Istoria apocrifa a Romaniei

2014-12-22T16:33:00.001+02:00

Cine suntem noi, ce vrem şi care este locul nostru, al românilor, în lume

În anul 1847, la Biblioteca Regală din Paris, Nicolae Bălcescu şi Alexandru Golescu descoperă portretul lui Mihai Viteazu. Pe loc cei doi tineri hotărâră să plătească o copie cu scopul de a o aduce în Valhia şi de a o prezenta românilor. Portretul avea să devină imaginea de suflet a tuturor românilor, simbol al mândriei naționale.

Aceasta este imagine fidelă a cunoaşterii istoriei poporului român: să povesteşti despre trecutul tău fără nicio informaţie, nici vizuală, nici scrisă.

Panteonul[i] român a fost, în decursul timpului, aşezat în aşa fel încât să satisfacă necesităţile politice ale momentului. Cu ridicări şi căderi, dese şi aleatorii, istoria românilor a ajuns să nu fie cunoscută pe deplin de societate, ci doar de istorici. Mai mult decât atât, generaţii diferite au cunoştinţe istorice diferite, intrepretări diferite, nu de puţine ori existând conflicte între generaţii din această cauză.

Bunicul meu nu a fost un om cu multă carte. Însă, pentru generaţia sa, născut în 1912, cele 7 clase primare, într-un popor de ţărani analfabeţi, reprezenta îndeajuns de mult încât să aibă o părere. Discuţiile mele cu el despre istorie, şi îi mulţumesc pentru faptul că nu m-a expediat să îmi văd de treabă, au fost tot timpul contradictorii. Atât cele despre perioada trăită de el, perioada interbelică, anii 50, cât şi despre perioada mai veche, au fost subiect de dispută. Eu ştiam despre Bălcescu ca exponent al revoluţiei de la 1848, el ştia de Brătianu, eu ştiam despre Vasile Goldiş, el ştia despre Iuliu Maniu, eu ştiam de Eremia Grigorescu, el ştia de Averescu, eu ştiam ceva despre Antonescu şi legionari, el altceva. De la el am primele informaţii apocrife despre istoria românilor, de la el am înţeles că informaţia este trunchiată, în funcţie de interesele politice de moment.

Acest tot unitar despre români şi istoria lor nu a fost niciodată povestit, ci s-au prezentat doar anumite aspecte ce conveneau politicii de stat din anumite momente, astfel încât nu a mai rămas decât să se creeze legende cu aspect de istorie adevărată.

Este o problemă, oricât de mult ar fi de considerată ca neimportantă istoria ca ştiinţă. Pentru că pe baza istoriei, povestea noastră, a naţiunii române, şi nu a poporului român, cu se spune de atâtea ori, putem noi să răspundem la cele trei întrebări definitorii: cine suntem, ce vrem şi care este locul nostru în lume.

Din cauza faptului că istoria reală nu a fost niciodată povestită, în locul lor au apărut miturile. Ridicate la nivel de realitate, miturile istorice româneşti duc la aparţia unor concepte, adânc înrădăcinate în conştiinţa românilor, care nu fac decât să aşeze greşit valorile proprii, acestea, la rândul său, ducând la o serie de erori în viaţa socială, îndeajuns de multe încât să ne creeze disfuncţionalităţi. Deoarece am să încerc să le prezint pe rând, nu le voi inventaria aici, ci doar prezint un proverb, extrem de puternic, ce denotă un sentiment de frustrare naţională: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât!” Dar ce am fost noi în realitate? S-a prezentat vreodată realitatea dură, demistificată? Dacă ni s-ar spune că, din din 600 de ani de istorie statală română, am fost independenţi, în medie, aproape 60 de ani, am mai dori să „fim ce-am fost”? Dacă am spune că, în realitate, Mihai Viteazu nu a stăpânit niciodată în mod legal Transilvania, el fiind doar un subordonat al împăratului Rudilf al Austriei, şi că la data la care ocupă tronul Moldovei, el îl numeşte pe fiul său domn al Valahiei, am mai crede în mitul unirii de la 1600? Sau dacă am şti că la 1848 Alexandru Ioan Cuza a fost arestat nu pentru că participa la revoluţie, ci pentru că juca stos într-o cameră alăturată, că acelaşi Cuza a fost ales domn al Moldovei şi Valahiei deoarece era venal, lipsit de caracter, afemeiat, cu o personalitate slabă, şi deci uşor de manevrat, ne-am mai dori un astfel de conducător?

Demistificarea istoriei românilor nu este un proces de distrugere a poporului, a conştiinţei naţionale, ci este necesar pentru a înţelege, într-un final, cine suntem, care este locul nostru în lume, pentru a spune în cunoştinţă de cauză ce vrem de la noi. Străinii, atât de huliţi de unii români, ştiu cine suntem şi care este locul nostru în lume, de aceea se comportă aşa cum se comportă. Noi suntem cei care nu reuşim să ne eliberăm de frustrarea extraordinară ce ne apasă.

Nu sunt nici nihilist, nu neg istoria noastră, ar fi şi greu, nici anarhist, nu doresc o pâjolire, iar peste miriştea arsă să treacă plugul, pentru a construi ceva nou. Nu vreau o nouă Catargină. Vreau ca fata mea să ştie cine este, pentru a şti ce vrea. Atât.

[i] Lucian Boia, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”

2014-12-01T13:03:00.000+02:00

Unirea

Preliminarii.

Imperiul Austro-ungar a fost un stat format din Imperiul Austriac și nobilimea maghiară, în urma numeroaselor revolte ale celor din urmă, dar și a înfrângerii austriece în războiul cu Prusia din anul 1866. În anul 1857, la Budapesta, Franz Josef, împăratul Austriei, este încoronat ca Rege Apostolic al Ungariei, consfințind astfel uniunea austro-ungară.

Deși această uniune personală pare a rezolva problemele imperiului, acestea se accentuează deoarece în imperiul este multinațional, aici locuind cehi în Boemia, croați și sârbi în Croația, slovaci și români în Ungaria și ucrainieni și polonezi în Galiția, toate acestea reprezentând părți ale imperiului. Toate aceste popoare sunt supuse coroanei, fără a avea drepturi naționale, cu excepția ungurilor, aceștia din urmă conducând acțiuni de deznaționalizare a popoarelor supuse lor.

Tensiunile din imperiu sunt mari, iar ele se vor dezvălui cu ocazia Primului Război Mondial, în care armata imperială, numită armata cezaro-crăiască, formată din soldați de toate naționalitățile, se prezintă slab pregătită, slab echipată, iar moralul soldaților este la pământ. Înfrângerile numeroase, dublate de o conducere haotică, de foametea din armată și din imperiu, peste care se așează despotismul ungurilor, fac ca toate popoarele imperiului, începând cu românii, să își dorească desprinderea de imperiu.

Destrămarea imperiului.

La sfârșitul anului 1916 situația pe frontul răsăritean este dezastruoasă. Luptele din Galiția cu Imperiul Țarist stagnează de peste 2 ani, cu numeroase victime, și numai problemele interne ale Rusiei nu duc la o victorie zdrobitoare a rușilor. Peste toate acestea se așterne moartea împăratului Franz Josef, în 21 noiembrie 1916. Împăratul care reformase imperiul, care condusese din 1848, 68 de ani neîntrerupți, lasă în urma sa un imperiu amorțit, un imperiu incapabil să continue cu principiile existente până în acel moment.

Pe tron este așezat un împărat tânăr, de 29 de ani, cu o nouă viziune despre conducere, un împărat care înțelege că războiul nu mai poate dura. Este vorba despre Carol I, ultimul împărat al Austriei.

Două sunt țintele sale: ieșirea din război și reformarea imperiului. Pentru ieșirea din război duce tratative directe și secrete cu Franța, începând cu primele luni ale anului 1917. Tratativele sunt greoaie, ele prelungindu-se enorm de mult, Franța așteptând intrarea SUA în război, dorind distrugerea Germaniei și Austro-Ungariei. Mai mult decât atât, Revoluția Rusă din februarie 1917, în urma căreia Țarul Rusiei, Nicolae al II-lea a fost înlocuit, a adus atât o gură de oxigen pentru operațiunile militare, dar și un avertisment serios pentru împărat. Împăratul Carol I intensifică tratativele de pace, însă este puternic lovit de Franța. În aprilie 1918 primul ministru francez, George Clemenceau, publică scrisorile de negociere, zdruncinând din temelii imperiul și pe împărat.

Imperiul intră într-o perioadă de dezagregare, popoarele asuprite încep să ceară, din ce în ce mai insistent, drepturi sporite. Războiul, sub presiunea trupelor și tehnicii militare americane, se îndreaptă spre înfrângerea Germaniei și aliaților săi, printre care și Austro-Ungaria.

Cum primul punct al politicii împăratului Carol I, ieșirea din război, nu mai poate fi atins, acesta încearcă din răsputeri salvarea prin reformare a vastului săi imperiu. Așa încât, în data de 11 noiembrie 1918, dată la care se semnează armistițiul între cele două părți beligerante, Carol I înaintează o Proclamație prin care reformează imperiul. Recunoaște dreptul la autodeterminare al popoarelor sale, dar le solicită să formeze o federație, Statele Unite ale Austriei Mari, în care popoarele să formeze state egale, sub conducerea sa.

Deși în mod formal nu a existat o abdicare a împăratului, sau un act de desfacere a imperiului, a doua zi, 12 noiembrie 1918, iau naștere Republica Germană a Austriei și Republica Democrată a Ungariei, vastul stat central european încetând să mai existe.

Românii din Transilvania în 1918. Iuliu Maniu.

Românii din Transilvania au participat activ în cel de-al doilea război mondial, atât în luptele din Galiția, cât și cele din România. Cu toate încercările maghiarilor de împiedicare a activității politice a românilor, prin Partidul Național Român, acțiunile de câștigare a drepturilor de autonomie a românilor continuă nestingherit. Se poate spune că încorporarea tinerilor oameni politici în armată și numirea loc ca ofițeri ai trupelor formate din români a dus la sudarea unei legături între politicieni și popor, dar și la crearea unei forțe militare care au dat posibilitatea consolidării mișcărilor politice.

Un exemplu elocvent este Iuliu Maniu.

Om politic, parlamentar la Budapesta, asprul militant pentru drepturile românilor din Transilvania, este încorporat în anul 1915 și numit locotenent în Regimentul 64 Orăștie. Acest regiment exclusiv român este ales să apere familia împăratului și să pacifice Viena în acele momente tulburi. În octombrie 1918, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, ajutat și de Aurel Popovici, românul care a gândit proiectul Statelor Unite ale Austriei Mari, crează Comitetul Național al Românilor din Transilvania, dar și Senatul Central al Ofițerilor și Soldaților Români, armată națională a românilor, mai ales că acestora li se interzice să depună jurământ de credință altor popoare decât românilor. Proclamația din 11 noiembrie îl găsește la Viena, unde asigură liniștea capitalei imperiale, dar și în pline tratative cu autoritățile maghiare privind preluare autorității în Transilvania.

Negocierile, începute în octombrie, sunt anevoioase. Partea maghiară dorește o minimă acordare de drepturi, în special cele culturale, dar păstrarea Transilvaniei, precum și a celorlalte teritorii, în cadrul Ungariei Mari. Cum la fiecare negociere partea română solicită noi măsuri, în data de 15 noiembrie, întrebat: „ce dorește partea română”, Iuliu Maniu răspunde: „Desprindere totală„. Este semnalul de independență al românilor transilvăneni.

Așa încât, pe 15 noiembrie 1918, Partidul Național Român din Transilvania, trimite o proclamație Către popoarele lumii, prin care se anunță dorința românilor de a organiza o Adunare Națională la Alba Iulia, un referendum privind la soarta românilor din Transilvania.

Cele trei posibilități ale românilor din Transilvania.

Prima posibilitate, a reprezentat-o rămânerea în noul stat maghiar, cu o autonomie extinsă, cu reprezentare puternică în Parlamentul maghiar. Ar fi fost luată în calcul dacă noul stat ar fi fost o federație, de forma vechiului imperiu. Cum maghiarii doreau un stat unitar, Ungaria Mare, posibilitatea a fost rapid înlăturată.

A doua posibilitate a reprezentat-o crearea unui stat independent al Transilvaniei, posibilitate luată în calcul de majoritatea reprezentanților români. Între Transilvania și România exista în acel moment un puternic decalaj economic, politic și social, superioritatea Transilvaniei fiind evidentă. În același timp exista o puternică neîncredere în politicienii de la București, precum și o dorință clară de a nu mai exista o subordonare față de al centru de putere.

A treia posibilitate o reprezenta unirea cu Regatul României, idee puternic susținută de un mic grup de politicieni, în frunte cu Iuliu Maniu.

Desfășurarea Adunării Naționale de la Alba Iulia.

Conducerea adunării este asigurată de patru persoane, cu idei și aspirații diferite:

- Gheorghe Pop de Băsești, președinte al Partidului Național Român, vechi

luptător pentru autonomia românilor, are 84 de ani în anul 1918, decedând câteva luni mai târziu. Este neîncrezător față de politicienii români, datorită faptului că politicienii din Transilvania au fost părăsiți în anul 1881, dar și datorită politicii duplicitare a românilor, așa încât este un ferm susținător al independenței Transilvaniei, unirea urmând a se face pe viitor.

- Episcopul Ioan I. Papp, episcop ortodox al Aradului, cu o puternică

acțiune politică, este cel care găzduiește negocierile între partea maghiară și Iuliu Maniu la Arad. Prezența sa se datorează faptului că episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, se dovedise un antiregalist român, prin declarații și acțiuni în timpul războiului, iar Iuliu Maniu avea nevoie de un sprijin în Adunare.

- Episcopul Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Alba, antimaghiar fervent, nu are o acțiune politică activă, însă nu sprijină acțiunile maghiare în perioada războiului, spre deosebire de mitropolitul ortodox al Sibiului.

În desfășurarea Adunării, în scopul de a pune presiune pe membrii Adunării, Iuliu Maniu deplasează la Alba Iulia trupele române din Viena, hotărât fiind să impună cu forța armelor unirea, dacă situația o va impune. În același timp alege ca oratori o seamă de susținători ai unirii, astfel încât să nu existe surprize.

Deși hotărârile partidului Național Român presupunea prezentarea tuturor celor trei posibilități pentru a fi votate, Iuliu Maniu organizează altfel Adunarea. Întâi prezintă un proiect de rezoluție prin care avea să se nască Marele Sfat Național al Românilor din Transilvania, noul parlament, dar și Comitetul Dirigent, noul guvern, în fruntea căruia este ales în unanimitate. Acestea nu însemnau nici despărțirea de Ungaria, nici unirea cu România.

Proaspăt numit ca șef al Comitetului Dirigent, Iuliu Maniu ajunge în fața adunării pentru a prezenta cele trei opțiuni. Începe cu rezoluția unirii, și propune votarea ei direct, fără a citi celelalte rezoluții. Gheorghe Pop de Băsești protestează vehement, însă este acoperit de ceilalți doi membrii ai prezidiului, dar și de aclamațiile susținătorilor unirii. În vacarmul general, se supune la vot rezoluția. După multe presiuni, cu o mică majoritate, rezoluția este adoptată. Imediat, Vasile Goldiș o prezintă celor 100.000 de români prezenți afară, iar uralele mulțimii nu mai dau nicio posibilitate de întoarcere. Chiar și cei mai înverșunați politicieni împotriva unirii, printre care Miron Cristea, acceptă unirea.

Unirea deplină

Deși a susținut cu ardoare unirea, Iuliu Maniu nu a acceptat unirea imediată. El a condus Consiliul Dirigent vreme de aproape doi ani, perioadă în care a dus negocieri cu Bucureștiul pentru unirea deplină. Nu a acceptat prezența trupelor române în Transilvania, conducând statul ca unul independent. Numai acțiunile lui Bela Hun și a Ungariei Bolșevice aveau să înlăture Consiliul Dirigent.

În data de 24 martie 1919 trupele maghiare bolșevice încep acțiuni peste Tisa. Trupele române ale lui Iuliu Maniu fac față momentan, fără intervenția Bucureștilor. În urma ofensivei ruse de la Nistru, dar și în urma solicitării Franței, Regatul României, începând cu 10 aprilie 1919 trupele române, reintră în Transilvania. Din acel moment, de facto, independența Transilvaniei se termină.

Trupele române ocupă Budapesta până la data de 25 februarie 1920, însă nu vor maii părăsi și Transilvania. Datorită rezoluției unirii, dar și în urma presiunilor politice, atât din Trasilvania, cât și de la București, deși protestează, la data de 4 aprilie 1920, Iuliu Maniu asistă la dizolvarea Comitetului Dirigent. Astfel se produce unirea deplina și formarea României Mari.

Cele trei feţe ale lui Marin Preda

2013-08-05T17:25:00.000+03:00

1. Omul de stânga

În toamna anului 1940 soseşte la Bucureşti, repartizat de la Şcoala Normală

de la CristurOdorhei, un tânăr miop, deşirat şi lipsit de perspectivă. Ardealul fusese

cedat Ungariei. Repartizat la Şcoala Normală, urmează cursurile deşi avea 18 ani,

vârstă mare pentru şcoală. Şi, lucrul cel mai important, este lipsit de sprijinul material al

familiei. Tatăl său, Tudor Călăraşu, supus vremurilor schimbătoare, este nevoit să ţină de

familia sa rămasă acasă, Ilinca şi Saie. Lipsit de bani, îi cere lui Marin Preda să se

„arănescă”, să îşi găsească un rost precum

cei trei fraţi din Bucureşti, Paraschiv,

Gheorghe şi Nilă. Sosirea sa coincide cu

perioada tulbure a Mişcării Legionare,

aflată la putere alături de Generalul

Antonescu. Are contacte puternice cu

mişcarea ce era la

modă printre tineri, legionarismul, însă nu

intră în rândurile acesteia, în primul rând

deoarece nu reuşeşte să înţeleagă spiritul

legionar, sacrificiul ciudat pentru ţară,

mistica pătrunzătoare a acesteia. Este

primul moment în care contrucţia sa

psihică, cea de ţăran autentic, îşi va pune amprenta.

Violenţa rebeliunii legionare din ianuarie 1941 îl va marca pe viaţă. Ruptura de gândirea legionară va fi definitivă, chiar dacă până în acel moment încercase să pătrundă în tenebrele misticii legionare. Din acel moment se va înrepta, natural, spre orice formă de gândire care se împotrivea dictaturii iraţionale.

Asocierea cu cercurile socialiste se face în mod natural. Întoarcerea în sat este imposibilă, fiind considerat „un om sucit”, numeroasele sale întrebări existenţiale reuşind să îl pună în dificultate chiar şi pe Cocoşilă, veşnicul prieten al tatălui său. Aşa încât îşi încearcă norocul literar spre stânga, ferm convins că nu va mai putea dormi la nesfârşit în mansarda fratelui său Nilă.

Soarta face să se întâlnească cu un comunist luminat, Miron Radu Paraschivescu. Sub umbrela sa va intra în cercul tinerilor de stânga, Tot comuniştii îi vor asigura primul loc de muncă, în Institutul de Statistică, loc unde îşi va desfăşura activitatea vreme de un an, din 1941 până în 1942. În acelaşi timp va colabora, constant, întâi ca secretar de redacţie, apoi ca scriitor, la foaia socialistă Popasuri, alături de personaje care, peste timp, deşi aparţineau mişcării comuniste, vor deveni cei mai înveşunaţi anticomunişti – Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, Virgil Ierunca. Spiritul său de conservare ţărănesc îl fac să ia două hotărâri – prima este accea de a nu se amesteca în discuţiile politice – hotărâre ce îl va ajuta pe viitor, iar cea de a doua este de a acumula sume de bani munciţi pentru vremuri negre – Marin Preda lucrează vreme de doi ani la două locuri de muncă – refent la Institutul de Statistică şi secretar de redacţie la Timpul. În cele din urmă va alege un singur loc de muncă, bănos – secretar de redacţie la Evenimentul Zilei.

În martie 1942 se produce debutul său, nuvela Pârlitu’, lucrare ce va fi reluată de numeroase nuvele, Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp, toate cu poveşti despre săteni, însă programatice. Nuvela Calul prezintă un cal mort, de care încearcă să muşte mai mulţi căţei. Ei nu reuşesc deoarece sunt mici şi nu au învăţat prima muşcătură. Aşa se simte şi Marin Preda în acei ani. Nu reuşeşte să muşte prima dată pentru a ajunge la scopul său – să se „arănească”.

2. Colaboratorul

Marin Preda nu are cum să prevadă viitorul distructiv al României. „Obsedantul

deceniu”, aşa cum el însuşi îl numeşte, îl găseşte în parte concentrat pentru război, perioada 1945 – 1946, iar, la demobilizare, cu o apartenenţă la mişcarea socialistă de la putere. Şi cum socialismul pe care ei îl doreau se deosebea radical de comunismul sovietic, este martor la „dispariţia” vechilor săi preteni. Strălucitul poet Miron Radu Paraschivescu, vechiul său susţinător, este lipsit de putere de colaboratorii comunişti, Geo Dumitrescu, fervent comunist, va fi aproape interzis, reuşind să debuteze abia în 1963, Vigil Ierunca va emigra şi va deveni un anticomunist acid, iar Segiu Filerot, comunistul condamnat la moarte de Antonescu şi scăpat de sentinţă de sfârşitul războiului, va deveni un obscur funcţionar, adus la tăcere de comunismul sovietic. Din grupul socialiştilor literaţi, doar Marin Preda va reuşi, însă cu un preţ – alinierea la tiparele epocii – realismul socialist.

Cu excepţia volumului Întâlnirea dintre pământuri, scrisă între anii 1941 – 1945, lucrările sale sunt perfect în spiritul realismului socialist – O adunare liniştită, 1949, Desfăşurarea 1952. Deşi ele sunt pe deplin proletcultiste, ele poartă o amprentă subversivă specifică lui Marin Preda. Asupra tuturor lucrărilor sale pluteşte o întrebare – de ce o lume liniştită, cea a ţăranilor, este nevoită să sufere un aşa cutremur? Pe ce se bazează cei care zdruncină lumea? De ce se ridică cu pretenţii cei care până mai ieri erau săracii satelor, cei proscrişi, răi şi scandalagii, vreunul precum Ţugurlan?

Din obsedantul deceniu Marin Preda reuşeşte să iasă cu Moromeţii, apărută în 1955. Lucrare monumentală, de o profunzime de neînţeles pentru esteţii vremurilor. Este un roman manifest al unei lumi distruse de comunismul ce „nu mai are răbdare”. Pusă în contrabalans cu Moromeţii II, lucrarea prezintă o lume ce avea să fie distrusă, iar în locul ei nu se va aşeza nimic, ci doar batjocură. Imaginea ţăranului, altădată cu căruţă, cai, pământ şi cu destinul în propriile mâni, ajuns după colectivizare să conducă o cotigă trasă de un măgar, ţinta glumelor nesărate ale şoferilor, este emblematică. Aceasta este esenţa scrierilor lui Marin Preda, aceea de a fi un portretist al unei lumi pierdute, un fin şi direct acuzator al comunismului ce distrusese deja întreaga Românie.

Colaborarea sa cu regimul este totală, însă îi asigură supravieţuirea. Ţăranul „cu dinţi laţi, puternici şi plini de mămăligă” se va „arăni” şi va deveni un om cu stare, casă şi bani, capabil să întreţină o familie, deşi va păstra obiceiul tatălui său, acela de a nu se căsători. Vreme de trei ani, între 1954 şi 1958 va avea o relaţie cu poeta Aurora Cornu, semn atât al acceptării sale în lumea literară, cât şi al stabilităţii sale financiare, stabilitate pe care Marin Preda o va urmări cu înveşunare toată viaţa.

După Moromeţii, colaboraţionismul cu regimul comunist, în care nu crede, aşa cum nu a crezul în legionarism sau socialism, se materializează prin nuvelele Ferestre întunecate - 1957, Îndrăzneala - 1958 şi Friguri - 1963, comandă înternaţională despre Vietnam. Păstrează însă o neimplicare în viaţa politică, preferând să trăiască din drepturile de autor ale Moromeţilor.

3. Patriarhul

Venirea din 1965 a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea bucatelor ţării îl face pe Marin Preda

un patriarh al romanului românesc. Zaharia Stancu era conducătorul atotstăpânitor al scriitorilor, însă avea un păcat capital. Nu era oltean precum Nicolae Ceauşescu, „calitate” ce îi aparţinea lui Marin Preda. Aşa încât, sub pavăza dictatorului român, are posibilitatea de a-şi definitiva lucrările. Perioada vieţii din 1965 şi până la moarte este extrem de prolifică şi stă sub cuvintele adresate lui Nicolae Ceauşescu în 1972: „dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinicid!”.

