Istoria  modernă a Peugeot în România începe  cu modelul 206. Parcă nimic  nu a fost la fel de important înainte de el și, din păcate, nici după. De altfel, chiar  și acum,  în timp  ce vorbim despre  208,  vă puteţi duce   într-un showroom Peugeot ca să luaţi  un  206+ nou-nouţ.   Adică o mașină lansată iniţial în 1998 și restilizată în 2009. Atât  de mare  a fost succesul micuţului 206! Modelul ce i-a urmat, 207, nu a reușit  aceeași  performanţă, deși, la nivel global se poate  lăuda cu peste 2,1 milioane de exemplare vândute. Se poate  spune că a fost o mașină bună, dar  nu una  memorabilă.

Și asta  au realizat și cei de la Peugeot. De aceea, Alain  Tranzer, director de proiect 208, crede  că „va exista  un  înainte şi un  după 208. Această  maşină  marchează  cu  adevărat  o nouă etapă, un  moment definitoriu pentru Peugeot”.

Linia pe care au urmat-o cu modelele ’07 nu  a  fost  considerată  suficient de  inspirată pentru a  fi  continuată și  prima  schimbare majoră a apărut odată cu modelul 208. Micuţul 208 se conformează și este  mai  mic, mai ușor  și foarte  diferit  din punct de vedere al design-ului faţă  de 207.

Soluţiile  tehnice  aplicate îl fac un  vehicul mult  mai uşor  decât  predecesorul (-110 kg în medie  comparativ cu 207 şi nu mai puţin de – 173 kg pentru o gamă care  începe  de  la 975 kg), aerodinamic şi foarte  compact (-7 cm în lungime şi -1 cm în lăţime). Aceste  beneficii sunt  accentuate de  spaţiul mai  mare  pentru ocupanţi: 5 cm  în  zona  genunchilor pentru pasagerii din  spate  şi un  plus  de  15 dm³  în volum, ca o dovadă a arhitecturii optimizate. Portbagajul de 285 litri asigură suficient spaţiu pentru o vacanţă în doi.

Interiorul continuă promisiunea inovaţiei, aşa cum face şi design-ul exterior. Instrumentele de bord şi butoanele au fost complet  regândite pentru  a  deveni  intuitive  şi clare.  Toate  acestea  sunt  poziţionate în jurul unui volan  mic, a unui panou de bord  de tip head-up display şi a unui touch-screen cu diagonala  de  18 cm.    Acesta  merită toată atenţia pentru că este genul  de inovaţie anunţată de mai mulţi  producători și care poate  deveni un standard pentru viitor.  De altfel, noul Renault Clio, așteptat la toamnă, o să aibă  parte  de un ecran  asemănător.  Ecranul găzduiește  toate funcţiile  multimedia (muzică, telefon,  radio, USB)   și   navigaţie.   Deși   este   disponibil standard de  la  al  doilea   nivel  de  echipare, navigaţia  integrată   trebuie  achiziţionată suplimentar (490 de euro  în Franţa).

Managerul proiectului 208, recunoaște că „decizia de a regândi complet bordul a însemnat asumarea unui  risc  uriaş”. Modelul acesta  o  să atragă cele  mai  multe vânzări ale mărcii și asta înseamnă că, pentru cei mai mulţi,  acest interior definește interiorul unui Peugeot.

Reducerea greutăţii şi îmbunătăţirea aerodinamicii, motoarele moderne şi folosirea  tehnologiei micro-hibrid e-HDi  pe  toate versiunile au permis noului Peugeot o reducere  medie  a  emisiilor poluante  cu  34 g  CO²/km faţă  de modelul 207.

Varietatea de  motorizări este  impresionantă. Pentru benzină există motoare în trei cilindri  cu capacitate de 1 și 1,2 litri cu puteri de 68 și 82 cai putere. În partea superioară a gamei  se poate  opta  pentru un  motor  de 1,6 litri  și  120  CP.  Versiuni mai  puternice  ale acestuia (150 CP și chiar  200 CP) sunt  așteptate să echipeze 208 în următorii ani.

Variantele diesel  sunt  1,4 HDi  68 CP, 1,6 HDi 92 CP și 1,6 HDi 115 CP. Peugeot susţine că nici unul dintre motoarele diesel nu are un consum mixt mai mare de 3,8 l/100 km și nici un  motor  pe benzină nu  consumă mai  mult de 5,8 l/100 km în regim  mixt.

Peugeot 208 a fost primit cu entuziasm în Franţa.  Marele  său  rival,  Renault Clio este  la final de carieră și complet demodat prin comparaţie. VW  Polo și Ford Fiesta sunt  două alegeri foarte inspirate, dar plusul de tehnologie și noul design îi oferă lui 208 un ușor avantaj.

Rămâne de văzut dacă și piaţa din România o să reacţioneze de aceeași  manieră. Politica de preţuri și publicitatea vor face diferenţa pentru că,  din  punct de  vedere calitativ, lui 208 nu mai ai ce să-i reproșezi.

Un loc minunat pentru o plimbare în familie este Petaloudes sau Valea Fluturilor. Şi nu e o metaforă, pentru că sute de fluturi împânzesc zona,  de-a  lungul unor  cursuri de apă  traversate pe alocuri  de frumoase podeţe rustice.  Potecile umbroase vă conduc spre piscine  scobite în stânci  şi spre  cascade.  Pe tot parcursul drumului, în aer persistă un miros  de vanilie  de la copacii  storax.  Cafenelele şi magazinele de suveniruri vă îmbie  la cumpărături şi nu trebuie să rataţi  moara de vânt italiană.

Ce aţi zice de o zi în împărăţia apelor? Chiar aproape de  frumoasa Plajă  Faliraki,   cu  şezlonguri, umbreluţe, fructe  şi legume la tarabe, se află Faliraki Water Park. O piscină  uriaşă cu o corabie de piraţi  este atracţia celor mici, iar fântânile  arteziene uimitoare şi cele 11 tobogane pentru toate gusturile, rapide sau mai line, simple  sau  cu mai  multe  spirale,  îi captivează pe ceilalţi.  Zona  pentru alpinism şi piscina umplută  cu  crocodili   (de  jucărie)   sunt   alte atracţii  care nu trebuie ratate.

