Știți asta.

Acum se caută vinovați și motive. În primul rând, proprietarul ar fi trebuit să se asigure că o astfel de tragedie nu se poate întâmpla. De ce nu erau ieșiri de urgență? De ce nu erau mai multe extinctoare? De ce era tavanul din lemn? În al doilea rând, primarul trebuia să dea aviz de funcționare clubului numai după ce verifica dacă sunt respectate regulile anti-incendiu. În al treilea rând, de ce petreceau românii într-o zi care e sărbătoare păgână?

Probabil ați văzut și discuții din astea.

Dar e bine oare să ne petrecem timpul căutând vinovați și motive? Da, este bine.

Nu pentru plăcerea de a băga pe cineva la închisoare. Eu unul sunt trist atunci când libertatea cuiva este restrânsă, chiar dacă restrângerea e necesară.

Nici pentru a aduce mai mulți oameni pe drumul cel drept, ortodox.

Trebuie să găsim motivele acestei tragedii pentru că vrem să evităm tragedii similare în viitor.

Din punctul ăsta de vedere, este irelevant dacă drumul ortodox e drept sau strâmb. Oamenii nu au ars fiindcă erau pe un drum strâmb. Oamenii au ars fiindcă în club a fost un incendiu. Acel incendiu a pornit de la niște artificii puse lângă niște materiale inflamabile.

De câte ori au stat tu cu artificii lângă o cârpă, lângă un lemn, lângă un alt material inflamabil?

Dacă ai răspuns „niciodată”, gândește-te mai bine!

Dar, stai oleacă. E o diferență mare între ce ai făcut tu și ce s-a întâmplat în club, nu? Ce dacă ai stat cu artificii în casă? Ai făcut asta de nenumărate ori și nu s-a întâmplat nimic, nu? Deci, ceea ce ai făcut tu e nevinovat, nu?

Sunt câteva probleme cu argumentul ăsta.

În primul rând, dacă s-ar fi întâmplat ceva nasol ultima oară când te-ai jucat cu artificii, atunci nu mai citeai textul ăsta. Așa că, binențeles că nu s-a-ntâmplat nimic grav ultima oară când te-ai jucat cu artificii. Cei cărora li s-a întâmplat, nu citesc acest text.

În al doilea rând, chiar este adevărat că se întâmplă extrem de rar ca un lemn sau o cârpă să ia foc de la artificii. Iar să ia foc și nimeni să nu observe focul înainte să fie prea târziu se întâmplă chiar și mai rar. Dar, se întâmplă. Și atunci când se întâmplă e nașpa.

Vă las cu muzică.

https://www.youtube.com/watch?v=aPTjtZ31lwk

Când am văzut titlul „Puterea lui 10%”, m-am așteptat ca subiectul să fie altul. Cuvântul „putere” lângă un număr mi-a sugerat imediat operația aritmetică de ridicare la putere. Cele două subiecte, optimiști-contra-pesimiști pe de-o parte și ridicare-la-putere pe de altă parte, par complet distincte. Dar nu sunt complet distincte. Voi lămuri aici o legătură dintre ele. Ca exemplu, voi folosi o poveste a abandonului școlar. Povestea a fost spusă în Decât o Revistă sub titlul „Generația Abandonată”, și este povestea care a inspirat și „Puterea lui 10%”.

Din „Generația Abandonată” am aflat că abandonul școlar a fost de 17,4% în 2012, iar Uniunea Europeană ne cere să îl reducem la 11,3% până în 2020. Pentru a atinge acastă țintă, este oare suficientă o reducere de 10% aplicată anual? Cu alte cuvinte, o reducere de 10% aplicată anual este bună sau rea?

La prima vedere, întrebarea pare foarte simplă. Dacă abandonul școlar este de 17,4% în 2012 și se reduce cu 10% în fiecare an, atunci este

în 2013
în 2014
în 2015
în 2016
în 2017

Ținta este atinsă cu 3 ani mai devreme. Vedem deja mai sus cum apare ridicarea la putere: așa se acumulează o reducere procentuală. Putem vizualiza cum se acumulează scăderile procentuale cu ajutorul unui grafic:

Și în acest grafic vedem că o reducere anuală de 10% este mai mult decât suficientă pentru a ne atinge ținta de 11,3% abandon școlar în 2020. Mai mult, o reducere anuală de 30% echivalează practic cu eliminarea completă a abandonului școlar până în 2020.

La a doua vedere, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Încă nu este clar ce înseamnă numerele de mai sus.

De exemplu, ce înseamnă că „abandonul școlar este de 17,4%”? Găsim definiția în „Generația Abandonată”: „procentul din populația de 18–24 de ani care a finalizat cel mult gimnaziul și care nu este cuprinsă în nici o formă de educație sau formare profesională”. Această definiție însemnă că o persoană care a terminat liceul nu contribuie la „abandonul școlar de 17,4%”, dar o persoană care a abandonat școala înainte de a termina liceul contribuie. Există și situații mai speciale, cum ar fi oameni care abandonează școala doar pentru câțiva ani. Voi ignora astfel de situații: le las pentru a treia vedere.

Definiția abandonului școlar de mai sus ne atrage atenția asupra aspectului temporal. În fiecare clasă, de la I la XII, sunt copii în pericol să abandoneze. Dar procentul cu care Uniunea Europeană măsoară abandonul școlar se uită numai la oamenii de 18–24 de ani, adică la cei care ar fi trebuit să termine liceul de curând.

Este timpul pentru câteva notații, pentru a ne ușura discuția.

este numărul de copii de 6 ani, dintre care merg la școală
este numărul de copii de 7 ani, dintre care merg la școală
…
este numărul de copii de 24 ani, dintre care merg la școală

Copiii care au acum 6 ani vor avea la anul 7 ani, așa că va avea la anul valoarea pe care o are acum . Schimbările acestea sunt o complicație în plus. Hai să facem o simplificare:

În felul acesta, nu contează dacă ia valoarea lui , fiindcă sunt oricum egale. Am presupus aici că în fiecare an se nasc 200,000 de copii și nimeni nu moare înainte de 25 de ani.

O altă simplificare este că

Această simplificare reflectă faptul că iau în considerare numai cicluri normale de 12 clase, de la 6 ani la 17 ani. Singura anormalitate pe care o iau în considerare este abandonul școlar. Alte excepții, cum ar fi repetenția sau abandonul temporar, nu sunt luate în considerare.

Ar fi o simplificare prea mare să forțăm toate b-urile să fie egale. Această simplificare ar echivala cu a spune că nu există abandon școlar.

Pentru a-uri, evoluția temporală nu e importantă pentru că toate a-urile sunt egale. Dar b-urile nu sunt toate egale, așa că e posibil ca evoluția lor temporală să fie importantă. Scriem pentru numărul de copii de 10 ani care au mers la școală în anul 2013. În lipsa abandonului școlar, am avea că este egal cu . Vom măsura abandonul școlar prin raportul acestor două cantități. În general,

Aici α reprezintă procentul de copii care continuă școala. În mod ideal, α este 100%. Observăm că în general α ar putea să depindă atât de vârsta n cât și de anul t. Dar, în cel mai simplu caz, α nu depinde nici de n nici de t: este o constantă.

Modelul de mai sus, ca orice model, nu corespunde întocmai realității. Să verificăm dacă nu cumva simplificările făcute sunt prea mari.

