Rotiţa cu zimţi

Despre înstrăinare

2012-02-07T03:57:00.030+02:00

motto: "Şi atunci, dacă va veni la voi un copil, (...) veţi ghici desigur cine e.

În ultima vreme am tot călătorit cu gândurile mele... Şi tot hoinărind, de colo-colo, încotro mă ducea mintea, s-a întâmplat că am ajuns undeva în Sahara, la întretăierea a două dune de nisip, exact sub steaua Micului Prinţ. Acolo l-am întâlnit! Pesemne se coborâse pe razele lunii... Se plimba gânditor, cu mâinile în buzunare, cu părul auriu şi fularul lui generos bătut agale de vânt.

Eu eram trist şi abătut iar el, cu un zâmbet calm şi ştrengăresc, părea că are ceva important să-mi împărtăşească. Luna era mare şi caldă dar aerul răcoros.

-Te-ai înstrăinat! mi-a spus.
-Desigur, i-am răspuns. Oamenii serioşi şi ocupaţi nu prea îmi priesc. Dăunează grav sănătăţii.
-Nu, nu! Te-ai înstrăinat de tine însuţi. Nu-ţi mai dai atenţie, nu-ţi mai asculţi glasul inimii, ţi-e teamă de umbrele din sufletul tău iar viaţa asta grăbită şi fără sens te mâhneşte teribil.
Cuvintele lui erau simple dar adevărate... şi am plâns atunci în sufletul meu pentru că mi-era ruşine să plâng cu voce tare.
-Încotro se grăbesc oamenii? l-am întrebat ca să schimb subiectul discuţiei.
-Oriîncotro! Niciunde! Dar de grăbit, cu siguranţă, se grăbesc.
Şi aşa a început discuţia noastră, care a durat până la revărsatul zorilor, când Micul Prinţ dispăru în lumina aurie a soarelui. Iată concluziile la care am ajuns, atâta cât îmi mai amintesc.

Oamenii mari au inventat un cuvânt pe care îl folosesc cu precădere pentru a face referire la unele persoane care nu mai corespund unor criterii sociale contextuale unanim acceptate. Cuvântul este "nebun", citit literal "care nu este bun". Se schimbă epoca, se schimbă criteriile, se schimbă nebunul.
Oamenii mari au mai inventat un cuvânt pe care îl folosesc cu precădere pentru a face referire la unele persoane care nu mai corespund unor criterii sociale contextuale unanim acceptate. Cuvântul este "geniu". Se schimbă epoca, se schimbă criteriile, se schimbă geniul.
Şi cum "oamenii mari toate le încurcă, toate le amestecă", nimeni nu mai ştie dacă Edgar Alan Poe a fost nebun sau geniu. Sau dacă Einstein a fost nebun sau geniu. Sau dacă Eminescu... în fine...
Ca să elucidăm un pic misterul trebuie să vă spunem din capul locului că "oamenii mari nu pricep singuri nimic niciodată, dar dacă se străduiesc să înţeleagă cu inima, totul devine limpede şi simplu, atât de simplu, încât unora li se va părea foarte complicat. Iată cum stă treaba:

Toţi oamenii mari au fost cândva copii. Aici trebuie să fiţi de acord cu noi... Anatomia ne dă dreptate. Toţi oamenii mari au fost cândva copii şi aveau cu toţii un singur tată. La un momentdat, pe la vârsta adolescenţei şi-au luat lumea-n cap şi şi-au părăsit tatăl. A fost ceva absolut firesc, ce făcea parte din procesul lor de creştere. De aceea nimeni n-ar trebui să se simtă vinovat pentru asta.Depărtându-se de izvorul care le dădea neîntrerupt viaţă au început să se defecteze. Dar erau cu toţii defecţi în acelaşi fel pentru că se crease un spirit de turmă, un fel de alienare generală şi pe acelaşi nivel.

Nimeni nu mai ştia cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă, cu toţii erau înstrăinaţi, dar pentru că erau împreună înstrăinaţi nu li s-a părut nimic în neregulă cu asta. Şi au făcut legi în care etosul social era generat de comunitate, adică ceea ce gândea şi înfăptuia majoritatea trebuiasă gândească şi să înfăptuiască fiecare individ în parte. Dacă unul singur avea putere de convingere ca să convertească grupul la o nouă credinţă, conduita socială se schimba radical, aşa încât nimic nu supravieţuia trecerii timpului.
Şi aşa au început divergenţele de opinie şi luptele şi războaiele. Aşa am început să ne grupăm, de pildă, pe criterii etnice, rasiale, sexuale ori religioase. Aşa că, în lume la ora asta există câţiva maliţioşi cu persuasivitate care au prins mersul lucrurilor şi multă prostie, inconştienţă şi ignoranţă. Nu poţi ignora pe nimeni mai mult decât pe tine însuţi.
Şi mai există câteva, puţine la număr, luminiţe care alungă tenebrele prin simpla lor existenţă. Dar întunericul minţii e tare întunecat iar luminiţele tare mici şi plăpânde.

