalt irónia, önirónia, amire a mottóban idézett Bulgakov is utal, s amely a mindenkori jelent a maga kuszaságában ábrázolja: „…amikor a jelenkort ábrázolom, nem tudok abban a magasztos állapotban lenni, amilyenre egy nagy és harmonikus munkához van szükség. A jelen túlságosan élő, túlságosan mozgalmas, túlságosan felingerel; az író tolla érzéketlenül szatírára tér át…” Az, hogy mottóként egy Gogol-idézetet választ, amiben viszont Gogol Bulgakovot idézi, egy irodalmi hagyományhoz való tartozását is kinyilvánít, illetve ezzel együtt perspektívát nyújt az olvasónak ahhoz, hogy hogyan is férhet hozzá a regény fikciójához, nyers humorához, a felforgatott világoz, amit a regény leír. Poljakov a mai írói felelősségvállalást, illetve felelősségtelenséget helyezi regénye központjába. Osztovits Ágnes Poljakovval készített beszélgetésében arról kérdezte a szerzőt, hogyan reagáltak az írok, akik magukra ismertek a regénybeli, „kegyetlenül kemény” portrékban. A válasz nem csak Poljakov regényvilágnak szatirikusságához juttat közelebb – s ezen keresztül a Bulgakovhoz fűződő kapcsolathoz –, hanem a kortárs orosz irodalom változatos viszonyaihoz is: „– Hála Isten, az írók hiú emberek, akik egy-egy visszataszító figurában nem szeretnek magukra ismerni. Szent meggyőződésük, hogy nem róluk szól a történet. A regényben az orosz irodalom nagymamájaként emlegetett költőnő, akit intim kapcsolatok fűztek a párt legfelső vezetéséhez, csak nevetett, amikor elolvasta a regényt. Viktor Jerofejev, az Orosz széplány írója azonban nemcsak megsértődött, hanem minden lehetséges hazai és külföldi fórumon tiltakozott is.”²

A regény játékosságát, nyelvi humorán és történetszövésén kívül, jól jellemzi a számára létrehozott műfajmegjelölés is: epigrammaregény. Az epigrammaregény mint műfaj terjedelmét tekintve regény (nagyepika), de meglepetésszerű fordulatai, csattanós vége és humora révén az epigramma jellemzőit is magán viseli. Úgy lehetne megfogalmazni, hogy olyan regényről van szó, amely a természetét tekintve az epigrammára ütött: „Az epigramma olyan féligazság, mely úgy van megfogalmazva, hogy bosszantsa azt, aki a másik felét hiszi” (Sailer Matthew). Epigrammaregénynek az szerző nevezi el, aki a regény fikciója szerint pusztán rátalál a könyv kéziratára (Vityok íróvá válásának történetét). A kéziratot – ezzel a műfaji behatárolással – szándéka szerint felmenti a gúnyirat vádja alól, és a Bulgakov-idézetre reflektálva legitimitást szerez irodalmi értékének.

A Gödölye tejben cím fokozatosan nyer értelmet: elsősorban a „Ne főzz gödölyét az anyja tejében!” mózesi tiltás újraértelmezéseként. Ez a tiltás a zsidó hagyományban gyökerezik, de más korai kultúrákra is jellemzőek voltak a különböző ételek fogyasztására vonatozó megszorítások. A tiltás nem pusztán a gödölyének az anyja tejében való megfőzésre vonatkozik, hanem bármilyen húsfélének tejtermékkel való együtt főzésére, vagy együtt fogyasztására. A szereplők szájából többször elhangzó frázis kezdetben teljesen értelmetlen. A Vityok részére összeállított Kezdő géniusz minimális aranyköpéskészletének egyik elemeként megjelenő mondás ugyanúgy mögöttes jelentés nélkül álló jelölő, mint ahogyan a Vityok szájába adott többi szó és kifejezés is az. A jelentést nem a beszélő – Vityok –, hanem a hallgatók, a regényben szereplő irodalmárok, kritikusok tulajdonítják a kifejezésnek annak megfelelően, hogy mit is szeretnének hallani. Nem Vityok az, aki a regény összefüggéseiben értelmezhetővé teszi a mondatot, hanem Ljubcsenko: „Papírra írni az irodalmi művet éppen úgy tilos, ugyanolyan tabu, mint az ókoriaknál az ételek keverése, mint a gödölye tejben főzése.”

 Jakab Villő Hanga

sunt puţin mai norocos dpdv social, asta merge mai mult pe programare

într-o seară, Guardiola a vrut să le închidă tuturor gura

şi am văzut viaţa după Xavi şi Iniesta.

ăsta era unul dintre momentele pe care

mi-am promis că o să le prind în viaţă.

şi totuşi bucuria nu mi s-a părut cum trebuie.

n-a fost bucuria adevărată care e aia când laşi o tipă

pentru una care se mişcă în fond la fel,

da’ vorbeşte mai cu folos,

n-a fost aia când ai cui să dai jumătate de măr

sau ai pe cine stinge ţigara.

n-a fost nici măcar aia care mai târziu te jigneşte

cum vezi monstrul cu maică-sa

de mână şi-ţi zici niciodată, ce dumnezeu m-ar putea apuca,

şi apoi găseşti minune un copil prieten

fără cheie şi te simţi minunat.

şi de fapt o să te apuce într-o dimineaţă,

te ridică cu dureri de burtă şi miros de chiftele.

aşa în seara fără Xavi şi Iniesta a venit miros de pizza şi

singura felie era la rece, promisă,

promisă prietenei alina,

m-am temut de asta.

lucru important care

te poate proteja de meditaţie şi remuşcări.

E bucuria disciplinată, felul cald, un meci special

prin faptul că ai schimbări fără număr. fără număr

o să-ţi fie pierderea dacă promiţi şi nu te demarci.

asta încercare, uite una care stă off-side şi face semn,

după vreme-i vor zice eufemistic femeie uşoară.

să promiţi că-i dai pasă dacă slujeşte, nu merge,

pentru că n-am mai putea vorbi de nivel.

şi mai e că s-ar duce toate naibii,

cum mai cad uneori chestii din pod,

apoi te obsedează o reuşită, un meci, o combinaţie sau ceva,

ca să gândeşti de două ori înainte să treci la sport de contact.

cel mai mult şi cel mai mult mi-aş dori să găsesc o plantă mamă

aş vrea în seara asta să le zic nu mă,

n-o să ies la cafele, poveşti şi prostii.

în seara asta vreau să scriu o carte,

personaje să nu meargă la wc,

fotomodele care ştiu puţin cioran şi foarte puţin blaga

să nu seducă pe nimeni. una-n care oamenii

intră-n cameră decât for fun, şi curajul nu aduce

tot ce trebuie.

într-o reclamă zice copiii nu întâlnesc

întotdeauna lucruri pe măsura lor sau aşa cumva,

şi ăsta e un lucru extraordinar.

să am un tânăr îmbrăcat în uniformă largă şi tânărul

să fugă la pescuit cu fiecare ocazie,

tânărul să ştie care-i visul lu’ taică-so şi să facă aşa

flegmatic salutul cu o mînă.

să aştepte ziua-n care hormonii vor ieşi din viaţa lui

împreună cu jumătatea lui fioroasă.

să nu se roage de voturi prin sms.

carte cu putere nelimitată şi să aibă un prieten

Arturo care rupe mediul.

o scriu repede şi mă ascund după plantă şi-mping la ea

până-s gata şi blochez intrarea.