Înreaga sa operă stă sub semnul acestei declaraţii. Şansa sa este, pe lângă originea oltenească, faptul că nu intervenise în nici o dispută politică, fiind un fidel colaborator al partidului, cel puţin de suprafaţă. Dacă subversivitatea lucrărilor sale nu fusese înţeleasă, acest lucru nu se datora unor chei ascunse, lucrările fiind extrem de explicite, ci incapacităţii criticilor comunişti de a înţelege anumite mesaje.

De un real ajutor este înfiinţarea editurii Cartea Românească în 1970, editură creată special pentru Marin Preda. Răuvoitorii nu vor unita niciodată acest lucru, alături de dorinţa sa extraordinară de a strânge bani, dublată de o zgârcenie proverbială.

Şi totuşi, pe lângă Moromeţii II, apărută în 1967, şi Intrusul, publicat în 1968, sunt publicate Marele singuratic – 1972, lucrare ce prezintă condiţia comuniştilor idealişti, distruşi de malaxorul partidului, Delirul 1975 – lucrare ce povesteşte perioada 1940 – 1944, cu accente pe rebeliunea legionară, Mareşalul Atonescu, Hitler şi Stalin, lucrare ce va stârni ample proteste ale URSS, şi, în special, Cel mai iubit dintre pământeni – 1980, un roman şoc ce a zdruncinat din temelii conştiinţa românilor.

Moartea. În data de 15 mai 1980, la Mogoşoaia, Marin Preda este găsit în camera sa fără suflare. În vârstă de 58 de ani, în plină putere creatoare, romancierul de seamă al României moare. Imediat minţile românilor se înfierbântă – a fost ucis de ruşi pentru „Cel mai iubit dintre pământeni”! Realitatea este mult mai prozaică. Iubitor de băutură şi companie, Marin Preda bea până la 5 dimineaţa cu prietenii numai vodcă. Este dus cu greu în cameră. În timpul nopţii se îneacă cu propria vomă. Moarte boemă, a unui om ce nu trăise niciodată boem.

Nu moartea sa este importantă, ci valurile create de ea. Reprezintă destinul unui om ce reuşise, întotdeauna, să îşi ascundă propriile intenţii. Sub faldurile socialismului şi ale comunistului, se ascunsese un om care încercase din răsputeri să pătrundă ideologia totalitară pentru a găsi elemnte ce duceau la progresul omenirii. Încercase şi cu legionarii, încercase şi cu comuniştii. La momentul în care nu a reuşit să „înţeleagă”, va părăsi cu dezinvoltură politica şi va lupta pentru români, pentru umanitate, cu propriile sale arme, cele literare.

Lucrările sale sunt emblematice pentru vremurile trecute, de la „timpul care avea răbdare” al interbelicului, la nebunia legionară, ororile războiului – al lui Parizianu’ se întoarce din război cu un şoc vizibil – la distrugerea satului – ţăranii pierd întâi producţia, apoi pământul, prinşi în vâltoarea intrigilor, a activului de partid – Nicolae Moromete ajunge horticultor şi devine marele singuratic, totul culminând cu obsedantul deceniu distrugător de suflete, deşi omul rămâne „cel mai iubit dintre pământeni”.

Marin Preda poate şi trebuie aşezat alături de clasicii literaturii româneşti, cu un plus pentru extraordinara capacitate programatică a lucrărilor sale – la sfârşit, deşi a fost supus tuturor torturilor fizice şi psihice, omul se salvează prin „dragoste”.

Lupta de la Slobozia - 17 iulie 1821

2013-07-14T20:28:00.002+03:00

Vara anului 1821 este sfârşitul încercări a păturii conducătoare valahe de preluare a puterii politice din mâinile păturii fanariote. Finalul tragic nu este urmat, aşa cum ar fi fost normal, de risipirea tuturor speranţelor, ci de înlăturarea elementului fanariot din viaţa politică a Valahiei şi Moldovei, după 100 de ani de dominaţie.

Contextul internaţional.

La 22 iunie 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon este nevoit să abdice a doua oară. Legitimismul european reuşeşte astfel să învingă revoluţionarismul francez. Pe ruinele unei Europe sfâşiate de 11 ani de războaie, marile puteri europene, mai puţin Anglia, din ce în ce mai convinsă de rolul ei de mare putere maritimă, cu pieţe de desfacere imense, Rusia, Austria şi Prusia, se hotărăsc să construiască o structură de putere ce avea să stăpânească Europa vreme de decenii. Noua structură, Sfânta Alianţă, stabilită la Viena la 26 septembrie 1815, stabilea, explicit, faptul că niciun membru al alianţei nu avea să ia vreo hotărâre diplomatică fără acceptul celorlalte părţi.

O alianţă presupune existenţa unor interese comune. Însă, cu excepţia unei necesităţi de susţinere a legitimismului secular, fiecare dintre părţi avea interese diferite. Prusia dorea crearea unui stat naţional german, un imperiu în centrul Europei, Deutsches Kaiserreich. Vor reuşi după aproape 60 de ani şi un război câştigat la pas împotriva Franţei. Rusia şi Austria doreau, deopotrivă, să îşi mărească imperiile pe baza „bolnavului Europei”, un Imperiu Otoman muribund. Aflate în plină competiţie, îşi vor anihila reciproc toate încercările de preluare a teritoriilor otomane. Iar una dintre încercări va fi cea din 1821.

Planul iniţial

Oricare ar fi fost intenţiile declarate de ţarul Alexandru al Rusiei, realitatea istorică este că activitatea de ocupare a Balcanilor începe încă înainte de semnarea Sfintei Alianţe. La data de 14 septembrie 1814, la Odessa, ia naştere Philiki Hetairia – Asociaţia Prietenilor, o asociaţie al cărei unic scop este eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană, ocuparea tuturor statelor ortodoxe sub flamura acestora şi, ţelul final, integrarea Balcanilor în Imperiul Rus. Pregătirile de război se află sub directa spraveghere a lui Ioannis Kapodistrias – ministrul de externe al Imperiului Rus între 1815 şi 1822. Kapodistrias este omul din umbră ce va manevra întreaga activitate revoluţionară.

Planul creat avea trei componente precise.

Prima componentă o reprezintă forţa armată – în acest scop sunt integraţi în structurile militare ruseşti numeroşi greci, instruiţi astfel în tehnicile şi tacticile militare noi. Conducătorul militar al Eteriei, Alexandru Ipsilanti, este avansat până la gradul de general al armatei imperiale ruse, căpătând o experienţă militară excepţională. Alături de greci sunt integraţi şi instruiţi şi elementele ajutătoare ale armatelor greceşti, vorbim aici de preluarea, instruirea şi întreţinerea trupelor de panduri din Oltenia, de trupele haiduceşti din Serbia şi Bulgaria, şi nu în ultimul rând de trupele aromâne din zona Munţilor Pindu.

A doua componentă este componenta politică. Administraţia otomană din Balcani fusese cedată grecilor de peste o sută de ani. Ca element secular, grecii din Balcani considerau că puterea politică le aparţine de drept. Numeroşi boieri fanarioţi din principatele române, printre care şi domnitorul Moldovei Mihai Sturza, fuseseră recrutaţi în Eterie. Aşa încât, din punct de vedere politic, dorinţa de dominaţia a grecilor asupra statelor balcanice este evidentă: mai mult decât atât, Rusia dorea crearea unui nou Imperiu Bizantin, cu capitala la Moscova – A Treia Romă – un imperiu exclusiv ortodox, ce avea să se opună pe viitor schismaticilor catolici şi ereticilor protestanţi, scopul final fiind cucerirea întregii Europe şi impunerea ortodoxismului.

A treia componentă este componenta dogmatică. Este locul unde interesele ruseşti şi cele greceşti se despart, fiind şi motivul principal al dezavuării acţiunii de la 1821. Eteria este o societate ale cărei principii sunt revoluţionare, de origine masonică, fiind în deplină contradicţie cu secularismul ortodox. Când dovezile în acest sens sunt temeinice, Kapodistrias este înlăturat din Rusia. Lupta revoluţionară greacă va continua vreme de peste 13 ani, fiind lipsită de orice suport militar din partea statelor europene. Abia la 21 iulie 1832, la intervenţia Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei, se va naşte statul independent grec, însă în fruntea sa se află Otto de Bavaria, iar noul stat este complet curăţat de elementele revoluţionare.

Acţiunea militară este cu mult mai simplă. Trupele Eteriei aveau să treacă Prutul şi să înainteze vertiginos spre Dunăre. Zona Dunării avea să fie apărată, până la venirea grecilor, de pandurii lui Tudor Vladimirescu. După trecerea Dunării, grecii aveau să fie sprijiniţi de haiducii sârbi şi de trupele aromâne din Macedonia şi Albania. Concomitent încep răscoale în toate zonele locuite de greci, aşa încât otomanii să nu poată să respire în voie. Pe principiul apărării ortodocşilor în faţa păgânilor, trupele ruseşti vor cobori spre Constantinopole, ţelul final al campaniei. Acţiunea, pregătită minuţios vreme de 6 ani, avea să înceapă pe 6 martie 1821, la Iaşi.

Defecţiunea.

La 21 ianuarie 1821, începe un nou Congres european. Gazda este oraşul Laybach – Ljubljana – Slovenia de astăzi. Scopul declarat îl reprezintă revoluţia carbonarilor din statele italiene, revoluţie ce pune în pericol direct şi imediat interesele austriece în zonă. Este un moment propice asigurării unui schimb între Austria şi Rusia, cu o zonă italică ocupată de austrieci şi o zonă balcanică ocupată de ruşi. Cu trupele austriece la Napoli, ţarul Alexandru putea cere liniştit ca trupele sale să ajungă la Atena.

Situaţia avea să se schimbe în urma unei discuţii directe dintre între Francisc I al Austriei şi Alexandru I al Rusiei. Împăratul austirac îi pune la dispoziţie documente obţinute de Metternich, cancelarul austriac, prin care se dovedeşte în mod direct faptul că acţiunea Eteriei nu este o acţiune loială Rusiei, ci, cu sprijinul direct al lui Kapodistrias, este o acţiune revoluţionară ce avea să pună în discuţie legitimismul european. În faţa dovezilor, Alexandru I da inapoi şi dispune ca acţiunea să înceteze. Formal şi declarativ, Kapodistrias dă dispoziţii ca acţiunea să înceteze, însă îl instruieşte pe Ipsilanti să continue.

Theodor Vladimirescu.

Polcovnic – colonel în armata rusă, sudit – cetăţean rus, Theodor Valdimirescu este un bărbat departe de imaginea romantică creată mai târziu. În vârstă de peste 40 de ani, el este un membru al boierimii româneşti, al unei boierimi mijlocii, departe însă de marea boierie grecească a timpului. Cu mult timp înainte de debarcarea Eteriei de la Prut, pe 4 februarie 1821, la Padeş va emite proclamaţia ce va enunţa intenţiile mişcării sale – o autonomie extinsă, cu domn susţinut de Austria şi Rusia, cu înlăturarea grecilor de la conducerea ţării. Este o mişcare politică contrară Eteriei, dar în deplină concordanţă cu planul rusesc. Doreşte supunerea faţă de Rusia, dar nu prin intermediari greci, ci direct de către boierimea românească.

Dezavuarea mişcării revoluţionare a Eteriei de către Alexandru I din 19 martie 1821 cade ca un trăznet asupra lui Theodor Valdimirescu. Acţiunea începută avea ca punct de sprijin Rusia, atât împotriva turcilor, cât şi împotriva grecilor. Este pus într-o situaţie catastrofală, aproape fără mijloc de ieşire. Trupele eteriste se aflau în marş forţat spre Dunăre, trupele turceşti, după se asigură de neimplicarea Rusiei, pleacă în marş spre Valahia. Începerea răscoalelor greceşti, sârbe şi aromâne dau naştere unei cotrareacţii imediate a otomanilor.

Planul iniţal prevedea asigurarea Olteniei şi ocuparea Bucureştiului de către eterişti. În noua conjunctură internaţională, Theodor nu mai este dispus să cedeze Bucureştiul şi pleacă în marş forţat. Susţinerea sa de către boierii români dispare, ei părăsind în grabă Bucureştiul. Pe 29 martie ajunge la Dealul Cotrocenilor, iar pe 2 aprilie intră în Bucureşti, asumându-şi conducerea statului sub numele de Domnul Tudor.

Întâlnirea dintre Domnul Tudor şi Ipsilanti nu avea cum să fie de bun augur. Ipsilanti solicită păstarea înţelegerii anterioare, cu Theodor Vladimirescu să asigure flancul Olteniei, iar Bucureştiul să fie baza de plecare a acţiunii eteriste la sud de Dunăre. Având ca argument faptul că mişcarea sa este egală cu cea eteristă, în planurile ruseşti, cât şi faptul că mişcarea fusese dezavuată de către Alexandru I, Domnul Tudor refuză cererile lui Ipsilanti. În cele din urmă se ajunge la o înţelegere – nordul Valahiei, cu capitala la Târgovişte, să apariţină eteriştilor, iar sudul să aparţină Domnului Tudor.

La 12 mai 1821 se semnează Declaraţia de la Laybach între cele trei puteri – Austria, Rusia, Prusia, cu susţinerea Angliei, prin care se statuează faptul că revoluţiile pot fi înnăbuşite prin forţă. Este momentul în care Imperiul otoman încearcă să recupereze Valahia.

18.000 soldaţi intră pe la Brăila, iar dinspre sud intră 15.000 soldaţi otomani. Situaţie se dovedeşte a fi neagră. Theodor Vladimirescu înţelege şi încearcă să salveze ce se mai poate din mişcarea sa. Diplomaţia avea să fie de prisos. Zarurile fuseseră aruncate.

Însă Theodor Vladimirescu încearcă o rezistenţă puternică. Scopul este a rezista până când statele europene aveau să îl ajute, fără să ştie că otomanii nu intervin decât în momentul în care au mână liberă din partea Sfintei Alianţe.Aşa încât ridică tabăra de la Cotroceni şi se îndreaptă spre Râmnicu Vâlcea, loc unde îşi pregătise din timp puncte de rezistenţă.

Cum trupele sale sunt puţine, Ispilanti hotărăşte să se alieze cu Theodor. Lucru greu de realizat datorită dorinţei celui din urmă de a fi singurul stăpân în ţara sa. Iar singura măsură de eliminare a lui Theodor este asasinatul. Începe un lung şir de trădări din istoria românilor.

În data de 02 iunie 1821, din mijlocul taberei sale, Theodor Vladimirescu este arestat de către Iordache Olimpiotul, prin trădarea a patru dintre cei mai importanţi căpitani ai săi. Adus în mijlocul eteriştilor, este acuzat de trădare a mişcării, deşi nu jurase niciodată supunere acesteia. După diverse încercări de a-l determina să trimită un ordin trupelor sale pentru a se alătura eteriştilor, inclusiv prin tortură, în noaptea de 9/10 iunie este asasinat, trupul ciopărţit şi aruncat într-o fântână părăsită.

Pandurii se risipesc. O mare parte se îndreaptă spre casele lor, cealaltă parte se alătură eteriştilor. Lupta acestora este fără de succes. La Drăgăneşti, în data de 19 iunie, forţele otomane zdrobesc trupele eteriste. Elita lor este arestată şi trimisă spre Dunăre.

Conducătorii panduri încearcă să ajungă la Brăila. De aici aveau să plece în alte zări pentru a scăpa de otomani. Însă sunt aşteptaţi la Slobozia. Pe 17 iulie, la peste o lună de la moartea lui Theodor Vladimirescu, ultimele trupe pandure sunt risipite, iar odată cu ele ultima încercare armată de eliberare a Valahiei.

Urmările.

Philiki Hetairia dispare. Alexandru Ipsilanti reuşeşte să se refugieze în Austria, însă imediat este arestat. Ţinut vreme de 7 ani închis, autorităţile austriece îl elibereaza doar pentru a muri într-o sărăcie lucie. Însă acţiunea sa de declanşare a revoluţiei greceşti îşi atinge scopul. Războiul grec de independenţă este lung şi sângeros, iar finalul, chiar daca nu este cel dorit, prin înscăunarea lui Otto de Bavaria, se poate spune că mişcarea a avut succes.

La fel şi mişcarea lui Theodor Vladimirescu are rezultatul scontat. Deşi înnăbuşirea în forţă a mişcării nu putea prezuma un viitor bun, un an mai târziu, sub presiune internaţională, Imperiul otoman acceptă numirea ca domn a unui boier pământean. In istoriografie se încearcă atribuirea unei componente sociale mişcării lui Theodor Vladimirescu, în realitatea Theodor Vladimirescu doreşte nici mai mult nici mai puţin decat înlăturarea domniei fanariote şi a boierimii greceşti, în acelaşi timp. Lucru întâmplat un an mai târziu, prin numirile lui Ioniţă Sandu Strudza în Moldova – 22 iunie 1822, şi Grigore Dimitrie Ghica în Valahia - 30 iunie 1822.

Se poate spune că ambele mişcări au reuşit, însă numai componenta lor militară nu. În final, moartea celor doi eroi demni de o tragedie greacă, Theodor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, nu a fost în zadar.

Sfântul Vasile cel Mare

2012-12-29T09:11:00.001+02:00

Înainte de toate, pentru a înţelege mai bine sărbătorile sfinţilor, să spunem o mică poveste.

Din toate timpurile şi până astăzi, în fire omului este să sărbătorească, să se veselească de cele lumeşti, dar şi să slujească unui zeu pentru protecţie. Aşa a fost croită lumea şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.

Cu toate acestea, primii creştini nu priveau cu ochi buni sărbătorile. Le considerau păgâne şi aducătoare de păcate, aşa că era mai bine să nu participi la ele pentru a fi ferit de ispită. Spuneau că numai ascetismul putea aduce dumnezeirea şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau atât de porniţi, încât hotărâseră că nici măcar nunta nu este pe placul lui Iisus. Tuturor asceţilor li se răspândea cu pilda lui Iisus care participă la nunta din Cana Galilei şi schimbă apa în vin, aşa arătând că nici petrecerea nunţii, nici vinul în sine nu sunt izvorâtor de păcate.

Şi aşa a rămas şi după venirea lui Constantin cel Mare şi impunerea creştinismului. Numai ridicarea pe tron a lui Theodosie cel Mare, la sfârşitul anilor 300, va duce la interzicerea păgânismului. Alături de păgânism, sunt interzise şi toate sărbătorile, toate prilejurile de sărbătoare şi de festivitate. Peste întregul Imperiu Roman se aşterne un ascetism apăsător. Dar în firea omului stă bucuria şi sărbătoarea.

În viaţa romanilor exista o credinţă puternică. În momentul în care împlineau 14 ani, fiecare bărbat îşi alegea un patron, un zeu, ce îl va apăra pe el şi familia sa. Şi în fiecare an el sărbătorea pe patronul său, aducându-i jertfe şi petrecând în cinstea lui cu familia şi prietenii. Dar interzicerea sărbătorilor avea să aducă între oameni credinţă că nimeni şi nimic nu îi ocroteşte, iar toate relele ce li se întâmpla în viaţa de zi cu zi apăreau doar pentru că nu aveau un patron. Şi cum credinţa personală este mai puternică decât o credinţă impusă, chiar cu arma, în scurt timp Biserica se adaptează şi acceptă patronajul. Cum patron nu mai putea fi un zeu păgân, Biserica dă naştere unui patronaj nou, cel al sfinţilor. Şi cum patronul trebuie să aibă puteri, toţi sfinţii sunt înzestraţi cu puteri, sunt făcători de minuni şi apără de rele. Singura diferenţă este că aceste puteri nu sunt ale lor, precum ale zeilor, ci vin prin credinţă direct de la Iisus.

Şi cum aceasta este povestea sărbătorilor sfinţilor, să vedem cine a fost Sfântul Vasile cel Mare.

Dar înainte de toate, pentru a înţelege mai bine, să povestim puţin despre vremurile în care a trăit.

Sfântul Vasile cel Mare se naşte în timpul lui Constantin cel Mare. Împăratul, după cea ajunge pe tron cu ajutorul creştinilor, vede o mare tulburare printre aceştia. Şi se hotărăşte, pentru binele statului şi al puterii sale, să şteargă toate problemele. Aşa încât se hotărăşte, în virtutea dreptului său de Pontifex Maximus – şeful tuturor religiilor, să îi aşeze la masă pe toţi conducătorii bisericii şi să stabilească o doctrină unică. Şi aşa au şi făcut. La Primul Sinod de la Niceea, Sfinţii Părinţi elaborează cea mai importantă doctrină, temelia creştinismului – Crezul.

Tulburarea venea de la Controversa Ariană. Un cunoscut învăţat şi teolog al vremii, Arius din Alexandria, avea credinţa că Dumnezeu este Unul, de la începutul vremurilor, fără de început. Fiul, Iisus, deşi adus de Duhul Sfânt, este om, şi prin urmare nu poate fi Dumnezeu, el are un început şi un sfârşit, apoi fiind înviat de către Dumnezeu, şi nu prin propriile sale puteri. Acceptat, respectat ca fiul al lui Dumnezeu, lui Iisus i se refuză dumnezeirea, transformând fundamental credinţa creştină. Doctrina lui Arius este pe deplin respinsă la Consiliul de la Niceea prin Crezul, statuând astfel că Fiul este deofiinţă cu Tatăl.

În mod direct Constantin cel Mare nu este tulburat de controversele religioase, el fiind complet dezinteresat de latura religioasă, ci mai mult de latura practică. Aşa încât, complet dezinteresat, cu toate că este un strălucit învăţat al vremurilor sale, Constantin cel Mare acceptă în totalitate hotărârile conciliului. Însă alături de el are un al învăţat al vremurilor, episcopul de Cezareea, Eusebiu. Confident al împăratului, cunoscător al dogmelor religioase, Eusebiu este un adept, moderat cei drept, al arianismului. Şi are timp să îi explice lui Constantin cel Mare micul artificiu religios ce avea să răstoarne, în cele din urmă, puterea imperială.

Puterea imperială consta din două elemente principale: dominus – stăpân şi deus – zeu. Împăratul era stăpân absolut al tuturor pământurilor şi tuturor oamenilor, puterea sa izvorând din zeitatea sa – Sol Invictus – Soarele Biruitor. Spre surprinderea sa, Constantin cel Mare află de la Eusebiu din Cezareea că Sfântul Sinod de la Niceea arată în Crezul său că există alt Dominus et Deus, altul decât persoana împăratului. Simţind pericolul iminent, pericol ce va duce în final, ani mai târziu, la distrugerea imperiului, Constantin cel Mare acţionează. Şi cum nu putea în mod direct să înlăture creştinismul, reuşeşte să îl adapteze. Şi nu prin Controversa ariană, detestată de creştini, ci prin formula lui Eusebiu din Cezareea, ce alege calea de mijloc. Iisus nu este deofiinţă cu tatăl, ci este asemănător cu acesta, reuşind astfel să împace lumea creştină.

În aceste vremuri se naşte şi creşte Sfântul Vasile cel Mare. Face parte dintr-o familie de creştini, cu doi fraţi ajunşi în timp episcopi, iar sora sa sfântă. Face strălucite studii de filozofie, de logică şi retorică, devenind unul dintre cei mai activi învăţaţi ai vremurilor sale. Profesor de retorică, aprofundează toate tipurile de scrieri, atât filozofice, cât şi religioase. Căutând încontinuu calea spre fericire, calea spre dumnezeire, observă în scurt timp incapacitatea sa de a înţelege prin studiu. La 26 de ani părăseşte viaţa normală şi pleacă în sihăstrie.

După doi ani de pelerinaj, prin întregul imperiu, se stabileşte ca sihastru lângă Cezareea, reuşind astfel să creeze prima comunitate călugărească. Numeroşi adepţi ai săi îl înconjoară, ascultând şi propovăduind.

Viaţa sa ia o turnură importantă la momentul reîntâlnirii cu alt profesor creştin, Grigore din Nazianz. Împreună reuşesc să scrie Filocalia, o colecţie de scrieri bisericeşti, dar şi Setul de reguli pentru viaţa monahală. Înfiinţează multe mănăstiri, punând bazele monahismului răsăritean. Influenţa sa în viaţa creştină creşte considerabil devenind o puternică personalitate creştină. Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare se ţine departe de viaţa obişnuită.

În cele din urmă acceptă să fie hirotonisit ca preot. La 34 de ani se reîntoarce în viaţa de zi cu zi, devenind un stâlp esenţial al creştinismului. Şi destinul i se împlineşte.

La 40 de ani devine episcop al Cezareei, unul dintre cei mai respectaţi episcopi şi teologi. Puterea sa să în credinţă. Credinţă de nezdruncinat în creştinismul nicenian, în trinitarism, în contradicţie cu credinţa creştină impusă de Constantin cel Mare, un arianism moderat. Are atâta credinţă încât reuşeşte să îl înfrunte pe împăratul Valens, un puternic sprijinitor al arianismului şi prigonitor constant al ortodocşilor.