La un momentdat cineva se trezeşte la realitate. La realitatea originară. Şi le spune oamenilor că trăiesc într-o lume a umbrelor şi că realitatea, obiectul reflectat, este dincolo de umbre.
-E nebun! au zis unii.
-E un geniu! au zis alţii. Şi totul a rămas până azi un lung şir de vorbe. Altul s-a trezit să spună că este inspirat de zei, că vorbeşte cu muzele şi că scrie versuri. Filosofii l-au privit cu cepticism iar regii l-au exilat. Altul a vorbit oamenilor despre ataşamentul de formele care trec şi a fost "detaşat" din casa lui, aşa că a trebuit să treacă munţii şi să se refugieze în Podişul Gobi.
Şi a mai venit unul care să le spună oamenilor povestea fiului risipitor dar a fost risipit pe o cruce mare de lemn. Şi pentru că era vindecător, i-au spus aşa, într-o doară, să se coboare de pe cruce şi să se vindece singur. Totuşi el, înlăcrimat şi calm, a zis doar atât: "Tată iartă-i că nu ştiu ce fac."

Adevărul e că nimeni nu e nebun şi nimeni nu e cu totul şi cu totul bun, dar cu toţii suntem mai mult sau mai puţin buni.

Odată ce ai ieşit dintr-un normal colectiv, fie te-ai înstrăinat mai mult decât toţi ceilalţi şi începi să te crezi Napoleon Bonaparte sau Iisus, fie te-ai apropiat mai mult de sursa vieţii şi devii mult mai sincer şi mai autentic cu tine însuţi şi cu cei din jur. Persoanele care devin mai autentice sunt capabile să se apropie de ceilalţi cu îngăduinţă, înţelegere şi iubire, se pot adapta şi pot comunica pe înţelesul tuturor. Din această cauză spunea Einstein că poate explica teoria relativităţii şi unei bătrâne analfabete şi aşa a scris "Relativitatea pe înţelesul tuturor."

Dar oamenii mari nu ştiu să facă diferenţa între un napoleon adevărat şi unul fals. Aşa că l-au aplaudat pe Hitler, pe Stalin, pe Ceauşescu şi pe Kim Jong-Il şi l-au răstignit pe Platon, pe Ovidius, pe Shidarta Gautama şi pe Iisus Cristosul.

Pentru a putea pricepe într-adevăr cum stau lucrurile trebuie să redevenim înţelepţi, atât de înţelepţi pe cât sunt copiii care nu ştiu încă să vorbească. Dar lucrul acesta este atât de simplu, încât multora li se pare foarte complicat..."Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor." Şi fiecare are în inima lui un mic prinţ.

Voința

2012-01-11T06:12:00.003+02:00

Dincolo de afect sau de gândire se găsește voința sau propria noastră rațiune de a fi. Unii o mai numesc conștiință sau spirit. În momentul în care devenim atenți sau conștienți, voința noastră se trezește la realitate, personalitatea este observată și canalizată. Viața se întâmplă totuși, în marea ei parte, fără ca noi să fim prezenți, reacționăm la stimuli mecanic, instinctual, așa cum am fost programați de mediul familial sau social. Un fel de pilot automat.

Voința nu este duală, dualitatea are legătură cu gândirea sau cu simțirea. Nu poți avea bună sau rea voință. Voința poate fi activă sau pasivă, manifestată sau nemanifestată. În momentul în care voința este activă experimentăm ceea ce se cheamă gândire pozitivă, sentimente și emoții benefice. Ceea ce numim negativ, în plan psihologic, rezultă din inconștiență, neatenție, adică nemanifestarea voinței.