în altă parte să caut unitate ş-alte rahaturi de-astea şi

să-mi convină că e lucru dificil pentru familie,

dar te-nvaţă să te supui.

vreau poveste cu descoperire şi recomandări,

public şi împreunări, vreau

mcdonald’s vs kfc frumos legat, aerisit.

prietena mea, vine şi ea

prietena mea sapă o groapă.

pe tricoul ei, transpiraţia delimitează clar şoldurile,

o pată mare ca o mască topită se lăţeşte pe abdomen,

soarele o bate tot mai tare.

prietena mea sapă o groapă,

din când în când se opreşte, mă priveşte,

dar apuc să-mi întorc capul spre ulicioară.

mai trec oameni cu pălărie, mai trec vaci rupte de la deal,

ridicole animale.

dacă mă uit fix în ceafa ei,

se opreşte,

se întoarce să vadă ce-i.

nu va termina la timp.

prietena mea sapă o groapă.

fundul ei, acum la nivelul solului.

termin doza de cola, aprind o pipă, gândind

nu te cunosc, o să-ţi arăt ce-i confortul.

o broască foşneşte iarba de lângă pârău,

o pungă de chipsuri pluteşte.

mai încolo soarele o luminează de la brâu în sus.

dacă o privesc în ceafă se-ntoarce,

scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii!

o să se-ntoarcă. sânii ei vor străluci atunci ca bulgării de pămînt,

o să se-ntoarcă şi groapa va rămâne aşa.

n-am crezut niciodată în departajare, la fel cum nu există divina simpatie

am venit pe pămînt pentru că-i veselie generală

şi oricum nu mai trăisem pericolul aşa.

era un flux în care nu mi-ar fi plăcut să fiu luat peste picior.

era un flux în care n-aş fi permis oricui să-mi trimită scrisori.

era un flux pe care oamenii în general îl resping.

am cunoscut o neînchipuită direcţie,

numită generic operaţie.

era scena în care omul se pierdea-ntre garduri

şi scena-n care pisica era spânzurată.

asigurări auto din care se iese cu capul sus.

erau oamenii de litere care se căsătoresc şi

nu le pare rău.

era victoria malaezilor.

un băiat în salopetă anunţând criza europeană.

erau câţiva zei pe care-i găseşti oriunde şi-ţi faci treaba cu ei.

era o doamnă străină, buze fine,

tocuri fine, palme fine. mă făcea

destul de bine şi mă convisese să nu mai vorbesc urât.

se poate spune că m-a cam dus pe tot felul de

forme de exprimare ale melancoliei,

cam neclare.

în fine, era punctuală, poate exagerat

de punctuală, şi făcea un borş devastator.

într-un cuvânt i-aş fi zis irezistibilă

cum de-altfel într-o seară nu ştiam exact

ce se petrece, a venit şi m-a luat în braţe şi m-a cărat

într-un fotoliu unde am adormit mai târziu

cu o oală de salam prăjit în braţe.

aş zice acum c-au fost resturile adevărate,

click spre maturizare.

în fine, eram ca nou,

tangenţial la libidou,

gata să-mpart fericire la metrou.

numai că pân-acum, tot vorbind şi

tratându-mă cu obiceiuri normale,

n-aş spune c-am trăit coşmarul vieţii.

Andrei Pătraşcu

2012. február 14-én, kedden Nagyváradon, majd február 17-én, pénteken 19:00 órától Kolozsváron mutatják be Lászlóffy Csaba Szerelmi torzó című drámáját. A felolvasószínház nagyváradi helyszíne a Kis Stúdió Színház, a kolozsvári bemutatóra pedig a Puck Bábszínház termében kerül  sor.

2011-ben Jung halálának ötvenedik évfordulójára emlékeztek Európában… A produkció korántsem szakállas emlékünnepség a világhírű tudós tiszteletére. Több benne a groteszk felhang, a fölismerés – amivel rendszerint az élet, a múlt alapos ismerete ajándékoz meg bennünket. Sabina Spielrein a pszichoanalízis történetének egyik legelső nőalakja volt. 1904-ben szkizoid jellegű hisztéria tüneteivel került a zürichi Burghölzli Klinikára, ahol ő volt Jung első pszichoanalízissel kezelt páciense. A terápiás kapcsolat szerelmi viszonnyá, majd munkatársi kapcsolattá alakult… Csaknem hetven év után került elő a naplója – írja a szerző.

Lászlóffy Csaba drámája tulajdonképpen egy „százéves történetről” szól – örök szerelmi/háromszög/ történet, de legalább annyira a tudomány történetének egy fontos, bizarr epizódja. A darab párbeszédei két illetve több idősíkban zajlanak. A női főszereplő is két alakban jelenik-szólal meg: a konfliktusokba sodródó és az Emlékező. Az utóbbi dilemmája: „Kit érdekel, hogy ki voltam (léteztem-e egyáltalán!), amíg nem találkoztam Junggal?”. A gyógyult (orvosi egyetemet végzett és munkatárssá vált) Sabina viszont Jungot és Freudot a „női kontinens” fölfedezőinek, úttörőinek tartja. A férfihős nem romantikus hős, eléggé gyáva. Marad a talány: átlépheti-e az analitikus a terápiás kapcsolatot?

Forrás: http://www.kiss-studio-szinhaz.ro/index.php?oldal=eloadas&eloadas=laszloffy

2012. február 10-én, pénteken, 18 órától Dombok Fények Mesék • Kép Szöveg Hang címmel rendhagyó kiállítás megnyitóra kerül sor az EMKE Györkös Mányi Albert Emlékházában (Kolozsvár, Republicii/Majális u. 5/1.). A kiállítást Demény Péter nyitja meg.
Fotók: Makkai Bence.
A „kiállításra” kerülő szövegek szerzői: Bréda Ferenc, Demény Péter, György Attila, Józsa Márta, Karácsonyi Zsolt, Király Zoltán, László Noémi, Lövétei Lázár László, Márkus András, Molnár Vilmos, Muszka Sándor, Váradi Nagy Pál.
Felolvasnak: László Noémi, Király Zoltán, Márkus András, Váradi Nagy Pál.
Hangok: Szép András (zongora).
A kiállítás 2012. február 27-ig, hétköznapokon 12-17 óráig látogatható.
A szervező minden érdeklődőt szeretettel várnak.