În „Generația Abandonată” găsim două statistici care ne permit să determinăm valoarea lui α:

1. abandonul școlar la vârstele 18–24 este de 17,4% (în 2012)
2. în ultimii 5 ani, abandonul școlar la clasele I–VIII a fost de 140,000 de copii

Dacă obținem pentru α două valori complet diferite folosind (1) și, respectiv, (2), atunci asta ar însemna că am făcut deja prea multe simplificări.

În modelul schițat mai sus, procentul celor care termină 12 clase este . Cum această valoare trebuie să fie 1-17,4%, găsim că α este 98,5%. Pe de altă parte, în fiecare an ar trebui să intre 200,000 de copii în sistemul educațional, dar numai o fracțiune de termină cu succes clasa a VIII-a. Cum suntem într-o situație staționară (fără dependențe de t), trebuie ca diferența să fie egală cu numărul celor care au abandonat pe parcurs. Cu alte cuvinte,

Găsim de aici că α trebuie să fie 98,3%. Cele două valori obținute pentru α (98,5% și 98,3%) nu sunt foarte apropiate, dar nici prea depărtate. Pare că modelul de mai sus este suficient de bun.

Cum α este porțiunea de elevi care continuă cu success, complementul său 1-α este abandonul școlar anual. Acesta este acum undeva la nivelul 1%–2%. Vedem aici puterea (distructivă) a lui 2%: Dacă abandonul școlar anual e de 2%, rezultatul e că în 5 ani mai mult de 150,000 de copii părăsesc școala în clasele I-VIII. Și acest fenomen poate fi vizualizat grafic:

Ce vedem în acest grafic? Linia orizontală verde punctată indică numărul de 140,000 de copii. În dreptul clasei 8 vedem că linia roșie intersectează linia verde punctată: adică abandonul școlar în clasele I-VIII pe o perioadă de 5 ani este într-adevăr aproximativ 140,000 atunci când abandonul anual este de 2%. Mai vedem că linia roșie ajunge în dreptul lui 200,000 în dreptul clasei 12, ceea ce corespunde unui abandon școlar la finalul liceului de aproximativ 20%. (Cum cel real e de 17,4%, înseamnă că abandonul anual e ceva mai mic de 2%. Într-adevăr, mai devreme am găsit 1,8%.) În sfârșit, mai vedem că un abandon școlar anual de 1% ne-ar face să avem un abandon școlar la sfârșitul clasei a XIIa cu doar puțin mai mare de 10%, adică aprope de ținta de 11,3% propusă de Uniunea Europeană.

Poate mai important, vedem aici ce s-ar întâmpla dacă abandonul școlar anual ar fi de 10%: până la sfârșitul clasei a XIIa, mai mult de 70% din copii ar abandona școala.

E mult sau puțin 10%? Dacă se acumulează în timp, atunci e mult.

Va atinge România ținta de 11,3% abandon școlar în 2020? Modelul de mai sus sugerează că ar trebui să avem abandon școlar anual de sub 1%. De fapt, modelul spune că dacă abandonul școlar anual este de 1% timp de 19 ani, atunci abandonul școlar pentru vârstele 18–24 va fi cam 10%. Avem mai puțin de 19 ani până în 2020, așa că reducerea trebuie să fie mai drastică. Aș ghici 0,5%: o școală cu 200 de elevi pe clasă, ar trebui să se asigure că cel puțin 199 de elevi continuă să vină în clasa următoare.

https://www.youtube.com/watch?v=AZTZRtRFkvk

Fiecare latură a pătrățelului atinge drumuri în exact două locuri. Fiecare drum desenat pe un pătrățel unește două astfel de locuri. Așadar, pe fiecare pătrățel sunt desenate exact patru drumuri.

Pe drumurile astea se plimbă piesele jucătorilor. Când pui jos un pătrățel, trebuie să îl pui lângă piesa ta. Apoi, piesa ta trebuie să-și continuie drumul pe pătrățelul nou și eventual în continuare pe pătrățele vechi până se termină drumul sau se lovește de altă piesă. Dacă două piese se lovesc, sunt eliminate. Dacă drumul se termină la marginea tablei, piesa e eliminată.

Inițial, piesele se află la marginea tablei.

„Dar ce se întâmplă dacă unei piese nu i se termină drumul, dacă se plimbă pe un cerc?” am întrebat.

„Asta nu se poate”, mi s-a răspuns.

Întâi am crezut. Apoi m-am gândit puțin și acum știu că nu se poate. Soluție în alb: Un ciclu construit cu pătrățele ca cele descrise mai sus nu atinge marginea tablei. (Dacă ar atinge marginea, n-ar fi ciclu.) Dar, piesele încep de pe marginea tablei, așa că n-au cum să ajungă pe un astfel de ciclu.

S-a făcut târziu. Oaspeții au plecat. Fi-miu a vrut să continue să joace. Întâi am cedat eu. Apoi Claudia. Fi-miu … nimic:

„Hai să jucăm alt joc.”

„Ce joc?” întreb eu.

Aduce trei pahare (opace) și o bilă și începe să joace alba-neagra cu mine. Doar că nu mă lasă să mă uit când le amestecă. I-am spus că jocurile de obicei îți îmbunătățesc diverse abilități. Dacă jocul este pur de noroc, atunci nu mă interesează. S-a gândit un pic:

„Păi, ține ochii închiși și exersează-ți auzul!”

N-am mai avut ce să zic, așă că vreo cinci minute mi-am exersat auzul la alba-neagra, fără prea mare succes.

Apoi mi-a venit o idee.

„Știi ceva? Când deschid ochii voi arăta cu creionul la un pahar. Dar ăsta nu e paharul unde cred eu că este bila. Pasul următor este că tu alegi unul din paharele la care eu nu arăt cu creionul și care nici nu are bila sub el și îl răstorni. Apoi eu am ocazia să mă răzgândesc și să arăt la celălalt pahar care a rămas nerăsturnat.”

„OK.”

Când a venit rândul lui am făcut la fel. Doar că el n-a vrut să se răzgândească.

„Ești sigur?”

„Sunt sigur. Nu mă răzgândesc.”

Am jucat așa 9 perechi de jocuri. Astea sunt rezultatele, fi-miu (M) și cu mine (R):

El a câștigat de 3 ori, eu de 6 ori. (Am avut noroc, dar chiar așa a ieșit.)

„Ce părere ai? E mai bună strategia în care te răzgândești sau cea în care nu te răzgândești?”

„Cea în care nu te răzgândești.”

„Cum așa? Nu am câștigat eu de mai multe ori?”

„Ba da. Dar strategia în care nu te răzgândești e strategia mea.”

http://www.youtube.com/watch?v=o1dBg__wsuo

Dacă ești la liceu, îți dorești, bănuiesc, să-ți continui studiile. Ai câteva variante, cum ar fi o universitate din România (privată sau de stat), una din Europa, sau una din Statele Unite. Orice variantă alegi, este bine să-ți bazezi alegerea pe cât mai multe informații. Este bine să te documentezi din timp ca să nu pierzi unele ocazii. De exemplu, dacă începi să te gândești la admitere abia în clasa a 12a, atunci Universitatea din Oxford deja nu mai este o variantă viabilă.

De aici vei afla mai multe despre Oxford.

Sunt câteva lucruri pe care toată lumea le știe despre Universitatea din Oxford. Toată lumea știe că studenții și profesorii de la Oxford sunt buni. Atunci când pui atât de mulți oameni buni unul lângă altul, se întâmplă ceva magic. Voi ilustra această magie cu un exemplu. Închipuie-ți, pentru moment, că matematica este materia ta preferată.