Atâta timp cât voința este adormită personalitatea funcționează în virtutea circumstanțelor pe care nu le putem schimba. În raport cu experiențele exterioare ia naștere egoul, care acționează ca o mască și ne ”ajută” să nu ne recunoaștem propriile neajunsuri. Ura, frica, mânia, invidia, gelozia, sunt lipsuri, ele nu există în esență și se manifestă atunci când o nevoie profundă a sufletului nu este împlinită. O mașinărie neunsă ruginește, dar rugina nu este ceva independent, ea derivă din degradarea metalului provocată de lipsa uleiului. Nu purtăm în suflet demoni, doar nevoi neîmplinite cauzate de faptul că nu ne acordăm atenție.

Fără atenție, care nu este altceva decât trezirea voinței, fără motivație și scop, care reprezintă manifestarea voinței, suntem o barcă avariată purtată în toate direcțiile de vântul circumstanțelor exterioare.

Ne iubim pe noi înșine atunci când ne acordăm atenție și ne realizăm propriile lipsuri și suntem motivați de schimbare în plan personal cu scopul de a ajunge la destinație. Ne iubim aproapele atunci când îl ajutăm să-și conștientizeze și să-și împlinească propriile nevoi. Dumnezeu este însăși destinația noastră, iar iubirea de Dumnezeu este nevoia noastră de a ne întâlni cu el. Nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu auzind despre el, nici respectând doctrinele sau canoanele diverselor religii. Îl putem cunoaște doar dacă îl întâlnim și pentru asta avem nevoie doar de voință.

Voiesc, deci exist.

La rădăcină

2011-02-28T12:49:00.002+02:00

dimineaţa vine ca un elf uşor,

păşeşte fără să culce iarba la pământ,

momeşte cu o acadea în culorile curbubeului

făptura de întuneric ce-ţi suge soma din sâni...

s-au dus la păşune caii bezmetici ai întunericului,

se preling pe ziduri dinspre tine nişte umbre grele

trase de propria greutate în inima pământului!

dusă e iarna şi noaptea şi orbecăirile obscure

şi strigătul patern al trecutului

şi fantoma ce-ţi sugea ambrozia prin occiput…

trecutul e amintire fără putere,

prezentul e percepţie conştientă

viitorul e imaginaţie

îl construim împreună!

Ziua vine ca o regină de lumină diafană

fiinţă solară coboară de sus pe o rază

şi-ţi mângâie fruntea

şi-ţi scoate din sternul fiinţei,

prin creştet, o rază, ca o conductă de înaltă tensiune,

până la Soare.

ţi-au fost reparate stricăciunile de la obloane

şi ferestrele sparte ţi s-au recompus

din mii de cioburi împrăştiate pe pardoseală,

iar în mijloc, la îmbinarea sânilor,

ai primit atingerea gâdiliciosă a trei degete

de hobbit în semnul crucii

şi o curgere caldă ca o îmbrăţişare

îţi coboară prin măduva spinării

de sus, din cap, până în dreptul coccisului.

lasă-mă să fiu micul tău hobbit, micul tău elf,

micul tău om, micul tău prinţ!

primeşte-mă acolo jos în putrezimea fiinţei

acolo unde cu toţii ascundem frica şi suferinţa.

voi sădi câte o floare cu petale albastre

pe fiecare rană deschisă

şi-i voi turna o lacrimă sărată

la rădăcină...

My hidden face of sadness

2011-02-14T10:47:00.002+02:00

Your hidden face of sadness saddens my child soul

Your happiness is locked downstairs

In the unknown cell

My child, my child reborn your childhood

Arise the Sun inside

Wake up you smiley child!

I’ll sing a lullaby for you

Till you’ll get up

I’ll sing this happy song of love

to show you your inner road map

I’ll whisper a tear in your hart,

A tear of art.

I’ll whisper a tear in your soul,

A tear of love.

Till you’ll get born.

You’ll find the way, my sad sad girl

You’ll find the way

To your sunny child soul…

Till then I’ll sing for you

This song,

My child.

Androginia la Narcis. Mintea duală, Egoismul şi Dragostea

2011-02-01T16:01:00.003+02:00

Ce doresc e cu mine, ce am îmi lipseşte. O, de aş putea să mă despart de propriul meu corp![1]

Nu căta în depărtare fericirea ta iubite![2]

Un călător singuratic, vrând să-şi facă un prieten, bătu la prima uşă pe care o găsi.

–Cine eşti? se auzi un glasul din interior.

-Sunt eu! răspunse călătorul singuratic.

-Pleacă! răbufni gălăgios glasul.

Şi călătorul nostru plecă departe în sine însuşi să reflecteze apoi se întoarse şi bătu din nou la uşa.