Először Borgesnél olvastam a következő sorokat: „Rögtön felismertem az elnököt, bár sose láttam azelőtt. Don Alejandrónak – ennek a méltóságteljes  külsejű, javakorabeli úriembernek – magas homloka, szürke szeme és vöröses ősz szakálla volt. Mindig sötét szalonkabátban láttam; többnyire a botján nyugtatta keresztbe tett kezét.”1 A hely egyébként A Kongresszus című novellából származik, amelyről nem is olyan rég, 2008-ban egy Litera irodalmi portálon megjelent cikk azt állította, hogy a világháló létrejöttét vetítette elő2. Az ötlet merész, azonban tagadhatatlan, hogy Don Alejandrónak valóban lehet valamiféle sanda sejtése a jövőről, amikor a Kongresszus által korábban összeguberált, emberi ésszel felfoghatatlan dimenziókat öltő könyvtárat és vagyonát mindenestül megsemmisíti egy olyasfajta elgondolás alapján, miszerint az emberiség tudása egy óriási hálózat, amely csak megosztottan működhet, apró tudásokra tagoltan, melyeket közösségivé teszünk a kommunikáció interaktusai által.

Alig telik el néhány nap, és Rilke kerül a kezembe, a Malte Laurids Brigge feljegyzései. Az apostol című rövidprózát olvasom, amikor a következő sorokba botlok: „Még ennél is jobban viszolyogtatta azonban az urakat a jövevény nagy, szürke szeme, mely fensőbbségesen és méltóságteljesen mintegy áthatolt az egész társaságon, a terem falain, és úgy világított, akárha valamely távoli, csillogó cél tükröződnék benne folyvást.”3 A karakter minden bizonnyal a nietzschei elgondolás letéteményese, ugyanis eltökélten érvel abbeli meggyőződése mellett, hogy a világot a nem akarók változtatják pokollá, illetve az asztaltársaságában ülő jótét lelkek, az adakozó arisztokrácia az, aki adományaival ráadásul támogatja a gyenge akarat tenyészését.

A jövőbe látás valamiképpen a civilizáció sajátja. Ciceró azt írja a barbárokról a De oratoreben, hogy „egyik napról a másikra élnek”, a rómaiak azonban „minden tervüket az örökkévalósághoz szabják”. A jövő látása, elgondolása, a múlt fényéből való előrevetítése az első civilizatórikus lépesek egyike.

De eszünkbe juthat egy másik szürke szemű férfiú is, a görög Teiresziasz. Tekintsünk el attól, hogy ő is, akár Don Alejandro, gyakran botjára támasztja az elöregedett test súlyait, esetleg attól is eltekinthetünk, hogy e támaszkodást, illetve magát a botot számos antik dráma megjeleníti.

Sokan ismerhetjük Teiresziasz megvakulásának történetét. Egyesek szerint meglátta Aphroditét, amint meztelenül fürdött, aki büntetésből megvakította, ugyanakkor anyjára való tekintettel jóstehetséggel és a madarak nyelvének értésével áldotta meg. A másik történet pikánsabb: eszerint Teiresziasz Zeusz papja volt, aki egyszer megpillantott két párosodó kígyót, a nőstényt pedig botjával megölte, minek nyomán nővé változott. Nőként Héra papnője lett, és gyermeket szült. Hét év múlva ismét kígyókat látott párosodni, ezúttal viszont a hímet ölte meg, melynek nyomán férfivá változhatott vissza.  Amikor Zeusz és Héra arról vitatkoztak, hogy a szerelem a férfinak vagy a nőnek okoz nagyobb örömet, Teiresziaszt hívatták tanúként, aki az emberi létezést mindkét nem szempontjából megélte már. Teiresziasz válasza az volt, hogy az arány kilenc az egyhez a férfi öröme javára, mely válaszáért Héra látásától fosztotta meg, Zeusz viszont jóstehetséggel áldotta meg.

Bármelyik variánst is fogadnánk el, a lényeg talán ugyanaz, az Igazság bárminemű megpillantása (és mért ne lehetne a szépség az isteni igazság egyfajta megnyilvánulása?) örökre befelé fordítja a tekintetet. Azonban ne feledjük, hogy ez csak a bátrak és arra érdemesek kiváltsága, ugyanis az út általában kétfelé ágazik: „Egy kíváncsi ember kinyitotta az ablakot és rálesett: nyomban megvakult, mások szerint halál lett a büntetése.”4 Ez Godiva története, aki férje kérésére meztelenül lovagolt végig Coventry utcáin, hogy ezzel megmentse annak lakosait a férje által rájuk kirótt magas adóktól. Egy férfi azonban rápillantott, és talán megvakult, talán belehalt. Ez egy középkori anekdota, az antik görögöknél a nimfák megpillantása viszont ugyancsak kettős kockázattal járt, volt, aki beleőrült, mások csak megvakultak. Az Igazság megpillantását csak az erősek élik túl ép elmével.

Úgy tűnik, az Igazság megpillantásának mindig ára van, illetve az Igazság csupán egyetlen pillanatára való rálátás valamelyest a jövő látását is jelenti. Aki megpillantotta az Igazságot, egyszersmind betekintést nyert a jövőbe. Aki pedig valaha megpillantotta a jövőt, az többé soha sem láthatja már. Ez a roppant paradoxon.

Serestély Zalán

Miercuri, 1 februarie 2012, ora 18.00

Insomnia Cafe, Str. Universităţii, nr. 2

Poetul Florin Partene este invitatul clubului de lecturăNepotu’ lui Thoreau

(sezonul IV, ediţia VII)

Moderează: Valentin Derevlean

Gazde: François Bréda, Szántai János, Ștefan Manasia

Citeşte o recenzie la volumul de debut al lui Florin Partene.

În anii petrecuţi în cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune am învăţat o mulţime de lucruri, de la noţiuni de tâmplărie şi rezistența materialelor, la câteva din cele mai interesante moduri de a gândi regia de teatru şi arta actorului, aşa cum au fost propuse de unii din cei mai mari regizori din istorie. Totul e în programă, nu spun asta ca să par plin de sine ci din pricina faptului că, mai mult decât aceste lucruri, au rămas cu mine două învăţături care nu fac parte dintr-o curiculă anume. Prima din ele este următoarea: „Antigona are dreptate, dar nici Creon nu greşeşte”. A doua este să-l iau pe Ibsen în serios.

Ştiu că tonul meu de până acum pare întrucâtva zeflemitor, dar nu este neapărat intenţionat astfel. Am ajuns să cred cu tărie că Henrik Ibsen scrie un teatru foarte fin, unic prin controlul deosebit al mijloacelor dramatice, al echilibrului dintre comic şi dramatic care defineşte drama în sine, iar dintre piesele sale, cea care m-a convins cel mai tare de acest echilibru nemaipomenit şi de valoarea sa spectaculară şi scenică este Hedda Gabler. Acest text menţine o tensiune extraordinară din pricina unei întrebări căreia autorul nu-i răspunde niciodată, nici apoteotic, nici sugestiv, lăsând-o să planeze în aer pe întreg parcursul piesei şi, în mod excepţional, mult după final – „De ce se comportă Hedda în felul în care se comportă, cum gândeşte ea?” Această întrebare este provocarea supremă pe care piesa o prezintă unui regizor şi cred că, la fel ca în majoritatea textelor de teatru, există o mulţime de răspunsuri şi de abordări posibile. Cu toate acestea, simt că modul în care Andrei Şerban încearcă să-i răspundă în spectacolul montat la sala studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca nu mă convinge.