Pierre de Fermat a fost un avocat care a trăit acum patru secole. Matematica era ceva ce făcea în timpul liber. Într-o zi a scris pe marginea unei cărți:

e diferit de , dacă n e cel puțin 3. Nu am loc să scriu demonstrația.

Timp de patru secole matematicienii au încercat să verifice că Fermat a avut dreptate. Abia în 1995, Andrew Wiles a reușit.

Cum matematica este materia ta preferată, cu siguranță ai auzit această poveste. Acum închipuie-ți că ești student în anul întâi la Oxford. La prânz mergi la cantină și lângă tine se așează Andrew Wiles. Cum te-ai simți?

Îți spun cum m-am simțit eu când era să intru în el pe stradă fiindcă nu eram atent: M-am simțit plin de energie pentru câteva zile. Matematica nici măcar nu este subiectul meu. La fel m-am simțit și când am trecut pe lângă biologul Richard Dawkins, care își plimbă bișonul în parcul de lângă biroul meu.

Nu sunt reacții raționale, dar oamenii nu sunt ființe perfect raționale. Astfel de evenimente îți dau sentimentul că te afli într-un loc unde frontierele cunoașterii umane sunt împinse mai departe. Acest sentiment, dar și discuțiile zilnice cu colegii, te motivează, te fac să te dezvolți, să fii mai bun. Asta este magia: Dacă pui mulți oameni buni într-un loc atunci, din cauza interacțiunilor dintre ei, devin mai buni.

Dar să trecem la lucruri mai concrete.

Mulți oameni, când ajung în Oxford, vor să vadă universitatea. Dar universitatea nu are un campus delimitat. În schimb, presărate prin tot orașul sunt clădiri ale universității. În particular, colegiile sunt ca niște mini-campusuri.

Ca majoritatea universităților, Oxford are o administrație centrală și departamente specializate pe câte un subiect. De exemplu, are un departament de chimie, un departament de istorie, un departament de teologie și așa mai departe. În România departamentele sunt denumite facultăți. În afară de administrația centrală și departamente, Oxford are și colegii. Singurele universități din lume care au colegii sunt Oxford și Cambridge.

Cuvântul „colegiu” este bineînțeles folosit și în alte împrejurări. Dar la Oxford și Cambridge are un înțeles specific.

Fiecare colegiu este o mini-universitate. Fiecare colegiu are un complex de clădiri care, de obicei, include: o capelă, locuințe pentru studenți, o cantină, o curte interioară, zone de socializare pentru studenți și pentru profesori.

Cantina colegiului Christ Church a fost sursa de inspirație pentru sala de mese din Harry Potter. În poza aceasta este fi-miu, care mă întreba unde e sala în care tablourile se mișcă.

Pentru că iau masa împreună, studenții de obicei au prieteni și dintre cei care studiază materii diferite. Au și alte activități comune; de exemplu, baluri ale colegiului, competiții de vâslit între colegii, cântat în corul capelei. La alte universități, studenții de la materii diferite de obicei interacționează foarte puțin, sau deloc.

Cursurile sunt organizate de departamente, ca și la alte universități. Ce este specific Oxford-ului sunt întâlnirile regulate cu profesorii colegiului. Pentru fiecare curs, cam o dată la două săptămâni, te întâlnești pentru o oră-două cu un profesor al colegiului. Acest profesor nu este cel care predă cursul, dar știe în detaliu ce se predă la curs. În aceste întâlniri, rezolvi probleme, discuți cum vrei să-ți planifici timpul, întrebi dacă nu ai înțeles ceva la curs. În engleză aceste întâlniri se numesc „tutorials”; în română, traducerea cea mai potrivită este, probabil, „meditații”. („Profesor al colegiului” este o traducere inexactă pentru „college fellow”.)

Sarcina principală a profesorilor din colegii este să îndrume studenții pe parcursul celor trei ani de studii. Cealaltă sarcină este admiterea. Există bineînțeles o organizare centralizată pentru admitere. Dar responsabilitatea principală pentru decizii este a profesorilor din colegii.

Pe scurt, colegiul este pentru:

• predare în grupuri mici
• masă, locuință, prieteni
• admitere

Datorită organizării în colegii, viața de student la Oxford este altfel decât viața de student în alte părți. Colegiile sunt relativ mici și au spații dedicate explicit socializării. Din cauza aceasta ai multe ocazii să-ți faci prieteni. Din punct de vedere academic, ai întâlniri regulate, în grupuri mici de 3-4 persoane, cu un expert în domeniu.

Taxele la o universitate din Anglia sunt de £9000 pe an. Marea majoritate a studenților au nevoie de ajutor financiar pentru a plăti aceste taxe.

Trebuie să petreci ceva timp căutând surse de finanțare. Poți folosi ca punct de pornire site-ul universității: http://www.ox.ac.uk/feesandfunding/ Aici primești câteva sfaturi, bazate pe situația ta. De exemplu, acum câteva zile am completat formularul spunând că sunt din România, părinții au un salariu anual sub 16000 de lire pe an și studiez Computer Science începând din 2014. În schimb am primit următoarele informații: Taxele universitare normale sunt de £9000 pe an, dar voi beneficia de o reducere și va trebui să plătesc doar £6000 pe an. Pentru aceste 6000 de lire pot face un împrumut de la guvernul Marii Britanii, împrumut ce trebuie înapoiat după ce mă angajez. În afară de taxe voi avea nevoie de bani și pentru alte lucruri, cum ar fi cazare și mâncare. Aceste costuri sunt estimate la ceva între £8500 și £12000 pe an. Universitatea îmi poate oferi £3000 anual, plus încă £1000 pentru primul an.

Asta înseamnă că pentru primul an mai trebuie să fac rost măcar de £4500 de lire. Site-ul universității nu oferă informații pentru burse suplimentare. Asta nu înseamnă că alte burse nu există! În situația asta trebuie să cauți informații în alte locuri. De exemplu, fundația lui Bill Gates oferă câteodată burse. Există și alte fundații asemănătoare. Unele companii oferă și ele burse câteodată. E posibil chiar ca guvernul României să ofere unele burse.

Nu știu foarte bine care sunt toate opțiunile. Un motiv este că opțiunile se schimbă de la an la an. Secretul este să petreci mult timp căutând. Posibil este!

Merită să petereci ceva timp căutând burse ca să poți studia ceva ce te interesează. Dar mai întâi trebuie să te asiguri că la Oxford se studiază subiectul care te interesează. Răspunsul este aproape sigur „da”. Oricum, chiar dacă răspunsul este aproape sigur „da”, este bine să te uiți prin pliantul cu informații despre admitere (pe care îl găsești la http://www.ox.ac.uk/study/). Vei găsi acolo informații specifice subiectului care te interesează. Și pe canalul Oxford Youtube sunt câteva informații specifice câte unui subiect.

OK: Să presupunem te-ai hotărât că Oxfordul este o variantă potrivită pentru tine. Viața în colegiu pare interesantă, subiectul care te interesează este printre cele oferite. Ce anume trebuie să faci pentru a fi admis?

În primul rând, trebuie să ai note mari. Media de bacalaureat ar trebui să fie cel puțin 9. Nota la bacalaureat de la disciplina cea mai relevantă ar trebui să fie și ea cel puțin 9.

Apoi trebuie să te înscrii. Pentru gestionarea înscrierilor, multe universități din Marea Britanie folosesc un site numit UCAS. Și Universitatea din Oxford îl folosește. Pe acest site trebuie să completezi foarte multe informații despre tine: unde mergi la școală, unde locuiești, ce note crezi că iei la bac și multe altele. Termenul limită pentru completarea acestui formular este 15 octombrie, adică în curând după ce ai început clasa a 12a.