Clădirile medievale, moscheele, fântânile tradiţionale şi bisericile  bizantine se găsesc  în tot centrul vechi al oraşului Rhodos.  Atmosfera tipic grecească, cu străzi înghesuite, restaurante în aer liber şi alei fără nume îi va încânta pe cei mici. În anumite zile, la castel  se organizează nişte  party-uri  medievale de toată  frumuseţea, care  te transportă într-o  ambianţă de  poveste.

Tinere domniţe dansează pe melodii de epocă, clovni  jucăuşi  aleargă pe picioroange, cavaleri în armuri se duelează cu săbiile,  în timp  ce o armată de bucătărese cu şorţuri şi năframe colorate învârtesc de zor în nişte tigăi imense puse direct  pe foc, având grijă să facă o bunătate de friptură cu condimente şi ceapă. Vinul curge în ulcele de lut, iar petrecerea e dedicată atât celor mici, cât şi celor mari.

Vinurile  urmează o tradiţie de 2.400 ani în Rhodos!  Astăzi,  Rhodosul este sinonim cu vinurile spumante, de calitate  superioară, care poartă denumirea Roditiko: vinul alb, cel roşu şi alb-dulceag care merg  de minune cu meniurile din  taverne. Poposiţi în curtea  pitorească a tavernei  Mavrikios, unde proprietarii Michalis  şi Dimitris vă vor  încânta simţurile cu spaghete garnisite cu homari şi câteva  licori  savuroase: limoncello (lichiorul de lămâie),  souma (băutură tradiţională făcută  din  smochine cu  şofran  şi piper),  precum şi lichiorul din 15 plante medicinale. Tare ispititoare este şi taverna Nea Saleni unde încă de la intrare ţi se face poftă de griskin (carne de porc rumenită pe grătar cu rozmarin), friptura de  viţel  cu  ierburi, fructele  de  mare proaspete şi salate.

Un  resort  mic şi cochet  este  alegerea perfectă  dacă  mergeţi cu mic cu mare  în vacanţă. Drumul spre   hotelul Evi  vă  arată   în  avanpremieră băile miraculoase de la Kallithea, iar odată ajunşi la destinaţie veţi fi întâmpinaţi de angajaţi cumsecade, mereu gata  să servească pe  toată  lumea.  Camerele sunt  curate  şi confortabile, cu terase  mari  care oferă vedere la o încântătoare livadă de măslini. Cei mici au la dispoziţie spaţii   de joacă  şi  piscine   speciale pentru ei, iar  plaja  cu nisip  fin este  aproape, numai bun pentru construit castele de nisip. În Faliraki distracţia e la ea acasă. La un bar vizavi de hotel se cântă karaoke. Dacă doriţi  un loc mai  retras   de  lume,   mergeţi  în  Pefkos, un orăşel  pitoresc dominat de  albastrul mării  şi verdele pinilor, cu  o plajă  lungă şi golfuleţe sălbatice,  pitoreşti şi stâncoase. Aici,  Hotelul Thalia are  camere   special   concepute  pentru familiile cu copii.

Dezvoltat în jurul unui spa natural, cu hoteluri cochete de-a lungul ţărmului, Kallithea este o colecţie de ingrediente ideale pentru vacanţă.

Oferte turistice

Christian Tour, www.christiantour.ro, tel. 021/369.98.35

Faliraki, Hotel Evi 3* – de la 342 de euro/pers., transport cu avionul, transferuri, 7 nopţi  cazare cu all inclusive, asistenţă turistică.

Pefkos, Hotel Thalia 3* – de la 351 de euro/pers., transport cu avionul, transferuri, 7 nopţi  cazare cu all inclusive, asistenţă turistică.

text Steluţa  Năstase

www.besttourism.ro

Lângă   Pasajul Villacrosse, peste   drum de BNR,  am  descoperit o  cafenea  foarte  primitoare   şi  care  ne-a   ademenit înăuntru  cu  o lansare de carte:  romanul DOI de Tony  Mott. Cafeneaua  e  recunoscută pentru  asemenea evenimente culturale: lansări de carte, vernisaje de pictură, concerte de muzică jazz, teatru etc. De când  s-a deschis,  în noiembrie 2010, intelectualii, businessmenii şi toţi cei care şi-au  dorit  un  spaţiu clasic,  intim  şi  rafinat, unde să bea o cafea bună  sau să ia prânzul în linişte,  la  un  preţ  acceptabil, au  trecut  pe  la Cafeneaua Carada.

Pe  pereţii îmbrăcaţi în  tapet   vernil   sunt expuse tablouri, care se schimbă lunar.  Mesele sunt  din  lemn,  iar scaunele din  lemn  şi piele. Lumina este împrăştiată în local de câteva candelabre, iar în timplu zilei pătrunde de  afară prin ferestrele mari care oferă o privelişte minunată asupra străzii  care  desparte cafeneaua de sediul central  al BNR. În salon  sunt  64 de locuri, iar terasa  din faţa cafenelei  oferă alte 80 de  locuri  confortabile sub  umbreluţe. Afară sau  în salon  vei fi uimit  de gustul deosebit al cafelei Illy, fie că vei servi un French Espresso cu cognac,  fie o cafea Amore cu amaretto sau  un Ice Cream Espresso cu îngheţată.

Dacă  nu  vrei  o simplă discuţie la o cafea atunci   poţi   servi   prânzul  aici,  oferta   este bogată.  Noi  îţi recomandăm să încerci  pieptul de raţă cu miere, ceapă caramelizată şi piure, un mix oriental de fructe de mare cu sos de chilli şi orez sau o salată de ficăţei calzi servită cu pâine prăjită cu usturoi.  Dacă  ai poftă  de  un  desert, tortul casei – tortul Carada – din ciocolată nu se poate să  te  lase  insensibil. Îţi  reamintim că,  dacă dimineaţa până  după prânz, Cafeneaua Carada este   un   loc  rezervat  mai   degrabă  micului dejun, prânzului şi, în general, ideii de business lunch, seara,  mai ales după cină, partea culturală ocupă  un loc important în viaţa  cafenelei. Dacă e miercuri, atunci  de la 19.30 e Jayy Manush, joi de la 20.30 e teatru de improvizaţie cu cei de la Backstage Boys, iar vineri  de la 20.30 e seara  Jazzy. O miercure din  lună  e rezervată unui nou vernisaj  pentru un tânăr  pictor  care-şi  expune în  cafenea  tablourile spre vânzare, iar în alte zile se lansează diverse cărţi şi autori.