Lucrările sale teologice sunt vaste, el fiind creatorul a numeroase dogme ortodoxe. Cu toate acestea, a fost puternic contestat chiar şi în rândul ortodocşilor. Însă de aici apare şi importanţa deosebită a lucrărilor sale. Nefiind închistat într-o dogmă fixă, fost profesor de retorică, excelent cunoscător al filozofiei, poartă o corespondenţă intensă cu toate părţile religioase, încercând să înţeleagă, combătând şi apărând trinitarismul. A fost suspectat de erezie, dar şi-a dus lucrarea până la sfârşit. În anul 379, la doar 49 de ani, se stinge din viaţă, fără să-şi vadă visul îndeplinit. La doar 2 ani, în 381, arianismul este definitiv condamnat, creştinismul nicenian triumfând.

Pentru a putea vedea, în cuvinte puţine, opera Sfântului Vasile cel Mare, să îi prezentăm faptele şi scrierile:

- creatorul monahismului ortodox. Ideile sale sunt preluate şi de către catolici, dar prelucrate şi adaptate;

- Combate toate ereziile, pe lângă cea ariană. Este cel care dă o explicaţie filosofică şi retorică a doctrinei ortodoxe, combătând pe toţi cei care exagerează anumite calităţi ale trinitarismului, mărind importanţa lui Iisus în dauna tatălui şi a Sfântului Duh, dar şi pe cei care nu acceptă calităţile Duhului Sfânt.

- Abordează direct importanţa cunoaşterii în creştinism, atât între tineri, cât şi între preoţi. Este cel care introduce filosofia şi retorica în Biserică, arătând că, printr-o bună selecţie a scrierilor, se pot găsi multe răspunsuri la întrebări între scrierile filosofice. Din nefericire, puţin mai târziu Biserica va respinge în totalitate scrierile filosofice, rămânând doar cu interpretările Sfinţilor Părinţi, cel puţin până in anii 1200;

- Toate epistolele sale au conţinut puternic filozofic şi creştin, deşi în sine nu reprezintă lucrări. Cu toate acestea, epistolele sale vor fi folosite, în viitor, ca bază de dezvoltare a dogmei creştine.

Vechii romani sărbătorea pe 1 ianuarie pe zeul Janus, zeul începuturilor, zeul cu două

feţe, una spre anul ce a trecut şi una spre anul care vine. Este o sărbătoare a începutului, a lucrului nou şi bun. Iar Biserica a ales ca patron al începutului pe Sfântul Vasile cel Mare, de la care începe doctrina creştin ortodoxă în adevăratul sens al cuvântului. Este cel care cu o faţă priveşte spre trecutul creştinismului, cercetează şi află, iar cu o faţă spre noul creştinism, victorios.

Crăciun

2012-12-22T16:51:00.000+02:00

Pe 25 decembrie întreaga suflare creştină sărbătoreşte Naşterea Domnului Iisus Hristos. Moment definitoriu, Naşterea Mântuitorului umple de fericire inimile tuturor iubitorilor de Dumnezeu. Curaţi la suflet şi la trup, în prima zi de Crăciun ne îndreptăm spre biserici pentru a ridica imnuri de slavă lui Dumnezeu.

Sau nu.

Mai sigur nu.

În general memoria colectivă este scurtă. Câţiva ani în urmă, câteva decenii, poate un secol, totul pare veşnicie. Privirea nu se ridică mai departe, în vechime unui popor sau a unei civilizaţii. Tot ceea ce este acum pare verosimil şi normal, fără a putea încerca să înţelegem că istoria reprezintă o poveste de viaţă, care în timp a evoluat, s-a transformat, păstrând însă, fără echivoc, elementele fundamentale. Un pic modificate, redenumite, în esenţă rămânând aceleaşi.

Mai este un aspect, la fel evitat. Istoria reprezintă, în mod esenţial, prezentarea unei experienţe de viaţă ce se transmite în mod direct, de la părinte la copil, fără a fi perturbată de distorsionări, mai mult sau mai puţin interesate, ale deselor rescrieri ale istoriei. În acest sens tradiţiile reprezintă cele mai elocvente prezentări istorice ale culturii unui popor.

Creştinismul a reuşit să rescrie, până în ele mai mici elemente, istoria unei civilizaţii, cea europeană. O lume primordială, o civilizaţie ce se crease de la începuturi, este ştearsă, modelată după principii noi, cu un nou set de reguli morale, cu o nouă structură socială şi statală, cu o nouă religie. Dacă a reuşit, în totalitate, să şteargă de pe suprafaţa pământului o civilizaţie şi un stat extrem de dezvoltate, vorbim despre civilizaţia romanică, ce reuşise să asimileze toate civilizaţiile europene, cât şi statul roman, puternic, viabil, dezvoltat, nu a reuşit să elimine exact elementele de istorie primordială, şi anume tradiţia.

Toate încercările distructive de a elimina sărbătorile şi sărbătoririle în general s-a lovit de o puternică opoziţie a maselor. Creştini sau creştinaţi în timpul vieţii, romanii iubeau festivităţile. Din toate timpurile ei sărbătoreau, găseau prilej de bucurie în toate momentele vieţii. Primii creştini nu văd cu ochi buni bucuria aducătoare de păcate. Pentru ei creştinismul înseamnă primordial înfrânare de la lucrurile lumeşti pentru a se ajunge la Dumnezeu şi, implicit, la dumnezeire. Sunt cunoscute numeroasele tendinţe ale primilor creştini de la abstinenţă, inclusiv de la căsătorie. Pentru ei, toate festivităţile erau reminiscenţe ale unui păgânism feroce ce distrugeau sufletul iubitor de Dumnezeu. Cu toate teoriile lor, festivismul se transformă în sărbătorire cele mai importante , cât şi în sărbătorile de zilele sfinţilor. Singura reaprindere a ascetismului o reprezintă reformismul calvinist, sute de ani ai târziu, o reaprindere târzie şi cu urmări minore.

Ajuns la putere puternic sprijinit de creştinism, Constantin cel Mare modelează sistemul religios creştin până în cele mai mici elemente. Trecând peste controversa arianismului constantinian, împăratul încearcă şi, în mare măsură, reuşeşte să imprime creştinismul în viaţa de zi cu zi. Încă fenomenul sărbătoririi sfinţilor nu începe, mai ales că toate sărbătorile ancestrale rămân în picioare. Prima sărbătoare importantă ce este implementată, fără a pune în discuţie Paştele, sărbătorit de la începutul creştinismului, este Naşterea Mântuitorului. Iar ziua aleasă este 6 Ianuarie.

De ce?

6 Ianuarie este ziua în care Misterele sărbătoreau naşterea zeului născut din fecioară ce va salva lumea. Indiferent dacă este vorba despre misterele egiptene, cu al său eon născut din fecioară, sărbătorirea revărsării Nilului, sau arabii păgâni, cu naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară, sau a grecilor ce sărbătoreau naşterea pruncului din fecioară. Mai mult decât atât, pe 6 Ianuarie vechii romani sărbătoreau naşterea zeului Dionissos/Bachus, zeul iubirii, cel care a transformat apa în vin. Sincretismul este dat de lumea romană, modelatoare de credinţe, şi tot lumea romană va aşeza Naşterea Mântuitorului pe 6 Ianuarie.

Ceea ce părea o transformare de succes a lumii romane se va transforma în coşmar. Urcarea pe tron a lui Theodosie cel Mare, un creştin nicenian practicant, va duce la distrugerea lumii romane. Cu un creştinism arian moderat, lumea romană se putuse împăca, reuşind chiar să asimileze şi lumea germanică prin impunerea creştinismului. Însă revoluţia creştină a lui Theodosie cel Mare interzice cu desăvârşire cultele păgâne, distrugând templele acestora şi înecând în sânge pe toţi cei ce se opuneau. Ascetismul se întinde pe întreaga lume romanică, interzicându-se toate sărbătorile şi festivităţile.

De scurtă durată, însă.

În vest, la moartea lui Theodosie cel Mare, este numit împărat fiul său, Honorius, la vârsta de 10 ani. Pe întreaga durată a domniei, puterea sa politică şi militară este relativă. Numeroase revolte, numeroase invazii ale germanicilor arieni, nasc crize interminabile. Doar capacitatea unui general, Stilico, face ca imperiul să nu se prăbuşească. Lipsa de soliditate a statului face ca religia creştină, de astă dată niceniană, să revigoreze toate vechile tradiţii păgâne, interzise, de astă dată mascate sub forma unor sărbători religioase.

Naşterea Domnului rămâne principala sărbătoare. Însă simbolismul său se modifică substanţial, acordându-i-se o altă dată de sărbătoare.

Simbolismul este percutant.

La Naşterea mântuitorului, trei magi/regi vin să se închine, călăuziţi de o stea. Cei trei sunt Batlhazar, Gaspar şi Mechior. Sunt magi-preoţi sau regi ai ţărilor lor, însă reprezintă, în realitate, cele trei religii fundamentale ale epocii: religia persană, zoroastrismul, cu evidentele sale derivate, inclusiv cele ale religiei lui Mithra, religia egipteană, cu toate componentele sale, cât şi religia romană, în totalitate. Reprezentanţii tuturor religiilor cunoscute participă nemijlocit la Naşterea Mântuitorului, Îl recunosc şi Îl acceptă ca salvator al lumii. Simbolistica este fundamentală în impunerea religiei creştine, mai ales în rândul păgânilor şi a celor a căror credinţă a fost zdruncinată de valul de teroare instaurat de Theodosie cel Mare.

Al doilea element al simbolisticii este data – 25 decembrie. Este o dată extrem de importantă pentru religia romană, naşterea a doi dintre cei mai importanţi zei ai romanităţii.

Primul este Sol Invictus. Un derivat al lui Apollo, Sol Invictus se impune în faţa lui Zeus, zeul stăpân şi răzbunător. Sol Invictus este soarele care învinge în fiecare dimineaţă tenebrele, care dă viaţă şi care apără de rele. Folosit iniţial in viaţa armatei romane, ca înlocuitor al lui Marte, prea legat de viaţa agricolă, Sol Invictus se impune ca zeu suprem odată cu împăratul Aurelian. Părăsit o perioadă, Domitian se intitulează Sol Invictus, zeu şi, în acelaşi timp, dominus al întregului imperiu. Adjunctul său devine Hercule, ajutor al lui Sol Invictus. Tradiţia se păstrează intactă sub toţi împăraţii romani, inclusiv în timpul lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi, până la Theodosie cel Mare. Caracteristica principală a împăratului, dominus, este pierdută de acesta şi se transferă, simbolic, Mântuitorului, prin acordarea zilei de naştere a lui Sol Invictus – 25 decembrie. În acest fel Iisus se legitimează în faţa poporului ca dominus, devenind şi „Lumina Lumii”. Asimilarea este completă, Iisus biruie întunericul şi aduce lumina.

Cea de-a doua religie importantă a imperiului este mithrianismul: Religie orientală importantă, extrem de apropiată de creştinism, este un derivat al zoroastrismului persan. Folosită iniţial în estul imperiului, reuşeşte să se impună în imperiu, în special prin înlocuirea misterelor egiptene. Zeul Mihtra este la rândul său un zeu al soarelui, existând numeroase opinii potrivit cărora inclusiv sincretismul Sol Invictus este o adaptare pentru populaţia romană a cultului mithriatic, inclusiv cu privire la dată. Asemenea lui Sol Invictus, Mihtra se naşte pe 25 decembrie. Zeul se naşte într-un staul, vegheat de animale, iar naşterea sa este vestită unor ciobani ce îşi păşteau animalele în zonă, în timpul nopţii, de către o stea.

Sincretismul este complet. Unirea simbolisticii celor două zeităţi supreme duce la legitimarea celei noi, Iisus Hristos, Mântuitorul, Lumina Lumii.

În est tradiţia se impune mai greu, doar după moartea lui Theodosie al II-lea, nepot şi continuator fervent al politicii bunicului său. Însă după 450, anul morţii sale, situaţia religioasă se relaxează şi în est, cu timpul sărbătorile religioase impunându-se definitiv.

Crăciunul se impune ca sărbătoare religioasă în toată lumea creştină. Îl acceptă şi germanicii, mai ales că au şi ei un zeu solar, Iule, născut tot pe 25 decembrie. Doar numele diferă, dovedind astfel, alături de Dumnezeu – Dominus et Deus, faţă de Lord - domn şi God – zeu, atât naşterea poporului român pe aceste meleaguri, cât şi ruptura provocată de slavi în 602, ruptură ce nu va da voie să pătrundă transformările religioase produse. Este vorba despre numele de Crăciun, creationem – prunc, sărbătoarea Pruncului Iisus, în oglindă cu Natal/Natale/Navidad/Noel/Nativity, nativitate – sărbătoarea naşterii Pruncului Iisus.

În lumina celor prezentate, nu trebuie să surprindă apariţia lui Moş Crăciun, a fenomenului pomului de crăciun, a darurilor şi a sărbătoririi, toate acestea tinzând să înlocuiască, treptat, Naşterea Pruncului Iisus. Tradiţia ne spune că s-a sărbătorit cu mult înainte de creştinism, indiferent dacă vorbim despre solstiţiul de iarnă la celţi şi traci, Sol Invictus, Mithra, Iule. Indiferent de vremuri, sărbătorim Binele care învinge Răul, Ziua care învinge Noaptea, Lumina care învinge Întunericul. Este momentul în care ziua începe să crească în detrimentul nopţii, anunţând renaşterea vegetaţiei, a vieţii, creându-se astfel echilibrul atât de necesar umanităţii.

Sfântul Andrei – apostolul românilor

2012-12-05T21:52:00.000+02:00

Când în anii 90 Biserica Ortodoxă Română, prin organismul ei suprem, Sfântul Sinod, îl numeşte pe Apostolul Ioan ca apostol al românilor, ca un porumbel alb se aşterne peste suflarea creştină o uşurare. Unui popor atât de vechi, atât de încărcat de spiritualitate creştină, bun şi iubitor, i se recunoaşte, în sfârşit, legătura primordială cu creştinismul. Tot ceea ce noi credeam, şi simţeam, anume că poporul român s-a născut creştin, şi nu a fost creştinat de către conducătorii săi, precum multe popoare din jur, slavii, ungurii, este în cele din urmă recunoscut. Creştinismul intră în zonă, prin Scytia Minor, încă din vremea apostolică, prin Sfântul Apostol Andrei.

Cine este Sfântul Apostol Andrei?

La început l-a urmat pe Ioan Botezătorul, cel ce boteza cu apă şi îl aştepta de Mesia, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce va boteza cu foc. Neştiind cine este Mesia, Ioan Botezătorul Îl botează şi pe Iisus. La vederea Duhului Sfânt, reprezentat prin porumbelul ce se aşează pe umărul Mântuitorului, Ioan Botezătorul cade în genunchi şi anunţă venirea lui Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu”. Profund mişcat de cuvinte învăţătorului său, dar şi la sugestia acestuia, Andrei i se alătură lui Iisus ca primul dintre cei ce l-au urmat, sau Primul chemat.

Andrei, convins fiind de apariţia lui Mesia, îl anunţă pe fratele său mai mare, Simon, şi îl roagă să vină să-L vadă pe Mesia. Persuasiunea sa este definitorie, Simon acceptând în cele din urmă. Hotărât şi bun organizator, Simon se va alătura lui Iisus, întâi ajutându-L în lucrurile zilnice, apoi devenind Petru şi reuşind să clădească Biserica.

Rolul lui Andrei, în primele momente, pare unu de anunţare a venirii lui Iisus, de începere a lucrului. Face parte dintre apostolii care îl urmează pe Iisus, fără a avea un aport însemnat.

Moartea şi Învierea îl aşează alături de toţi ceilalţi apostoli. La primul Sinod, în momentul tragerii la sorţi, Apostolului Andrei îi cade Scytia. Aşa încât pleacă împreună cu fratele său, Simon Petru, străbate Asia Minor, Turcia de astăzi, şi se îndreaptă spre Scytia, unde propovăduieşte. Ajunge la un moment dat, nefericit moment, la Patras, în nordul Greciei, unde este martirizat prin crucificare pe o cruce atipică, crucea în X, sau crucea Sfântului Andrei.

Tradiţia atât ne spune, nimic mai mult. Extrem de săracă în povestire, dă posibilitatea unei largi extrapolări şi ajustări istorice. De ce? Pentru legitimitate!

Georgienii spun că prima ajungere a cuvântului Mântuitorului a venit prin Sfântul Apostol Andrei. El aduce prima dată icoana Maicii Domnului „nefăcută de mâna omului”, şi cu icoana, cu Evanghelia – „vestea bună”, reuşeşte să creştineze pe toţi georgienii. Destul de vag şi tradiţional, mai ales că, în realitate, prima atestare a creştinării apare în timpul lui Constantin cel Mare. Victoria din 312, adoptarea creştinismului ca mijloc de unificare a Imperiului, face ca în 317 creştinismul să fie adoptat şi de statul georgian, vasal al Imperiului roman. Aşa încât posibilitatea creştinării de către Sfântul Andrei scade.

Ruşii şi ucrainenii sunt şi mai expliciţi. Sfântul Apostol Andrei ajunge în nordul Mării Negre şi urcă pe două din râurile importante. Pe Volga, pentru ruşi, şi pe Don, pentru ucraineni, începând acţiunea de creştinare a slavilor. Inutil de mai spus că, în realitatea, creştinarea slavilor de est s-a făcut de către cneazul Vladimir în 958, la aproape un mileniu după Sfântul Apostol Andrei.

Cei mai corecţi sunt scoţienii. În timpul unei lupte, ca şi pierdute, căpetenia scoţilor se roagă la Sfântul Andrei. Victoria miraculoasă îl aşează pe apostol ca protector al scoţilor, până în ziua de astăzi. Crucea Sfântului Andrei stă mândră pe steagul Scoţia, precum şi pe cel al Marii Britanii.

Cam în acelaşi fel stă tradiţia Sfântului Andrei în zona noastră. Când ne convine, acceptăm tradiţia, când nu ne convine, o respingem. Despre Andrei propovăduitor în Scytia vorbeşte Origene. Însă Origene este un teolog eretic, apocrif, respins în totalitate de către creştinismul ortodox. Iar cum scrierile sale sunt înlăturate şi de necitit, despre cea ce spune el ne scrie Eusebiu, un al teolog, proscris. Principal sfătuitor al lui Constantin cel Mare, Eusebiu este cel care reuşeşte să creeze o punte, eretică de altfel, între creştinismul arianist şi cel ortodox. Iar la momentul în care ortodoxismul se impune, şi scrierile lui Eusebiu sunt înlăturate. Mai puţin partea prin care ni se arată că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Scytia Minor.

Surprinzător este faptul că tradiţia creştinării dacilor de către Sfântul Andrei nu aparţine bisericii, ci istoriografiei naţional- comuniste a lui Nicolae Ceauşescu, protocronismul. Ei sunt primii care lansează ideea existenţei timp de 20 de ani pe teritoriile dacice, aşa încât Evanghelia este propovăduită primordial de un apostol. Însăşi existenţa Peşterii Sfântului Andrei, din sudul Dobrogei, este relevată în această perioadă. Mai mult decât atât, este legată tradiţia dacică a lupilor de Sfântul Andrei, acesta devenind ocrotit de lup, animalul tradiţional al dacilor.

În realitate, creştinismul a pătruns în fosta Dacie adusă de Wulfila, „apostolul geţilor”. Surprinzător este numele, „Lupul”, mai puţin surprinzătoare este perioada, după 320 dHr. Trimis de către acelaşi Eusebiu, el începe acţiunea de creştinare a locuitorilor nord dunăreni, geţi, goţi şi alte naţii, asemenea Sf. Chiril, prin crearea unui alfabet necesar traducerii Bibliei. Este însă o Biblie ariană, eretică, ce va fi ulterior înlocuită de Biblia ortodoxă. Nici urmă astfel de Sfântul Andrei în prezentarea seacă şi prozaică a realităţii.

Cu toate acestea, indiferent de concesiile istorice, de prezentarea seacă şi, poate, răutăcioasă a faptelor istorice, şi nu a celor tradiţionale, sărbătorim la 30 noiembrie atât martiriul Sfântului Andrei, cât şi în tradiţie păgână, începutul iernii şi/sau sărbătoarea lupului.

Adânc impregnat în spiritualitatea românească, Sfântul Andrei reprezintă un moment de mândrie şi legitimitate – poporul român s-a născut creştin, iar primul propovăduitor al Evangheliei a fost un apostol – Apostolul Andrei

Căderea Imperiului Roman. Moştenirea

2012-10-27T12:43:00.002+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Moştenirea este pe patru planuri:

Statal. Urmarea imediată este declanşarea unui război religios. Atâta timp cât se desfăşoară în

graniţele vechiului stat roman, nu sunt probleme cu vecinii. În momentul în care se încearcă anumite atunci asupra arienilor germanici, riposta lor este hotărâtă. Presaţi şi de prezenţa hunilor în estul Europei, goţii lui Alaric se trezesc atacaţi de trupele romane, imediat după moartea lui Flavius Theodosius. Deşi făcuse parte din trupele lui Flavius Theodosius, având o importanţă covârşitoare în victoria ultimului împărat, religia sa ariană zgândără creştinismul. Aşezaţi în Moesia, ei sunt o permanentă primejdie pentru nou instalaţii conducători, inclusiv pentru comandanţii celor două armate – Rufinus şi Stilico. Cu toate că goţii lui Alaric sunt buni luptători, şansele de victorie sunt minime. Numai apariţia hunilor îi salvează.

Războiul religios practic se generalizează. Sunt atacaţi aproape instantaneu francii şi vandalii. Scopul

final, impunerea creştinismului nicenian, duce la lipsa unui calcul a urmărilor imediate. Cuprinşi, după mulţi ani, într-un război ofensiv, fără o tactică unitară, cu un nou jucător, extrem de dur, pe piaţă, vorbim aici de huni, creştinii sunt puşi în situaţia grea de a se apăra pe toate fronturile.

În est situaţia se stabilizează relativ repede. În vest, însă, problemele cresc. Împăraţii, deposedaţi de prerogativele fundamentale, devin marionetele din mâinile potenţaţilor militari. Atât Stilico, cât şi Alaric, numesc împăraţi şi îi apără cu propriile armate. Însă în situaţiile de maximă tensiune, Alaric şi trupele sale se apropie de două ori de Roma. A treia oară nu se mai opresc, şi ocupă fosta capitală imperială. Ulterioarele prezentări, toate creştine, arată că Alaric şi trupele sale distrug Roma din temelii. Descoperirile recente demonstrează, fără echivoc, faptul că Alaric a avut de împărţit ceva doar cu Papa şi clerul nicenian, distrugând bisericile creştine, în conformitate cu principiile intolerante ale creştinismului, fără a distruge oraşul sau a ucide populaţie.

Dacă în est războiul religios este câştigat de către nicenieni, în vest războiul este clar de către arienii germanici. În est statul nicenian rezistă încă 1000 de ani, definitiv structurat. În vest autoritatea imperială este fictivă, conducerea aparţinând în mod direct diverşilor comandanţi militari. Rând pe rând vechile teritorii romane sunt ocupate de germanici. Ostrogoţii ocupă Italia, vandalii Hispania, vizigoţii Aquitania, iar francii presează şi ajung la Rin. Străvechile oraşe romane Colonia Claudia – Koln şi Aquisgrarum – Aachen intră în subordinea francilor. În timpul lui Flavius Aetius, „ultimul roman”, de origine tracică, se reuşeşte, aproximativ, o readucere a vechii puteri militare, datorită numai capacităţii sale. Învingătorul lui Attila este acceptat de toţi germanicii, mai puţin de mica curte. Imediat după uciderea sa, vechiului stat îi mai rămâne doar nordul Galliei, care însă se declară la rândul său independentă în scurt timp.

Paradoxal însă, o restauraţie a puterii imperiale o face Odoacru în 476, an oficial al dispariţiei Imperiului Roman de Apus. După trimiterea formelor statale la Constantinopole, se numeşte magister militium, noua formă a imperatorului.

Creştinismul nicenian nu dispare. Prin prezenţă constantă, persuasiune şi cultură politică, papa reuşeşte să convingă întreaga populaţie germanică că accepte nicenianismul. După jumătatea anului 500 se produce acest lucru, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către Papă reprezintă finalul războiului. Ce nu s-a reuşit armat, s-a reuşit politic.

Social. Pătura plebeilor suferă cel mai mult. Eliberarea sclavilor, pe principii creştine, duce la

colapsul economic. Plebeii nu mai pot fi susţinut material în marile oraşe, fiind pentru prima oară nevoiţi să muncească. Stăpânii pământurilor, fie că sunt autohtoni, în est, sau germanici, în vest, nu pot oferi un nivel de salarizare superior sau îndestulător. Aşa încât, plebeii, după ce au părăsit masiv vechile oraşe, Roma scăzând de la 2 000 000 locuitori la mai puţin de 20 000 de locuitori, se mestecă cu sclavii eliberaţi, formând noua categorie a colonilor. O perioadă scurtă toţi sunt liberi, însă pentru a se stabiliza economia este nevoie de forţă de muncă ieftină. Aşa încât, destul de repede, sclavia reapare sub o altă formă, de data aceasta acaparând toţi colonii, inclusiv plebeii sau urmaşii acestora.