Dintre informațiile pe care trebuie să le complezi, unele dintre cele mai importante sunt două esee. Unul dintre ele este scris de tine – scrisoarea personală, „personal statement” în engleză. Celălalt este scris de un profesor de la liceu – scrisoarea de referință.

De ce sunt importante aceste esee? Mai târziu, în decembrie, va trebui să treci printr-un interviu. Cei care te intervievează primesc din timp datele pe care le-ai completat pe site-ul UCAS. Sunt foarte multe informații. Eu am petrecut ziua de dinaintea interviurilor citind aceste esee.

Cum ar trebui să compui scrisoarea personală? Trebuie să te gândești cine o citește, cineva ca mine care are de citit dosarele de la vreo 20 de candidați, fiecare conținând două esee. Când ai de citit atât de mult, este foarte greu să ții minte cine ce a scris. După ce am citit eseele, vreo 40, am reținut 3-4 anecdote, deși mi-am luat notițe. Am reținut că o fată din Spania și-a cumpărat singură piese pentru un calculator și l-a asamblat; în ciuda familiei care îi spunea că asta nu e activitate de fete. Am reținut că un elev din Irlanda a descris sentimentul pe care îl ai când rezolvi o problemă grea de matematică într-un fel care se potrivea foarte bine cu experiența mea. Am reținut că alt elev din Marea Britanie a convins profesorii de la el din școală să pornească un club de programare unde el le preda colegilor.
Am reținut și că unul era de la un liceu din Timișoara; dar nu trebuie să te bazezi pe faptul că cineva din România va citi eseul, deși sunt șanse bune :). Oricum, dintre acești patru elevi pe care i-am reținut, trei au primit oferte. (Da, inclusiv cel din Timișoara.)

De ce este calitatea eseului corelată cu probabilitatea admiterii? Nu știu sigur. Este posibil ca cei care au scris esee bune să fie cei care vor cu adevărat să fie studenți la Oxford și ca urmare au petrecut mult timp pregătind eseul, dar și pregătindu-se pentru interviu. Nu eu am luat decizia asupra cui primește o ofertă. Eu doar am dat o notă pentru cum s-a descurcat fiecare la interviu. Dar le-am și povestit profesorilor de la colegiu, cei care au luat decizia, despre eseele care mi-au plăcut.

Pe scurt, în scrisoarea personală încearcă să pui anecdote memorabile. Dacă spui „am note mari”, „îmi place subiectul foarte mult” sau alte afirmații asemănătoare, atunci eseul nu iese în evidență, nu este memorabil.

Nu uita: la mijlocul lui octombrie trebuie să fie gata

• eseul personal
• scrisoarea de referință

Următoarea etapă după înscriere este examenul.

Este nevoie de examen pentru peste 40 din cele 50 de subiecte de studiu. Fiindcă este necesar în majoritatea cazurilor, îți voi spune câteva lucruri despre el. Data variază de la un subiect la altul, dar este undeva la începutul lunii noiembrie. În București, este un singur centru de testare deocamdată, și anume British Council. Pentru matematică, examenul este scris, durează două ore jumate, este în engleză și folosirea dicționarelor este interzisă. Cred că pentru celelealte materii regulile sunt similare.

Subiectele sunt în general elaborate de profesorii universității. În general, aceștia încearcă să nu dezavantajeze elevii care vin din alte țări. Ce se predă în România nu este exact același lucru cu ce se predă în Anglia. De fapt, și în interiorul Angliei ce se predă la o școală nu e ce se predă la altă școală. Din cauza acestei variații, testul de matematică este la rândul său destul de variat. În felul ăsta dacă, de exemplu, nu știi ce este o integrală, atunci nu vei pierde foarte multe puncte.

Asta nu înseamnă că subiectele sunt ușoare. Toți cei care se înscriu cred că sunt șanse bune să ia peste 9 la bac. Dar la examenul acesta nu iau nici pe departe atât de mult. Notele nu se fac publice, așa că nu pot să fiu mai exact. (Dacă notele ar fi publice, atunci ar fi un stres suplimentar pentru cei care au avut note mai mici.) Pot să spun că pentru majoritatea celor care sunt admiși este un șoc să vadă cât de buni sunt toți colegii lor.

Nu uita, la începutul lui noiembrie:

• examen scris
• la British Council (dacă ești din București)
• în engleză

Pentru subiecte din anii trecuți și mai multe informații, vezi

• http://www.ox.ac.uk/study
• http://www.ox.ac.uk/tests

Dacă nota nu o afli, probabil te întrebi care este rezultatul examenului. Rezultatul examenului este că ești sau nu invitat la interviu.

Interviurile sunt organizate în decembrie. Majoritatea au loc în Oxford. Câteva sunt online, de obicei folosind Skype.
În acest caz, nu vei fi acasă la tine, ci la British Council. (Pentru București. Pentru alte orașe, vezi linkurile de mai sus.) Candidații care vin în Oxford fac o impresie mai bună decât cei care au interviurile online. Este posibil ca cei care vin acolo să fie mai motivați după ce au văzut cât de frumos e orașul. Este posibil să se pregătească mai bine fiindcă nu vor să plătească drumul degeaba. În orice caz, dacă se poate, îți recomand să mergi în Oxford pentru interviuri.

Vei avea patru–șase sau chiar mai multe interviuri. Majoritatea sunt luni și marți, dar vei fi rugat să fii prezent și miercuri dimineață, în caz că sunt necesare întâlniri suplimentare. Durata interviului este de 30 de minute la colegiul principal și de 20 de minute la colegiul secundar. Ce înseamnă colegiu principal și colegiu secundar? Colegiul principal îl poți alege atunci când te înscrii. O dată ce te-ai hotărât ce subiect vrei să studiezi, trebuie să te uiți în pliantul de admitere să vezi ce colegii poți alege. Majoritatea subiectelor sunt oferite de majoritatea colegiilor, dar sunt și excepții. În afară de aceaste excepții, alegerea depinde de gusturile tale. Preferi un colegiu mare sau unul mic? Preferi să locuiești în centru sau mai la periferie? Vrei să locuiești într-o clădire istorică sau într-una foarte nouă? Și așa mai departe. În afară de colegiul ales de tine când te înscrii, alte colegii pot spune că sunt interesate să te intervieveze. Asta îți crește șansele să primești o ofertă.

La interviu vor fi doi intervievatori, dintre care cel puțin unul este profesor al colegiului. La interviu vrem să vedem dacă sistemul de la Oxford, cu întâlniri regulate între profesori și grupuri mici de studenți, ți se potrivește. Aceste întâlniri sunt foarte plictisitoare pentru profesori dacă studenții nu vorbesc. (Bănuiesc că și pentru studenți sunt la fel de plictisitoare.) Scopul întâlnirilor este interacțiunea, comunicarea în ambele sensuri. De aceea este important ca și la interviu să vorbești, să spui ce gândești. Interviul începe cu o întrebare sau o problemă.

Am auzit o poveste despre Feynman, un fizician celebru. Un coleg a descris metoda Feynman de rezolvare a problemelor:

1. Gândește profund.
2. Scrie soluția.

Dacă chiar asta era abordarea lui, atunci nu ar fi intrat la Oxford. Scopul principal al întrebărilor și al problemelor este să pornească o discuție. Suntem mai puțin interesați dacă găsești o soluție bună; suntem mai mult interesați de cum gândești.