Îmi este foarte greu să pun o etichetă simplă asupra acestui spectacol, întrucât elementele minunate care îl compun sunt atât de îndeaproape urmate de cele care funcţionează, după părerea mea, în defavoarea lui. Pe de o parte avem jocul actoricesc impecabil, plin de vitalitate şi de nuanţă, menţinut la un nivel foarte ridicat în cazul fiecărui personaj în parte de distribuţia excepţională a trupei Teatrului Maghiar. Zsolt Bogdán întrupează un Tesman excepţional, pe deplin credibil în stupiditatea şi inadaptarea sa, Hatházi András  îi oferă judecătorului Brack o dimensiune nebănuită şi un rol excelent potenţat, iar Enikő Györgyjakab interpretează foarte bine naivitatea şi atitudinea delicios de pasiv-agresivă a domnișoarei Elvsted. Până şi Lövborg este interpretat cu fler de Ervin Szűcs, cu toate că, în opinina mea, nu mai îndeplineşte un rol contrastant, tridimensional, ci devine un fel de aparat narativ, nimic mai mult decât un mecanism de declanşare a intrigii. Actorii dau dovadă de o înțelegere și o asumare extraordinare a personajelor, la un nivel permis numai de talentul și dedicația lor deosebite și de carisma și experiența inegalabilă a lui Andrei Șerban. Şi aici ajung şi la elementul pe care îl resimt ca pe o problemă de viziune regizorală legată de personaje – toate sunt mai interesante, atrag atenţia şi concentrează gândirea mult mai mult decât Hedda însăşi. După cum spuneam, fiecare actor din distribuţie îşi joacă rolul excelent, iar Imola Kézdi nu face excepţie, dar modalitatea de prezentare a rolului respectiv, fapt ce ţine de viziunea regizorului, nu mi se pare fidelă intenţiei şi potenţialităţii textului în sine.

Dacă întrebarea centrală a textului este „De ce este Hedda aşa cum este?”, atunci am senzaţia că spectacolul domnului Andrei Şerban oferă un răspuns în aceeaşi măsură în care se eschivează de la a confrunta dilema. Totul porneşte de la o replică a Heddei în care aceasta exclamă „Înnebunesc! Toate acestea mă duc la nebunie! [...] Tot acest… ridicol…”, afirmaţie pe care Andrei Şerban o pune la temelia spectacolului său, în sensul în care ea ajunge să coloreze comportamentul şi atitudinea tuturor celorlalte personaje în afară de Hedda însăşi. Tesman devine o caricatură insuportabilă, judecătorul Brack un soi de monstruozitate libidinoasă şi lipsită de empatie, Lövborg o figură de carton, la fel de frumuşel şi de subţire, de secătuit de dramă ca un afiş de a cărui ruptură nu se mai poate mira nimeni, iar Thea Elvsted un soi de tablă de rezonanţă pentru fiecare din ceilalţi, un personaj fragil şi cameleonic fără intenţie, chiar mai bidimensional decât cei pe care îi reflectă. Cu alte cuvinte, de la un absurd şi ridicol perceput de Hedda în hăţişul generos de gesturi, replici şi înţelesuri ale textului piesei, spectacolul acesta ajunge la un absurd şi ridicol cât se poate de evident, conţinut fără nici un echivoc într-un comportament şi o sumă de atitudini aproape parodice. Este o schimbare dramatică de accent, de la o Hedda excepţională şi misterioasă în textul original, la o Hedda normală prin comparaţie, în spectacol, iar prin această schimbare de accent, spectacolul devine în mod clar o comedie, iar întrebarea fundamentală este, în opinia mea, devalorizată – Hedda nu mai este personaj principal prin excepţionalitate ci printr-o normalitate care nu reuşeşte să facă faţă unui context insuportabil.

Interesant, legat de această alegere regizorală, este şi faptul că ea nu se efectuează în premieră. Regizorul rus Vsevolod Meyerhold a prezentat o abordare similară a textului în 1902, spectacol primit la vremea aceea cu o reacţie critică negativă. Andrei Şerban şi-a dorit să încerce din nou, la mai bine de un secol, iar senzaţia pe care mi-a lăsat-o spectacolul său este, spre confuzia mea sinceră, la fel de negativă – nu pot să mă îndepărtez de sentimentul că Hedda Gabler este, în fond, o culme a măiestriei în drama psihologică, o mare provocare pentru un regizor în ceea ce priveşte capacitatea de a menţine un public interesat de o serie de evenimente în mod intenţionat menţinute de autorul textului la un nivel mai degrabă subînţeles şi banal decât hipertrofiat dramatic şi o piesă oferind un personaj principal de o complexitate şi o spectaculozitate ieşite din comun. În text este vorba de Hedda Gabler, nu de Hedda Gabler şi de cei şase pitici dezaxaţi care o înconjoară şi o înnebunesc şi pe ea.

Modul în care am înţeles eu textul îi oferă o dimensiune profundă tocmai prin contrastul dintre o societate percepută ca fiind normală în mod superficial, şi un ideal, un mod de gândire diferit, teatral, monumental, întrupat de Hedda. Ştiu că nu ar trebui să păşesc într-o sală de spectacole cu astfel de prejudecăţi în minte, dar pe de altă parte mă aştept ca un spectacol să poată fi convingător în pofida ideilor preconcepute prin care l-ar putea filtra un membru al publicului, în mare parte din pricina experienţelor anterioare avute în acest sens, în cazul multor texte transformate în spectacole care nu se potriveau orizontului meu de aşteptare, reuşind în acelaşi timp să mă convingă de validitatea şi forţa viziunii care le anima.

Hedda Gabler în viziunea lui Andrei Şerban m-a lăsat confuz şi într-o stare de activare polemică de care nu reuşesc să scap. Din acest punct de vedere îl recomand, întrucât cred în valoarea unui spectacol care reuşeşte să hrănească polemici, cu toate că aş fi preferat ca întrebările să fie mai propice introspecţiei şi analizei emoţionale decât discuţiei intelectuale „din afară”.

Mircea Laslo

(sursă foto: hunteather.ro)

Beatrice – egy kitömött szamár

Vergiliusz – egy kitömött bőgőmajom

(Vergiliusz és Beatrice egy fa alatt ülnek.

Kifejezéstelenül néznek maguk elé.

Csend.)

V: Mit nem adnék most egy körtéért.

B: Egy körtéért?

V: Igen. Egy érett és zamatos körtéért.

(Szünet)

B: Soha nem ettem körtét.

V: Micsoda?

B: Sőt, ha jól meggondolom, soha életemben nem láttam körtét.

V: Ez hogy lehetséges? Hiszen az egyik leggyakoribb gyümölcs.

B: A szüleim mindig csak almát és sárgarépát ettek. Biztos nem szerették a körtét.

V: Pedig a körte az nagyon finom! Fogadni mernék, hogy van egy körtefa itt a közelben.

(Körülnéz)

B: Mégis, milyen a körte? Körülírnád nekem?

V: (hátradől) Hát, megpróbálhatom. Lássuk csak… Mindenekelőtt, a körtének szokatlan alakja van. Kerek és lapos az alja, de felső része elvékonyodik.

B: Mint a lopótök?