În privinţa păturii conducătoare, în est situaţia rămâne stabilă. În vest însă, pătura conducătoare devine cea germanică. Acest lucru este evidenţiat până în zilele noastre, când nobilimea europeană, cât şi puţinii monarhi, sunt în totalitate de origine germanică. Aşa încât vechea aristocraţie şi cavalerii sunt nevoiţi să se îndrepte spre singurul element stabil, biserica.

Practic întreaga biserică va fi umplută de fosta pătură conducătoare, ce va conduce astfel, cu abilitate, destinele creştinismului. Nici nu dispare, dar nici nu îşi va mai exercita vreodată, în mod direct, puterea politică sau militară: Forma va deveni din ce în ce mai rafinată, moştenirea acestora coborând până în zilele noastre sub forma Bisericii Catolice.

Economic. Vechea economie se reaşează pe alte considerente. Financiar aureus-ul va domina încă

multe secole, până la momentul în care Carol cel Mare va bate prima sa monedă unică. S-a spus că economia se transformă în cea feudală. Cu atât mai greşit cu cât, atât forma economică, cât şi mijloacele de producţie sunt aceleaşi. Masa sclavilor creşte prin apariţia colonilor, numeroasă, aşa încât productivitatea poate creşte exponenţial. Lucru demonstrat de dezvoltarea Imperiului Bizantin. În vest nu creşte producţia deoarece nu are cerere. Aşa încât, producându-se doar pentru necesităţile proprii, se intră într-o lentă scădere a producţiei.

Cultural. Dezastrul major este cultural. Secole s-a spus că Biblioteca din Alexandria a fost distrusă

de trupele arabe conform principiului: „Ce este corect, scrie în Coran, iar ceea ce nu scrie în Coran trebuie distrus. Aşa încât distruge-ţi tot”. Până la un punct este corect, însă nu se vorbea despre Coran, ci despre Biblie, iar distrugerea s-a produs în timpul lui Flavius Theodosius. Dezastrul cultural se caracterizează prin interzicerea, apoi distrugerea tuturor lucrărilor, de orice natură – politică, filosofică, economică, socială, ce nu apăreau în gândirea creştină, extrem de dogmatică, închistată şi intolerantă. Secole de dezvoltare a gândirii şi a ştiinţei sunt aruncate în foc. Se spune chiar că, la Alexandria, Hypatia reuşeşte să demonstreze că Pământul este rotund şi că soarele se află în centru. Uciderea ei şi arderea tuturor lucrărilor sale este reprezentativă pentru dezastrul cultural.

Interzicerea filosofiei face ca abia în anii 1200 Toma d`Aquino să îl redescopere pe Aristotel, prin intermediul arabilor. Pâcla neagră a intoleranţei avea să mai producă victime şi în perioade mai apropiate, prin Inchiziţie.

Concluzionând, singura cauză care a dus la dispariţia statului roman este intoleranţa creştinismului. Puterea statală, dacă nu a putut fi subordonată, a fost suprimată. În locul Imperiului Roman s-a aşezat, hotărât, Imperiul Bisericesc. Papa, în momentul de apogeu al său, îşi aşează, cu mândrie, pe cap trei coroane.

Legea creştină nu este rea, însă aplicarea ei este dezastruoasă.

Căderea Imperiului Roman. Dezastrul

2012-10-17T20:03:00.000+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

În istoria europeană dezastrul nu este prezent. Totul înseamnă evoluţie. Apariţia indo-europenilor nu poate fi asimilată unui dezastru, noi fiind indo-europeni. Distrugerea completă a civilizaţiilor miceniene, doriene, ioniene este evoluţia spre poporul antic grecesc şi completarea elementelor de civilizaţie cu elemente de independenţă şi putere armată, fără de care nu s-ar fi răspândit cultura. Revoluţia franceză este un element important în care libertatea învinge tirania. Primul şi al doilea război mondial reprezintă elemente de luptă în urma căreia învinge libertatea. Însă fiecare în parte reprezintă câte un dezastru. Fiecare în parte deosebit de răsunătoare, convulsive, ce lasă urme adânci în conştiinţa popoarelor. Singurul dezastru acceptat este căderea Imperiului Roman de Apus.

Cum motivele sunt căutate întotdeauna în altă parte, căderea Imperiului Roman de Apus este datată convenţional. Însă momentul ales este greşit din moment ce la acea dată exista o ficţiune statală, nicidecum un stat în adevăratul sens al cuvântului.

Dezastru dispariţiei statului roman se petrece cu mult mai devreme. Iar dispariţia statului este legată d dispariţia elementelor sale constitutive, şi nu într-o organizare iluzorie. Practic statul roman dispare în timpul lui Theodosie cel Mare.

Flavius Theodosius este, până la un punct, o oglindă a lui Constantin cel Mare. El însuşi fiul unui strălucit general, Theodosius cel Bătrân, are însă norocul de a nu sta în umbra tatălui său. Participă la campanii militare, se distinge în luptă, creându-şi un nume propriu. Acţiunile tatălui său îi creează probleme majore. Conform spiritului epocii, Theodosius cel Bătrân face parte din diferite conspiraţii, sfârşind prin a fi executat. Fiului său i se ia titlul de dux al Moesiei şi, practic, este exilat pe pământurile sale din Hispania. Pentru scurt timp. Uciderea lui Valens, augustus în est, în lupta împotriva goţilor de la Adrianopole creează o problemă majoră în statul roman. Aflat departe de Constantinopole, Gratian, augustus în vest, face o alegere considerată normală, fără a putea bănui urmările alegerii sale. Fără a-l numi de jure augustus, îi acordă de facto lui Theodosius conducerea statului în est.

În 378 Flavius Theodosius se deplasează în Moesia. Ia conducerea trupelor romane şi pacifică regiunea. Mai mult decât atât, stabileşte o alianţă cu goţii extrem de benefică pentru el. Aliaţi de nădejde, goţii vor participa la toate acţiunile sale ulterioare.

Doi ani îi ia lui Flavius Theodosius să ajungă la Constantinopole. Doi ani extrem de importanţi în care îşi consolidează puterea, îşi creşte prestigiul şi pregăteşte acţiunile ulterioare.

Nu se cunoaşte motivul pentru care adoptă credinţa niceniană. Familia sa este creştină, însă greu de crezut că sunt nicenieni. Este perioada în care arianismul este religia creştină oficială, la Constantinopole existând un patriarh arian. Goţii, aliaţii de nădejde, sunt arieni. Iar nicenianismul este permanent persecutat.

Nici comportamentul său ulterior nu arată existenţa unei persoane pioase, cuprinse de evlavie, ci din contră. Cu o personalitate violentă, capricioasă, este capabil să masacreze populaţia din Tessalonic doar pentru că este ucis comandantul gărzilor gotice şi într-o formă rară. Cheamă populaţia la circus, închide porţile, iar goţii sunt lăsaţi să ucidă întreaga populaţie.

Cea mai plauzibilă este dorinţa de legitimare, asemănătoare lui Constantin cel Mare, putând astfel să conducă statul refăcut sub religia creştină niceniană.

Motivele adevărate nu se cunosc, sunt arătate doar cele oficiale, religioase. Cert este că, după pacificarea Moesiei şi alianţa cu goţii, în primăvara anului 380 dă un edict, împreună cu Gratian, prin care se arată că singura credinţă acceptată este credinţa niceniană, fără a se interzice celelalte religii considerate păgâne. Înainte de a intra în Constantinopole se botează în credinţa niceniană, iar acţiunile sale ulterioare întăresc nicenianismul.

La două zile după ce intră în Constantinopole, îl înlocuieşte pe patriarhul arian cu unul nicenian. Pentru a întări credinţa niceniană, destul de puţin răspândită, formează un al doilea sinod, în 381, în care condamnă credinţa ariană şi o înlătură definitiv.

Acţiunile iniţiale ale lui Theodosius sunt îndreptate exclusiv împotriva arienilor. Cultele păgâne nu sunt atacate în nici un fel, existând chiar personalităţi de marcă păgâne în administraţia proprie. Acţiunile sale par nesigure, mai ales că nu are conducerea în vest. Deşi par protective, legile prin care permite păgânilor să îşi continue practicile religioase, sunt din ce în ce mai restrictive. În 388 Flavius Theodosius înlocuieşte toţi prefecţii subordonaţi, iar cei nou numiţi au sarcina precisă de a distruge toate templele păgâne. Absolut toate religiile păgâne sunt suprimate.

Însă acţiunile sale nu sunt pacifiste, desfăşurate sub auspiciile păcii, ci extrem de violente. Creează două corpuri armate. Una este formată din goţii aflaţi sub comanda sa, alta este formată din creştinii radicali, în mare parte călugări din mănăstirile din Egipt. Violenţa este excesivă, având loc ucideri în pieţele publice, distrugerea templelor păgâne şi chiar lupte de stradă. Cele două grupări trec prin foc şi sabie întregul stat roman. Acţiunile culminează cu uciderea, într-o singură zi, a peste 7000 de persoane la Thessalonic.

Acţiunile sunt dezavuate de toată biserica. Deşi se face în numele creştinismului, distrugerile fac numai rău. Ambrozie, episcopul de la Mediolanum, în acuză pe Flavius Theodosius. Împăratul, aflat în maximul său avânt, îl desfide şi refuză să se oprească. Lupta surdă dintre cei doi începe. Pe de-o parte există puterea imperială, cu toate caracteristicile sale, pe de cealaltă parte există puterea creştinilor. Ceea ce părea imposibil se produce.

Ameninţat cu excomunicarea, la un pas de a pierde totul, Flavius Theodosius se târăşte în genunchi în faţa episcopului. Obţine iertarea cu un preţ incalculabil.

În 392 Flavius Theodosius este numit, cu ajutorul creştinismului, împărat în vest. Este ultimul şef de stat. În scurt timp va produce elementele necesare dispariţiei statului roman.

Se interzic toate cultele păgâne, inclusiv veneraţiile din propria casă. Marile aglomeraţii urbane sunt păgâne, creştinismul nereuşind să pătrundă. Este stinsă flacăra veşnică a Templului Vesta, vestalele fiind alungate, se interzice orice formă de ajutor bănesc. Însă cel mai important lucru este renunţarea la simbolurile statale.

Dominus et Deus este numit, şi rămâne astfel, Tatăl. Împăratul îşi pierde, astfel, principala calitate statală.

Pontifex Maximus, funcţie deţinută de la crearea Principatului, este preluată de către papă sau patriarh, consfinţindu-se astfel supremaţia religioasă a conducătorilor bisericeşti, în detrimentul împăraţilor.

Pater familiae este acordat, de jure, fără a se specifica, Fiului Iisus Hristos, ca protector al tuturor creştinilor.

Distrugerea tuturor elementelor ce formează statul roman, religie, structură politică, cât şi pierderea caracteristicilor imperiale duc la dispariţia statului roman. Din punctul meu de vedere, sfârşitul Imperiului Roman ca stat, sfârşitul lumii romane are loc în anul 392. Ce va urma va reprezenta cu totul alt stat, cu alte caracteristici şi alte componente politice şi sociale.

Prin acţiunile sale Flavius Theodosius distruge o lume. Distrugerea nu se va produce simplu, ci în urma unui război. Este un nou tip de război, mult mai devastator, ce nu va permite o pace de compromis, ci doar o pace fără prizonieri – războiul religios.

Căderea Imperiului Roman de Apus. Cum a primit şi cum a predat creştinismul Constantin cel Mare

2012-10-16T18:40:00.001+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Absolut toate opiniile creştine, şi majoritare cele istorice, arată un Constantin cel Mare ca un personaj extrem de religios, pios, un bun creştin. Unii înaintează ideea creştinării sale timpurii, alţii în timpul vieţii. Constantin cel Mare se creştinează în ajunul morţii sale, şi nicidecum în timpul vieţii.

Pentru Constantin cel Mare creştinismul este un mijloc de legitimare. Folosit iniţial în victoria cu Maxentius, labarum-ul, ca semn al apartenenţei la creştinism, este folosit intens în victoria contra lui Licinius. Însă legitimarea prin creştinism nu îl face creştin.

Mai mult decât atât, Constantin cel Mare permite existenţa tuturor celorlalte religii, din care creştinismul nu este conducător, sau superior, însă i se permite o vizualizare mai mare. Pentru creştinism se acceptă orice formă de manifestaţie, neîngrădindu-le pe celelalte. Ofensiva împotriva religiilor necreştine, „păgâne”, nu este pornită sau susţinută de către împărat, însă acceptată tacit, aproape fiind şantajat de legitimitatea primită.

Constantin cel Mare va folosi intensiv toate simbolurile vechi romane, inclusiv cele religioase. El este în continuare Pontifex Maximus, şi îşi va folosi prerogativele în mod direct şi eficient. Sol Invictus este o religie acceptată şi folosită la cel mai înalt nivel. În acelaşi timp va încerca, şi în parte va reuşi, să introducă toate sărbătorile religioase necreştine în noua religie, din ce în ce mai dominantă. Momentul în care se stabileşte data naşterii lui Iisus Hristos în data de 25 decembrie, întreaga poveste născută, este semnificativ. Zeul Mithra, reprezentativ pentru lumea romană, de origine estică şi persană, al cărui cult este extrem de bine dezvoltat în stat, este un zeu născut pe 25 decembrie, într-o iesle săracă, iar primii care i s-au închinat au fost păstorii. La fel este semnificativă şi închinarea la ieslea noului născut a celor trei magi, reprezentând cele trei religii dominante în epocă: cel persan – Mithra şi zoroastrismul, cel arab – reprezentând religiile elenistice, şi cel african – întregul sistem religios al egiptenilor. În acest fel toate religiile existente în statul roman se închină şi acceptă naşterea unei noi religii, cea creştină. Sincretismul creştinismului va începe odată cu Constantin cel Mare şi se va finaliza în momentul în care toate sărbătorile necreştine vor fi introduse efectiv în creştinism.

Acest proces de uniformizare a creştinismului este început de împărat cu un singur scop. Prin legitimarea sa şi consolidarea statului, neîncrederea ce a provocat criza dispare. Însă o nouă criză este pe care a se naşte. Creştinismul este dezbinat, fără să aibă nici cea mai mică stabilitate. Împărţiţi pe ideologii, pe apartenenţă socială şi/sau locală, creştinii se află într-un continuu conflict, atât în interior, cât şi în exterior. Lipsa de înţelegere, intoleranţa, fac din creştini şi creştinism un vacarm de nedescris, lipsit de posibilitatea de modelare şi supunere. În loc să creeze stabilitate, creştinii creează dezordine socială şi, inevitabil politică.

Reîntoarcerea la perioada în care creştinii au fost persecutaţi este inacceptabilă. Pe de-o parte s-a dovedit ineficienţa persecuţiilor, pe de altă parte nu îşi putea distruge propria legitimitate. Aşa încât singura soluţie este uniformizarea religiei şi înlăturarea elementelor centrifuge.

Sub înaltul său patronaj datorat funcţiei de Pontifex Maximus, se desfăşoară la Nicaea primul sinod ecumenic. Nu intrăm în amănuntele religioase, de ordin canonic, şi prezentăm principala controversă rezolvată de sinod – controversa ariană. Puternic dezvoltată, cu rădăcini în creştinismul gnostic, controversa născută de Arius provoacă frisoane conducerii bisericii. La fel nu intrăm în amănuntele disputei religioase, interesându-ne doar rezultatul sinodului.

La sinod participă un număr uriaş de reprezentanţi, aproximativ 1800, din care doar aproape 200 sunt semnatari. Hotărârile lor modelează biserica creştină până în ziua de azi, definitiv pentru ortodoxie, cu modificări şi adăugiri pentru toţi ceilalţi creştini.

Două hotărâri sunt importante. Prima este condamnarea ereziei lui Arius, excomunicat şi trimis rapid de împărat în exil. A doua este apariţia Crezului , elementul primordial de credinţă.

Pentru Constantin cel Mare scopul sinodului a fost atins. Pentru prima dată întreaga credinţă este unitară, iar toate bisericile acceptă un punct de vedere unitar. Însă punctul de vedere ales de biserică va produce cataclismul.

Iniţial împăratul, deşi observă problema, nu poate acţiona în mod direct. Îl acceptă, dar va acţiona pe mai departe, cu toate mijloacele necesare, pentru înăbuşirea bisericii născute în urma sinodului de la Nicaea. Care este pericolul produs de biserică?

Tatăl este numit Dominus et Deus.

Prin această denumire, împăratul îşi pierde principala prerogativă a sa. Nemaifiind nici Stăpân, nici Zeu, împăratul devine egalul tuturor celorlalţi, însă deasupra sa se aşează slujitorul lui Iisus, indiferent de locul unde se află, la Roma, Constantinopole, Alexandria sau Antiohia. În termeni moderni se poate spune că se modifică Constituţia, transformând-o din imperiu absolutist în imperiu constituţional.

Neputând nici modifica termenii Crezului, nici repudia pe participanţi, împăratul acţionează încet, prudent, dar hotărât. La scurt timp după Sinod, îl înlocuieşte pe Patriarhul Alexandriei, Athanasius, principalul adversar al lui Arius. Se va folosi de Eusebiu de Nicomedia, principalul confident. Vor urma 17 ani de exil. Finalmente toţi cei care au făcut parte din Sinod vor fi înlăturaţi. Însuşi Arius se întoarce doi ani mai târziu, sistemul religios arian devenind astfel singurul cel legal.

Începe o nouă serie de persecuţie, împotriva nicenienilor. Persecuţia se va dovedi puternică, incapabilă să distrugă sistemul nicenian, însă generatoarea unui conflict ce va duce, finalmente, la distrugerea statului roman.

Cu câteva zile înainte să moară Constantin cel Mare îi cere principalului confident, Eusebiu din Nicomedia, să îl creştineze. Aşa încât în ziua morţii, Constantin cel Mare este creştin arian desăvârşit.

Căderea Imperiului Roman de Apus. Constantin cel Mare. Impunerea

2012-10-13T16:33:00.001+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Ce l-a împins pe acest general roman să adopte creştinismul. Un general de 39 de ani, cu o ascensiune importantă, cu victorii militare importante, cu o carieră ce pleacă de la cel mai mic rang de ofiţer, cu studii temeinice filosofice, vorbitor de mai multe limbi ale imperiului, care nu poate fi bănuit de obscurantism religios, cu o bogată istorie de curte, să părăsească dintr-o dată toate conceptele romane şi să încline spre creştinism, într-un moment în care creştinismul reprezenta pentru majoritatea populaţiei o religie interzisă, ciudată şi greu de digerat.

Totul trebuie privit din prisma vieţii sale.

Când totul părea a avea un sens, când viaţa sa sub protecţia tatălui şi sub îngrijirea mamei curgea lin şi spre un viitor garantat, divorţul părinţilor duce la colapsul vieţii sale. Din fiul lui Constantius Chorus ajunge fiul nelegitim al acestuia. Statutul său devine de ostatic, chiar dacă nu în mod explicit. Ascuns la curtea lui Domitian, primeşte însărcinări minore, fără importanţă politică. Nici militar nu se desăvârşeşte cum ar fi dorit. La 33 de ani primeşte cea mai înaltă funcţie de tribun, însă funcţia de tribun era rezervată tinerilor ofiţeri, şi nicidecum unui ofiţer care practic este trecut pe linie moartă. Tatăl său fusese membru al gărzii lui Aurelian de la 20 de ani, la 28 de ani fusese numit dux, iar la 30 de ani guvernator al Dalmaţiei. Aşa încât în mintea sa apare ideea clară că ascensiunea sa a fost oprită exact de faptul că este fiul lui Constantius Chorus.

El nu are legitimitate personală, legitimitatea sa se naşte din legitimitatea tatălui său.

Când în 305 tatăl său ajunge augustus, cererea de numire în funcţia de caesar fine cum nu se poate mai rău. Statul roman se baza pe meritocraţie, şi pe filiaţie. Iar Constantin cel Mare nu avea nici un merit, nici un trecut, nici o legitimitate. Iniţial este respins, iar tatăl său acceptă acest lucru. Trupele din Britannia îl aclamă datorită tatălui său, şi nicidecum datorită lui. Convins de acest lucru, nu renunţă la doleanţele sale şi reuşeşte să fie numit caesar de Galerius. Însă exact lipsa de legitimitate îl loveşte cel mai rău.

Flavius Severus este de puţin timp caesar, iar in mai puţin de un an ajunge augustus. Caesarul său este şi mai puţin cunoscut. De exact acest lucru profită cuplul Maximin – Maxentius în încercarea de a cuceri puterea.

Victoria asupra lui Maximian îi acordă prima legitimitate. Pe care o foloseşte din plin. Bun cunoscător al retoricii, Linicius fiindu-i un bun profesor, bun cunoscător al mentalităţilor romane, se leagă prin tatăl său de Claudius Ghoticus. Vigilent, îşi creează imaginea pas cu pas, cuvânt cu cuvânt , discurs cu discurs. Se apropie din ce în ce mai mult de cercurile creştine, adoptând monoteismul în locul dualismului Jupiter – Hercule. Este în acelaşi timp o încercare neechivocă de a înlocui ideea de tetrarhie, o conducere colegială, cu o conducere unică şi absolutistă. Iniţial începe a-l preaslăvi pe Marte, apoi trece spre Sol Invictus, vechiul zeu roman al cărui cult fusese instituit de Aurelian.

Cu toate acestea, rămâne în afara jocului. Galerius nu îl stimează şi îl consideră un aventurier nedemn de titluri în stat. Este considerat un uzurpator şi nu poate trece mult timp până va fi înlăturat.

Sunt multe cauze pentru care Constantin cel Mare se îndreaptă spre creştinism: cunoaşterea învăţăturilor creştine prin intermediul lui Linicius, un drag profesor al său, influenţa multiubitei sale mame, existenţa unui număr însemnat de creştini în toate păturile sociale, însă cel mai important lucru pare a fi necesitatea unei legitimări perfecte ce numai creştinismul i-o putea acorda. Era singurul care venea în numele a ceva nou, un liant ce îi putea acorda stăpânirea deplină.

Înţelegerea cu Papa Miltiade o face, posibil, prin mama sa. Constantin cel Mare se obliga nu neapărat să înceteze prigoana creştinilor, din moment ce, aflat pe moarte, o făcuse Galerius, ci declaraţia că vine în numele creştinilor, că este ajutat de Iisus Hristos, cât şi portul semnului creştin Chi-ro.

Odată condiţiile îndeplinite, trădarea creştinilor din trupele lui Maxentius se produce, victoria mult aşteptată făcându-l pe Constantin cel Mare să intre triumfător în Roma. Este aşteptat de Papa Miltiade şi de întreaga populaţie. Deşi vine în numele lui Iisus, deşi are semnul creştin, Constantin cel Mare conduce în cel mai bun stil roman. Acordă, însă o importanţă mărită creştinismului. Palatul Lateran le este acordat Papilor ca sediu, iar cu prilejul căsătoriei politice dintre Linicius, augustul din est, şi sora sa Constantia, emite Edictul de la Milano, actul prin care se consideră a consfinţi creştinismul pe întreg imperiul. În realitate, edictul nu are o importanţă atât de mare pentru creştini deoarece era doar o copiere a edictului dat de Galerius la Nicomedia cu doi ani în urmă.

Pentru creştinism ceea ce va urma va fi important.

Cu toate acestea, Constantin cel Mare îşi capătă legitimitatea cerută. El este augustus ajutat de Iisus, impunând astfel o nouă perspectivă religioasă şi de stat.

Disputele dinte Linicius şi Constantin nu se opresc aici. Au loc confruntări militare, înţelegeri, împărţiri şi reîmpărţiri a teritoriului. Însă confruntarea finală are temei religios. Linicius rupe înţelegerea de la Milano în anul 320 şi reîncepe persecuţia creştinilor. Exact acest lucru îi dă posibilitatea lui Constantin cel Mare să primească legitimitatea completă. În fruntea trupelor sale pune labarum-ul, steagul de luptă creştin. Deşi trupele sale sunt compuse în principal din mercenari goţi şi franci, păgâni, armata este asimilată cu o armată creştină. În 324 Linicius pierde lupta, iar Constantin cel Mare dă exemplu de „profund creştinism”, iertându-l. Însă doar pentru câteva luni. Îl va executa.

Căderea Imperiului Roman de Apus. Constantin cel Mare. Ascensiunea

2012-10-09T17:52:00.001+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Când vorbim de Constantin cel Mare nu putem să ne referim decât la calitatea sa de sfânt, alături de mama, Elena. Orice altă referire, în alt context, pare a fi sortită eşecului. Aura sa divină este atât de strălucitoare încât orbeşte orice încercare de a vorbi ca despre un împărat. În jurul său s-au ţesut poveşti, frumoase şi înălţătoare, descriind un om evlavios, iubitor de Dumnezeu, care a luptat cu tiranii ce-i prigonea pe creştini şi, cu ajutorul Lui, a reuşit să biruiască. A construit un nou oraş, închinat lui Dumnezeu, a instituit dreapta credinţă şi a urcat la Domnul creştinat, cu sufletul curat şi biruitor în numele lui Iisus.