Sunt convins că Feynman s-ar fi adaptat și ar fi făcut o impresie bună. Pe de altă parte nu-ți recomand abordarea lui Evariste Galois. La interviul de admitere de la Ecole Polytechnique le-a spus intervievatorilor că sunt proști și a aruncat cu creta prin cameră: se enervase că întrebările erau prea ușoare. Varianta modernă ar fi să arunci cu marker-ul, dar îți garantez că nici asta nu face o impresie bună.

Este puțin probabil să crezi că întrebările sunt banale: majoritatea sunt alese să fie dificile. Unele dintre întrebări le vei afla în seara de dinainte și vei avea mult timp să te gândești la ele. Altele le vei afla în timpul interviului. Eu începeam interviurile spunându-le candidaților următorul lucru (aproximativ): „Vreau să văd cum abordezi o problemă pe care nu ai mai văzut-o. Din cauza asta, te rog să gândești cu voce tare, pe cât posibil. Te încurajez să pui întrebări, mai ales dacă e nevoie de clarificări. De asemenea, spune-mi dacă ai mai văzut problema. Nu-ți fă prea multe griji în privința greșelilor: Ce e important e să faci progres și să explici ce faci.”

Nu uita că în prima jumătate a lunii decembrie sunt interviurile:

• întrebarea pornește o discuție
• spune ce gândești
• ascultă cu atenție
• pune întrebări

Apoi în ianuarie primești răspunsul.

De obicei, un răspuns pozitiv vine cu niște condiții. Condițiile standard se referă la notele de bacalaureat. Limita de 9 de care ți-am spus mai devreme este orientativă. De exemplu, să presupunem să ai avut o notă relativ mică la examen – de-abia ai fost invitată la interviuri. Dacă la interviuri te descurci bine, atunci e posibil să primești o ofertă condiționată de a obține 9,50 la bac. Ideea fiind că dacă vrei cu adevărat să studiezi la Oxford, atunci ar trebui să poți depune un efort în plus să îți mărești notele.

Cam ăsta este și mesajul pentru tine: Atunci când știi ce vrei, este mai ușor (chiar plăcut) să depui efort pentru a obține acel lucru.

Nu uita:

1. ia note bune
2. caută burse
3. înscrie-te: atenție la eseul personal și la scrisoarea de referință
4. fă bine la examen
5. mergi în Oxford pentru interviu
6. sărbătorește

Baftă!

[9 Decembrie 2014: Am corectat câteva greșeli semnalate de Vlad Badelita. Varianta anterioară spunea, în mod eronat, (1) că se plătesc taxe la colegiu, (2) că la testul de mate nu se dau integrale și (3) că îți alegi colegiul secundar. De fapt, (1) la colegiu plătești cazare, mâncare, …, dar nu taxe; (2) la testul de mate mai apar și integrale: (3) colegiul secundar nu e ales de candidat. Pentru (2) – testul de mate – cel mai bine e să vezi tu cum arată subiectele.]

Simona Halep se află acum pe locul 3 în clasamentul mondial. Ne bucurăm pentru performanțele ei, dar știm prea bine că meritele sînt de multe ori doar ale sportivilor și ale familiilor care-i susțin din greu. Cum se poate face performanță în România de azi?

Ce înseamnă „a face performanță”? Din ce spune Dilema, dacă ești cel puțin pe locul 3 în clasamentul mondial, atunci faci performanță. Însă nu vrem să ne limităm la clasamentul modial de tenis feminin, nici să ne limităm la doar primele 3 locuri.

Unul din clasamentele la care m-am uitat în ultimul timp este clasamentul PISA.  O dată la 3 ani, se organizează un examen în genul celui de capacitate, în 65 de țări. Nu pentru toți elevii, doar pentru un eșantion, cam 10.000 pe țară. Ca și capacitatea, ca și bacalaureatul, ca orice examen standardizat, examenul PISA verifică un set de cunoștințe limitat. Dacă la bac la română Ion a luat 7 și Luca 8, nu prea ai motive să-l preferi pe unul sau pe altul când vrei să angajezi un blogger. Dar, dacă Ion a luat 4 și Luca 10, atunci știi ce să faci. La fel și cu scorurile PISA. În locul unui scor numeric, voi prezenta doar categoria: prost, OK, bun.

La mijloc, în categoria OK, suntem comparabili cu UK și Coreea. La extreme o ducem mult mai prost.

În România se nasc anual 100.000 de copii. Dintre aceștia, 40.000 nu citesc OK nici până la 15 ani.  Nu este vorba de litere sau cuvinte. Nici măcar de propoziții. Problema e că nu înțeleg ce citesc. Un exemplu de întrebare este următorul: Uite o chitanță și un formular pentru garanție; poți să completezi formularul, folosind datele din chitanță? Literele și cifrele de pe chitanță ajung în capul cititorului, dar nu se strâng împreună într-o imagine cu sens. Ar putea la fel de bine să fie hieroglife egiptene: Te uiți la text și „înțelegi” hieroglifele – recunoști vulturi, cai, oameni, valuri. Dar ce folos? Textul rămâne un mister.

[Corectare: De fapt se nasc cam de două ori mai mulți copii anual. Vezi comentariile. Dar, din 100.000 de copii, cam 40.000 nu citesc OK.]

Tot aproximativ 40.000 de copii de 15 ani (aceeași?) nu stăpânesc cunoștințe simple de matematică. Nu este vorba de adunări sau înmulțiri. Nici măcar de ecuații. Un exemplu de întrebare este următorul: Uită-te la graficele de mai sus; în care din cele trei țări sunt mai bine educați oamenii? Da, la graficele de mai sus. Aproape unul din doi români se uită la ele ca mâța la tapet.

În extremitatea cealaltă, în categoria „bun”, sunt cei care fac performanță. Din păcate, bările albastre din această categorie sunt aproape invizibile. În România nu prea se face performanță.

Hai să spunem că ești un copil de 10 ani și ai dori ca la 15 ani PISA să te pună în categoria „bun”. Ai la dispoziție 5 ani și întrebările din examenele PISA anterioare. Ești foarte hotărât, așa că treci prin toate întrebările de mai multe ori, până când dai răspunsuri perfecte. Ai o oarecare îndoială totuși că vei obține un punctaj perfect atunci când apar subiectele următore. Așa că îți rogi părinții să angajeze o meditatoare care să compună subiecte asemănătoare cu cele din anii trecuți. Și uite așa ai ce face 5 ani.

Dar adu-ți aminte că orice examen verifică un set de cunoștințe limitat. Gândește-te la următoarea analogie. Dacă vrei să-ți faci o părere despre starea de spirit a românilor, o potențială soluție este să mergi să stai de vorbă cu fiecare în parte. Dar nu este suficient timp. Așa că te limitezi la un eșantion de persoane. Dacă eșantionul este suficient de mare și de variat, atunci îți faci o părere destul de bună. La fel, dacă vrei să-ți faci o părere despre abilitățile unei persoane, o potențială soluție este să-i pui toate întrebările posibile și să observi cum răspunde. Dar nu e suficient timp. Așa că te limitezi la un eșantion de întrebări. Dacă eșantionul e suficient de mare și de variat, adunci îți faci o părere destul de bună.

Să spunem că starea de spirit a românilor, evaluată pe un eșantion de 1.000 de persoane, pare cam negativă. Vrei să îmbunătățești situația. Însă pare cam dificil să ridici moralul a 10.000.000 de adulți. Așa că începi un program de ridicare a moralului doar pentru cele 1.000 de persoane din eșantion. O idee proastă? Binențeles. Dacă îmbunătățești moralul a 1.000 de români, nu se cheamă că îmbunătățești moralul românilor. Următorul sondaj de opinie, dacă e făcut cum trebuie, va folosi un alt eșantion de 1.000 de persoane. Cam câte persoane te aștepți să se afle în ambele eșantioane de 1.000 de persoane din 10.000.000? Zero. (Mai exact, 0,1.) Așa că și următorul sondaj de opinie va confirma că nu faci o treabă prea bună.