V: A lopótök? Ismered a lopótököt, de nem ismered a körtét? Milyen érdekes, hogy miket ismerünk és miket nem. De visszatérve, nem, a körte kisebb, mint az átlagos lopótök, és az alakja valahogy sokkal kellemesebb. A körte szimmetrikusan vékonyodik el, a felső rész az alsó egyenes és arányos meghosszabbítása. Látod már magad előtt az alakját?

B: Azt hiszem, hogy igen.

V: Kezdjük akkor az alsó felével. El tudsz képzelni egy kerek és zömök gyümölcsöt?

B: Mint az alma?

V: Nem egészen. Ha jól megvizsgálod az almát, láthatod, hogy a körmérete általában a gyümölcs közepén, vagy a felső harmadán a legnagyobb, ugye.

B: Valóban. És a körte nem ilyen?

V: Nem. Olyan almát képzelj el, amelyiknek az alsó harmada a legszélesebb.

B: Látom is már.

V: De nem szabad teljességgel kiterjeszteni a hasonlatot. A körte alsó része mégsem olyan, mint az almáé.

B: Nem?

V: Nem. A legtöbb alma, úgymond, a fenekén pihen, egy amolyan körkörös domborulaton, vagy négy-öt kidudorodáson, s ezért nem borul fel. A fenék közepén, enyhe mélyedésben található a gyümölcs végbélnyílása, ha a gyümölcs történetesen állat lenne.

B: Pontosan látom, hogy mire gondolsz.

V: Nos, a körte nem ilyen. A körtének nincsen feneke, hanem az alsó része gömbölyű.

B: S akkor hogy tud egyenesen állni?

V: Sehogy. A körte vagy lóg az ágról, vagy fekszik az oldalán.

B: Mint egy esetlen tojás.

V: És még valami a körte alsó feléről: a körtéken nincsenek olyan függőleges árkok, amilyenek az almákon szoktak lenni. A körtéknek sima, egyenletes és gömbölyded aljuk van.

B: Milyen elbűvölő.

V: De még mennyire. Hanem most akkor mozduljunk el északra, a gyümölcs egyenlítőjén túlra.

B: Nyomodban vagyok.

V: Itt jön az az elvékonyodás, amit már említettem.

B: Ezt már nem tudom pontosan elképzelni. Hegyes csúcsban végződik a gyümölcs, mint egy kúp?

V: Nem. Képzeld el egy banánnak a végét.

B: Melyik végét?

V: Hát az alsó végét, amelyiket evés közben a kezedben tartasz.

B: De milyen banánról van szó? Százféle fajta létezik.

V: Tényleg?

B: Bizony. Egyesek kicsik, mint valami kövér ujjak, mások pedig akkorák, mint egy bunkósbot. És az alakjuk is változik, nem beszélve az ízükről.

V: Én a közönséges, sárga banánra gondoltam, aminek az íze is nagyon jó.

B: A közönséges banán, M. sapientum. Bizonyára a Gros Michel fajtára gondolsz.

V: Elámítasz.

B: Értek a banánokhoz.

V: Úgy tűnik, jobban, mint egy majom. Nos, vegyük tehát a közönséges banán alsó végét, és tegyük egy alma tetejére, mindvégig szem előtt tartva a körték és almák között felvázolt különbséget.

B: Milyen érdekes oltvány.

V: Persze, az összekötő vonalakat finoman el kell simítani. A banán barátságosan kiszélesedik, amint beleolvad az alma testébe. El tudod ezt így képzelni?

B: Azt hiszem, hogy igen.

V: És még egy utolsó adalék. Az alma-banán összetétel legtetejére tenni kell még egy meglepően kemény és vastag szárat. S akkor meg is lennénk a körte leírásával.

B: Ez a körte nagyon szép gyümölcsnek tűnik.

V: Mert az is. A színe általában sárgás, kis fekete pöttyökkel.

B: Mint a banán?

V: Nem, egyáltalán nem úgy. A körte nem olyan tompa, világos és unalmas módon sárga. Inkább halványan áttetsző sárga, a krémszínhez hasonlítható, de annál sokkal vizenyősebb árnyalat, mintha vízfestékkel festették volna le. És a pöttyök néha barnák.

B: S hogy vannak ezek a pöttyök elosztva?

V: Hát, nem úgy, mint egy párducon. Inkább sötétebb felületrészekről van itt szó, mintsem igazi pöttyökről, a gyümölcs érettségétől függ az egész. Erről jut eszembe, az érett körte nagyon könnyen zúzódik, tehát vigyázva kell kézbe venni.

B: Hát persze.

V: És akkor eljutottunk a körte héjához. Ez egy különös természetű héj, nehezen leírható. Ugye említettük eddig az almát és a banánt.

B: Igen.

V: Ezeknek sima és síkos héjuk van.

B: Aha.

V: A körtének pedig nincsen sima és síkos héja.

B: Tényleg?

V: Bizony. A körtének durvább héja van.

B: Mint az avokádónak?

V: Nem. De ha már az avokádót említetted, akkor úgy képzeld el, hogy a körtének szinte azonos alakja van, csakhogy az alsó része laposabb.

B: Csodálatos.

V: És a körte az avokádónál sokkal karakteresebben karcsúsodik el a felső részen. De ettől eltekintve, a két gyümölcsnek többnyire hasonló az alakja.

B: Most már egészen pontosan látom az alakját.

V: Hanem a héjakat már egyáltalán nem lehet hasonlónak mondani! Az avokádó héja olyan rücskös, mint egy varangy. Úgy néz ki, mint egy leprás zöldség. A körte héját egy bizonyos finom érdesség jellemzi, ami érdekes és kellemes a tapintás számára. Ha fel lehetne nagyítani a százszorosára, tudod milyen hangja lenne annak, amikor az ujjbegyek végigsimítják az érett körte héját?

B: Milyen?

V: Olyan hangja lenne, mint amikor a lemezjátszó tűje belecsusszan a lemez barázdájába. Ugyanaz a ritmikus ropogás, akár a száraz és könnyed gyújtófa égése.

B: A körte bizonyára a legkiválóbb gyümölcs a világon!

V: De még mennyire, hogy az! És ez lenne hát a körte héja.

B: És meg lehet enni?

V: Hát persze. Hisz nem olyan, mint a narancs viaszos és rágós héja. Az érett körte héja vékony és puha.

B: És milyen íze van a körtének?

V: Lassan a testtel. Előbb meg kell ismerni az illatát. Az érett körte édeskés, csalogató illatot bocsájt ki, erőssége pontosan a szaglóérzékre tett könnyed hatásában rejtőzik. Fel tudod idézni a szerecsendió vagy a fahéj illatát?

B: Igen.

V: Az érett körte illatának ugyanolyan hatása van, mind ezeknek az aromás fűszereknek. Az elmét egyszerűen elbűvöli és lebénítja, s közben ezeregy emlék meg benyomás kerül előtérbe, míg agyunk feszülten próbálja megérteni az illat varázsát – hasztalanul, természetesen.

B: De milyen íze van? Alig várom már.

V: Az érett körtének szinte túlcsorduló édes leve van.

B: Oh, az nagyon jól hangzik.

V: Ha kettévágod, ámulva látod, majdhogynem izzó fehér a húsa. Belső fény világít belőle. Akiknél van egy kés és egy körte, nem félnek a sötéttől.