O poveste frumoasă, născută din nevoia creştinismului de legitimare.

Tatăl său este Constantius Chorus, este născut în Dardania, Moesia Superior. Pare a fi de origine tracică. Este fiul lui Eutropius, şi a nepoatei principelui Claudius Ghoticus, Claudia. Originea sa nu este una de lepădat, provenind practic dintr-o familie importantă în zonă. Alege cariera militară, avansând destul de repede în funcţii, datorită ascendenţei sale, cât şi a calităţilor militare. De la ofiţer în garda imperială, participant în luptele lui Aurelian de reformare a principatului, avansează rapid tribun, dux, apoi praeses, guvernator al Dalmaţiei. Când Maximian ajunge coleg al lui Domitian, îl numeşte prefect pretorian, comandantul gărzilor imperiale. La 39 de ani, în 289, Maximian îi acordă ce mai importantă atenţie, înrudirea. Divorţează rapid de soţia sa, Elena, şi se căsătoreşte cu fiica lui Maximian, Theodora. Este un procedeu întâlnit des în imperiu, aceste alianţe matrimoniale constituind practic piatra de temelie a romanităţii de secole.

Din acest moment ascensiunea este deplină. În 293 este numit caesar, ia numele de Flavius Valerius Herculius, şi primeşte comanda Galliei şi a Britanniei. În scurt timp pacifică regiunile, distrugând orice formă de rebeliune.

În 305 Diocletian, în conformitate cu principiile sale politice, demisionează împreună cu Maximian, lăsând libere funcţiile de augustus. Sunt numiţi, succesiv, Constantius Chorus august în vest, iar Galerius august în est. Este momentul în care se face simţită prezenţa lui Constantin cel Mare. Solicită, şi primeşte acceptul tatălui său, de a fi numit caesar. Însă puternica opoziţie a lui Galerius, convins că filiaţia va distruge sistemul, la îndemnul lui Domitian, retras, dar influent, îl convinge pe Constantius Chorus să îl numească caesar pe Flavius Severus, Extrem de dezamăgit Constantin cel Mare părăseşte îndatoririle sale şi se retrage între trupele tatălui său. Moartea rapidă a lui Constantius Chorus, nici un an mai târziu, provoacă o criză nouă în dominat, exact ceea ce Diocletian încerca să evite. Trupele fidele lui Constantius din Britannia în aleg dominus pe Constantin cel Mare, Maximian, alături de fiul său Maxentius, doreşte să se reîntoarcă pe tron, iar Galerius îl susţine pe Flavius Severus, cel care avea dreptul de a urca pe tron. Reîncepe un război civil, o nouă criză, îndeajuns de puternică să răscolească fragila stabilitate.

Flavia Iulia Helena Augusta este numele mamei. Despre originea sa, viaţa până la Căsătoria cu Constantius Chorus se ştiu foarte puţine. Se presupune a fi de origine elenă, născută în Asia Minor. Nici despre întâlnirea cu soţul său, nici despre relaţii maritale. Însă în anul 289 este despărţită de Constantin Chorus însă nu şi de fiul său Constantin cel Mare. Sunt stabiliţi, practic forţat, la curtea lui Diocletian din Nicomedia. Ca fiu de caesar, Constantin cel Mare creşte la curtea lui Diocletian si îşi definitivează calităţile. Este crescut cu multă afecţiune de mama sa pe care o va proteja şi asculta până la sfârşit.

Când a devenit Helena creştină nu se ştie. Însă influenţa creştinilor în imperiu creşte constant. La momentul în care Diocletian începe persecuţia, este cu siguranţă creştinată. Dacă a apostaziat sau nu, iarăşi nu sunt date. Cu siguranţă nu este alungată de la curte, nu este martir, deci se presupune a fi apostaziat.

La fel, nu se cunoaşte când a ajuns la Roma. Însă este certă o relaţie directă cu Papa Miltiade, în 310. În toată perioada tulbure a războiului civil, cu edicte de toleranţă, date de Galerius, urmate de anularea acestora de către Maxentius si Maximin Daia, corabia creştinătăţii este puţin cunoscută. Este cert faptul că Helena a dus negocierile cu Papa Miltiade, în numele fiului său, pentru susţinerea acestuia în lupta cu Maxentius.

Cu siguranţă influenţa imensă pe care a avut-o asupra fiului său a îndrumat creştinismul pe care ascensiunii. Îl îndrumă pe fiul său în toate acţiunile pe care le va întreprinde, îl sfătuieşte, devenind un conducător din umbră al problemelor creştine. În 325 este numită Augusta, cea mai importantă distincţie pe care o poate primi o femeie.

Toate calităţile cucernice sunt umbrite de două execuţii ale fiului său, la îndemnul direct al său. Primul fiul al lui Constantin cel Mare, Crispus, este executat în anul 326. Imediat este ucisă soţia lui Constantin cel Mare, Augusta Fausta. Cele două asasinate sunt pe deplin puse în ceaţă, iar cei doi nu mai apar în Vita Constantini. Nici unul nu este creştin, ambii fiind, mai mult sau mai puţin păgâni şi/sau duşmani declaraţi ai creştinismului.

Cu siguranţă Constantin cel Mare nu şi-a petrecut copilăria alături de tatăl său, militar aflat constant la datorie. Însă a fost crescut în cel mai pur stil roman, tradiţional. La fel, educaţia oferită de mama sa a fost modelatoare. Divorţul părinţilor nu îl afectează iniţial, el având 17 ani şi cunoscând perfect principiile vieţii romane, însă noua sa calitate îl va modela. Mutat la curtea lui Diocletian, este tratat exemplar, însă este un ostatic. Aflat în permanenţă la curte, este analizat, verificat şi urmărit. Va învăţa astfel toate tehnicile de manipulare şi disimulare. În acelaşi timp consideră că, fiind fiul de caesar, este îndreptăţit să ocupe, la timpul său, titlul suprem de augustus. Această credinţă a fost, fără îndoială, alimentată şi de mama sa ce se considera, fără echivoc, nedreptăţită de divorţ.

La curte primeşte o educaţie fără cusur, fiind introdus în tainele filosofiei, retoricii de către Lactatius, strălucitul profesor creştin. Aşa încât, la momentul în care începe prigoana creştină, în 303, Constantin cel Mare are 31 de ani şi este desăvârşit cultural.

Ca ofiţer luptă în diferite războaie, alături de Diocletian şi Galerius, reuşind să ajungă până la funcţia de tribunus ordini primi în anul 305. Despre rolul său în persecuţie, spune ulterior că s-a opus acesteia, ca un bun apărător al creştinilor. Este greu de crezut, mai ales că persecuţia a fost extrem de puternică, ducând la 5 ani fără papă, aproape distrugând biserica. Este posibil însă că, influenţat de mama sa şi de scrierile lui Lactatius, să nu fi dovedit iniţiativă şi dorinţă de distrugere, dar cu siguranţă a îndeplinit ordine de persecuţie.

Abdicarea lui Domitian, alături de Maximian, duce la înscăunarea lui Constantius Chorus. Este momentul aşteptat de Constantin cel Mare. Îi solicită tatălui său să îl numească caesar, lucru acceptat. Era necesar acceptul lui Galerius datorită colegialităţii, dar şi faptului că încă era ostatic. De frica creării unei dinastii ce avea să îl înlăture, Galerius nu acceptă. Numirea lui Flavius Severus, de origine dacică, apropiat al lui Galerius, părea a încheia conflictul. Convins că va fi ucis, la o vârstă de 33 de ani aflat în puternică ascensiune, Constantin cel Mare îşi părăseşte îndatoririle şi se refugiază între trupele tatălui său.

Moartea lui Constantius Chorus în Britannia îl lasă fără protecţie, dar îi deschide calea spre torn. Imediat trupele tatălui său îl proclamă augustus, declanşându-se astfel conflictul ce va distruge tetrarhia. Galerius nu îl recunoaşte, însă de teama unui război civil îl numeşte caesar, cu Flavius Severus augustus. Lipsit de legitimitate, Constantin acceptă titlul, aşteptând momentul propice pentru a ataca tronul.

Situaţia se complică în momentul în care Maximian doreşte reîntoarcerea pe tron. Susţinut de fiul său Maxentius, solicită reîntoarcerea pe tron, lucru neacceptat nici de Galerius, nici de Flavius Severus, nici de Constantin. Războiul porneşte cu o virulenţă puternică.

Maxentius porneşte împotriva lui Flavius Severus, pe care îl învinge şi ucide. În schimb la Massilia, Constantin îl învinge pe Maximian şi îl constrânge la sinucidere. Situaţia nu poate fi rezolvată decât de către Galerius. El îi deposedează pe toţi de titluri, îl numeşte pe Linicius, un dac, augustus în vest. Situaţia devine complicată pentru toată lumea. Linicius primeşte teritoriile lui Galerius, dar este augustus în vest. Maxentius rămâne caesar în vest, controlând Italia şi Africa. Galerius este augustus în est, fără teritoriu, dar practic unic împărat, iar Maximin Daia caesar în est. Singurul nelegitim este Constantin, dar care controlează jumătate din imperiu: Gallia, Hispania şi Britannia. Este anul 308.

Constantin ştie că simpla putere militară nu are importanţă. Şi începe acţiunea de legitimare.

Până în acel moment calitatea de Deus a împăraţilor era pe filiaţia Iovus-Jupiter – augustus şi Hercule – caesar. În 310 Constantin îşi anunţă descendenţa sa: este urmaşul principelui Claudius Gothicus. Mai mult decât atât, iese şi anunţă că a avut o viziune prin care Apollo, Sol Invictus, îi apare în vis şi îl anunţă că este salvatorul ce va conduce lumea. Elocinţa sa îl face cunoscut şi iubit de întreaga populaţie din Gallia şi Hispania. Astfel legitimat, conduce vestul imperiului fără probleme.

Moartea lui Galerius duce la distrugerea tetrarhiei, şi aşa puternic zdruncinată. Maximin Daia, acum augustus în est, doreşte recuperarea teritoriilor lui Galerius. Maxentius, caesar în vest, doreşte să fie augustus în vest. Aşa încât alianţa dintre cei doi este normală. Aflat într-o situaţie imposibilă, Linicius apelează la Constantin. Cei doi se aliază pentru a conduce împreună. Şi războiul începe.

Odată cu războiul, începe şi marea aventură a lui Constantin cel Mare şi, odată cu el, a creştinismului.

Căderea Imperiului Roman de Apus. Creştinismul până la Constantin cel Mare

2012-10-02T20:35:00.000+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

În general istoria creştinismului şi a Imperiului Roman sunt privite diferit, fără avea vreo legătură între ele. Doar prin persecuţiile create de diverşii împăraţi. Iar aceste persecuţii sunt cauzate, conform versiunilor existente, de păgânismul roman, de imoralitatea împăraţilor ce nu puteau să accepte mesajul creştin.

Şi totuşi…

Cetăţenii romani, până la cel mai înalt nivel, sunt profund religioşi. Multitudinea de zeităţi, vechi greceşti, preluate de romani, orientale, demonstrează exact acest lucru. Nimic din activitatea lor nu se făcea fără a cere protecţia zeilor. Nici chiar activităţile considerate imorale nu erau decât rezultatul unor activităţi religioase, sau ascunse sub acest aspect. Lumea lor era conducă de Jupiter – Iovus, ca putere politică, de Marte – Hercule, ca putere militară, de Venus – Cupidon, iubirea, de Mercur – afacerile. Iar lista poate continua la nesfârşit, până în cele mai amănunţite elemente ale vieţii. Deci nu religiozitatea le lipsea romanilor, chiar sub o formă „păgână”. Chiar şi imoralitatea este ascunsă sub o formă religioasă – Bachus şi Venus – Cupidon.

Pe de altă parte romanii sunt extrem de conservatori. Petru ei Pater familiae şi, implicit, Pater Patriae sunt elemente de nezdruncinat. Sunt modelele de viaţă bine structurate şi bine înfipte în realitatea de zi cu zi.

Un al treilea element al societăţii romane este dat de toleranţa religioasă. Toate religiile lumii îşi găsesc un loc sub soarele romanităţii. Toţi sunt acceptaţi, toţi sunt slăviţi, toţi sunt veneraţi. Cum a reuşit astfel ca religia, considerată cea mai luminoasă, să fie persecutată atât de sistematic? De ce toleranţii romani au fost intoleranţi cu creştinismul? Din lipsă de înţelegere – ei continuatorii filosofiei greceşti? Din cauza lui Satan?

În realitate religia creştină, iar aici nu vorbesc despre creştinismul timpuriu, este o religie profund intolerantă.

Intoleranţa se observă atât în perioada persecuţiilor, în activitatea internă, cât mai ales după definitivarea singularităţii religioase, sub Teodosie cel Mare.

Pentru a privi mai atent importanţa creştinismului în perioada dominatului, să refacem un mic time line al creştinismului.

În perioada apostolatului Sfinţilor Petru şi Pavel, puterea de infiltrare a creştinismului se reduce la evrei, sclavi şi plebe. Dezvoltarea bisericii începe odată cu stabilizarea principatului, sub Nerva şi Traian. Papa Clement pune bazele sistemului bisericesc – episkopoi, presbiteroi şi deakonoi. El este cel care disciplinează o biserică în creare, cu puternice curente locale şi neîndoielnice dispute filosofico-religioase. Crearea bisericii continuă în toată perioada de stabilitate – Papa Alexandru introduce elementele liturgice, Papa Sixtus consolidează disciplina şi „tradiţia”, Papa Hyginus condamnă ereziile apărute, în special gnosticismul, Papa Pius excomunică expres gnosticismul, Papa Ancietus bune bazele dogmaticii bisericeşti, Papa Victor universalizează creştinismul prin adoptarea limbii latine ca limbă a messei.

La începutul crizei biserica creştină este osificată şi puternic. Au destul de mulţi adepţi, sunt organizaţi, chiar au diferenţe religioase. Este o lume religioasă profundă, în continuă transformare.

Ce produce biserica creştină?

Într-o perioadă de profundă neîncredere, biserica creştină aduse speranţa. Este un element extrem de important în fericirea unui om. Cu timpul această speranţă, născută de biserica creştină, se sădeşte în mintea din ce în ce mai multor romani, până la cele mai înalte niveluri. Cu fiecare principe ucis, cu fiecare instabilitate politică, tot mai multe persoane încep să creadă că singura speranţă este în creştinism.

Nero a ucis creştinii deoarece nu aveau apărare. Septimius Severus i-a persecutat deoarece produceau nenumărate scandaluri între ei, montanişti, marcionişti, scandaluri uneori ce deveneau adevărate revolte. Primul care înţelege cu adevărat pericolul creştin pentru statul roman este Decius.

Ajuns principe, Decius găseşte o biserică condusă de Papa Fabian complet dezvoltată: în acel moment biserica era un organism viu, puternic şi extrem de bine organizat. Cu o birocraţie suplă, cu o disciplină de fier, contrastează puternic cu slabul stat roman. Alegând tradiţia romană în faţa „armatei” creştine, Decius se hotărăşte să o distrugă. Doar moartea lui Decius salvează biserica.

Însă biserica renaşte. Lipsită 14 luni de papă, cu un conflict intern – novaţionismul- de o profundă intoleranţă, biserica se reclădeşte, cu încetul, în special datorită crizei profunde în care se află imperiul. Pe întreaga perioadă a existenţei Imperiului Gallic sau a Imperiului Palmyriei, biserica, profitând de slăbiciunea statului, îşi rezolvă problemele interne şi redevine puternică. Atât de puternică încât Aurelian, proaspătul reunificator al Principatului, apelează la Papa Felix pentru a rezolva unele probleme religioase care produceau revolte in anumite părţi ale principatului. Este practic momentul în care biserica primeşte recunoaştere principelui ca făcând parte din elementele constitutive ale statului.

De ce atunci să fie prigoniţi exact cel mai important curent religios? Cea mai importantă structură religioasă, cea mai organizată, disciplinată „armată” din Imperiu? Din cauza intoleranţei.

Creştinii nu acceptă conducerea principelui în calitate de Pontifex Maximus. Ei sunt conduşi de către patriarhii proprii, egali în drepturi. Principiul de bază este „Dă-i cezarului ce-i al cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu”. Ei fac parte din societatea romană, dar cu regulile, principiile lor care, de cele mai multe ori contravin dispoziţiilor princiare.

Creștinii nu sunt toleranţi, nici în interior – novaţioniştii îi contestă vehement pe cei care au apostaziat în timpul lui Decius, gnosticii, montaniştii, marcioniştii sunt excomunicaţi, cei care ţin la legile evreieşti sunt excomunicaţi, cei care contestă ierarhia, disciplina sunt înlăturaţi, dar în special în relaţie cu celelalte religii. Intoleranţa faţă de celelalte religii se va dezvălui în timpul şi după Teodosie cel Mare.

Pe de altă parte, creştinii nu văd în principe un conducător. Împăratul, stăpânul lor este Iisus, împărăţia lor este alta. Nerecunoaşterea primordialităţii principelui este un element extrem de important în viaţa socială şi politică a principatului.

Diocletian nu se considera un roman, un quirit. El era un general din Dalmaţia ajuns la conducere. Nici Constantin Chorus nu este un quirit. Este un general trac din Dardania. Maximian este din Sirmium, cetatea ce a dat numeroşi împăraţi traci ai Romei. Iar Galerius, nici măcar nu încearcă să îşi ascundă originile tracice, mama sa fiind dacă din nordul Dunării, fiind un duşman fervent al romanilor şi dorind chiar să schimbe numele imperiului în Dacia, persecutând pe romani şi provocând numeroase revolte la Roma. Nici unul dintre ei nu doreau să restaureze vechile tradiţii romane, precum Decius. Ei doreau supunere totală. Iar singurii care nu se supuneau erau creştinii.

Diocletian începe persecuţia în 303, la îndemnurile directe ale lui Galerius. În calitate de Dominus et Deus, Diocletian desfiinţează biserica şi solicită închinarea rapidă a creştinilor la Sol Invictus. Apostaziile sunt aproape generale, de nivelul celor din timpul lui Decius. Biserica rămâne fără papă între 304 şi 308. În vest Maxentius încetează persecuţiile în 308, însă le reîncepe în scurt timp. În est Galerius le continuă neobosit, urmat de nepotul său Maximin Daia, ce se declara la rândul său dac, duşman al Romei şi al creştinismului.

Anul 313 este definitoriu în istoria umanităţii. Este anul în care Constantin cel Mare, aliat cu Linicius, reuşesc să îi învingă pe Maxentius şi pe Maximin Daia. Europa intră într-o nouă eră – era creştinismului.

Căderea Imperiului Roman de Apus. Dominatul. End of story

2012-09-29T18:55:00.002+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Cu siguranţă nimic nu prevestea sfârşitul Principatului. Ajunşi pe tron, principii încercau să rezolve problemele profunde în care se găsea statul roman, să peticească şi să supravieţuiască, însă inevitabil sfârşeau sub pumnalul nemilostiv al unui general puternic şi dornic de mărire. De la Aurelian încoace, ucis în 275, au fost ucişi pe rând Tacitus, Florianus, Probus, Carus, Carinus, Numerianus. Gaius Valerius Diocletianus Iovus părea a avea aceeaşi soartă. El însuşi era de origine modestă, plecat pe calea armelor din Dalmaţia, comandant al gărzii personale a lui Numerianus. Se pare că nu a înfipt personal pumnalul în conducătorul său, dar el a dat ordinul. Iar în logica timpului, următorul împărat urma să fie Maximian, ţăran sărac di Sirmium, patria generalilor ajunşi împăraţi, a căror origine o „bănuim” a fi traco-romană, ce avansează treptele militare până la funcţia de comandant al gărzii personale a lui Diocletian. Şi, în aceeaşi logică, va ridica la rândul său pumnalul pentru a fi principe.

Şi a fost.

Diocletian conştientizează perfect problemele statului. Şi decide să îl schimbe cu unul mai bun. Din toate punctele de vedere. Nu vom încerca să arătăm victoriile militare, refacerea imperiului şi parcursul spectaculos, extrem de cunoscut, ci doar prefacerile statului.

Politic. Statul creat de Augustus dispare. Princeps, primul dintre cetăţeni, devine Dominus et Deus, stăpân şi zeu. Chiar şi după crearea tetrarhiei, cu doi Augusti – Diocletian şi Maximian, şi doi Caesari – Constantin Chorus şi Galerius, Diocletian este zeu. Zeul suprem, Iovus, tatăl zeilor şi stăpânul absolut. Calitatea sa de dominus – stăpân nu se naşte de la Senat, precum cea de tribun al plebei, vechiul titlu de conducător, ci din zeificarea sa. Astfel Senatul pierde dreptul de a alege conducătorul statului, devenind un element inexistent în viaţa statului, neavând nici măcar prezenţa din timpul autoritarismului principatului. Se păstrează ca formă, dar complet golit de conţinut. Dominus alege colegul său, augustus, acesta fiind Hercule, dar şi cei doi caesari, din propria sa dorinţă, de neînlăturat şi de necontestat. Şi la rândul său, cei doi caesari, ajunşi dominus, vor alege doi caesari, păstrându-se astfel o linie neîntreruptă de putere.

Militar. Dominus nu primeşte titlul de imperator. Fiind ales de armată, Domitian înţelege dreptul acesteia de a-şi alege conducătorul, iar dacă acesta nu mai corespunde, de a-l ucide şi de a-şi alege alt imperator. Aşa încât ia armatei acest drept. Din acel moment conduce armata în calitate de stăpân. Nu armata numeşte pe Maximian, sau pe cei doi caesari, ci Diocletian datorită noii sale calităţi, de stăpân. Din acel moment armata nu mai are nici un rol politic în stat, devenind doar o simplă unealtă necesară statului, nu un actor important.

Social. Diocletian rămâne Pater Patriae. Nu avea nevoie de mişcări de revoltă a plebeilor. Dar are drept de dispoziţie. Îi mută, îi ridică, îi coboară. Precum un stăpân de sclavi. Are grijă de ei, îi ajută, atâta timp cât execută ordinele sale. Altfel, devine un părinte ce trebuie să îşi pedepsească acei copii neascultători.

Administrativ. Teoretic, statul este unitar. Practic, se împarte în patru. Diocletian cu estul imperiului, capitala la Nicomedia, Maximian cu Italia şi Hispania, cu capitala la Mediolanum, Constantin Chorus cu Gallia şi Britannia, conduce de la Treviso, iar Galerius, stăpânul Pannoniei, Thraciei şi Greciei cu două capitale, militară la Sirmium, iar administrativă la Thesalonica. Dar Roma? Roma nu mai reprezintă nimic. Centrum mundi dispare. Cu încetul îşi va pierde in importanţă. Lovitura de graţie o va da Constantin cel Mare. Este momentul în care Roma va deveni capitala creştinismului.

Religios. Diocletian este de drept Pontifex Maximus, el este Iovus. Religia rămâne monoteistă, cu adoraţia zeului soare.

Statul intră într-o perioadă extraordinară din punct de vedere politic, social, economic. Prin calitatea sa de Dominus et Deus, Domitian şi urmaşii lui conduc nestingheriţi. Ar fi trebuit ca puternica criză să se sfârşească. Însă criza născuse cel mai puternic duşman al statului roman, duşman ce va duce la sfârşitul acestuia – creştinismul.

Căderea Imperiului Roman de Apus. De la Republică la Dominat. Criza secolului III.

2012-09-19T17:06:00.000+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

În istoria Imperiului Roman un loc important îl are Criza secolului III. Vorbim despre criza care a demolat statul creat de Octavian, născând un alt stat, modern şi fiabil. La momentul în care s-au dezbătut cauzele ce au dat naştere crizei, s-au enumerat toate posibilităţile, economice, politice, sociale, militare, toate mutaţiile existente într-o societate în profundă schimbare. Analizate pe toate feţele, disecate şi explicate, nici una din cauze nu au putut demonstra capacitatea imperiului de regenerare. Un stat demolat politic, social, economic, financiar, din punct de vedere al cetăţeniei, dezmembrat în trei, renaşte mai puternic, mai stabil şi mai echilibrat ca niciodată. S-a spus că s-a trecut prin criză „cu noroc”, că numai întâmplarea, sau lipsa de putere a migratorilor, a făcut ca statul să reziste. Şi totuşi…

Singura cauză a crizei secolului III este neîncrederea.