Celor  care  cred  că  amplasarea vizavi  de sediul central BNR, zona veche a Bucureştiului şi Pasajul  Villacrosse  înseamnă preţuri mari în Cafeneaua Carada, noi  le spunem că se înşală, preţurile nu sunt  cu nimic mai sus faţă de cele practicate de restul  localurilor din  zonă,  doar atmosfera, servirea şi cafeaua sunt  o clasă superioară.

Câţi dintre noi mai ştiu că Eugeniu Carada a fost economist şi scriitor român şi că a înfiinţat, împreună cu Ion C. Brătianu, Banca  Naţională a României  în 1880? Afli toate  astea trecând pragul „Cafenelei Carada“, amplasată vizavi de BNR.

Pasul 2. Între  timp,  pui  apa  să fiarbă în clocot  într-o  cratiţă, în  care  mai  pui  puţină sare  şi o frunză de  dafin.  Fierbi  chiftelele  în clocote mici, aproape zece minute. Le scoţi pe hârtie  absorbantă, ca să se scurgă.

Pasul 3. Încinzi în tigaie trei linguri de ulei de  măsline, în care  căleşti al doilea  căţel  de usturoi, tocat foarte  mărunt. Ai grijă  să nu se ardă, lasă  focul mic, pentru orice eventualitate. Adaugă în tigaie  două foi de  dafin,  două linguri pline  de pătrunjel tocat,  sare  şi piper, mai căleşte vreo  două minute. După asta pui chiftelele şi sucul de roşii. Fierbe cu tigaia fără capac,  până se va îngroşa sosul.  Pui, la final, frunzele  de   busuioc,  rupte  în  mai   multe bucăţi.

Pasul 4. Separat, fierbe spaghetele, 8 minute, în apă clocotită, cu sare,  amestecând din când în când ca să fii sigur  că nu se lipesc. Le scurgi,  apoi le amesteci cu sosul din tigaie.

INGREDIENTE:

● carne tocată

(porc + vită) – 100 g;

● suc de roşii – o ceaşcă;

● usturoi – doi căţei;

● un ou;

● spaghete – un mănunchi de grosimea unui dop de plastic obişnuit;

● sare;

● piper;

● pătrunjel tocat;

● trei foi de dafin;

● câteva  frunze  de busuioc;

● boia dulce  de ardei;

● o linguriţă de pesmet;

● cimbru;

● ulei de măsline.

Când e căldură mare, monşer, se poartă roze-ul. Aş zice că e o reţetă complexă dar uşoară, de primăvară târzie, care sugerează vinul prin excelenţă al căldurii, roze-ul. M-aş  gândi la un roze din gama Domeniile  Vânju Mare, făcut din Merlot, Fetească Neagră şi Pinot Noir. Merlotul  îl face suplu  şi catifelat, Feteasca îi adaugă nerv şi condiment, iar Pinot Noir-ul,  eleganţă.

Under Cover

Logitech îşi extinde gama  de accesorii  pentru   tablete   cu   o  nouă   tastatură,  Logitech Ultrathin  Keyboard Cover, compatibilă cu noul iPad dar şi cu iPad 2. Acest dispozitiv dispune de o carcasă ultra-subţire ce protejează ecranul tabletei   şi  o  tastatură integrată pe  care  poţi tasta uşor în timp ce călătoreşti. Partenerul perfect  pentru iPad,  Logitech Ultrathin  Keyboard Cover protejează ecranul tabletei cu o suprafaţă subţire de aluminiu care dispune de o tastatură integrată ce se conectează prin  Bluetooth. Asemenea unui Smart Cover, Logitech Ultrathin Keyboard Cover se ataşează rapid la iPad-ul cu un cleşte magnetic. Stand-ul integrat îţi menţine iPad-ul la cel mai bun  unghi de vizualizare. Bateriile  cu o autonomie de  şase luni  (când  tastatura este utilizată în medie  de două ore pe zi) asigură un timp mai mare pentru activitatea ta preferată. Cover-ul ultra-subţire  dispune de  o funcţie  on/off:   iPad-ul va porni  automat în  momentul în  care  cover-ul este deschis  şi va intra  în standby atunci  când acesta  va fi închis.  Logitech Ultrathin  Keyboard Cover va fi disponibil în Europa începând cu aprilie  2012 la un preţ recomandat de 99,99 de euro.

Smart Watch

Philips va impulsiona piaţa  divertismentului digital printr-o gamă  nouă,  extinsă  de televizoare cu funcţia Smart TV. Şapte din cele opt serii  de  televizoare  (3500,  4000,  5000,  5500,

6000, 7000, 8000), pe care Philips le va aduce pe piaţa  românească, vor beneficia  de această funcţionalitate. Experienţa utilizatorului se îmbogăţeşte de acum graţie  unui ecran de start personalizat cu un design nou şi navigării mult mai intuitive.

„Întrucât întreaga infrastructură Smart  TV este  acum  funcţională (lăţime  mare  de  bandă pentru acces internet, conţinut în cloud,  televizoare,  aplicaţii, acceptarea tehnologiei de către utilizatori), ne aşteptăm la o creştere rapidă a utilizării acestei funcţii”,  susţine Pieter Vervoort, Vicepreşedinte şi Director  al Diviziei Strategie de  produs & Smart  TV. În prezent, peste   60%  dintre  utilizatorii activi  ai  Philips Smart TV accesează funcţia de peste  50 de ori pe lună.

Odată cu disponibilitatea functiei Smart TV şi la modelele de televizoare cu diagonala mică, începând de la 48 cm (19’’), utilizatorii pot beneficia   acum   de  televiziune  care  include  şi acces  la  conţinut  digital  oriunde  în  casă. „Conţinutul şi aplicaţiile din  universul digital nu  mai sunt  de acum  doar  apanajul utilizatorilor cu modele de televizoare premium, ci au devenit accesibile   şi  celor  cu  un  buget   mai redus”, afirmă  Vervoort.

Coafura  rezistă

Un aspect  îngrijit  şi modul în care vă prezentaţi vă defineşte, de cele mai multe  ori, personalitatea.  Şi  ce  poate   fi  mai   evident decât  coafura, atunci  când  privirea întâlneşte o persoană? De acum, puteţi să realizaţi unele dintre cele mai  sofisticate coafuri,  pentru că aveţi  de  partea voastră tehnologii avansate, oferite  de cele mai noi produse pentru coafat de la Philips: noul  uscător de păr Philips ActiveCare  HP8270  şi  aparatul de  îndreptat părul Philips ActiveCare HP8362.