B: Most már nagyon kívánom.

V: A körte húsát, a gyümölcs anyagát és állagát ismét csak nehéz szavakkal leírni. Némely körte valósággal ropogós.

B: Mint az alma?

V: Nem, egyáltalán nem olyan! Az alma heves ellenállást tanúsít megevéskor. Az almát nem megesszük, inkább meghódítjuk. A körte ropogóssága sokkalta rokonszenvesebb. Valahogy megejtő és törékeny. A körte elfogyasztása olyan, mint… olyan, mint a csókolózás.

B: Oh, ez olyan jól hangzik.

V: A körte húsa néha darabosabb is tud lenni. És mégis elolvad a szájban.

B: Nem is tudom, elhiggyem-e?

V: Márpedig a körte az ilyen. És ez még mindig csak az alakja, a tapintása, az illata, az állaga. Még nem jutottam el az ízéhez.

B: Istenem?

V: Egy érett körtének olyan íze van, hogy amikor eszed, amikor beleharapsz az áldott húsába, ez a tevékenység lefoglalja az egész lényedet. Már nem akarsz semmi mást a világon, csak azt a körtét enni. Inkább ülve, mint állva. Inkább egyedül, mint társaságban. Inkább csendben, mint zenével. Minden érzékszerved lebénul, kivéve az ízlelés. Már nem látsz, nem hallasz, nem érzel semmit – minden figyelmed a mennyei körtére összpontosul.

B: De mégis, milyen íze van pontosan?

V: A körtének olyan íze van, mint a… mint a… (Feszülten gondolkozik. Aztán megvonja a vállát, feladja.) Nem tudom. Nem tudom szavakba önteni. A körtének olyan íze van, mint a körtének.

B: (szomorúan) Bárcsak lenne nálad egy körte.

V: Ha lenne nálam egy körte, azt neked adnám.

(Csend)

(Yann Martel: Beatrice and Virgil.  Spiegel & Grau Random House Group, 2010)

Joi, 19 februarie 2012, ora 18.00

Cafeneaua Insomnia, Str. Universităţii nr. 2

Dumitru Bădiţa este primul invitat din 2012 al seriei de întâlniri Nepotu’ lui Thoreau

Moderează: Valentin Derevlean

Dumitru Bădiţa

Volume publicate: unghii foarte lungi şi cumsecade (Editura Vinea, 2005); Poeme prerafaelite (Editura Pontica, 2008; Premiul Filialei Sibiu a USR); Invitat la Săvârşin (Editura Casa de pariuri literare, 2010), Faze şi emfaze (Editura Tracus Arte, 2011).

A publicat poeme şi alte texte în revistele Euphorion, Tomis, Tribuna, Echinox, Paradigma, ca şi cum, Hyperion. A apărut cu poeme în presa literară din Canada şi Serbia.

Din 2003 este membru al siteului clubliterar.com.

Blogul autorului poate fi accesat la: http://fazalunga.wordpress.com

Metapillanat IX

(a Pátriárka környéke)

I

nyugodtnak tűnt, mint a nulla, kímélve
magát, hogy elöntse klímájával egy név.
a név például, aminek képtelen sok verziója
van. szél támad az őszirózsa széthulló spirálja
körül és lefekszik az álló taxik csíkjára.
az izomláz a pátriárkában sül át ma,
gömbölyűvé válva, mint az altatás.
néz a papírvékony görl és az old boy nászából
született, óhatatlanul, egy anonim szobában.
tegnap óta árad a folyó. elbánik a felszínnel.
aláfordul a partnak, hogy kinyalja a habos
hidegvérűek fészkeit, s az egyedeket, melyek
kirajzanak, egy olyan szél forgatja fel, ahol
nincs jövő idő. ott lakik a morál. a Morál
vagyok, akire vágytatok. (ha heves vagyok,
kifutunk az időből. ha elizgulom,
megszilárdulunk)

II

fehér zárójel egy fekete erdőben. motoros szán
fut ki rajta a hóra. epikus apák és fiúk ülnek
benne. a köd burája alatt hó lebeg.
valami megváltozhatott ezalatt, odabent.
a zoom kinyújtható szeme letapogatja
róla ZONA EXIT. egy zóna mint incidens.
bizalmasan súg, ahol más kinyilatkoztat,
de időnként, mint sebváltón a tenyér szaftos,
lapos húsa, őrjöng. szemeszterek múlva itt
majd egy aquapark fog állni. hasábnyi
zuhanyzóban leütnek. kiszívják részrehajló kelyhed.
de ezek még következetes percek –
két oldalán nyitott, kopár szünet ereszkedik.

Come back

egy különleges estén a parancsnok,
szélcsend van, a legénységi szálláson a
matrózainak játszik citerán. az ott az
árbockosárban, esetleg, ebből semmit sem
hall. egészen egyedül van a figyelmével.

Miercuri, 18 ianuarie, de la ora 19.00,

la Book Corner Librarium Cluj-Napoca,

va avea loc lansarea volumului

Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, semnat de Alex Goldiş şi apărut recent la Editura Cartea Românească.

.

Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, Charmides, 2011

-

Poezia bună, poezia adevărată se mişcă nu odată cu timpurile, ci puţin înaintea lor. Ea vede lucrurile din punctul unde „viitorul devine prezent”, cum spunea Whitman reformulând acest ideal romantic, adică modern, care o duce bine mersi şi astăzi. La noi, de pildă, multe dintre cărţile bune de poezie din ultimii ani (printre ele Răufăcătorul vorbeşte de Kata, Blank de Vlad Moldovan, Umilirea animalelor de Val Chimic, Instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva, Rezervaţia de Cristina Ispas) sunt duse de această mişcare înspre un loc unde stau faţă în faţă – ca într-un prezent – cu post-umanul, post-umanitatea, post-umanismul şi sau alte post-it-uri asociate.

Noul volum al lui Ştefan Manasia pare a se înscrie în această tendinţă, încă de la primul ciclu, intitulat „Ceva dinspre umanitate”. Doar că, lucru mai rar astăzi, Ştefan Manasia e un romantic impenitent, deşi uneori ruşinat, un Thoreau(ist) dezvrăjit doar la suprafaţă de fascinaţia primordialităţii şi a sălbăticiei. Prin urmare îi va fi, e rezonabil să presupunem, mai greu să accepte mica-mare invazie, uneori violentă alteori insidioasă, a unei civilizaţii protetice. Uneori involuntare, alteori practicate masochist, trezirile bruşte din himerele de odinioară (numele lor e „Amazon”) sunt dureroase şi disonante, ca nişte alarme care pătrund în creier. Ele sunt marcate adesea printr-un singur semn, un singur cuvânt: „Lumina urcă/ peste făgetul mai verde/ decât în anii trecuţi// Am văzut guşterele/ -nghiţit de rugi şi-n urmă apa /nămolul amestecându-se/ spumă cât într-un frappé”.