Analog, să spunem că ai trecut printr-un examen cu 20 de întrebări și rezultatul n-a fost prea bun. Dacă la următorul examen vrei să te descurci bine, atunci ai face bine să nu te concentrezi prea mult pe astea 20 de întrebări.

Eșantionarea aleatoare este o metodă bună pentru a afla care e situația. Dar nu este o metodă bună pentru a influența situația.

Pe scurt, pentru tine (care ești un elev de 10 ani, în caz că ai uitat) este bine să simulezi câte un examen din când în când, ca să afli cum te descurci. Dar nu este o idee bună ca pregătirea ta să se bazeze pe simularea de examene.

OK, să spunem că am stabilit ce nu trebuie să faci dacă vrei performanță: nu trebuie să te bazezi exclusiv pe simularea de examene. (Nu știu mai nimic despre tenis, dar aș ghici că nici Simona Halep nu se pregătește exclusiv jucând meciuri de tenis.)

Atunci ce trebuie să faci? Pentru performanța școlară trei lucruri sunt importante:

1. să ai un profesor bun
2. să ai colegi cu care poți purta discuții interesante
3. să ai surse de informație de calitate

Asupra unora ai mai puțin control, asupra altora ai mai mult control. Dar hai să vorbim despre fiecare în parte.

Aristotel spune că „ce trebuie să învățăm să facem, învățăm făcând”. Ca să învățăm să citim, trebuie să citim. Ca să învățăm să adunăm, trebuie să adunăm. Și așa mai departe. De ce contează atunci dacă profesorul e bun? Nu poate să citească în locul tău și nu poate să facă adunări în locul tău. Sau poate, dar nu te-ar ajuta cu nimic.

Un profesor bun trebuie să te ajute să alegi ce să faci. Exercițiile care te ajută să te dezvolți sunt cele care sunt la limita abilităților tale. De exemplu, dacă ești în stadiul în care nu înțelegi ce scrie pe chitanța de la frigider, degeaba citești editoriale de Andrei Pleșu. Și invers, dacă poți înțelege un editorial scris de Pleșu, atunci degeaba încerci să-ți îmbunătățești citirea uitându-te pe chitanțe. Însă, majoritatea oamenilor nu știu unde se află limita propriilor abilități. Este foarte greu să fii obiectiv cu tine însuți. De fapt, cu cât știi mai puține, cu atât crezi că știi mai multe (efectul Dunning-Krueger). Sau, cum spunea Iorga mai demult, „un lucru măcar înveți învățând: ce sus e adevărul”. Cât timp nu-ți poți auto-aprecia limitele, ai nevoie de un profesor bun pentru a ți le arăta.

Uite un test simplu pentru a vedea dacă ai ajuns în stadiul în care îți poți auto-aprecia limitele. De fiecare dată când dai o lucrare, încearcă să prezici ce notă vei lua. Dacă reușești să faci asta corect de 10 ori la rând, atunci ești OK. Altfel, nu. În particular, dacă prezici note mai mari decât primești, atunci înseamnă nu numai că nu știi materialul suficient de bine, dar nici nu îți dai seama că nu știi materialul suficient de bine.

Celălalt lucru pe care trebuie să-l facă un profesor bun este să te facă să vrei să lucrezi. Am avut profesori care predau spunându-ți o poveste. În povestea asta uneori călătoreai în timp pe vremea dinozaurilor, alteori te făceai mic cât un atom, alteori mergeai pe o altă planetă. Întotdeauna, vedeai lumea dintr-un punct de vedere nou. Un colțișor nou de realitate se contura în fața ochilor tăi, pe măsură ce ascultai profesorul. Cum să nu vrei să știi mai mult? Am avut și profesori care te ascultau vorbind cu tine ca și când ar vorbi cu un prieten într-un bar, făcându-te să simți că ceea ce înveți este despre lumea în care trăiești. Uneori, comportamentul formal din școli te poate face să crezi că manualele descriu o realitate paralelă, fără legătură cu universul în care te afli tu.

Dar cum faci să ai profesori buni? Eu, de exemplu, am avut profesori buni doar fiindcă am avut noroc? Până la un punct, este într-adevăr vorba de noroc. Dar sunt două lucruri pe care le poți face tu.

În primul rând, trebuie să-ți evaluezi profesorii din punct de vedere profesional, nu din punct de vedere personal. Dacă un profesor îți displace ca persoană, trebuie să ignori acest lucru atâta timp cât te afli în clasă. Cât timp ești la ore, scopul tău este să-ți exploatezi profesorul pentru a învăța cât mai mult. Să-ți dau un exemplu. Am văzut la un moment dat un articol despre un experiment interesant, pe care îl redau din memorie, așa că e posibil să-l fac chiar mai interesant decât a fost în realitate. Un profesor de literatură engleză la o universitate bună (Oxford? Cambridge?), bărbat alb de aproximativ 60 de ani, a mers într-o școală dintr-o zonă defavorizată. În mod intenționat s-a comportat ca un rasist. De exemplu, când a comentat eseele elevilor, de câte ori autorul era negru, comentariile erau sarcastice sau ironice. Dar în afară de faptul că erau formulate ironic, spuneau exact ce ar fi spus și dacă vorbea politicos. Mai târziu elevii au fost intervievați ce părere au avut despre profesor. Invariabil, toți au spus că era un om fără caracter. Elevii cei mai buni din clasă, însă, au mai spus și altceva. Au spus că în ciuda lipsei de caracter a profesorului, sunt recunoscători că au primit niște comentarii extrem de utile pentru a-și îmbuntăți felul în care scriu. Așadar, nu confundați a fi om bun cu a fi profesor bun. Cât timp sunteți în clasă, ascultați cu atenție ce spun profesorii buni, chiar dacă nu sunt oameni buni.

În al doilea rând, trebuie să mergi la o școală bună, unde vei avea mai mulți profesori buni. Cum? Luând o notă mare la exemene de genul celui de capacitate. De exemplu, în România este o diferență mare între calitatea liceelor de la țară și calitatea liceelor din orașele mari. De aceea este important un rezultat bun la examenele care influențează admiterea la liceu în mod semnificativ. Secretul pentru a lua o notă mare este să te concentrezi pe învățat, nu  pe luat note mari.

Școlile bune sunt locurile unde vei găsi și prietenii cu care să porți discuții interesante. Ce conteză cel mai mult pentru cum te vei dezvolta este munca individuală – adu-ți aminte ce spunea Aristotel. Dar, discuțiile sunt cele care te motivează și îți dau idei la care să meditezi apoi singur. Motivația este foarte importantă. Nimeni nu se așează la masa de lucru anticipând cu plăcere munca ce urmează. (Sau, cel puțin, nu se întâmplă prea des.) Reacția la discomfortul provocat de ideea de munci diferă însă de la o persoană la alta. Unii continuă să se gândească „vai ce nasol e că trebuie să fac chestia asta”. Alții încep să se gândească la când merg data viitoare la fotbal sau cum să-și facă unghiile. Și sună un prieten. Dar alții se gândesc că așa s-a întâmplat și ultima oară, însă discomfortul a dispărut și a fost înlocuit de plăcere odată ce te-ai cufundat în gânduri. Iar uneori se gândesc că trebuie să continue o discuție cu un prieten: „Viorel a zis X ultima oară când am vorbit. Interesant. Nu mi-a plăcut ce i-am răspuns. Oare ce ar fi trebuit să-i spun? Ia să mă gândesc, că îi spun mâine dimineață când ne vedem.”