Noua gamă  Philips ActiveCare vă ajută  să obţineţi, în condiţii de maximă siguranţă, un efect fabulos,  o garanţie a succesului şi o sănătate impecabilă pentru părul vostru, totul graţie tehnologiei avansate şi ergonomiei perfecte a noilor  produse.

Pe  lângă  uscătorul dedicat în  întregime sănătăţii şi frumuseţii unui păr  de star,  noul aparat de  îndreptat părul Philips ActiveCare HP8362 întregeşte un  efect  cu  adevărat tulburător pentru cei din  jur. Tehnologiile plăcilor Triple-Care, cu care este dotat  aparatul de îndreptat părul Philips ActiveCare, vor asigura că fiecare fir de păr este protejat şi garantează cele mai bune  rezultate.

❙     Spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre Alexandru Negrea…

– Am început să scriu pe blog în 2006, din 2008 blogul  s-a transformat în principala mea sursă  de  venit,  iar  din  octombrie 2010 ocup funcţia de Social Media  Manager la Banca Comercială Română. Sunt  pasionat de  internet,  reţelele  sociale  şi dezvoltare personală şi susţin prezentări şi workshopuri despre marketing  online pentru companii.

❙     Eşti interesat de Facebook, Twitter, reţele sociale în genere. De unde a pornit această pasiune?

– Am aproape 3.000 de  articole  publicate pe blogul  personal şi am  întâmpinat tot felul de situaţii în contextul ăsta. Situaţii de criză cu brandul personal, campanii publicitare, comentarii de la oameni necunoscuţi. Toate astea au contribuit la pasiunea pentru comportamentul utilizatorilor de internet şi implicit pentru reţelele  sociale.

❙     Ce aşteptări ai avut în momentul în care ai început să faci blogging?

– Nu aveam nici un orizont în 2006, pentru că nu  exista  un  model  de  succes  în blogging (sau nu-l ştiam eu). Cred că mă aşteptam să fie o activitate cu care să-mi umplu timpul liber şi atât. Din fericire pentru mine, în 2008 a apărut şi  prima campanie pe  bloguri, ca  urmare a eforturilor susţinute ale  mai  multor bloggeri români, iar aşteptările s-au schimbat radical.

„Sunt, probabil, cel mai relaxat Şi calm om pe care l-ai cunoscut vreodată”, îi place lui Alexandru Negrea să se autocaracterizeze. În afara joburilor din online, Alexandru Negrea moderează Şi emisiunea „Internet Lynx“, de la Radio „Lynx“.

❙     Ce înseamnă să fii Social media Manager la BCR?

– Mă ocup de prezenţa online a companiei, aici fiind incluse  pagina de Facebook, campaniile pe bloguri, canalul de Youtube şi contul  de Twitter,    împreună   cu    colegii    mei    din departamentele de Marketing şi Comunicare. Sunt conectat la internet în toate cele opt ore de program, mă întâlnesc cu bloggeri şi cu diverşi colaboratori din  industria online  şi încerc  să cresc comunitatea din jurul brandului pe care îl reprezint.

❙     Cum te-a schimbat acest job?

– Am descoperit rigorile  de corporaţie, în primul rând, şi mă pot raporta la ele în tot ceea ce fac. Am,  acum,  o nouă  perspectivă asupra mediului online, care mă ajută să-mi gestionez mai bine toată activitatea. În acelaşi timp, jobul mi-a  oferit  ocazia  să  stau  de  vorbă  cu  mulţi oameni cu care, în orice alt context, probabil că nu  aş  fi putut intra  în  contact.  Mulţi  dintre aceşti oameni mi-au  oferit idei noi care, zic eu, m-au îmbunătăţit pe mine ca om.

❙     Am citit că ţi-ai schimbat şi stilul vestimentar cu această ocazie.  A fost „o obligaţie de serviciu”?

– Când  am  acceptat acest  job mi-am  asumat mai multe  lucruri care nu mă caracterizau în momentul respectiv, iar stilul  vestimentar a fost  unul dintre ele.  Spre  surprinderea mea, aspectul ăsta chiar m-a prins  şi acum mă adaptez la el şi în timpul liber. Îmi place să cred că aş fi ajuns  la această  concluzie şi fără job, dar nu sunt  foarte sigur  de asta.

❙     Ţin minte că, într-un interviu pe care i l-am luat   lui  Bobby   Voicu,  îmi  spunea  că, atunci când e în faţa computerului, stă în chiloţi. Tu?

– Acasă mai am momente când stau în chiloţi în faţa calculatorului, dar  nu e o regulă. E prima dată  când  mă gândesc la o ţinută specifică pentru stat pe internet, deci nu prea ştiu ce să-ţi răspund.

❙     Joburile de PR, blogger, jurnalist încep să semene  tot mai  mult între  ele, folosind această interfaţă: internetul. Vom asista într-o zi la amestecul lor?

– Cred  că  deja  se  întâmplă, cel  puţin la nivel  teoretic.   Internetul e  folosit  în  tot  mai multe  domenii de activitate, dar  sper  că diviziunea muncii va funcţiona în continuare la fel de bine. Nu-mi place să amestec  lucrurile, deci nu mi-ar plăcea să confundăm joburile.

❙     Interacţiuni umane virtuale vs. interacţiuni umane reale. Cum crezi că va arăta viitorul? Cât de mult se va putea dispensa omul de realitate?

– Nu poţi să oferi conţinut online  dacă nu ieşi în offline.  E o regulă pe care nu  o încalc niciodată  şi  sper   că  nimeni  nu   o  încalcă. Mediul online  e un mediu de comunicare eficient,  dar  are  finalitate în offline.  Şi în plus, orice exces e dăunător, deci întotdeauna va trebui  să  stabilim un  echilibru între  cele  două medii.

❙    Dacă ar fi să stabilim o clasificare, pentru ce folosesc oamenii reţelele sociale?