-Cine e? se auzi din iarăşi glasul.

-Sunt tot eu şi vreau să ne împrietenim, să devenim noi!

-Pleacă! se auzi glasul rugător.

Şi călătorul nostru plecă mai departe în sine însuş să medoteze, se întoarse şi ciocăni din nou la uşă.

Cine e? spuse omul.

Eu sunt Tu… OMUL

Şi un sunet ca o picătură de apă deschise uşa ce părea că-i separă.[3]

Problema fundamentală a lui Narcis nu este lipsa cuiva ci lipsa conştienţei propriului sine. Vom porni de la idea de lipsă în sine pentru a dezbate problema androginiei, a atotsuficientului în potenţial şi neconştientizat.

Hermes Trismegistus[4] (Hermes de trei ori sfânt), zeul cunoaşterii secretelor divine şi mesagerul acestora ne spune:

Este adevărat, de la sine înţeles şi fără nicio îndoială. Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt; iar ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, pentru a împlini, astfel, miracolul întregului. Şi după cum toate provin din Unul, toate lucrurile au fost create de acest Unic, prin reflectare. Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vîntul l-a purtat în pîntec, pământul îi este doică. Este părintele întregii minuni a lumii. Puterea sa este desăvârşită dacă preschimbat în pămînt. Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă şi cu judecată. Urcă de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel dobândi-vei slavă întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine. Este puterea puterilor, căci biruie asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide. Astfel a fost creată mica lume, după modelul celei mari. Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări. Iată pentru ce sunt numit Hermes Tri-smegistus, având cele trei părţi ale esenţei lumii întregi. Ceea ce am avut a spune despre lucrarea Soarelui este complet[5].

De altfel, corespondenţa microcosmos-macrocosmos a fost relevată şi de Iisus în mesajul rugăciunii Tatăl nostru:

Vie împarăţia Ta Facă-sevoia Ta Precum în cer aşa şi pre Pământ.[6]

Interesantă este asocierea ideei de venire a împărăţiei a cerurilor şi împlinirea voii lui Dumnezeu ce cea care identifică cele două planuri, cel celest şi cel teluric, sacrul şi profanul.

Tocmai această corespondenţă dintre micro- şi macrocosmos postulată de Iisus, Hermes Trismesgistus şi alţii invită la reflecţie, la autoobservare, la interiorizarea premergătoare exteriorizării, ori problema fundamentală a lui Narcis este tocmai lipsa acestei capacităţi şi încercarea de a-şi găsi mântuirea în exterior.

Indienii numesc mintea analitică (mintea duală) şi mintea sintetică (mintea virtuţilor) Kama Manas, respectiv Manas.[7] Mintea Dorinţei are ca factor declanşator Egoul sau Egoismul. Îmi doresc pentru mine, ca să-mi fie mie bine. Iar mintea sintetică este animată de Dragostea înţeleasă ca Agape, lipsită de orice urmă de erotism care este, prin esenţa lui, egoist. Sacrificiul de sine înţeles în sens cristic este cea mai mare dovadă palpabilă de Dragoste Altruistă pe care umanitaea o deţine în momentul de faţă.

Problema fundamentală a lui Narcis este, aşadar, Egoul, Mintea Duală care îl conduce către sciziunea propriei personalităţi, către decăderea din starea de androgin. Mărturii iudaice susţin androginia omului primordial, Adam.[8]

Principalul mijloc de exprimare a Egoului este mândria, considerată primul şi cel mai mare dintre păcatele capitale. Ei bine, Narcis este practic orbit de propria mândrie: I-au dorit prietenia mulţi băieţi şi multe fete. Dar frumuseţea lui fragedă era unită cu o mândrie atât de îndârjită că nu s-a atins de el nici un tânăr şi nici o tânără. Experienţa pe care o are cu nimfa Echo elucidează şi mai bine această problemă a mândriei. Curiozitatea infantilă a lui Narcis îl determină pe acesta s-o seducă pe Echo şi să-i promită dragoste (Să ne iubim), stârnindu-i dorinţa, după care o părăseşte. Gestul lui Narcis îmbină foarte bine frumuseţea seducătoare, luciferică, chiar şi cruzimea, răceala sufletului: Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind spune: “Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie!”[9]