Principatul se bazează pe faptul că întreaga societate romană, patricieni sau plebei, acordă întreaga putere, investesc întreaga încredere într-o persoană. Dovada încrederii o reprezintă deificarea acestuia, în general după moarte. Princeps nu poate fi decât un semizeu, o persoană superioară tuturor celorlalţi cetăţeni. Ceea ce nu a putut prevede Octavian, viitorul comportament al princeps-ului, a reglat Nerva, pe baza experienţelor acumulate. Aşa încât eşecurile Caligula, Nero sau, mai important, Domitian, a fost reglat prin sistemul de adopţie al celor mai capabili generali şi administratori. Au urmat 3 princeps exemplari, Traian, Hadrian şi Antonius Pius, care au condus în medie 20 de ani, ani glorioşi pentru Principat. Deşi al patrulea princeps ales după aceleaşi principii, Marcus Aureliu, este un om de stat extraordinar, războiul marcomanic şi căderea Aquileniei dă naştere unei nesiguranţe fenomenale. Principele, în care s-a investit atâta încredere, nu este capabil să oprească pătrunderea barbarilor pe pământurile italice. Din acest moment, întreaga societate, de la plebei la patricieni, privesc cu neîncredere în princeps-ul ales. Commodus, împăratul „născut în purpură” este ucis, dând naştere unei avalanşe politice. Este momentul în care neîncrederea dă naştere unei catastrofe politice: puterea este pierdută de către patricienii romani, lucru ce va da naştere unei mişcări browniene devastatoare. Însă exact această mişcare va salva statul roman.

Perioada crizei secolului III s-a stabilit între 235 dHr. anul în care devine princeps Maximin Thrax, şi 284 dHr., anul în care ajunge la putere Diocletian. O perioadă scurtă, lăsată la nivel de criză maximală, ce nu acoperă în totalitate cauza ce provoacă în sine criza. O mai bună periodizare ar fi 166 dHr., anul începerii războaielor marcomanice – 313 dHr. edictul de la Milano, anul în care încetează orice persecuţie asupra creştinilor.

Criza se dezvoltă liniar. Nu sunt sincope, nu se recâştigă încrederea, cu toate reformele menite să refacă prestigiul Principatului, şi apoi a Dominatului.

Prima dată se pierde încrederea în patricienii originari din Roma, senatorii şi generalii romani care, deşi nenăscuţi la Roma, reprezintă în sine establishment-ul central. Septimius Severus este născut la Leptis Magna, în Provincia Africa, persoană cu origini punice şi berbere. Statul se reaşează, se recapătă puţină încredere. Fiul său, Caracalla, reformează definitiv principatul prin Constitutia Antoniana, prin acordarea cetăţeniei tuturor trăitorilor din principat. Începe epoca quruţilor fără quruţi.

Însă incapacitatea administrativă a lui Caracalla distruge fărâma de încredere recăpătată. Urmează trei împăraţi, Macrinus – ucis de garda pretoriană, Elagabalus – cu tendinţe homosexuale, neacceptabile în epocă, şi Alexandru Sever – minor.

Cu Maximin Thrax, 235 dHr., începe lungul şir de Princeps de origine barbară. Este un şir a cărei origine tracică este de necontestat, lucru important pentru poporul român, deşi acest şir nu a fost exclusiv tracic.

Cu fiecare împărat încrederea scade. După Maximin Thrax urmează patru împăraţi într-un an. Gordian al III-lea stabilizează Principatul, însă el este minor, iar frâiele puterii stau în altă parte. Împotriva sa se ridică Filip Arabul, de origine siriană. Uciderea sa aduce pe tron nu mai puţin de cinci împăraţi într-un an de zile.

Decius ajunge pe tron în 249 dHr., la un an de la moartea lui Filip Arabul, de origine tracică. Este primul care conştientizează cauzele decăderii imperiale şi încearcă din răsputeri să reconstruiască tot ce s-a distrus. Direcţia principală este refacerea vechilor valori romane, aflate în defensivă în faţa creştinismului. Încearcă reînfiinţarea funcţiei de censor, cu atribuţii de morală, şi începe o persecuţie extraordinară a creştinilor. Loviturile aplicate bisericii sunt fără precedent, iar urmările asemenea. Biserica se află în pragul extincţiei – 14 luni fără papă, cu marea majoritate a creştinilor renunţând la credinţă, cu probleme ulterioare cauzate de reprimirea celor care au renunţat. Doar moartea lui Decius duce la salvarea bisericii.

Din nou imperiul intră în criză profundă odată cu moartea lui Decius. Cinci împăraţi în 2 ani. Senatul însă este revigorat de politica dusă de Decius. Aşa încât are capacitatea de a numi Princeps un senator vechi, tradiţionalist. Este vorba despre Valerian, senator apreciat de însuşi Decius ce îi oferise titlul recreat de censor.

Ceea ce începe ca un triumf al tradiţiei se sfârşeşte ca un dezastru al Principatului. Valerian este înfrânt şi capturat, lucru nemaivăzut până atunci, de regele perşilor Sharpur I. Din acel moment nimeni nu mai acceptă autoritatea lui Gallienus, fiul şi co-princeps-ul Romei, nimeni nu mai are încredere. Soluţia găsită este autoguvernarea până la secesiune. Au loc revolte generalizate în imperiu. Ingenuus, Regalianus, cu ascendenţă dacică, în Pannonia şi zona Sirmium, Aemilianus în Egipt, Aureolus la Mediolanum. Consecinţa imediată este secesiunea. Hispania, Gallia şi Britannia formează Imperiul Gallic, condus de Postumus, Macrianus dă naştere Imperiului Palmyrian, în Asia Minor, Cappadocia, Egipt şi restul orientului.

Secesiunea durează 14 ani, perioadă în care Claudius Gothicus şi Aurelian definitivează reforma armatei – apariţia cavaleriei ca forţă militară mobilă şi rapidă.

Aurelian, despre care noi nu prea avem păreri bune, prin părăsirea Daciei, este un general cu origini tracice ce reformează din temelii principatul. Principala sa reformă, ce prevesteşte Dominatul şi, în cele din urmă, victoria creştinismului, este reforma religioasă. Aurelian impune monoteismul prin venerarea exclusivă a lui Sol Invictus, Apollo, zeul soare. Este un pas extrem de important deoarece populaţia romană, astfel pregătită, va putea accepta mai uşor monoteismul creştin.

Succesul părea garantat. Apropierea de creştinism este evidentă. Monoteism, renaştere victorioasă, încredere în viitor. Unitate, stabilitate, credinţă. Însă totul se transformă în tragedie.

Aurelian este ucis de garda pretoriană. Nici măcar Probus nu reuşeşte să înfrâneze căderea Principatului.

Pe 20 noiembrie 284 dHr. Domitian preia titlul de princeps, împreună cu toate caracteristicile sale: tribun al plebei, imperator, pater patriae. În scurt timp Diocletian renunţă la toate titlurile sale. Acest lucru nu înseamnă o demisie, ci din contră. Din Princeps – primul dintre cetăţeni, devine Domnius et Deus – stăpân şi zeu. Ultimele urme ale statului roman cunoscut, rămăşiţele republicii şi ale statului creat de Octavian, dispar. Este momentul de maximă dezvoltare şi progres al lumii romane.

Căderea Imperiului Roman de Apus. De la Republică la Dominat. Cum să strici un lucru care funcţionează.

2012-09-13T18:51:00.002+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Viziunea politică şi socială a lui Octavianus se bazează pe secole de dezvoltare politică, socială, economică şi militară a unei societăţi ce sintetizează magistral toate cunoştinţele din acele timpuri. Genialitatea lui Octavianus constă explicit în capacitatea acestuia de a asimila toate aceste cunoştinţe, a le armoniza şi, ulterior, a le pune în practică.

Puterea supremă a lui şi a urmaşilor lui se traduce într-un echilibru aproape perfect între principe şi societate.

Se creează un control eficace. Funcţiile pe care le deţine principele sunt exemplificative:

- tribun al plebei, controlează în mod direct Senatul, dreptul de veto blocând orice manifestare independentă a structurii de putere din Republică. Senatul nu este însă un organism inexistent, mort şi ineficace. Titlul de tribun al plebei era acordat pe viaţă, dar numai Senatul putea acorda acest drept. Aşa încât era necesar să ai acceptul senatului pentru a deveni principe, iar în acelaşi timp, deşi printr-un complot, Senatul putea să îţi retragă titlul, urmarea evident fiind uciderea principelui. Principele avea dreptul de a conduce statul precum doreşte, dar nu fără consecinţe. Şirul principilor romani executaţi este extrem de mare. Până la Nerva, ajuns principe în 96 dHr., din şirul de 10 urmaşi au lui Octavianus, 7 sunt executaţi ca modalitate de înlocuire „legală” a tribunului plebei.

- Imperator. Iniţial funcţia nu este importantă pentru ocuparea titlului de tribun al plebei. Se primea automat în urma alegerii de către Senat. Garda pretoriană nu avea un rol definitoriu în alegerea ca tribun al plebeilor, aşa cum avea să fie mai târziu, prin impunerea unui general în faţa Senatului. Însă, după experienţele nefericite de tipul Caligula, Nero, cei patru împăraţi ai anului 69 dHr, culminând cu modelul de incapacitate militară şi organizatorică numit Domitianus, modifică concepţia senatorilor asupra alegerii tribunului. Nerva, ales în 96 dHr. tribun după asasinarea lui Domitianus, un strălucit literat, om politic de vază al Senatului, hotărăşte modificarea percepţiei asupra conducerii unitare şi impune alegerea ca tribun a unui general strălucit al imperiului, Traian. Se impune astfel, cu încetul, meritocraţia militară şi organizatorică în faţa unor dinastii politice care strălucesc prin fondatorii lor, şi mai puţin prin urmaşii aflaţi la putere. Traian, Hadrian şi Antonius Pius sunt trei imperatori în timp de 60 de ani, faţă de 11 în 70 de ani. Stabilitatea duce la o dezvoltare fără precedent, o adevărată epocă de aur a Republicii. Din această cauză senatorii nu vor mai fi acceptaţi ca tribuni, ci doar militarii.

- Pontifex Maximus. Titlu extrem de important deoarece conferă autoritate religioasă şi juridică supremă în stat. Universalitatea republicii se caracterizează printr-o uniformizare juridică – dreptul quiritar, greoi şi desuet se foloseşte din ce în ce mai puţin, dreptul peregrin devenind practic universal, iar diversitatea de religii existentă se află, în totalitate, în subordinea principelui, astfel încât nu pot apărea dificultăţi în desfăşurarea vieţii religioase.

- Pater Patriae, este titlul are se acordă principelui începând cu Caligula. Este o funcţie extrem de importantă, interdependentă cu marea masă a cetăţenilor, dar şi cu a peregrinilor. Principele este tribun al plebei, dar numai al cetăţenilor romani. Prin titlul de Pater Patriae poate conduce, în mod direct, întreaga populaţie neromană – liberţi, peregrini.

Se poate spune, în câteva cuvinte, că societatea oligarhică romană se caracterizează prin stabilitate,

autocontrol, existenţa unor mijloace de control extrem de eficiente, chiar dacă violente. Şi atunci, de ce să strici un lucru care funcţionează?

Din cauza marcomanilor.

În 166 dHr. marcomanii, în alianţă cu aproape toate triburi aflate la graniţa republicii, inclusiv carpii, costobocii şi dacii magni, încep un război de uzură ce va dura 14 ani. Marcus Aureliu, un excelent militar, extrem de capabil administrator şi un om de o cultură excepţională, nu reuşeşte, cu toate încercările sale, să stingă focul războiului. Deşi urmările materiale şi sociale sunt minore, urmările în plan emoţional sunt devastatoare.

Campaniile marcomanilor şi quazilor, principalii lor aliaţi, sunt doar raiduri, urmate de retrageri rapide. Intrări rapide în Raetia, urmate de intrări în Pannonia. În faţa legiunilor romane, se retrag fără luptă. Costobocii devastează oraşe din Grecia, dar rapid şi cu puţine urmări. Însă momentul în care regele marcoman Ballomar asediază şi cucereşte Aquilenia, este momentul în care, după aproape 300 de ani, primele trupe străine intră în Italia. Impactul emoţional va fi atât de mare încât, deşi acţiunile marcomanilor sunt în realitate minore, vor fi exagerate şi vor duce, în final, la ideea necesităţii unei ample reforme a republicii.

Este începutul distrugerii unui edificiu durabil, funcţional, aproape inexpugnabil.

Cu toate acestea, reforma nu va distruge statul, ci îl va modifica. Altceva îl va distruge, însă mai târziu. Va fi distrus doar statul conceput de Octavian. Încet, Europa va intra într-o nouă eră.

Căderea Imperiului Roman de Apus De la Republică la Dominat. Începuturile.

2012-09-12T17:24:00.000+03:00

Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Gaius Iulius Caesar este definitoriu pentru dezvoltarea Europei. Membru al unei case patriciene extrem de vechi, ginta Iulia, prezumtiv urmaşă a fiului lui Enea, fondatorul Romei, este destul de săracă în anul naşterii lui caesar încât acesta să se nască şi să trăiască în primii ani într-o insluae, micile şi insalubrele locuinţe plebee. De aici şi dragostea sa pentru plebe, cu un răspuns imens ala acestora.

Viaţa şi faptele sale sunt exemplare, demne de urmat. Aşa încât împăraţii germani, până în 1918, se numesc Kaiser, împăraţii ruşi îşi iau titlul de Tzar, iar Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolelui, revendică titlul de Kayser-i Rum. Cu toţii tânjesc după gloria lui Caesar.

Însă moştenirea lui Caesar este imediată.

Republica romană străbătea un secol extrem de tensionat. Avusese loc războiul civil dintre Marius şi Sulla, revolta lui Spartacus, conflictul mocnit între Crassus şi Pompei, culminând cu războiul civil între Caesar şi Pompei. Toate aceste acţiuni se petrec în timpul vieţii lui Caesar, fiind influenţat sau influenţând decisiv mersul istoriei. Este nepot al lui Marius, adjunct al lui Crassus în masacrarea gladiatorilor lui Spartacus, al Treilea triumvir, cel care pune capăt conflictului Crassus-Pompei, învingător asupra lui Pompei.

Este fără doar şi poate un secol aflat sub permanentul pericol al conflictului dintre Populares, partidul plebeilor şi susţinătorilor acestora, din care făcea parte Caesar, şi Optimates, partidul patricienilor.

În cei 4 ani de conducere discreţionară, presăraţi de numeroase conflicte militare şi, implicit triumfuri, Caesar are demnităţile publice importante în Republică. De patru ori consul, 11 zile dictator, demisionar, dovedind o fineţe politică remarcabilă, imperator – comandant militar suprem. Avalanşa de titluri acordare de Senat este de neoprit: consul pe viaţă, pontifex maximus – şeful cultelor religioase- pe viaţă, pater familiae, şi, în final, dictator 10 ani.

Caesar nu este asasinat, aşa cum se prezintă în istoriografie, ci este executat ca urmare a hotărârii Senatului. Este evident că hotărârea s-a luat în secret, conspirativ. Este evident că legiunile romane nu acceptau uciderea conducătorului lor, doar prin puterea armelor se impune Caesar. Dar modalitatea şi locul morţii lui caesar sunt semnificative. Executarea ritualică, fiecare membru al Senatului înfigând cel puţin o dată pumnalul în trupul dictatorului, nu avea să salveze republica.

Marcus Antonius, locotenentul lui Caesar, atacă retoric Senatul, acuzat de asasinat. Reîncepe un război civil în două etape, prima prin alianţa Antonius-Octavianus, nepotul lui Caesar, al doilea între Antonius şi Octavianus.

Prin instalarea lui Octavianus ca singur consul, încetează o perioadă de războaie civile, statul roman intrând în faza principatului, de puternică dezvoltare.

Moştenirea lui Caesar este una singură – stabilitatea statuată de el dă posibilitatea unei dezvoltări fără precedent, atât pentru patricieni cât şi, în principal pentru plebei.

În esenţă, întreaga populaţie romană, de la patricieni la plebei, este sătură de interminabilele războaie. Cei patru ani de dezvoltare ai lui conducerii lui Caesar sunt atât de întipăriţi în mintea romanilor, încât ei tânjesc cu disperare la acele timpuri. În acelaşi timp nu pot renunţa la sistemul vechi republican, atât de vechi şi efervescent. Aşa încât creează masca. Perioada până la dominat se poate caracteriza ca fiind un conservatorism dinamic.

Statul rămâne Republică. Este condus în continuare de Senat ce îşi deleagă puterile sale executive. Octavianus, este consul între 27 şi 23 îHr. primeşte şi titlurile de Princeps – primul între cetăţeni şi Pontifex Maximus. Este supranumit Augustus, pentru geniul său. Renunţă la titlul de consul atunci când realizează unde se găseşte puterea. În 23 îHr, pe lângă titlul de Imperator – comandant suprem militar, preia şi funcţia de tribun, funcţie cu care controlează Senatul. O arte din atribuţiile questorilor îi sunt acordate, precum şi dreptul de a pune sub conducerea sa provinciile proaspăt cucerite, provinciile imperiale, diferite de cele senatoriale, aflate în pace. Dominaţia sa este definitivă, fără a se pune o secundă în discuţie puterea Senatului.

În realitate puterea Senatului este o pură ficţiune. Statul intră în era Principatului. Principele imperator nu poate pierde puterea decât cu moartea sa. Naturală, în cazul unui principe bun, sau ucis, în cazul principilor răi. Noul principe era instalat de către Senat, cu acordul armatei, deoarece era şi imperator, ulterior fiind numit exclusiv de armată.

Social se produce o revoluţie cu efecte imediate. Dispar partidele Populares şi Optimates, patricienii modelându-se în prieteni sau duşmani ai poporului, în funcţie de interesele principelui. Puterea politică le aparţine în continuare, sub sancţiunea plebeilor, însă decorativă. Apare o nouă categorie, esenţială în dezvoltarea ulterioară – cavalerii. Sunt plebei care îşi depăşesc condiţia socială, dar nu pot fi patricieni. Cu timpul pun stăpânire pe întreaga economie romană, financiară sau nu, devenind motoarele principale. Au autoritate nelimitată, uneori şi asupra patricienilor, profitând de lipsa de putere a acestora. De cele mai multe ori, fiind oameni energici şi inteligenţi, patricienii apelează la serviciile lor.

Puterea militară a romanilor creşte. În fruntea legiunilor se ajunge pe merite, nu pe funcţii oferite patricienilor carierişti. Garda pretoriană este un exemplu grăitor. Extrem de veche, garda îşi găseşte utilitatea maximă în timpul lui Octavianus. Iniţial garda de corp a imperium-ului, ulterior are capacitatea de a înălţa pe tron împăraţii. Gardă de elită, demonstrează capacitatea militară nemăsurată a noului stat.

Însă cea mai semnificativă este revoluţia juridică. Republica romană se baza pe dreptul quiritar, sistem de drept greoi, depăşit, destinat exclusiv cetăţenilor romani. Pentru schimburile comerciale cu barbarii se foloseşte dreptul peregrin, mult mai dinamic şi adaptat nevoilor directe. Aşa încât, Octavianus acordă şi cetăţenilor romani posibilitatea de a folosi dreptul peregrin în relaţiile comerciale dintre ei, revoluţionând comerţul prin numeroasele senatusconsultele emise în timp. Abia Iustinian avea să reglementeze sistemul juridic roman, extrem de stufos şi complicat. Însă după 500 de ani de dezvoltare juridică.

Ca o concluzie, noul stat roman, republică în teorie, principat în practică, este vechiul stat sub a cărui mască se ascunde o dictatură militară şi politică perfectă, care însă transformă social şi economic un stat închistat în lupte infinite şi neproductive, asigurându-i stabilitatea şi uniformitatea necesară unei dezvoltări structurale temeinice, dezvoltare ce va transforma republica într-un imperiu invincibil.

Căderea Imperiului Roman de Apus Ce ştim acum

2012-09-12T17:22:00.000+03:00

Motto: Nu legea este rea, ci aplicarea ei

În 476 Odoacru, regele ostrogoţilor, cucereşte Ravenna, capitala de atunci a imperiului, îl detronează pe ultimul împărat şi trimite semnele imperiale la Constantinopole, dizolvând practic imperiul. Se creează pe teritoriul italic un nou regat, cel al goţilor, ce va rezista vreme de secole. Ce se continuă la Constantinopole este un Imperiu Bizantin, pe alte coordonate decât cele antice. Antichitatea în sine se stinge, lăsând loc Evului Mediu Timpuriu.

Cum s-a ajuns la dispariţia celui mai important imperiu?

În decursul anilor s-a încercat diferite răspunsuri, începând cu Edward Gibbon. Toate converg, cu diferite confruntări de idei, spre aceleaşi cauze directe:

- decadenţa morală;

- corupţie generalizată;

- indisciplină militară ce dă naştere unor interminabile războaie civile;

- economie aflată într-o stare de descompunere avansată, cu o inflaţie galopantă, mijloace de producţie insuficiente sau desuete, respectiv folosirea sclaviei;

- sistem militar desuet şi ineficace, în acel moment pedestrimea fiind surclasată tactic de către cavalerie;

- atacurile devastatoare, de neoprit ale barbarilor germanici;

Toate aceste cauze demonstrează existenţa unui stat, a unei structuri politice, economice şi militare

ce a dispărut prin implozie, sub presiunea devastatoare a barbarilor.

Iar în urma acestei implozii nu a rămas nimic. S-au aşternut secole ale unui ev mediu întunecat, finalizat prin creştinarea succesivă a barbarilor, totul culminând cu anul 1000 dHr, an în care ultimii barbari se vor creştina, iar Europa va intra într-o perioadă de refacere sub binecuvântarea bisericii.

În toate aceste scrieri, biserica apare ca salvator al civilizaţiei, al omenirii în general, ca singurul refugiu posibil din cale tuturor elementelor distructive, începând cu rapida cădere economică, trecând prin corupţia generalizată, creatoare de abuzuri nesfârşite şi terminând cu atacurile devastatoare ale barbarilor germanici. Biserica este singurul liant al civilizaţiei, ce va menţine vie flacăra vieţii. Carol cel Mare se va creştina şi va deveni Împărat Roman de Neam Germanic cu binecuvântarea Papei de la Roma, punând capăt astfel devastărilor barbare.

În decursul timpului au apărut diferite scrieri, mai mult sau mai puţin popularizate, în care cauzele prezentate anterior sunt dezavuate. În totalitate, dar niciodată unitar, cauzele sunt eliminate pe rând, astfel încât imaginea de ansamblu se modifică radical, demonstrând existenţa unor alte cauze ce au dus la dispariţia imperiului.

Şi toate converg către biserică. Fără a le numi în mod direct.

În rândurile ce urmează voi încerca să prezint, cu puţine mijloace, cauza principală a dispariţiei imperiului.

Sper ca rândurile următoare nu vor fi considerate atac sau ofensă adusă creştinismului, sau bisericii în general. Şi nici nu vor fi folosite, aleatoriu, ca atac sau ofensă. Spun doar că nu legea este rea, ci aplicarea ei.

Primordialitatea civilizaţiei dunărene

2012-05-29T17:24:00.000+03:00

Primii care au avansat primordialitatea civilizaţiei dunărene sunt Haşdeu şi Densuşianu. Cu a sa „Historia antică a Românilor”, Haşdeu deschide seria critică a istoriei. Adânc cuprins de spiritism, este dezavuat, deşi lucrările sale sunt fenomenale. Cel care a creat însă teoria primordialităţii este Densuşianu. „Dacia preistorică” este, fără doar şi poate, biblia protocronismului. Lucrare temeinic criticată de toţi istoricii timpului, Pârvan scria „romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă, care la apariţia sa deşteptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie”, puternic contestată şi acum, are două efecte în anii noştri: primul, benefic, este deşteptarea unui curent natural de cercetare, dublat din nefericire de un curent de acceptare şi extrapolare a ideilor, toate fantasmagorice, prezentate în lucrare, iar al doilea, negativ, de negare a tuturor ideilor neoficiale.

Am încercat să discut problema primordialităţii cu un tânăr absolvent de istorie. Reacţia lui de respingere a fost fermă: „nu discut cu diletanţii.” M-am simţit insultat. Nu am insistat. L-am prins după vreun an. Am insistat şi l-am încolţit. A cedat, finalmente. Replica lui m-a lăsat fără grai. „Istoria se face pe baza dovezilor solide, nu pe baza speculaţiilor.”

Iar aici are dreptate. Şi nu numai el, ci toţi contestatarii protocronismului. Inclusiv eu caut să aflu adevărul pe baza dovezilor ştiinţifice solide.

Iar noi nu avem dovezi solide despre primordialitate!

Nu istorice! End of story!

Şi atunci m-am îndreptat spre alte zone ştiinţifice. În care diletantismul meu este fenomenal.

Însă…

Sunt trei elemente de urmărit. (Recunosc că mă obsedează cifra trei).

1. Clima anilor 10 000 îHr. şi posibilele schimbări geografice.

2. Psihologia umană, societatea atunci şi acum.

3. Dovezile ştiinţifice ale migraţiei indo-europenilor.

Cum primele două sunt necunoscute de mine, apelez la cărţi, pentru primul punct, şi la ideile unui

psiholog, nu-i divulg identitatea fără acceptul său.