Singurul lucru specific României pe care l-am spus până acum este că trebuie neapărat să mergi la o școală bună, care probabil e într-un oraș, nu într-un sat. Dar ajungem acum la ultima parte – sursele de informație. Alegerea lor depinde de faptul că ești în România.

Ce îți voi spune de aici încolo se potrivește mai bine pentru un elev de liceu. Motivul este că nu țin minte suficient de bine ce se întâmpla în generală. Așa că de acum încolo închipuie-ți că ești elev la liceu. Te pregătești pentru bac.

Elevii ar trebui să învețe din manuale. Să vă spun un secret, însă: singurul manual care mi-a plăcut a fost manualul de analiză din clasa 11a. Toate celelalte erau de un plictis extrem, nu rezistam niciodată să citesc mai mult de o pagină. Nu știu dacă manualele de azi motivează mai bine elevii. M-aș mira, plăcut. În orice caz, plictisul indus de manuale a avut efectul pozitiv că m-a făcut să caut alte cărți. Să-ți spun despre câteva dintre ele.

Pentru literatura română, îți recomand Istoria Literaturii Române scrisă de Călinescu. Mulți din colegii mei foloseau cărți cu „comentarii”. M-am uitat și eu pe câteva astfel de cărți. N-am înțeles nimic. Un desiș de idei care mă amețea, mă făcea să cred că nu mai ies la lumină și rămân pe veci pierdut în comentariu. De Călinescu auzisem la școală. O vreme lungă am fost convins, fără niciun motiv, că Istoria Literaturii e un fel de carte cu „comentarii”, doar că mai groasă. Din fericire, am dat de ea într-un anticariat din Piața Universității și am răsfoit-o. Am cumpărat-o. Am pus manualele de română la sobă. Și-am început să citesc, că doar venea bacu’ în câteva luni. Am luat 10,00 la examenul scris. Asta după ce patru ani în liceu am oscilat în jurul lui 7. Chiar atât de bună e cartea asta.

Bună cât e, merge doar de la origini până în prezentul lui Călinescu. Pentru ce urmează, îmi vine să recomand Istoria Critică a Literaturii Române de Manolescu. Am cumpărat-o anul trecut, dar încă n-a încăput în avion. De fiecare dată când mă întorc dintr-o vizită în România, șnițelele și murăturile au prioritate în fața Istoriei Critice. Cum de-mi vine s-o recomand atunci, dacă n-am citit din ea? Motivul e că-mi plăcea o emisiune prezentată de Manolescu prin 2000: Profesiunea Mea, Cultura.

În caz că n-a fost clar, mai zic odată. Pentru literatura română, cumpără și citește

• Istoria Literaturii Române de Călinescu și
• Istoria Critică a Literaturii Române de Manolescu.

Cu cărțile de „comentarii” din dulap, poți face un foc de tabără.

Să trecem la matematică. Unele din manualele după care am învățat eu erau bune. De exemplu cel de analiză matematică pentru clasa a 11a. De manualele de acum nu știu nimic. Sper că sunt bune. Știu însă câteva cărți în limba engleză, despre care cred că se potrivesc la nivel de liceu. A Concise Introduction to Pure Mathematics de Liebeck este folosită în unele cursuri pentru anul întâi de la Imperial College London, dar conținutul seamănă mult cu ce făceam în liceu în România. Este scrisă în stilul unui manual, cu capitole scurte urmate de exerciții. Dar este bine scrisă.

Pentru o privire mai de ansamblu asupra matematicii îți recomand Mathematics: A Very Short Introduction de Gowers. Este superbă. Este și subțire: probabil o poți termina într-o săptămână, așa că n-ai nicio scuză.

În sfârșit, trebuie să citești Feynman Lectures on Physics, disponibile online. Există și o traducere în limba română, peste care am dat tot print anticariatele din Piața Universității, întâmplător. Volumele astea sunt note de curs, dar nu seamănă deloc cu notele de curs obișnuite. Primul capitol începe cu o călătorie într-o picătură de apă. Din călătoria asta vei învăța ce este presiunea, de ce se simte mai frig dacă bate vântul și multe altele. Pe măsură ce înaintezi, vei învăța și lucruri mai precise, mai matematice. Uită-te, de exemplu, la capitolul despre algebră.

Pe scurt, pentru matematică, îți recomand:

• A Concise Introduction to Pure Mathematics de Liebeck,
• Mathematics: A Very Short Introduction de Gowers și
• Feynman Lectures on Physics

Oamenii cu care interacționezi și informațiile pe care le consumi te schimbă. Gândește-te ce fel de persoană vrei să fii. Alege-ți să interacționezi cu oameni care te pot ajuta să devii cine vrei să devii. Alege-ți să consumi informații care te pot ajuta să devii cine vrei să devii.

Nu-ți pierde timpul la televizor sau fumând.

Numai bine!

PS: Recomandările de mai sus se potrivesc mai mult pentru liceu decât pentru generală. Știți voi cărți sau site-uri potrivite pentru generală?

Ieri au fost alegeri pentru președinția României. De obicei nu votez, dar de data asta am făcut-o.

Ne-am sculat la 5 dimineața, am ajuns la secția de votare din Birmingham la 8:10, am terminat la 8:45. Când am ieșit afară coada era de 4-5 ori mai mare decât era când am intrat. Cum nouă ne-a luat 35 de minute, bănuiesc că celor ajunși la 8:45 le-a luat mai mult de 2 ore și jumătate.

Am mers la vot din cauza prietenilor de pe Facebook.

Când un prieten scrie ceva despre politică, îl ignor. Când doi prieteni scriu despre același subiect politic, îi ignor. Dar când zeci de prieteni scriu fără încetare despre același subiect politic, e mai greu de ignorat. Uite așa am hotărât sâmbătă că duminică voi vota.

Votez rar pentru că nu îmi place să votez fără să știu ce votez.

Cacofonia de pe Facebook era clar pro-Iohannis și anti-Ponta. Dar mesajele erau emoționale, nu raționale. „Hai să scăpăm România de ciuma roșie.” „Ponta e o marionetă, pentru că i-a spus lui Băsescu de câteva ori că are dreptate.” „Tăriceanu nu știe pe ce pod e.” „Ponta seamănă cu Mickey Mouse.” Și alte mesaje de genul ăsta, unul mai irelevant ca altul.

Când angajăm pe cineva în funcția de președinte trebuie să ne uităm la planurile fiecărui candidat. Fiecare votant trebuie să judece aceste planuri, folosind propria experiență, și să decidă care sunt mai bune. Apoi trebuie să ne uităm la realizările anterioare ale candidațiilor pentru a judeca dacă persoana are șanse să pună în practică planurile.

Am petrecut sâmbăta analizând cele două programe prezidențiale. Mai exact, acea parte la care mă pricep – educația.

Care sunt  problemele importante ale sistemului educațional din România?

Școala nu oferă șanse egale tuturor. Sunt 200.000 de copii care se nasc în fiecare an în România. Cei care au nenorocul să se nască la sat, adică aproape 100.000, primesc o educație incomparabil mai proastă față de educația primită de un copil născut în capitală. Închipuiți-vă o companie care aruncă jumătate din CVurile primite fără să se uite la ele. Acea companie aruncă la gunoi jumătate din oamenii buni pe care i-ar putea angaja. Exact asta face România: nu folosește decât jumătate din oamenii care ar putea-o împinge în față – jumătatea care a câștigat loteria nașterii.