–  În  România, pentru  că  venim   dintr-o „eră”  a site-urilor matrimoniale şi a Hi5-ului, reţelele   sociale  sunt   folosite   mult   şi  pentru dating. Pe locul doi cred că e informarea, iar pe locul trei e dezvoltarea personală, care, sper eu, va ajunge în curând pe primul loc. Nu am avut niciodată atâtea posibilităţi de dezvoltare personală  şi profesională cum avem  în acest moment. Cred că e păcat să ieşi din facultate şi să te angajezi  pe un post de junior,  aşa că foloseşte internetul pentru a-ţi construi un portofoliu (un blog, un cont de Facebook). Cu siguranţă vor însemna ceva în cadrul interviului de angajare.

❙    Citesc despre tine pe un site: Alexandru Negrea, o imagine impecabilă pe internet, o imagine impecabilă în realitate. E o excepţie? Pentru că, de regulă, imaginile virtuale despre o persoană nu prea coincid cu realitatea…

– Nu  aş  folosi  chiar  cuvântul impecabil. Nu-mi place să fiu impecabil, dar  îmi place să fiu  atent   cu  această   corelare   între   imaginea online  şi cea offline. Din ce am văzut eu, încă sunt  mulţi  oameni care nu iau în serios mediul online  şi se împuşcă singuri în picior  cumva, fără să-şi dea seama  cât de mult  contează să îţi asumi propriile acţiuni.  Suntem pe  un  drum bun, însă, studenţii sunt  tot mai preocupaţi de utilitatea reţelelor sociale,  iar liceenii  încep  să fie incluşi în cursuri de blogging. Sunt optimist din fire şi sunt  optimist şi în această  privinţă.

În spatele oricărei povești se ascunde mereu ceva mai mult decât o simplă morală pe înțelesul copiilor.  Subtile  manipulări ideologice,  parabole ale  luptei  dintre bine  și  rău –  unde  binele   iese mereu învingător –, sau  studii gastronomice…

Acesta este şi numele complet al creaţiei lui Dabija: Capra cu trei iezi, cu subtitlul un studiu gastronomic. Ştim  povestea. Capra cu trei  iezi pleacă  de  acasă,  lăsându-şi copiii  singuri, dar aceştia,  neascultători ca orice copii, nu mai ţin seama   de  sfaturile mamei   şi  îi  deschid uşa lupului care îi mănâncă pe doi dintre ei. De aici începe  spectacolul. O diseminare teatrală despre bucatele tradiţionale de la o pomană, grefată pe povestea iniţială.  E amuzant să vezi cum conflictul principal – răzbunarea iezilor  – lasă locul disputei de opinii  despre piftia  de cocoş, ciorba  de potroace sau  „îmbălsămarea sarmalelor”… Ignorând sensul  moral  al poveştii, Alexandru Dabija reface textul în planul psihologic  al gastronomiei la români, unde fiecare ştie mai bine cum stă treaba.  Regizorul propune şi o convenţie. Iedul  cel mare  şi iedul  mijlociu participă şi ei la discuţie, că doar  mâncarea e importantă, chiar  şi atunci  când  pofteşti la propria colivă!  Comicul e spontan, iedul  cel mare cleveteşte să i-o plătească lupului, cel mijlociu,  mai  pacifist,  încearcă  să-l potolească, şi amândoi  vorbesc   despre  mâncare  al  cărei miros  pluteşte, neliniştit, în aer, deşi  amândoi au fost mâncaţi, hăt!, de mult  timp  de nănaşul lor,  lupul. Invitatul special   al  acestui   eveniment,  lupul, amuşină şi el aburul din oale şi o întreabă, panicat, pe  cumătra lui,  capra,  dacă nu  cumva miroase a afumătură, că,  deh,  lui nu-i prieşte… Un spectacol unde se râde copios şi unde plata se face întotdeauna într-o singură monedă: mâncarea.

Capra cu trei iezi, după Ion Creangă

Cu: Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Mihai Calotă

Regia: Alexandru Dabija

Teatrul Act

„Capra cu trei iezi“ devine la Alexandru Dabija un studiu  gastronomic. Și psihologic.

Fata din curcubeu

Tania Popa se reinventează la TNB. Grație  textului  Liei Bugnar, scris special pentru ea,  actrița originară din  Basarabia face  un spectacol cu adevărat mare.

Sala 99   de  la TNB  nu  este  Cinematograful Curcubeu, şi nici nu are 13 rânduri. Dar Tania te face  să  întorci  capul,  pentru o  clipă,  către  o poveste aievea.  O prostituată vorbeşte despre sine, aşa cum nu o cunoaşte nici un client al ei, singurele persoane cu care interacţionează. Doar  unul face excepţie,  deoarece vede  în ea altceva decât o prostituată, înnobilând-o pentru că îi dăruieşte, fără  să ceară  nimic  în schimb, decât  un  moment de tandreţe. Un altul  o cere de soţie. Dar acestea sunt excepţiile care confirmă  regula. Pe  rândul 13  al  Cinematografului Curcubeu clienţii  ei vin, îşi rezolvă problemele, pleacă.  În  contul  preţului unui bilet  de  film.

„Câte  filme n-am  văzut!” – spune ea, o replică unde râsul îngheaţă, relevând impuritatea unei experienţe teribile.  Şi deodată simţi  nevoia  să ştii, să cunoşti mai multe  despre fata din curcubeu,  despre familia  sa fericită,  despre mama, tatăl,  sora  ei geamănă – jumătatea ei. Despre cum destinul rupe o fiinţă în două, iar singura tandreţe permisă e aceea  de  a hrăni  o pisică. Dorinţa sa de a strânge câţiva  bani,  pentru un vis al său  – un  chioşc  de îngheţată –, primele sale  destăinuiri sunt  încă  la suprafaţă, dezvăluirea  se produce încetul  cu încetul,  dar  e copleşitoare. În spatele poveştii mai întotdeauna colorate a unei prostituate de profesie – când biograficul se pierde în clarobscurul decăderii progresive –, apare ea, cu povestea ei de viaţă. Când   nimic   nu   poate   distruge  amintirea, drama e cu atât mai teribilă,  iar când  reflexivitatea   despre  propria  condiţie căzută  capătă accentele   acceptării, conştiinţa devine o  rană vie. Deschisă  substanţei poetice,  cuvintelor, minunatelor cântece pe care le interpretează în ruseşte Tania…

Fata din curcubeu, de Lia Bugnar

Cu: Tania Popa

Regia: Lia Bugnar

TNB

Tania Popa – un woman  show captivant la TNB.