Deci…

În jurul anilor 10 000 îHr se încheie ultima glaciaţiune, cunoscută în Europa ca Glaciaţiunea

Wurm. Calota de gheaţă coboară spre zona Alpilor, de unde şi denumirea, acoperind trei sferturi din Franţa actuală, Germania, Polonia, Belarus şi Rusia, cu Moscova complet aflată sub gheaţă. Practic întreaga zonă de nord a Europei este sub gheaţă Dacă în vest gheţarii sunt prezenţi masiv, Alpii fiind complet acoperiţi, în zona Mării Negre, clima este aridă, rece, cu frecvente temperaturi sub 0 C, vegetaţia fiind stepa de tundră. O Sibere actuală. Este greu de crezut că se puteau întemeia aşezări neolitice în zone, drept dovadă inexistenţa dovezilor arheologice.

Însă nu clima, aridă şi cu temperaturi scăzute, este principala caracteristică a ultimei glaciaţiuni, ci faptul că nivelul oceanului este mai mic cu 120 m. Este o realitate geografică extrem de importantă, realitate ce modifică substanţial, cel puţin pentru mine, percepţia asupra apariţiei civilizaţiei.

O lucrare găsită de mine pe net, deşi luată cu titlu critic, mi-a ridicat un pic vălul asupra situaţiei. O găsiţi aici http://www.revista-informare.ro/showart.php?id=22&rev=1

Mi-e destul de greu să adaug celor scrise. Cel puţin în zona pontică situaţie este extrem de bine prezentată.

Să ne întoarcem la primordialitate. Cultura Europeană, în întregime, atestă existenţa Potopului. Până în acest moment se cunoaşte locul în care Noe a ajuns cu arca lui, pe muntele Ararat. Surprinzător, sau nu, muntele Ararat este situat într-o zonă apropiată de Marea Neagră. Dacă Potopul ar fi venit dinspre Marea Mediterană, zona acoperită de ape ar fi fost enorm de mare. Însă o revărsare a Mării Negre este perfect plauzibilă.

Creşterea cu 180 m a nivelului Mării Negre este, în sine, o catastrofă pentru aşezările litorale. Închipuiţi-vă o astfel de creştere a nivelului mării acum! Mai mult decât atât, momentul în care apa a trecut prin Bosfor, strâmtoare adâncă de 36 metri, minim, cu o lăţime minimă de 700 metri, poate fi considerat, datorită debitului mare, momentul de naştere al Potopului. Valul uriaş născut a avut capacitatea de a mătura pe o suprafaţă enormă de litoral.

Însă această catastrofă nu atestă primordialitatea noastră în zonă, ci arată că în zona Anatoliei de astăzi exista o civilizaţie, că această revărsare a fost îndeajuns de mare încât să dea naştere la mitologie şi, ulterior, la teme religioase atotcuprinzătoare. Marea Neagră nu ne aparţine, iar Potopul nu poate fi exclusiv, al nostru. Dar, în acelaşi timp, nici noi, la rândul nostru, nu putem fi excluşi.

Al doilea element al primordialităţii este modificarea climei. Cu toată încălzirea globală, este de neconceput ca eliberarea de gheaţă să se producă constant. Prima zonă fertilă transformată din Europe este evident zona care nu a fost acoperită de gheaţă. Vorbim aici despre zona Mării Negre, şi despre Dunăre. Aşezări umane, au existat, în paleolitic, dovadă fiind cel mai bătrân european, Ion de la Anina, însă explozia neolitică se produce în zona Mesopotamiei, ce mai fertilă zonă din acea perioadă. Primele atestări neolitice sunt în jurul anilor 9 000 - 8 000 îHr. Trimiterea de informaţii este lungă şi concentrică: Asia – Lahuradewa, 7000 îHr, Gange 8 000 îHr, Peiligang 7 000 îHr. Spre Europa se răspândeşte cam în acelaşi mod. În 7 000 îHr. este atestată prima civilizaţie neolitică: Cultura Starčevo-Criş. Aceasta este baza de pornire a civilizaţiilor neolitice europene ce se extind succesiv în urma retragerii gheţarilor şi a transformării pământului în zone fertile.

Ce trebuie remarcat este efervescenţa cu care apar civilizaţii în zona Marea Neagră – Dunăre pe urmele culturii primordiale. Întinderea primei culturi este pe întreg teritoriu, însă în scurt timp apar culturi distincte: Cultura Cucuteni, aproximativ 6 000 îHr, zonal Moldova, Basarabia şi mare parte până la Don, cultura Hamangia, aproximativ 5000 îHr, zona litorală de vest a Mării Negre, Cultura Gumelniţa, aproximativ 4 000 îHr, Muntenia, coborând pe toată zona balcanică până la Marea Egee. Despre aşezarea culturilor şi urmaşii lor în civilizaţie vom scrie în altă parte.

Cultura Vinča-Turdaş reprezintă, de departe cea mai importantă cultură pentru istoria noastră. Apărută în jurul anului 5 500 îHr. în cadrul acestei culturi se dezvoltă scrierea de la Tărtăria. Dacă în România tăbliţele de la Tărtăria sunt dezavuate ca fiind false, istoriografia mondială le înlătură nu ca fiind false, ci ca fiind reprezentaţii fără vreo legătură cu scrisul. Ni nou despre acest subiect, deşi am mai scris, voi scrie ulterior.

Bref, se constată existenţa unei culturi iniţiale - Starčevo-Criş, cultură ce ulterior se va dezvolta in alte culturi independente, cam în aceeaşi perioadă de timp: 6 000 – 4 000 îHr.

Însă aria de extindere a culturilor neolitice înaintează spre nord şi vest în urma retragerii gheţarilor. Cam în perioada de transformare a primei culturi neolitice în zona Mării Negre-Dunăre, anul 5 500 îHr. apar primele aşezări în Europa centrală şi de vest, încheindu-se în anul 3 500 îHr. cu Scoţia.

Concluzionând, dezvoltarea neolitică în Europa începe în zona Mării Negre-Dunărea, leagănul civilizaţiei europene neolitice fiind în zona locuită actual de către noi. În acest caz primordialitatea ne aparţine în exclusivitate. Lucru de netăgăduit, demonstrat ştiinţific.

Atunci de ce există o puternică contestare a teoriilor protocroniste? Pare ireal acest lucru, iar totul poate fi pus pe baza unor lucrări de ascundere a adevărului.

În jurul anului 3 000 îHr., din creuzotul asiatic, pornesc distructiv indo-europenii. Au o capacitate de extindere extrem de mare, reuşind să cucerească atât India, spre est, reuşind să atingă Oceanul Atlantic, spre vest. Caracteristica lor principală este cucerirea şi distrugerea, reuşind ca în 2 000 de ani să asimileze întreaga zonă europeană. Civilizaţia primordială este distrusă în întregime, fiind înlocuită definitiv de noua civilizaţie indo-europeană. Aceasta este cauza principală pentru care se contestă primordialitatea noastră. Civilizaţia neolitică apărută la Starčevo-Criş este ştearsă de pe suprafaţa pământului de indo-europeni ai căror urmaşi, prin traci, suntem. Iar acest lucru este la fel de necontestat.

Cu toate acestea, extrem de important este continuitatea civilizaţiilor neolitice în corpul indo-europenilor. Numai continuitatea poate genera răspunsul la întrebarea ce ne frământă.

Punct. Şi de la capăt.

2012-05-29T17:14:00.000+03:00

Când am citit prima data despre „Dacii – Adevăruri tulburătoare”, sincer nici nu mai ştiu unde, am fost iniţial bucuros de mediatizare. De orice fel. Când am văzut promo-ul emisiunii de la Romania TV, maxim de audienţă, cu Cătălin Striblea, (uau, ce performanţă!), am sta să urmăresc emisiunea.

Trist!

Deşi ştiam că vor participa, în special, adepţii protocronismului, mă aşteptam la o pregătire temeinică a celor invitaţi. Când colo?

Doar generalul Chelaru s-a prezentat acceptabil. Discurs corect, fără volte mari, credibil, şi prin natura funcţiei avute, ferm, fără poticneli. Însă fondul discursului greoi, lamentabil. Amestecă goţii, cu danii, pe toţi getizându-i, deşi se ştie clar, chiar din textul lucrării lui Iordanes că este o făcătură de autentificare a goţilor. În fine, acceptabil.

Pe profesor, al cărui nume nu mi-l amintesc, deşi este un „eminent” reprezentant al protocronismului, l-am găsit obosit, cu multe cuvinte adunate în el, spuse apăsat, vindicativ, fără coerenţă, cu volte inacceptabile – de la lingvistică, la istorie, de la enunţuri elucubrante, la afirmaţii corecte şi extrem de nervos.

Realizatorul nu a spus nimic semnificativ, nici despre cum s-a făcut studiul, nici despre conţinut, nici despre surse, nimic, nimic, nimic.

Al patrulea a lipsit cu desăvârşire. Două, trei cuvinte, neauzit.

Scepticismul celorlalţi este definitoriu. Tăios, corect şi coerent. Mi-a rămas în minte întrebarea :”ce aduce poporului român noile informaţii?” Concluzia: NIMIC.

Acesta este punctul. Final.

De ce „de la capăt?”

1. Pentru că este necesar să ne cunoaştem trecutul. Altceva nu trebuie spus.

2. Pentru că românii doresc să cunoască trecutul. Am fost întrebat atât de mult despre istorie în zilele acestea, emulaţia a fost atât de mare încât trebuie perseverat.

3. Pentru că mare parte din informaţii sunt corecte.

4. Pentru că trebuie să prezentăm o poveste a românilor cât mai aproape de adevăr, şi nu una bazată pe informaţii false sau greşite – atât cele oficiale, cât şi cele bazate pe teorii protocroniste/exagerate.

5. Pentru că putem antrena şi alte ramuri ştiinţifice, lucru necesar.

Aşa încât o voi lua de la capăt. Ca mulţi alţii, de altfel.

Între civilizaţie şi barbarie

2012-02-17T16:39:00.000+02:00

Orice carte vei deschide, orice cugetare vei citi, orice prezentare vei vedea şi auzi, toate au aceeaşi idee prezentată: Civilizaţia modernă europeană îşi are originea, directă şi indisolubilă, din civilizaţia antică romană.

Orice informaţie se propagă, orice lege se aplică, orice tratat se semnează, toate sunt consolidate pe tradiţie, continuitate, înnoire şi adaptare a vechii Europe la noua Europă.

Orice istoric vei întreba, orice filosof vei asculta şi orice copil vei învăţa, din totdeauna Europa, în parte sau în unitate, a luptat cu înverşunare pentru apărarea civilizaţiei sale împotriva barbarilor păgâni de la est.

Civilizaţia romană a pierit sub sabia păgânilor migratori, veniţi din stepele Asiei, dar s-a refăcut şi înnoit sub puterea Bisericii.

S-a îndoit lama sabiei eroilor sub loviturile păgânilor islamişti, arabi sau otomani, dar nu s-a rupt, iar în final s-a îndreptat.

De la Carol Martel, învingătorul de la Tours împotriva invadatorilor musulmani, până la victoria lui Jan III Sobieski împotriva otomanilor la Viena, s-au dus nenumărate lupte de apărare a Europei în faţa sălbaticilor musulmani. Avem şi noi, români eroi aşezaţi în panoplia vitejilor europeni. Vlad Ţepeş, alături de Jacques de Molay, ce prezentare mai frumoasă pentru noi, românii, mândrii de faptul că am ţinut piept vreme de secole otomanilor şi tătarilor, că am apărat cu piepturile noastre fruntariile Europei!

Şi cum am reuşit noi să luptăm, să ne eliberăm de jugul păgânilor, să le înfigem sabia în coaste şi să îi alungăm din Europa! Şi, după jertfe de secole, acum ce se întâmplă? Neputincioşii noştri de conducători, trăitori în huzur, cu idei nebune despre multiculturalism, ne obligă să îi acceptăm pe păgâni pe pământurile noastre? Să le acceptăm religia, legile şi vorba, să fie egali cu noi? Niciodată!

Nu. N-am înnebunit. N-am preluat nici un cuvânt din multitudinea de deşeuri ideologice ce se propagă constant în Europa zilelor noastre. Nu cred şi nici nu voi crede în aberaţiile pseudonaţionaliste, xenofobe şi, din punctul meu de vedere, lipsite de argumente.

Toate aceste idei îşi au originea în dreptul natural al oricărei persoane/familie/naţiune de a se apăra, atât pe sine, cât şi modul său de viaţă, în faţa unei agresiuni directe care are ca scop distrugerea sa. Din orice punct de vedere dreptul este imprescriptibil şi generează lipsa de responsabilitate în caz de ripostă. Vrei să mă distrugi, te distrug.

Dar orice drept natural presupune existenţa a două civilizaţii distincte şi a unei agresiuni directe.

Niciunul dintre cele două componente nu este întrunit.

Civilizaţia europeană consideră că este continuatoarea directă a civilizaţiei vechi romane şi greceşti, prelucrată şi adaptată, o civilizaţie independentă, creştină şi creatoare de principii distincte.

Realitatea este alta. Biserica a avut capacitatea de a distruge în totalitate civilizaţia romană, din toate punctele de vedere: politic, social, religios, al cunoaşterii. Imperiul Bizantin, rămas roman până la Iustinian, şi-a păstrat în mică parte caracterul vechi, transformându-se esenţial după anul 602 dHr. Civilizaţia născută a fost alta, şi nu cea romană. Din contră, vechea civilizaţie a fost negată structural, în elementele ei constitutive.

Şi atunci, cum a reuşit Napoleon să cunoască toate senatconsultele romane, definitiv structurate de Codul Iustinian? Cum de a pâlpâit lumina laicismului prin încrengătura dreptului canonic?

Prin arabi şi islamism.

Cucerirea Peninsulei Iberice de către arabi este cel mai bun lucru care se putea întâmpla Europei.

Arabii sunt mari iubitori de lege, frumos şi femei. Legea nu reprezintă doar partea strict legală, cunoscută şi acceptată astăzi, ci întreg sistemul de organizare al vieţii. Aşa încât, dublate de extraordinara capacitate de toleranţă faţă de „oamenii Cărţii”, evreii şi creştinii, arabii au preluat, adaptat întreaga ştiinţă antică, în special matematica ce a fost dezbrăcată de filosofia sa, geometria, fizica, astronomia. Putem noi calcula fără cifrele arabe, putem noi gândi matematic fără algebră (al-dzebr), putem noi construi fără geometrie?

Arabii au preluat întreaga filozofie antică. Maniheismul, puternic combătut de creştinism, a fost preluat, dichisit şi a înflorit în cultura arabică. Iar maniheismul este creaţia pură a gnosticismului creştin, la rândul său născut din Diogene. La Palatul Alhambra s-au dezbătut furtunos nenumărate teorii filosofice, creştine sau evreice, aici a trăit cei mai frumoşi ani şi Platon, şi Aristotel, şi Pitagora, nu la Paris sau Roma.

Toma d`Aquino scrie Summa theologiae, lucrarea ce va restructura gândirea creştină, abia după ce aprofundează lucrările lui Aristotel traduse în latină de puţin timp din … arabă.

Pentru arabi frumosul este esenţial. Şi, pentru a nu fi constrâns de principiile religioase, face primul pas important, laicizând frumosul şi iubirea. De la arabi se importă masiv frumosul şi iubirea, până atunci creştine şi cavalereşti. Toată Renaşterea îşi trage seva din cultura arabă.

Nihil sine Deo, sau nimic fără arabi?

Otomanii au introdus imperiul. Până la ei a existat doar regalitate, şi nu imperiu în sensul actual. Al doilea sultan, Orhan Gazi, creionează armata otomană identic după armata romană. Baza este dată de trupele de ieniceri, terestre, organizată în centurioane şi legiuni, ai căror conducători se stabilesc pe baza meritelor şi nu pe baza naşterii. Inovaţia constă în creşterea de copii din teritoriile cucerite. Finalmente, trupele de ieniceri vor avea aceleaşi caracteristici în alegerea sultanilor, desele răscoale ducând la decapitarea câtorva sultani neacceptaţi de armată. Alături de ieniceri vor apărea trupele de spahii, călăreţi, cavalerii antici. Ei vor fi doar trupe de sprijin. Ultimele trupe sunt aşa numitele buluc, sunt auxiliares ai legiunilor romane. Sub această structură vor cucerii jumătate din Europa, ajungând până în inima ei, la Viena.

Dacă Napoleon a studiat, inovat şi aplicat tactici militare ale regimentelor pedestre se datorează în totalitate sultanului Orhan Gazi, conducătorul militar ce a studiat trupele romane de legionari.

După cucerirea Constantinopolelui, Mahomed al II-lea solicită în mod direct titlul de Caesar Imperii Romanorum Kayser-i Rûm. Evident refuzat, Mahomed al II-lea va introduce fastul, precizia şi intoleranta rigoare a unei curţi imperiale. De la Istanbul/Constantinopole va prelua Elisabeta I a Marii Britanii eticheta devenită în timp britanică, alături de tendinţele imperialiste şi expansioniste.

Despre ce vorbim noi atunci?

Întreaga societate europeană, din toate punctele de vedere, social, politic, legal, militar, întreaga cultură europeană, civilizaţia însăşi, este creaţia indirectă a celor pe care îi refuzăm ca fiind barbari, distructivi, ucigaşi, etc. Ceea ce suntem noi astăzi ca şi civilizaţie este prelucrarea în mod direct de către arabi şi otomani a civilizaţiei antice romane.

Şi atunci, de ce considerăm dreptul nostru natural în a distruge tot ceea ce nu este european dacă noi suntem ei? Dacă fără ei nu am fi noi?

Există ei? Există noi? Sau suntem o singură naţiune, cu aceeaşi civilizaţie, doar diferenţe religioase şi interese meschine?

Isaac, Ismael şi Iisus

2012-01-09T17:13:00.000+02:00

Când a ridicat cuţitul, Avraam nu dorea să-i ucidă preaiubitul copil. Vroia doar să încheie un legământ pentru viitorul întregului popor. Sacrificiul, oricât de dureros era, va aduce peste ani putere, prosperitate şi, cel mai important lucru, protecţia adevăratului Stăpân – Yahve.

Nici Yahve – Dumnezeu nu dorea uciderea unui copil nevinovat. Era doar un test de supunere maximă dat unei persoane ce dorea să conducă Poporul Ales. Şi trebuia să ştie dacă Avraam era în stare să facă sacrificiul suprem.

Şi l-a făcut…

Cuţitul nu a străpuns carne de om. Dumnezeu îl va schimba cu un miel, simbolul purităţii. Avraam a căzut în genunchi, bucuros că fiul său preaiubit a scăpat de moarte, dar în acelaşi timp încheindu-se Legământul. Urmaşii săi şi al copilului supus sacrificiului sunt poporul ales de Dumnezeu, cu care din acel moment avea încheiat un Legământ de supunere şi ocrotire. Misiunea sa, aceea de a conduce poporul ales, putea începe.

Însă cine este acel copil?

Versiunea Biblică, a evreilor şi creştinilor, soţia sa, Sara, nu putea da naştere. Cum Avraam nu putea încheia legământul cu Dumnezeu decât prin sacrificiul propriului copil, iubitoare şi cu frica lui Dumnezeu, Sara îl îndeamnă pe Avraam să aibă o relaţie cu una dintre sclavele sale, Hagar. Din această relaţie se naşte Ismael, primul fiu al lui Avraam, ce prin care avea să se pecetluiască legământul.

Însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu cele ale oamenilor. Aşa încât îl anunţă că Sara, soţia sa legitimă, va da naştere unui băiat, pe care îl va numi Isaac, iar el va fi preţul legământului.

Naşterea lui Isaac, dreptul său de fiu preaiubit şi sacrificat pentru Legământ, îl va aşeza ca moştenitor şi conducător la poporului ales. Cu toate acestea, cu toate că Hagar este o sclavă, iar fiul său Ismael îi primeşte caracteristicile sclaviei, ea nu acceptă condiţia de slujnică a Sarei. Se va revolta împotriva stăpânei sale, dorind să o alunge pe ea şi fiul ei. Însă Avraam, cunoscător al tainei Legământului, o va pedepsi pe Hagar şi o va alunga de la casa sa în plin deşert. Nu va muri în deşert, reuşind să dea naştere unui nou popor, cel ismailit sau poporul arab.

Conform acestei versiuni, poporul evreu este cel care a încheiat legământul cu Dumnezeu şi primeşte moştenire acestui legământ.

Versiunea arabă, bazată pe tradiţiile avraamice dinainte de Mohamed şi Coran, cât şi pe Coranul însuşi, este imaginea răsturnată. Hagar nu este o simplă sclavă adusă de Sara pentru reproducţie, ci, într-o versiune, fiica Regelui Maghrebului, iar în alta, fiica faraonului egiptean, oferită lui Avraam pentru importanţa sa şi aşezată la casa lui Avraam ca soră a Sarei, o a doua soţie. Cum Sara, în vârstă, nu putea da naştere, primul născut şi fiul preaiubit este Ismael. Ca prim născut legitim el este moştenitorului lui Avraam, şi prin el se face Legământul.

Sara nu reuşeşte să accepte realitatea, mai ales că ea este prima soţie a lui Avraam şi consideră că, în realitate, Hagar nu este decât o sclavă. Dorind ca fiul ei să fie moştenitor, ţese o serie de intrigi ce se dovedesc fructuoase. În cele din urmă, Avraam alungă de la casa sa pe Hagar şi Ismael, în plin deşert, săvârşind o faptă odioasă, în principal prin faptul că îi ia lui Ismael dreptul la moştenire, certificat prin Legământ.

Acest legământ este încălcat, în alte două versiuni, atât de evrei, cât şi de arabi.

Creştinismul priveşte religia evreilor ca o denaturare a Legământului iniţial. Dumnezeu vede cu ochii săi cum dorinţele sale sunt denaturate de către oameni, prin dezvoltarea şi diversificarea conceptelor religioase, vede cu ei se depărtează de Legământ. Pentru o nouă înţelegere, iar această să fie veşnică, inversează rolurile. Îşi oferă fiul pentru a fi ucis, de data aceasta la propriu, devenind Mielul întregii omeniri. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus, propovăduieşte Cuvântul Domnului, aduce Vestea cea Bună şi, pentru încheierea Legământului, se oferă pentru a fi ucis, făcându-se astfel voia Domnului. Moartea şi Învierea consfinţesc acest legământ. Problema apare în momentul în care poporul evreu nu recunosc lui Iisus calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, îl renegă şi, astfel, noul Legământ se încheie nu cu un popor anume, ci cu toate persoanele, mai mult sau mai puţin individual, ce acceptă acest legământ. Astfel se încheie calitatea de moştenitori ai evreilor, alungaţi de la moştenire prin neacceptarea noului legământ.

Altfel vede Mohamed. Sub nici o formă nu pot accepta acest nou Legământ, deoarece evreii nu sunt adevăraţii moştenitori. El vine şi relevă cuvântul lui Dumnezeu pe baza Legământului încheiat ci Ismael, dar în acelaşi timp aduce corecţii asupra principiilor greşite. Înţelege şi acceptă calitatea de profet al lui Isa – Iisus, al doilea profet după Mohamed, dar nu acceptă că El este Fiu lui Dumnezeu şi nici noul Legământ creat prin moartea şi învierea Mântuitorului. În orice situaţie, primul legământ este valabil, cu poporul arab moştenitor al acestuia, dar se aplică şi varianta creştină că acest legământ se extinde şi asupra persoanelor, mai mult sau mai puţin individual, ce acceptă credinţa musulmană.

Dacă aceste versiuni, toate, de la un capăt la altul, ar fi doar dezbateri, importante de altfel, însă la nivel teologic, filosofic, nu ar fi deosebit de important pentru omenire, cu atât mai puţin pentru populaţia a către credinţă este complet diferită. Indienii, chinezii şi întreaga populaţie din zona adiacentă nu ar da doi bani pe frământările teologice de acest nivel. Însă problema este deosebit de importantă.

Vreme îndelungată perceptele religioase un subjugat societate şi desfăşurarea firească a progresului. Religia mahomedană, deşi plină de poezie şi filozofie, ce permite progresul tehnologic, ştiinţific şi al artelor, rămâne o religie intolerantă strictă. Religia creştină a ales, încă din timpul lui Constantin cel Mare, să distrugă efectiv toate celelalte religii, cât şi adepţii acestora, consideraţi păgâni. Evreii, alungaţi din ţara lor, vor deveni închişi în propriile dogme, vor începe să disimuleze pentru a putea supravieţui.