În această natură supusă (lăsată?) înlocuirii, „SĂLBĂTICIA” e „reprodusă-n/ mii de exemplare”, elementele sunt nearticulate („pe-cerul portocaliu-glisează/soare-lipsit-de-putere”, „Lumină sau fluid asemănător/învăluie corpul”), un cyborg pe nume Miguel îşi plimbă proteza bioelectrică de cauciuc peste mâna păroasă şi „priveşte/ admirativ,/ ochiul de opal/ cu ochiul drept,/ sclipind de sănătate”, iar religia e un website corporatist („sucursala religii”) cu răspunsuri pentru câte întrebări au mai rămas: „… de 4-5 ani ma chinui sa aflu cine este Femeia care naste/ si Balaurul/ din Apocalipsa Sf. Ioan, uite ca am reusit sa dezleg si/ acest mister,/ acum stiu ce urmeaza sa se intimple pe Pamant si nu e/ deloc optimista situatia,/ cum si de ce? Imagini care sa confirme? vei gasi totul in/ amanunt si te rog/ sa-ti dai cu parerea…… Apasa AICI”. Înlocuitorii de sălbăticie lasă mult mai puţin spaţiu fantasmelor purităţii din care poezia lui Ştefan Manasia se hrănea copios în volumele anterioare: „Părul tău acum incendiază mesteceni/ îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde/ o pace adâncă, prin vene îmi curge alcool/curat ca lacrima”, iar vizionarismul devine sporadic şi parodic, ca în poemul Morpho Electra: „Ea ne învaţă că nu mai contează nimic, că abia acum pâlpâirile Sensului au dispărut, că Marile Gheare ale Galaxiei ne vor schingiui trupurile, ne vor terciui minţile şi nouă nici nu ne va ma păsa”.

Vârstei târzii a proteticii generale nu i se mai (poate) opune acum nici măcar periferia, teritoriul semi-primitiv în care sălbăticia se întâlnea prietenos cu excavatoarele abandonate – vezi, de pildă, poemul levitaţia din cartea micilor invazii, în care periferia devenea locul „memoriei reptiliene” şi al unei „inimi de aur strivite de caldarâm” – re-formulând o preistorie într-o postistorie încă romantică. Acum însă: “Am traversat aleile în paragină/ dar îngerii locului înfăşuraţi în cârpe şi împuţiţi/ nu m-au mai privit, ca odinioară, cu ochi albaştri// de etil […] Pentru că n-am mai avut curajul de acum trei,/ de acum şase ani, buldozerele au transformat/ Parcul Rozelor în paradisul oamenilor de afaceri” (Periferia). Poemul Ornitopter încearcă să planeze, dar de fapt plonjează în vrie, într-o singură aripă a monorimei „-ie”, înspre vârsta aurorală a unei lumi a treia primordiale: „Copii fără copilărie/ N-aveam acces la tehnologie/ Cumpăram ilustrate cu Elvis din librărie/ Rosea dea Rimburgum animando / sau aurora cu pieliţă trandafirie/ Ne mângâia lasciv pe scârfârlie”. Însă cuprinsă în repetiţia neiertătoare a rimei, dorinţa celei mai intense recuperări („Galaxia pulsa relaxat şi curat/ sub cea mai banală dioptrie/ Un câmp cenuşiu la intrarea-n oraş/ trebuia,-ţi spun acum, să mai fie”) devine bătaia obosită a unui reflex livresc (nu din întâmplare, cred, poemul – o foarte frumoasă elegie romantică – e dedicat lui Şerban Foarţă).

În această imagine a lumii în care „mările virtuale” sunt singurele locuri unde „omul încă/ nu a harponat”, unde „petele/ de hidrocarburi/nu au întins cuverturi// ale morţii”, în care „ultimii anarhi”, oamenii din tribul indian Toda, nu mai pot fi salvaţi, iar care „originile animale” sunt un ecou tot mai stins „dinspre umanitate”, Ştefan Manasia plasează pretextul politic al poeziei sale. Spun „pretext” pentru că politicul – sub forma anarhismului – e pentru el doar deschiderea necesară unui spectacol al vulnerabilităţilor, al unei lumi pe cale de dispariţie.

Al doilea ciclu din volum – Antwerpen, de fapt un singur poem amplu – reconstruieşte spaţiul mort al fostei metropole „albe”, reinjectat ici-colo cu energia alogenă a altor „primitivi”: „În colţul Atheneumului/ pişoarul din metal masiv/ sub cerul liber/ ca tiribombele/ din celălalt secol/ Aici ne întâlnim: tinichigiu afro/ asiatic incert/ european self-distructiv/coborâţi din fantasmele Pepsi/ din filmuleţul sponsorizat/ pentru democraţia/afgană// pentru Sudan”. Juxtapunerea – figură a violenţei – e una dintre puţinele tehnici din recuzita stilistică a poemului (elipsa ar fi a doua). Ea dă dintr-odată, forţat, o proximitatea insolită, şi „politică” – Atheneum/pişoar; asiatic afro/european – iar repetiţia ei face din Antwerpen o suită de şocuri, ca şi cum metropola ar fi defibrilată constant. În absenţa lor n-a mai rămas mare lucru: „Aici în dreptul coloanei/ cu minute întârziere/ nu apare niciodată nimic […] metropolă cinică, tu,/ campioană la pingpong/ pe mâna jucătorilor chinezi// pentru că Antwerpen şi Bruxelles/ funcţionează, -n cele din urmă,/ în logica morţii igienice/ unde mila şi frumuseţea dispar/ sub faţade/ şi unde în dreptul coloanei// cu minute-întârziere/ nu apare niciodată/nimic”.

Aproape cadavre exquis („O mie de ani/ de albit conturile/ de lustruit arcadele/ bicepşii/ statuile/ treptele şi mânerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gât/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară”), Antwerpen e un colaj al metropolei fantomă bântuite de „refugiaţi irakieni” şi „doici faulkneriene”, de „chinezoaice indiferente ocolite de frumuseţe” şi de „blonde cerate”. Un oraş zombie, sub blestemul trecutului colonial („au mutilat/ pe câteva continente/ triburi de-o frumuseţe/umilitoare”), pe străzile căruia – într-un contrapunct final perfect la Heart of Darkness – Manasia face să duruie roţile motocicletei de lemn, tchukudu­-ul congolez, emblema cea mai concretă a înlocuitorului de tehnologie, a cărei denumire, ca onomatopee, înlocuieşte „sălbatic” zgomotul motorului absent. Poemul omonim lasă difuz sensul „politic” al motocicletei de lemn şi ia forma unei scrisori către mamă a unui tânăr ‘african’. Mi se pare cel mai puternic, cel mai frumos poem din volum: „am plecat, mama/ să duc rudelor/ sacii cu mei/ la Kinshasa: roagă-te/ să nu mă ţintească ăia/ din neştiinţă, roagă-te/ pentru cât mai puţine/ baraje rutiere şi adolescenţi/ cu machette. am  pornit/ mama, ca o gorilă de munte/ sub ploile reci,/ am plecat, mama, ţinându-mă/ de coarnele de lemn/ şi rugându-mă:/ vruum-vruum-vrruuuuum/ vruum-vrruuuuum/ civili şi militari, mama,/ şi copii şi cadavre-nflorite-n/ şănţuleţe pe marginea/ drumului:/ oameni şi facoceri/ mai mult decât fiertura de cafea/ şi mai mult decât iarba/ mă protejează/ idolul/ pictat/ deasupra apărătorii de lemn// ce uşor coboară/ roţile/ unse cu grăsime animală/ şi cum îţi aminteşti brusc/ greutăţile vieţii-mpingând/ la deal/ sacii de pe portbagaj/ ceva mai umflaţi/ tchukudu/ peisaje injectate/ cu anthrax/ tchukudu/ petrol/ tchukudu/ motocicletă de lemn/ surioară// sacii cu mei vor îndestula burţi/ şi le vor face să viseze:/ dacă Leopold cel Nebun/ ne-a îngăduit în cele din urmă/ Kinshasa/ eu îţi voi cere/ să te opreşti/ din rugăciune,/ mama:// fi-voi acuma alături de rudele vii/ în purgatoriul legal/ sau între hoituri/ mirosind/ dulce şi împăcat”.