Sunt  puţin încurcat de  acest  film.  Să fim clari  de  la început: merită văzut. Punctele lui forte sunt povestea şi protagonista. Ceea ce mă pune în dificultate este deosebirea faţă de materialul după care e adaptat. Într-o anumită măsură este de înţeles: cartea este narată la persoana  întâi,  ceea  ce face ca ecranizarea să fie dificilă.  Greu  de  transpus pe film atâtea gânduri,  emoţii.  Imaginea şi sunetul par,  uneori, insuficiente. Povestea este  o combinaţie între Împăratul muştelor şi Battle Royale: acţiunea se desfășoară în ţinutul Panem, situat pe teritoriul actual  al Americii  de Nord, împărţit în 12 districte  organizate pe  meserii   şi  coordonat de Capitoliu,  centrul  dictatorial  al  întregului ţinut.  În fiecare an, aici se organizează Jocurile Foamei,  o competiţie pe viaţă  şi pe moarte, la care  participă câte  doi  adolescenţi din  fiecare district,  un   băiat   şi  o  fată.   Jocurile   sunt   o pedeapsă permanentă şi necruţătoare pentru revoltele din  trecut,  care sacrifică  în fiecare an 23 de  tineri,  doar  un  singur „tribut“ putând supravieţui, conform regulilor stricte  ale competiţiei. Povestea o  are  în  centru pe  Katniss Everdeen, o tânără din  Districtul 12, care  se oferă  voluntar ca tribut în Jocurile  Foamei,  în locul surorii sale mai mici.

În general, filmul este fidel cărţii, însă unele modificări sunt  supărătoare. De exemplu, actriţa   care  o  interpretează  pe  Katniss   este înaltă  şi solidă,  spre  deosebire de  personajul din  carte,  o fată  firavă,  dar  foarte  agilă.  Mai sunt  şi altele, pe care cineva  care nu a citit cartea nu le va observa. Ceea ce vreau să spun este că filmul  completează destul de bine suportul literar,  dar,  ca produs separat, nu  este atât  de interesant pe cât ar fi putut să fie. Printre surprizele   plăcute  ale  filmului  se  numără  şi Stanley  Tucci şi Woody  Harrelson, două prezenţe  pe care cinefilii le vor aprecia. De asemenea,  va fi interesantă şi evoluţia tinerei  actriţe Jennifer Lawrence, mai ales că vom avea parte de  încă  două filme  din  această  trilogie.  Sfatul meu   este  să  citiţi  cele  trei  cărţi,   pentru  că depăşesc stadiul de literatură pentru tineri.

O ecranizare ușor timidă

Regizor: Garry Ross

Actori: Jennifer Lawrence

Durată: 142 minute

Lionsgate, SUA

Recomandare: „Battle  Royale“, un film japonez  din 2000. Este mai bine închegat și mai brutal. Doar să nu faceți greșeala să vizionați și partea a doua.

Trebuie să vorbim despre Kevin

Subiectul peliculei este, după mine, curajos. Filmul tratează relaţia complicată între o mamă şi un fiu. Ea are o carieră  de succes la care trebuie  să renunţe în favoarea băiatului. Copilul simte,  parcă,  acest  lucru  şi se răzbună pe  ea, pentru că este  de-a  dreptul gelos  pe  succesul mamei.  Regizoarea, Lynne  Ramsay, trece peste imaginea de familie liniştită  şi fericită. Ea atacă subiecte  dificile:  gestionarea sexualităţii într-o familie,  competiţia care se naşte  între  membrii acesteia.  Acest  gen  de reprezentare a vieţii  de familie  este  cel puţin inedit. Ceea  ce reuşeşte foarte bine filmul este modul prin care redă universul  emoţional al acestei  mame  în relaţia  cu băiatul ei dificil: stări  amestecate, planuri temporale intercalate, chiar suprapuse (imaginea de azi cu sunetul din  trecut).  O serie  întreagă de procedee artistice întregesc drama acestei femei, care  poartă pe  umerii ei o povară extrem de mare.  Culoarea roşie va apărea de nenumărate ori  sugerând poate  vina  ei, pentru că băiatul este o parte  din ea. Tabloul  este completat fericit de performanţele artistice ale actorilor:  mama este interpretată de Tilda Swinton şi de acest puşti  incredibil, Ezra  Miller.  Ba chiar  şi Jasper Newell, care îl interpretează pe Kevin în copilărie, trebuie aplaudat pentru jocul actoricesc.

Emoții și stări expuse

Regizor: Lynne Ramsay

Actori: Tilda Swinton, Ezra Miller

Durată: 110 minute

Independent, SUA, MB

Recomandare: De aceeași regizoare, vă recomand „Ratcatcher”, din 1999.

Proiectul  X

Nu sunt foarte multe  de spus  despre această comedie pentru adolescenţi. Cei care au contribuit la realizarea unor  filme  ca Hangover şi  Oldschool s-au  gândit să aplice  acelaşi  tipar  şi într-un film cu elevi  de  liceu,  pentru elevi  de liceu.  Să ne  uităm la ce ne  spune synopsisul peliculei: „Proiectul X  redă într-un mod mai mult decât realist povestea unor elevi anonimi de liceu, care pe final de an încearcă cu orice preţ să-şi câştige popularitatea. Ideea de la care au plecat a fost iniţial una nevinovată: să dăm o petrecere pe care toată lumea o va ţine minte, dar nimic nu i-ar fi putut  pregăti pentru  această petrecere!” Vă  pot garanta: filmul  nu  are nici o legătură cu acest termen: realist.   Un  alt  cuvânt caracterizează foarte  bine producţia: deşănţare. Poate  chiar şi haos, dar în nici un caz realist. Dacă după sărbătorile de Paşte  aveţi  chef de un Hangover cu  adolescenţi, dorinţa  vă  va  fi  satisfăcută. Doar  că trebuie să luaţi  în considerare că are mult  mai puţin umor decât Hangover.

Școala de film Hangover

Regizor: Nima   Nourizadeh

Actori: Thomas Mann, Oliver Cooper

Durată: 88 deminute

Green Hat Films, SUA

Recomandare: „Submarine”, un film britanic despre adolescenți. Amuzant  și inteligent.

❙     Cum  şi  când  a  început activitatea ta literară? De ce crime fiction?