Există un lucru care se învață foarte bine în școlile din România, chiar și în cele din sate. Toată lumea învață că pentru a te descurca în viață trebuie să știi cum să îți însușești munca altuia. Este exagerat să spunem că a copia la școală este o infracțiune, dar nu uitați că „cine fură azi un ou mâine fură un bou”. Nu vrem o țară de boi care fură alți boi. Așa că obișnuința copiatului trebuie eradicată. Pentru asta, trebuie să încetăm a le cere copiilor să facă ceea ce majoritatea nu pot.

Școlile generale trebuie să asigure un minim de educație, incluzând competențe de bază (citire, scriere, operații aritmetice), dar și valori cu care ne place să ne mândrim, precum onestitatea, toleranța, munca cinstită. Cei care termină liceul ar trebui să poată răspunde la întrebări de genul celor din testul PISA. (Acum doar 1% din români pot răspunde la întrebări de genul următor: Elena merge 9 minute pe bicicletă până la râu, care se află la 4km. Apoi se întoarce pe o scurtătură de 3km și îi ia doar 6 minute. Cu ce viteză medie s-a deplasat?) Sarcina universităților trebuie văzută dintr-o perspectivă largă. În sute și mii de ani, oamenii au adunat un tezaur de cunoștințe, iar aceste cunoștințe trebuie transmise generațiilor viitoare. Cuvinte mari, în care cred.

Tot în universități trebuie să avem și cercetători. Rolul acestora este similar cu rolul exploratorilor în Europa medievală. De la distanță, par un grup de aventurieri care se plimbă de colo colo fără scop. Dar, din când în când, unul dintre ei descoperă un drum pe mare către India, revoluționând complet economia negoțului cu mirodenii. Pentru fiecare Vasco da Gamma sunt mii de exploratori care nu au descoperit nimic notabil și au murit căutând. La fel și cu cercetătorii: e ușor să te plângi că majoritatea nu descoperă nimic notabil și mor căutând, dar este totuși esențial să îi avem.

În fine, statutul social al profesorului trebuie schimbat. În scrierile lui Creangă, învățătorul era o persoană importantă și respectată în sat. În zilele noastre, profesorii  sunt „proști care nu știu să fure”. O astfel de atitudine către cei care își petrec mare parte din viață educându-ne copiii este inacceptabilă.

Vreau să văd ce planuri au candidații, Iohannis și Ponta, legate de problemele acestea:

• ridicarea nivelului școlilor din sate
• eradicarea culturii copiatului
• sprijinirea universitățiilor pentru a se integra în comunitatea internațională a cercetătorilor
• îmbunătățirea statutului social al profesorilor

Programul lui Iohannis, pe scurt: Educația este prima dintre cele „11 teme majore de dezbatere și consens național”, pentru că pe termen lung poate îmbunătăți economia semnificativ, cum a făcut-o în câteva țări din Asia. Rezultatele la bacalaureat arată că sistemul educațional român este sub-optim. Învățământul pre-universitar trebuie să țină cont de abilitățile copiilor și trebuie să îmbine teoria cu practica, în loc să se concentreze doar pe transmiterea de informații. În universități trebuie să se facă cercetare pentru a ajuta România să devină un exportator de tehnologii. Trebuie să existe opțiuni educaționale pentru adulți. Iar statutul dascălilor în societate trebuie ridicat.

Evaluare. Iohannis vorbește despre statutul profesorilor și despre cercetare. În privința statutului profesorilor suntem de acord. În privința cercetării și a educației universitare, cred că pune un accent prea mare pe tehnologii și pe contribuția lor la economie. Sunt de acord că România trebuie să devină un exportator de tehnologii. Dar faptul că tehnologiile au un loc atât de proeminent în program pe când domenii precum sociologia, istoria și literatura nu sunt menționate nici în treacăt sugerează o lipsă de echilibru cu care nu sunt de acord. La fel ca și școala primară, universitățile trebuie să transmită competențe (de nivel mai ridicat decât citit/scris), dar și valori. Iar valorile nu sunt tocmai punctul forte al universităților orientate către tehnologii.

Celelalte lucruri pe care le consider importante (îmbunătățirea educației în sate și eradicarea copiatului) nu au fost menționate.

Pe scurt, Iohannis are opinii rezonabile, dar este prea puțin preocupat de situația învățământului în sate, de valorile pe care trebuie să le transmită școala generației viitoare și prea mult preocupat de tehnologii și economie.

Programul lui Ponta, e scurt. Educației nu îi este dedicată o secțiune, dar există una pentru tineri. În aceasta găsim un paragraf despre educație care spune că (1) trebuie plătiți mai bine profesorii, (2) manualele trebuie revizuite, (3) infrastructura trebuie modernizată.

Evaluare. Ponta spune că mai multe resurse trebuie alocate educației (punctele 1 și 3). Președintele nu are prerogativa să facă acest lucru, dar poate promova un punct de vedere în discuțiile cu guvernul. Un punct de vedere se promovează cu argumente, iar argumentul din programul lui Ponta este fix fraza următoare: „Succesul tinerilor și al societății în ansamblu depinde de Educație.” Cam slab.

Evident, manualele trebuie revizuite și îmbunătățite în mod continuu. Așa încât și punctul (2) pare să facă parte din categoria mai generală „e mai bine să fie bine decât să fie rău”. (În cazul ăsta, „e mai bine să revizuim manualele decât să nu revizuim manualele”.)

Nici una din problemele pe care le consider importante nu este discutată. Nici unul din punctele 1, 2 și 3 nu reflectă o viziune pe termen lung sau o analiză atentă a situației din România. „Vrem salarii mai mari, manuale mai bune și infrastructură modernă” se potrivește pentru orice țară în orice secol.

Concluzie: Nu prea am ce compara.

Închipuie-ți că trăiești pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ești mare boier mare și vrei să angajezi un manager de fermă. La interviu vin Iohannis și Ponta. Îi întrebi ce planuri au pentru dezvoltarea fermei.

Iohannis: „Am informații de încredere – de la niște rude din Germania – că prețul porcilor va crește mult în următorii ani. Ca atare, voi mări numărul de cocini.” Un plan concret și credibil, dar complet orientat către economie. Iohannis nu e genul de om căruia să-i pese dacă ai sau nu un hamac unde să te tolănești și să citești din Frații Jderi.

Ponta: „Voi ara bine pământul. Voi culege bine fructele. Voi stropi via la timp.” O viziune extraordinară! Mai că-ți vine să crezi că-ți citește din fișa postului.

Răspunsul lui Iohannis nu e tocmai ideal, dar e clar mult mai bun decât cel al lui Ponta.

http://ctespresso.com/catalog/images/lavazza%20cup.jpg

Când mergi la cafenea și cumperi o cafea plătești cafeaua, dar și apa, serviciul, chiria, profitul proprietarului. Ba mai și umpli golul lăsat în buzunarele proprietarului de cumpărarea aparatului de făcut cafea și de decorarea localului.

Când iei un espresso dublu iei de două ori mai multă cafea, dar apa, serviciul, chiria, aparatul de făcut cafea și decorul localului tot alea sunt.

Așa că îmi explică și mie cineva cum de un espresso dublu la Unirea chiar costă de două ori cât un espresso simplu? Fac pariu că în Londra trebuie să cauți cu multă grijă ca să găsești espresso dublu la lire.