Lupta împotriva religiilor o vor începe oamenii, sătui de opresiune. Laicizarea ulterioară este consecinţa directă a aceste opresiuni. Eliberaţi, oamenii vor căuta necontenit noi forme de religie, fără a considera noile forme ca religie efectivă. De la democraţie, cu liderii săi, trecând prin formele sociale extremiste – fascism, militarism, nazism şi comunism – ajungându-se la liberalizare culturală deplină, dar şi forme religioase hibride – new age, scientologie – şi religii milenariste – în special Martorii lui Iehova, oamenii vor căuta constant şi cu fervoare de neînchipuit, o religie care să le satisfacă în special dorinţa reală de ocrotire.

Eşecul multiculturalismului european îşi are cauza primordial în faptul că oamenii nu au găsit ocrotirea ce le poate aduce siguranţă şi alinare.

Aşa încât noua generaţie, ce nu a experimentat în mod direct fenomenul democraţiei sau dictaturii, sau l-au experimentat sub forma dictaturilor arabe, neîncrezători în acest multiculturalism european, sau cei care consideră că dogma Coranului este necesară, se întorc la vechile idei religioase.

Iar sigurul lucru care nu poate fi înfrânt este Ideea.

În ceea ce priveşte statul Israel şi poporul său, Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Isaac este fundamental pentru stăpânirea pământului pe care se găseşte şi, primordial, stăpânirea asupra Ierusalimului. Această moştenire, legală, o vor apăra cu preţul vieţii, aşa cum au făcut-o în decursul istoriei, şi prin toate mijloacele moderne pe care le are. Sub nici o formă nu vor ceda, fiind hotărâţi să lupte până la capăt, mai ales că se află sub ocrotirea lui Dumnezeu, duc un război sfânt şi corect.

Arabii se consideră profund nedreptăţiţi. Sara şi fiul ei Isaac l-au alungat pe adevăratul moştenitor, Ismael. La fel se întâmplă şi acum. Deşi de acelaşi sânge cu evreii, lucru demonstrat ştiinţific prin apartenenţa la acelaşi grup de popoare, grupul semitic, arabii nu vor accepta niciodată pierderea Ierusalimului, simbol al Legământului.

Pe de altă parte, dar alături de acest legământ, se găsesc cele două Case: Casa Islamului sau a Păcii, zona care se găseşte sub stăpânirea mahomedanilor, şi Casa Războiului, unde se găsesc celelalte popoare. Prin jihadul minor mahomedanii sunt obligaţi să extindă stăpânirea Casei Islamului, dar nu prin constrângere :”Nu este silă în credinţă”. Cu toate aceste, jihadul este obligatoriu în caz de apărare. Iar pentru întreaga lume mahomedană, crearea statului Israel, ocuparea Ierusalimului este o formă de agresiune directă ce nu poate fi contestată.

Creştinii, la fel de intoleranţi precum evreii sau mahomedanii, consideră că toate persoanele care nu îl recunosc pe Iisus ca mântuitor sunt învăţaţi de către Satan. Împotriva lor trebuie dusă o luptă directă, iniţial de evaghelizare, aducere a cuvântului lui Iisus, iar dacă se opune rezistenţă, o luptă directă de exterminare. În toată desfăşurarea istoriei, lupta de exterminare şi impunere a religiei creştine este prezentă. Rând pe rând fenomene religioase vechi de mii de ani, fenomene ştiinţifice ce nu erau în concordanţă cu intoleranta religie creştină, secte religioase născute din trupul bisericii au fost exterminate cu o cruzime fără margini. La toate acestea se adaugă dorinţa directă de ocupare a Ierusalimului ca simbol al noului Legământ încheiat cu Dumnezeu.

Toate aceste principii de bază, singurele care ajung în mintea profanilor, cei care nu înţeleg nici dogmele creştine de iubire, înţelegere, dar nici ideile jihadului major, cel al luptei interne din om pentru purificare interioară, se aşează peste dezamăgirea şi frustrările din ce în ce mai mari cauzate de criza economică şi socială. Pericolul major al omenirii este ca societatea creştină, cea musulmană, mai puţin cea evreică, aflată într-o continuă apărare, să adere în mod direct şi voit la principiile dogmatice extremiste, să le considere fundamentale şi singurele în măsură să fie aplicare în viaţa de zi cu zi.

Iar de aici şi până la un conflict militar devastator nu este decât un pas. Foarte mic. Acesta este în realitate principalul pericol al viitorului.

Eşecul multiculturalismului. Andres Breivik. Studiu de caz.

2011-10-20T16:16:00.000+03:00

Pe data de 22 iulie 2011 canalele media internaţionale au explodat. Un puternic atentat la Oslo, urmat de o serie de atacuri armate asupra unei tabele de vară politice. Ştirea a înmărmurit opinia publică internaţională.

Care a fost primul gând al tuturor? Atacul a fost efectuat de extremiştii islamişti. Poate cineva să conteste că noi toţi am crezut că de vină sunt arabii?

Întrebarea noastră a fost de ce?, şi nicidecum cine? Noi ştiam că vinovaţi sunt arabii.

Adevărul arată faţa hâdă a noastră, a europenilor. Asasinul este Andres Breivik. Tatăl natural este diplomat. Tatăl ce l-a crescut este ofiţer al armatei norvegiene. Absolvă Şcoala de Comerţ de la Oslo. Descris de foştii colegi în termeni excelenţi, la fel şi de foştii colegi de muncă. Excelent antreprenor, dezvoltă personal o firmă de succes ce îi aduce venituri substanţiale. Pasionat de World of Warcraft, de cultură şi ştiinţă. Cu ceva tendinţe exprimate de respingere a arabilor, puţin xenofob, cu convingeri puternice de dreapta, adept al neintervenţionismului statului în economie.. Un om normal, de succes.

Exterior însă. Deoarece problemele mentale ale lui Breivik sunt evidente, iar carenţele morale sunt exemplificatoare. El are capacitatea de a apăsa pe trăgaci, în acelaşi timp să considere că actul său a fost unul de apărare. Este un caz patologic creat, nu născut, al eşecului multiculturalismului.

Pentru a constata eşecul multiculturalismului trebuie să privim la germenii naşterii lui.

1945. Mai. Întreaga Europă sărbătoreşte distrugerea fiarei naziste. Hitler pierde războiul, Europa se eliberează de teroare. Pacea se instituie durabil în întreaga Europă. Oare?

Războiul nu se sfârşeşte în 1945, ci în 1989. Prima parte, cea caldă, se termină cu sfârşitul lui Hitler. Cea de-a doua parte, cea rece, continuă virulent.

Armele sale sunt altele decât cele tradiţionale. Sunt armele ideologice.

Stalin nu încetează războiul. Atacă în Franţa, unde încearcă fără succes să îşi subordoneze elementele Rezistenţei, în Italia şi Grecia prin partidele comuniste. Sunt mişcări mai mult sau mai puţin legale, la suprafaţă sau în subteran. Apar mişcări ample în care sunt angrenate atât elemente culturale şi sociale de stânga, cunoscute în acest sens, cât şi elemente subversive, de spionaj şi terorism.

Occidentul răspunde pe măsură. Mccarthismul se instituie în SUA, de Gaulle, anterior dezavuat de americani, este sprijinit să devină preşedinte al Franţei, creştin-democraţia italiană, cu sprijin consistent al Mafiei şi Camorei napoletane curăţă întreaga Italie de elementele comuniste, Salazar în Portugalia şi Franco în Spania, ambii dictatori fascişti, sunt sprijiniţi în continuare. Grecia este curăţată de comunişti, deşi sentimentele comuniste sunt puternice şi majoritare.

Sfârşitul lui Stalin nu este sfârşitul luptei, ci doar o relaxare a acesteia. Teama de comunism duce la întărirea conservatorismului în cel mai pur stadiu. Imobilismul societăţii duce la acumularea unor frustrări enorme, în special în rândul intelectualităţii şi al tinerilor. Sunt elementele de efervescenţă ale unei societăţi ce se simte într-o închisoare nedreaptă. Orice încercare de modernizare a unei societăţi vechi este privită ca o mişcare comunistă. Realitatea este că agenţii comunismului acţionau în orb, propagând idei concrete şi corecte pentru distrugerea unei societăţi, cea capitalistă, considerată duşmanul de moarte. Iar tinerii în special sunt manipulaţi în acest sens.

Pe de altă parte avem un sistem politic conservator care încearcă să elimine orice element de noutate. O societate transformată nu poate fi condusă după norme şi percepte vechi. Lucru, dacă nu înţeles, cel puţin neacceptat. Iar în aceste condiţii, transformările gândirii politice, în loc să fie canalizate pozitiv, sunt reprimate şi supuse unor presiuni enorme. Fenomenul specific al perioadei 1945 – 1970 este cel al ruperii societăţii în cei bătrâni, părinţii, speriaţi de un comunism atroce, şi cei tineri, copii, care doresc o viaţă liberă, fără constrângerile arbitrare şi de cele mai multe ori nefireşti.

Explozia socială se produce la începutul anilor `70. Este perioada în care cei născuţi după al doilea război mondial ajung la vârsta de 20 ani. Ei sunt cei care nu înţeleg conservatorismul excesiv. Nu înţeleg de ce li se interzice muzica, de ce nu pot citi şi spune ceea ce nu gândesc, de ce la conducerea ţării nu sunt persoane care să le satisfacă nevoile intelectuale. Sunt generaţia Flower Power, generaţia de la Sorbona ce la înlăturat pe de Gaulle, generaţia celor care dau foc Atenei.

Efectele exploziei sociale nu s-au văzut imediat. Insurgenţii au fost pacificaţi, s-au căsătorit, au făcut copii, au fost integraţi în structuri. Dar odată cu ei au adus în structuri şi ideile pentru care au luptat.

Noua casă europeană nu mai putea fi una conservatoare, ci una liberă. Ideile de bază sunt toleranţa, fraternitatea, libertatea. Atât timp cât eşti folositor societăţii, eşti admis, indiferent de diferenţele sociale, politice, culturale, religioase, sexuale, rasiale, etc, etc, etc. Sunt ideile pentru care au luptat o întreagă generaţie.

Anul 1989 duce la sfârşitul comunismului în Europa. Eliberată de pericolul roşu, societatea europeană începe la aplicarea, la unison, a principiilor sale. Principala idee este multiculturalismul. Aflaţi la putere, tinerii din 1970 îşi aplică consecvent principiile. Le dezvoltă, propagă şi implementează cu succes. Apare o societate nouă, modernă, în care diferenţele nu mai sunt sesizate, în care integrarea este deplină.

Este?

Andres Breivik este născut în 1979. tatăl său natural este diplomat la Londra şi Paris. Mama sa este asistentă medicale, middle class, cu puternice concepţii de stânga. Tatăl care l-a crescut este ofiţer. A căpătat în familie valorile sociale şi politice ale părinţilor săi. Este evident că mama sa l-a învăţat ce este toleranţa, iubirea şi prietenia. A crescut într-o ţară exemplu al multiculturalismului.

Atunci cum a fost posibil un asemenea gest criminal?

Andres Breivik este copilul celor care au inventat multiculturalismul. Andres Breivik nu înţelege de ce musulmanii sunt acceptaţi, li se dă dreptul să fie musulmani, iar lui, credincios, nu i se acordă acelaşi drept în vreo ţară arabă. Andres Breivik nu înţelege de ce trebuie să accepte persoane de altă limbă şi naţionalitate. El este norvegian, european şi nu acceptă ca alte persoane, în special arabi şi musulmani, dar nu numai, să aibă aceleaşi drepturi ca ale lui, sau, mai mult, să aibă întâietate în anumite situaţii. Andres Breivik nu înţelege şi nu acceptă. El consideră că mama lui, că tatăl lui au greşit atunci când i-au primit pe străini, iar el îi va alunga. Andres Breivik nu acceptă.

Este un fenomen de reflux, după fluxul multiculturalismului. Este un reflux datorat în principal lipsei unei caracteristici importante: ideea. Nu putem accepta ceea ce nu înţelegem. Nu putem înţelege dacă nu există idei. Fenomenul Breivik este cu atât mai periculos cu cât se manifestă, nu sub forma criminală, ci sub una mult mai periculoasă, cea politică. Naşterea unor curente naţionaliste este evidentă, iar excesele multiculturalismului pot trage societatea europeană într-o nouă eră conservatoare şi imobilă. Conservatorismul poate găsi în multiculturalism un nou adversar. Iar elementele virulente ale lui, începând cu xenofobia şi izolaţionismul, sunt pe cale de a renaşte.

Secolul XXI va fi …

2011-10-20T16:09:00.000+03:00

Dacă lui Andre Marlaux, atunci când organiza şi comanda escadrila de avioane republicane în Războiul civil spaniol, i s-ar fi spus că, în realitate, comunismul este un distrugător al societăţii, ar fi scos pistolul şi ar fi tras. În 1940 îşi revizuieşte fundamental atitudinea, iar în 1945 luptă din răsputeri şi câştigă lupta împotriva Partidului Comunist Francez. Doi ani mai târziu se alătură lui Charles de Gaulle şi pune bazele ideologice ale mişcării "Rassemblement du Peuple Français" (R.P.F.), devenind un membru de seamă al politicii franceze.

Din comunist convins se transformă în conservator convins, adept al unei politici de uniformizare a societăţii, de impunere a spiritului francez, dar nu prin mijloace pur democratice, ci prin incluziunea agresivă a statului în toate aspectele vieţii, începând cu economia şi terminând cu viaţa culturală.

Totul se termină abrupt în mai 1968. Tinerii studenţi francezi, născuţi după terminarea războiului, pun capăt regimului de Gaulle printr-o revoltă de zile mari, proprie societăţii franceze ale cărei antecedente sunt evidente: 1789, 1830, 1848, 1871. Gaullismul va rezista, dar complet modificat. Comunismul francez, de sorginte leninistă, va dispărea, transformându-se în actualul socialism european.

Marlaux dispare alături de conducătorul său. Influenţa sa politică se reduce spre zero, fără a mai reveni pe firmament. Devine însă un guru al culturii universale, un filosof fără filozofie, un ideolog fără ideologie.

Ce îl face pe Marlaux să treacă de la comunism la conservatorism?

Inteligenţa. Datorită inteligenţei caută cu obstinaţie un răspuns. Întrebările? Cine suntem? Ce suntem? De ce suntem? Unde mergem?

Sunt întrebări la care comunismul nu găseşte răspunsuri.

Nici Marlaux nu este mai presus. Deşi atinge toate elementele filosofice, nu găseşte calea spre adevăr.

Finalul vieţii sale ar fi dus la uitare. Însă el reuşeşte să lanseze o idee nemuritoare: „Secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc” .

Şi secolul XXI a venit.

Considerată apocrifă, negată de însuşi Marlaux, ideea este extrem de actuală. Putem spune că este o profeţie ce poate fi aşezată lângă marile profeţii ale istoriei.

În acest moment societatea umană se află în mijlocul unei crize ce poate duce la sfârşitul lumii. La sfârşitul lumii actuale, aşa cum Revoluţia Franceză a dus la sfârşitul lumii aristocratice iar Primul război mondial la sfârşitul lumii burgheze. Criza pare a fi financiară, transformată în criză economică. În realitate criza este structurală, în primul rând spirituală, abia apoi politică, socială şi economică.

Cu această profeţie voi încerca să prezint o serie de cauze ce au dus la naşterea crizei şi să arăt, prin puterile mele, preziceri despre societatea ce se va naşte.

Basileus ton Romaion Vasile Lupu

2011-05-10T19:07:00.000+03:00

Când Nicolae Coci trece Dunărea să se agonisească în Valahia, nu avea să se gândească că este tată de basileu. Aromân din Epir, arbănaşi după denumirea vremurilor, se stabileşte iniţial la Arbănaşi(Poroişte), cunoscută localitate a valahilor sud dunăreni. Familia sa este o familie nici săracă, nici bogată, cu dorinţă mare de căpătuială. Este de la sine înţeles că se alătură necondiţionat numeroaselor familii venite din sud, indiferent dacă sunt marile familii ale romeilor, din care Cantacuzinii strălucesc, sau ale valahilor.

Unul dintre fii săi este Lupu Coci, tânăr inteligent şi la fel de dornic de căpătuială. Ajuns la vârsta la cer era necesar să îşi facă un viitor, tânărul Lupu Coci se „împământeneşte” solid prin căsătoria cu Teodosia, fiica marelui vornic al Ţării de Jos, boierul pământean Costea Bucioc. Se înrudeşte prin alianţă astfel şi cu familia Cantacuzinilor prin Iordache Cantacuzino.

Aceste legături de familie îi creează posibilitatea unei avansări temeinice în ierarhia timpurilor. Abil diplomat, reuşeşte să inspire încredere boierilor pământeni, sufocaţi de multitudinea de noi boieri aşezaţi în Ţările Române.

Căderea Constantinopolelui produce mişcări masive de populaţie. Marile familii ale nobililor romei migrează care spre Epir, care spre Moreea, care spre Trapezunt. Rând pe rând acestea cad sub dominaţia otomană, aşa încât sunt nevoiţi să se adapteze noilor condiţii. Pentru ei soluţia salvatoare, pe care şi Poarta Otomană o acceptă, este emigrarea în Ţările Române.

Pe de-o parte otomanii sunt bucuroşi să scape de aristocraţia romeilor, o continuă sursă de îngrijorare pentru ei, pe de altă parte nici romeii nu puteau să continue viaţa dusă până atunci – avere, putere, libertate – decât dacă acceptau religia islamică, pierzându-se astfel în marea masă a otomanilor. Aşa încât, rând pe rând, unii aducându-se pe alţii, Cantacuzinii, Paleologii, Comnenii, Ducasii, Anghelos şi Lascarisii trec în Ţările Române, cu familia şi slujitorii. Iniţial sunt primiţi cu prietenie în rândul boierilor, bucuroşi să îi aibă egali pe reprezentanţii dinastiilor basileice. Însă în decurs de 100 de ani conflictul se acutizează. Folosiţi iniţial ca sfătuitori de către domn, cu dibăcia arhicunoscută reuşesc că preia cu binişorul frâiele statelor române, câştigând cele mai importante dregătorii ale ţărilor.

De aici şi până la revolta boierilor pământeni nu este decât un pas. În 1633, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, nobil polonez cu sânge din familia Movileştilor, îl numeşte Mare vornic pe Lupu Coci. Deşi arbănaş, marele vornic fusese asimilat familiilor pământene datorită socrului său, Costea Bucioc. Aşa încât îi este uşor, cu multă diplomaţie moştenită şi învăţată de la marii maeştrii romei, să se pună în fruntea boierilor pământeni şi să urzească la Istanbul o conspiraţie ce avea să îl aşeze pe tron. Aşa încât pe 27 aprilie 1634 Marele vornic Lupu Coci, cu firman otoman, este uns domn al Moldovei. Primul lucru pe care îl face este să preia numele basileului Vasile I Macedoneanul, devenind Vasile Lupu.

Până aici nimic nou. Este exemplul tipic de urcare pe tron cu ajutor otoman, urcare ce fusese şi avea să se întâmple, inclusiv cu Vasile Lupu. Acţiunile ulterioare ale sale sunt excepţionale.

Pe plan extern este complet devotat Porţii otomane. El cunoaşte că puterea militară nu aparţine nici polonezilor, nici cazacilor zaporojeni, mici măcar tătarilor, ci singurii stăpânitori ai zonei sunt otomanii. Aşa încât acceptă necondiţionat, nici nu se putea altfel, dominaţia totală otomană. Însă încearcă şi, parţial reuşeşte, să transforme dominaţia în succes.

Preia cu succes principiile familiei paleologilor. După numeroase încercări, la mai puţin e un an este numit Basileus ton Romaion. Este singurul basileu care primeşte acceptul Porţii şi, cel mai important lucru, acceptul patriarhiei de la Constantinopole. În 1638 este încoronat cu coroana împărătească de către Patriarhul Constantinopolelului.

Sigiliul lui Vasile Lupu

Din acest moment toate acţiunile sale poartă pecetea basileului.

În relaţiile cu Ţările Române îşi anunţă pretenţiile la coroană încă de la început. Nenorocul său, şi poate al poporului român, este că pe aceste două tronuri se găsesc două personalităţi cel puţin la fel de puternice. În Valahia este Matei Basarab, din familia boierilor Craioveşti. Puternic, bogat şi abil, reuşeşte să preia tronul cu un an înaintea lui Vasile Lupu, cu puternice influenţe la curtea otomană. Se sprijină pe bogăţie, diplomaţie şi dorinţa fermă a otomanilor de a păstra trei ţări române, aflate în continuu conflict. În Ardeal este Gheorghe Rakoczy I, o personalitate la fel de mare. Pretendent al coroanei ungare, duce numeroase lupte cu imperialii austrieci, încheind alianţe de egalitate cu francezii, suedezii, polonezii şi chiar cu Poarta Otomană. Îl sprijină activ pe Matei Basarab şi este un adversar deschis pentru Vasile Lupu.

Soluţia aleasă este cea a paşilor mici. Prin numeroase intrigi un an de la încoronarea ca basileu reuşeşte să primească acceptul înlăturării lui Matei Basarab din Valahia. Tronul este acordat fiului său Ioan. Cu ajutor tătăresc intră în Valahia, pierde însă la Ojogeni lupta. Deşi Matei Basarab reuşeşte în cele din urmă să dovedească intrigile de la Iaşi, Vasile Lupu reuşeşte pentru puţin timp să se numească „Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”.

Cum principalul său adversar este principele ardelean, încearcă o nouă intrigă la Istanbul. Trimite documente prin care arată co populaţia din Ardeal este de 2/3 românească, solicitând tronul Ardealului. De data aceasta nu mai are sorţi de izbândă. Îşi acceptă înfrângerea şi în 1644 se împacă cu cei doi.

Planul nu este însă niciodată părăsit. Ca o pasăre de pradă, aşteaptă momentul în care adversarul său este neputincios. Profită de boala şi bătrâneţea lui Matei Basarab şi întreprinde ultima sa acţiune. În iarna anului 1652 îl atacă pe Matei Basarab. De data aceasta, tânărul Gheorghe Rakoczy al II-lea, noul principe al Ardealului, hotărăşte să îl înlăture de pe tron. Creează răscoala lui Gheorghe Ştefan şi îl înlătură în aprilie 1653 de la Iaşi. Vasile Lupu se întoarce pentru o lună cu ajutor zaporojean, însă pierde la Finta definitiv tronul.

Dacă în plan militar şi teritorial nu reuşeşte nimic, politica basileică se întregeşte pe toate celelalte planuri.

Cultural este cel care redefineşte cultura din Moldova. Cartea română de învăţătură a lui Varlaam este o lucrare de bază în introducerea limbii române în biserică şi stat. În acelaşi timp este primul legiuitor al Moldovei cu a sa Pravilă împărătească. Prin înfiinţarea Academiei Vasiliene pune bazele învăţământului în Moldova. La fel, este cel are introduce tiparul, cărţile, în special cele bisericeşti, cunoscând un avânt nemaiîntâlnit.

Vasile Lupu

Poarta Otomană este cea care îi acordă acceptul său în conducerea tuturor bisericilor din vastul Imperiu otoman. În virtutea dreptului său împărătesc, Vasile Lupu este cel care conduce de facto biserica ortodoxă. Este sugestiv faptul că în 1644 patriarh al Ierusalimului este numit Paisie al II-lea, egumen într-o mănăstire moldovenească. La acest lucru se adaugă faptul că patriarhii de la Constantinopole şi Alexandria se aleg cu aprobarea sa.

Extern duce relaţii diplomatice cu toate puterile perioadei. Pe lângă conflictul veşnic cu Valahia, are relaţii directe cu Coroana Poloneză, aflată la maxima sa putere, dar şi la Viena, Moscova. Este fidel turcilor, mijlocitor în conflictul acestora cu ruşii în conflictul cetăţii Azov. Cu toate acestea se amestecă, poate ca spion otoman, în încercările Polonei şi Veneţiei de a redeschide un front antiotoman. Pentru a pecetlui alianţa îşi căsătoreşte fiica maria în 1645 cu Janusz Radzwill, principe lituanian. Însă revolta zaporojenilor lui Bogdan Hlemitki duce la pierderea puterii de către polonezi. Pus în faţa unui atac direct al zaporojenilor, Vasile Lupu pecetluieşte alianţa cu aceştia prin căsătoria fiicei mai mici, Ruxandra, cu fiul lui Bogdan, Timuş Hlemitki. Alianţă importantă în relaţia sa de putere, folositoare în 1463 când recapătă pentru puţin timp tronul cu ajutorul ginerelui său.

După pierderea tronului. Vasile Lupu fuge în Ucraina, apoi în Crimeea. Consideră că poate să reia tronul şi pleacă la Istanbul pentru a continua intriga. Este prins însă şi închis în Cetatea celor Şapte Turnuri. Moare în captivitate, căzut în dizgraţia sultanului.

Aşa se încheie aventura singurului basileu încoronat de la Constantin al XI –lea Paleologul. Un basileu nenorocos deoarece a găsit numai adversari pe măsură, un nobil al timpului său, creator de cultură şi legi, un personaj carismatic, puternic şi inteligent.