– Am  început să scriu  pe la vreo  trei  ani, obligându-i pe cei patru frați ai mei să stea şi să mă asculte  în timp ce le citeam ultimele creații. Nu  mi-am  dorit  niciodată altceva  decât  să fiu scriitor şi sunt încântată şi recunoscătoare că nu numai scrisul  în sine este profesia mea,  dar  şi pentru că sunt  plătită (dar  nu  mult!)  pentru a spune poveşti. De ce crime? Pentru că am iubit dintotdeauna să citesc crime fiction, începând cu Sfânta Agatha, continuând cu Dorothy Sayers, Ngaio  Marsh,  Margery Allingham, Josephine Tey,  apoi   cu  Michael   Innes   and   Edmund Crispin, descoperind autori americani ca Ross MacDonald şi Raymond Chandler – întreaga umbrelă uriaşă a literaturii crime.

❙     Cum te simți ca fiind autorul unui roman aflat în Topul 100 al celor mai importante volume de crime,  top  realizat de Crime Writers Association din Marea Britanie? Mă refer la Penny Black…

– Aş zice că dacă ai lua un clasament al zilelor noastre alcătuit de scriitori  sau cititori,  s-ar putea să rezulte o listă diferită.  În vremea ei, Penny  Wanawake, ca detectivă amatoare negresă, era foarte  neobişnuită şi romanele în care  apărea ca  personaj principal  au  primit câteva  recenzii  minunate, dar  sunt  mulți  scriitori  buni  şi,  în  zilele  noastre, competiția ar putea fi mult  mai  dură. Poate  că ar fi timpul unei  liste noi… sau,  cine ştie, s-ar putea să nu mai apar  în cea nouă,  aşa că mai bine nu!

❙     Care este metoda de a scrie pentru un scriitor de succes?

– Să fii foarte disciplinat cu programul tău de lucru.  Să perseverezi. Să citeşti, să citeşti, să citeşti. Să scrii, să scrii, să scrii. Să ai încredere în judecata ta. Să nu renunți când cartea ta este respinsă sau când primeşti recenzii  proaste. Să ai  încredere în  tine.  Dacă  ceri  un  sfat,  să  fii pregătit să  primești o critică  severă.  Poate  fi dureros, dar  poate  şi ajuta. Şi NICIODATĂ să nu   ceri  un   sfat  de  la  mama  ta  sau   de  la partenerul tău  – e evident că ei nu  pot  fi sinceri!

❙     Ne-am cunoscut în Zürich,  dar ştiu  că ai un soț australian şi căminul tău  este în Oxford. Oare nu călătoreşti prea mult în jurul globului?

– Nu mai avem  casa din Oxford,  dar avem una   în  Australia (deşi  nu  suntem prea   des acolo!) şi una în Franța, unde petrecem majoritatea timpului – ne place vinul, brânza şi strălucirea soarelui!  În plus  avem  copii în Australia, California, Danemarca şi Islanda. Deci, da, ne mişcăm cam prea mult.

Susan și soțul ei ieșind din Catedrala din Copenhaga după ceremonia oficiată cu ocazia nunții dintre Prințul moștenitor Frederik și Mary Donaldson, din 14 mai 2004.

❙     Ai scris o mulțime de cărți. Cum…  vine inspirația?

– Ar fi uşor  să-ți dau  un răspuns obraznic de genul:  Cumpăr inspirația la kil de la supermarket sau fur idei de la prietenii  mei.   Adevăratul   răspuns este:  Nu ştiu.  Şi nici mulți  dintre colegii  mei.  Vine  o vreme  când  o carte  este pregătită pentru a fi scrisă  şi, de  obicei,  acel moment  soseşte   când un  număr de  idei  care mi-au  fâlfâit prin cap, în fine se strâng într-una singură  şi  dau   năvală. Atunci  pot să încep să scriu, deşi sunt rare oca- ziile când  întreaga carte  este  acolo, aşteptând să fie scrisă…

În căutarea lui James Joyce prin Zürich, împreună cu toți colegii din asociație, în iunie 2011.

❙     Ai vreun regret?

– Legat  de ce… de a fi scriitor?  Cu siguranță  nu. Este singurul lucru  pe care mi l-am dorit  vreodată. Vezi şi răspunsul meu  de  la prima întrebare…

❙     În acest an, Congresul asociației AIEP va avea loc la Toronto. Vei merge acolo?

– Nu,  din  nefericire. Trebuie  să  ajung  la aniversarea băiatului meu cel mare, în California, în august, şi nu am timp  să călătoresc în America de Nord de două ori la interval de câteva luni.

❙     Anul viitor Oxford va fi gazda congresu- lui. Eşti implicată în acest eveniment?

– Chiar  foarte  mult.  Şi pot să-ți spun că va fi o întâlnire pe cinste.  Nu  poți da  greş  nicio- dată,  când  Oxfordul este punctul tău  de start, nu-i aşa?

❙     Noi proiecte,  noi cărți?

– O carte  de-a  mea  (Dancing In The Dark) abia a apărut în ianuarie şi alta (Loose Ends) este programată pentru la toamnă. Şi încă una anul viitor.  De  asemenea, am  de  scris  recenzii   şi sunt   în  juriul   pentru  acordarea premiului Crime  Writer’s  Association  Non-fiction  Award, ceea ce înseamnă mult de citit. În plus, mai e şi Oxfordul anul  viitor.  Cred că sunt  destule proiecte…

❙     Crezi că literatura Crime are un viitor?

– Da, mai mult  ca sigur.  Există o aplecare spre rău în fiecare dintre noi. Mulți dintre noi înțelegem că suntem animale sociale  şi trebuie  să respectăm regulile pentru ca societatea  să funcționeze, dar  asta  nu  înseamnă că nu  suntem fascinați  de cei care ies din  parametri normali şi fac lucruri pe care noi nu am îndrăzni (sau nu am vrea) să le facem.

❙     Şi  ultima întrebare:  Vezi  un  viitor al cărților, pe hârtie sau on-line?

– Nu  văd  nici  un  motiv  pentru care  cele două forme   să  nu  conviețuiască în  perfectă armonie. Cititorii cu Kindle tot ne vor cumpăra cărțile şi cum  dispozitivele electronice au tendința  de  a se descărca în cele mai  palpitante momente, cărțile  pe  hârtie  sunt  mai  practice din  mai  multe  motive. Şi chiar  nu  trebuie să citeşti  de pe Kindle  în baie. Marele  avantaj al cărților  pe  hârtie  este  că le poți  simți,  le poți mirosi,  le poți întoarce paginile şi le poți simți greutatea în mâini.  Cărțile  şi povestitorii vor exista întotdeauna, pentru că ființele umane au o nevoie  înnăscută de a descoperi lumi  şi idei din afara experiențelor proprii, indiferent dacă e  vorba   despre  poveşti de  dragoste, istorie, autobiografii, filosofie sau… Crime.