Apoi vine mişcarea cea surprinzătoare a cărţii: partea a treia a compoziţiei re-propune ciclul din 2003, Ostroveni. Viaţa şi contactele, parte – importantă – a volumului de debut. De ce? Curios, am comparat cele două versiuni. Diferenţele sunt minore, cu excepţia uneia. Poemul „re-masterizat” are o secţiune în plus (numărul 12). Ar putea fi vorba de o secţiune eliminată atunci sau de una adăugată acum. Înclin înspre a doua posibilitate: asemeni Ornitopterului, secţiunea e oarecum „à la manière de”, şi poate tot o dedicaţie, camuflată de data aceasta. Aici Ştefan Manasia foloseşte secvenţa de „proză” cu rimă interioară, foarte asemănătoare celei folosite de Radu Vancu în Sebastian în vis: „Acolo, pe terenul de joacă, suferisem mutaţii. Fotbalul se termina-n bătăi, bătăile, -n revelaţii. Ne hăituiam prin subsoluri, ca posedaţii.” Secţiunea se distinge de celelalte în contextul poemului ca o intervenţie târzie, o ultimă revizitare, marcată stilistic drept „străină”, a textului de atunci. Tot astfel, aş spune că sensul inserţiei întregului ciclu e tot acela al intervenţiei, şi tot al unei juxtapuneri la contrast maxim. În poezia lui Ştefan Manasia, Ostroveni este poemul cel mai „auratic”, textul eminent al recuperării copilăriei fabuloase, al „eliberării unei vedenii în apa mâloasă”. El se termină într-o zi cvasi-apoteotică, în care peste „străvechiul Ostroveni” bălteşte „o lumină lichidă, nelumească şi înspăimântătoare”. Plasat aici, după două cicluri ale sfârşirii, sfârşelii şi eşecului, greutatea sa în compoziţie devine enormă. Apoi, Ostroveni mai e şi poemul unei forme prin excelenţă: aceea a poemului narativ, cu o textură foarte consistentă şi coerentă cu sine. Adică exact lucrul de care Manasia se desparte în acest volum, şi mai ales în ultimul ciclu, Alevin. Da, m-am uitat în DEX să văd ce înseamnă. Înseamnă larvă de peşte.

„Tripat/ Dar nu turbat”, Alevin e un poem (post)profetic şi o apocalipsă larvară. E şi, poate mai important, o trecere în revistă a ceea ce rămâne (rezidualul asupra căruia insistă uneori Ştefan Manasia în conversaţie îşi dobândeşte aici sensul adevărat şi adevărata sa forţă); o grămăjoară de resturi inspectată cinic: „Am văzut logosul: cinci litere prăpădite/ şi vulpea rătăcind prin oraş/ şi bordeiul de pe Canalul Morii dărâmat peste/ noapte, şi podişca din placaj surpată după/ câteva luni, şi pisicile bătrâne aşteptând încă/ acolo, de partea cealaltă, hrănite de-o zână la/ menopauză pe care n-am s-o cunosc”.

Elastic, textul alevin ia uneori cadenţa sobră a versului triadic al lui William Carlos Williams (aşa cum în „am văzut”-ul de mai sus mai stăruie un ecou atât al Sfântului Ioan, cât şi al lui Ginsberg): „Am ieşit din oraş/ printre zombies &/ lipitori dialectice”; alteori ritmul electrocutat al poeziei avangardiste de la noi, trecut poate printr-un filtru Iova („CITY – reţea sonoră din subpământă, pleură podită peste lumi,/ cancer esofagian, sînge pe nas// mere româneşti/ roşii wolteneşti/ nimfe în faţă la MNLR”. Cu un ghem de potenţe expresive pe care-l deşiră surprinzător şi cu un spectru emoţional care balansează de la hâtru („Stai aşa: înghite broasca/ şi vomită ayahuasca”) la grav („Au trecut ani de aşteptare/ într-o siguranţă nemiloasă, inumană/ ştiind că va veni şi că va fi mult mai rău:/ mă rugam pentru un bisturiu anesteziant/ ca muşcătura şobolanilor”), Alevin îşi joacă natura/factura „larvară” până la capăt.  Finalul îi anunţă şi îi amână profetic transformarea până după epuizarea rezidualului combinat într-un mega-SF cosmic: „I’ll be there, I’ll be there/ The last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaie chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Când bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ după ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

Cum vă spuneam, un romantic.

Rareş Moldovan

Asociaţia Area3, cu sprijinul Primăriei municipiului Cluj-Napoca şi al Ordinului Arhitecţilor din România, invită tinerii pricepuţi şi cu idei, din diferite sectoare (arhitectură, design, peisagistică, sociologie, jurnalism, film-foto etc.) să COOPereze la Faza a II-a a proiectului COOP_pe_stradă.

După etapa de conştientizare (atelier şi expoziţia organizată la Cinema Mărăşti) această secţiune se va concentra pe soluţii mai concrete, flexibile, uşor implementabile şi care se vor putea pune în practică începând cu primăvara lui 2012. Atelierul va fi susţinut în perioada 16-18 decembrie.

Aşteptăm intenţiile de participare până la data de 14.12.2011, pe adresa noastră de mail: cooppestrada@gmail.com. Pentru înscriere, vă rugăm să ne trimiteţi numele, numele facultăţii şi un link, care să vi se pară un exemplu bun de intervenţie în spaţiul public, având scopul reactivării acestuia.

Atelierul face parte din proiectul COOP_pe_Stradă al Asociaţiei Area3 care şi-a propus să Face the place şi să transforme “văgăunile”, “gropile de gunoi” sau “cimitirele de obiecte”, considerate spaţii verzi, în spaţii viabile.

***Noi ţinem la detalii şi nu ne dorim ca ele să strice întreaga imagine a oraşului. Dacă ţii şi tu la detalii şi vrei mai multe detalii despre noi, ne găseşti aici:          

Site: http://cooppestrada.wordpress.com/

Facebook: COOP pe Strada

Echipa:  Tunde BALAZS, Erika BARTH, Lavinia GRĂDIŞTEANU, Yutka JOZSA, Eszter LUKACS, Attila MOLNAR, Katalin VARGA

Contact:  tel. 0746.295.223, mail: cooppestrada@gmail.com, adresă: str. Ferdinand, nr. 16/25, Cluj-Napoca.