• Susan Moody este pseudonimul literar  al scriitoarei britanice Susan Elizabeth Donaldson, născută Horwood. După 2000, a semnat volume și cu pseudonimul Susan Madison.
• A condus  Crime Writer’s Association din Marea    Britanie   și    a    fost    președinte   a International Association of Crime Writers.
• Are peste 20 de romane, a predat  și continuă  să predea  creative writing în Anglia, Franța, Australia, SUA și Danemarca.
• Prin căsătoria, în 2001, cu profesorul John Dalgleish  Donaldson,  devine  mama  vitregă  a prințesei moștenitoare a Danemarcei, Mary.

Volumul colectiv Între noi, cuvântul este dedicat împlinirii a 160 de ani de la naşterea lui Eminescu. Autorii, membrii unui cenaclu  condus  de  Ion Machidon, au  avut  o intenţie frumoasă,  să omagieze, prin  versurile lor, amintirea marelui poet.  Dar,  ca şi alţi amatori, n-au înţeles  că omagierea cea mai potrivită ar fi fost scrierea  unor  poezii  valoroase, şi  nu  a  unor imnuri de slavă,  de genul  celor care i se dedicau  şi lui  Ceauşescu. Iată  un  asemenea imn, scris de Ecaterina Mihai. Cuvintele mari folosite, intonaţia declamativă, sugestia de  muzică de  fanfară şi  de  fluturare de  steaguri, totul aminteşte de  versurile encomiastice închinate înainte de 1989 dictatorului comunist:

„De n-ai fi fost născut aici în glie/ Te-aş fi cioplit în piatră de bazalt/ Ca să rămâi  ca muntele-n   vecie/  Şi  să  priveşti,  cu  ochii   spre înalt.// De  n-ai  fi fost  veşmânt în  temelie/ Acestei  limbi  ce curge  ca izvor/ Te-aş fi zidit din lutul luat din glie/ Iar tu să fii pe Terra trăitor.”

Unii  autori încearcă  să renunţe la retorica aceasta  a proslăvirii, înlocuind-o cu o evocare săltăreaţă şi dezinhibată, cum procedează Sorica Pacioga.

„Eminescu, drag  odor,/ Geniu  răsfăţat de muze/ Şi de-a artelor fior,/ Străluceşti în infinit/ Filosof  cu chip  de  sfânt,/  Revelaţie divină/ Întrupată pe pământ!/…/ Viaţa nu ţi-a fost uşoară,/  Aruncat în  disperare/ De  Partidul Liberal/ Ai trăit  zile amare –/ Dureros «Apus de Soare»/ Heruvim cu aripi frânte,/ Ai sfârşit în mod brutal.”

Comic este şi faptul că autoarea îi povesteşte lui Eminescu propria lui viaţă. Ea îl informează cu dezinvoltură pe poet  că n-a avut  o viaţă uşoară şi că a sfârşit-o  într-un mod brutal.

Mai rămânea să-i aducă aminte că a scris poezii.

*

O broşură întreagă dedică Silvian Iosifescu,   în  1954, unei  probleme false:  cum este – şi cum  ar trebui să fie – înfăţişat comunistul  în literatură. Broşura, intitulată Oameni deosebiţi, cuprinde tot felul de instrucţiuni, care se   contrazic  între   ele.   În   esenţă,    Silvian Iosifescu  cere poeţilor şi prozatorilor să îl prezinte pe comunist ca pe un Făt-Frumos, dar nu exact  ca pe  un  Făt-Frumos, ca să  nu  devină neverosimil. Cu alte cuvinte, comunistul trebuie să fie frumos, inteligent, responsabil, clarvăzător,  curajos  şi incoruptibil, dar  să şi şchiopăteze  puţin, eventual din  cauza  unei  pietricele pe care un capitalist i-a băgat-o  în pantof.

În prima parte  a îndrumarului său, autorul face un portret-robot al comunistului;

„Comunistul nu acţionează mânat de vreo mistică a producţiei sau a luptei  în sine. Scopul acestei  producţii şi al luptei  pe care  o duce  îi este clar şi prezent. Umanismul socialist  pune progresul şi fericirea  omului ca ţel suprem, ca lege  fundamentală.  Comunistul îşi  subordonează  acţiunile acestui  ţel,  fericirii  poporului său, pe care o ştie solidară cu fericirea omenirii muncitoare în  general. Patriotismul  socialist corelat  cu internaţionalismul proletar apar  ca date esenţiale tipului de comunist.”

Să  ni-l  imaginăm  pe  un   scriitor   care  a acceptat să facă din literatură un instrument de propagandă scriind   la  masa  lui  de  lucru  cu broşura lui  Silvian  Iosifescu  deschisă alături. Personajul imaginat de  el, fost  cizmar,  cu un nume provenit dintr-o poreclă,  Vasile  Curcă, trebuie, deci, să coreleze  patriotismul socialist cu internaţionalismul proletar. Încâlcită problemă! Depăşit de situaţie, transpirat, scriitorul dă paginile broşurii mai departe şi ajunge  la exemple de comunişti din  literatura sovietică. Iată unul:  Davîdov, activist  într-un sat, închide recolta de grâu într-un hambar, iar când femeile din sat îl bat, ca să-i ia cheia, el le priveşte cu înţelegere:

„La un  moment dat,  Davîdov, zdrobit de lovituri  şi  plin   de  sânge,   pronunţă  câteva cuvinte care arată că, chiar în clipa aceasta când oamenii întărâtaţi s-au ridicat împotriva lui, el păstrează limpede în minte  sensul  întregii sale activităţi şi nu poate  simţi ură  faţă de cei pentru care luptă.”

Aşa ar trebui să procedeze, deci,  şi Vasile Curcă,  atunci  când  ar lua  bătaie  de la cei din jur; să explice că le vrea binele şi că nu-i urăşte; în momentul în care  vor  avea  şi ei pregătire politică   vor  înţelege că  partidul  comunist îi înfometează în interesul lor.