Experienţa cu Echo este repetată şi cu alte nimfe şi driade şi tot felul de entităţi feminine, fapt care atrage consecinţe nefaste. Echo se retrage în peşteri singuratice, slăbiciunea îi subţiază trupul (…) şi toată seva trupului se risipeşte în văzduh. Numai vocea şi oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat; oasele se spune că s-au transformat într-o statuie de piatră. De atunci stă ascunsă în păduri şi nu mai e văzută în nici un munte. Este doar auzită de toţi, numai sunetul este cel ce mai trăieşte din ea.[10] Totuşi, cel care are cel mai mult de suferit este însuşi Narcis, care blestemat să se iubească numai pe sine se îndrăgosteşte de propria reflexie: De ce fugi? O, rămâi şi nu părăsi pe cel ce te iubeşte! Cel puţin să privesc ceea ce nu-mi este îngăduit să ating şi să dau hrana patimii mele nenorocite.[11]

Metamorfoza lui Narcis (în loc de corp au găsit o floare galbenă învelită în multe foi albe) şi coborârea lui în infern, asemeni lui Enchidu, care a sfidat zeii, căci unde altundeva se poate face disoluţia Egoului fără voinţa celui stăpânit de el, reprezintă deznodământul previzibil al legendei.

Dacă Narcis e controlat de Ego-ism, reciproca ar fi Dragostea, înţeleasă ca Agape. Ea este cea care anihilează diferenţele de sex, rasă, condiţie socială, religie ş.a., şi permite oamenilor redobândirea condiţiei edenice de androgin.

Dragostea este drumul.

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată mintea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.[12]

Bibliografie:

1) Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a treia, studiu introductiv, traducere şi note de David Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972;

2) Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase;

3) N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2003;

4) Mihai Eminescu, Poezii;

5) Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament;

[1] Ovidiu, Metamorfoze;

[2] Mihai Eminescu, Floare albastră;

[3] O anecdotă indiană;

[4] Autorul unor cărţi iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeţiei, educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei şi cosmografiei şi patronul medicinei, deopotrivă inventatorul vorbirii articulate, al ritualului sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3 coarde şi descoperitorul măslinului;

[5] N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2003;

[6] Noul Testament;

[7] Mircea Eliade, Istoria religiilor;

[8] Idem;

[9] Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a treia;

[10] Idem;

[11] Ibidem;

[12] Cele două porunci nou-testamentale;

Capitolul 38: Păsările Livingstone

2011-01-22T14:43:00.004+02:00

Păsările albe, pescăruşii albi, păsările măiestre, păsările pheonix, păsările colibri. aduc linişte numai dacă ne deschidem inima ca o pasăre. Îl prefer pe Bruce Lee. Şi totusi... Am bicepsii de fier... Si cum le zice? Tricepşii la fel. Şi am un simţ moral profund. Căci jur, faţă de minilumea mea din jur eu port o maxigrijă părintească. Tot ce urmează[1] o să vă lămurească.

Coincidenţa si Providenţa, întâmplarea şi neîntâmplarea şi reîntâmplarea m-au adus cumva în reţeaua asta de oameni cu litere la cap. Aceeaşi Coincidenţă-Providenţă mă sileşte să citesc în Natură, în ochi, în palme, în cărţi, în copaci, in flori, în univers, în muşuroiul de furnici.

Mă tot sileşte să cânt, să dansez şi să scriu. Mă îmbie cu imagini care nu pot fi puse în litere. Îmi voi scrie această carte a vieţii mele-voastre în limbajul avansat al surdo-muţilor. Odată am mâncat o furnică acrişoară, altădată o albină picantă. Trandafirul are gust dulcişor…

Când citesc în flori văd frumuseţe lipsită de funcţii, frumuseţe pură, esenţială deşi florile fac şi ele miere într-un sens conlucrător. Şi oaia micului prinţ tot la floare râvnea. Când citesc în copaci văd rădăcini-profunzimi, îl văd pe Buddha meditând sub arborele bodhi, văd calea de mijloc verticală. Care suie spre Cetăţuie. Echilibru. Acelaşi echilibru în Univers, în Cosmos, în alinierea planetelor, în dansul sferelor, în prea multe virgule care s-ar putea să vă plictisească. Mai bine plictisit de literatură decât de politică.

Din ochi deduşi, oamenii se trec cu toţii prin privirea mea. Oamenii se privesc cu toţii în privirea mea. Mă uit la tine şi mă doare-n frunte, când mă fixezi cu ochii aia de peşte fiert. Aduc atunci focul să te frigă, să te ardă, ochii să ţi-i fiarbă de tot, să scot din ei nealterată a sufletului vâlvătaie, foc de lemn, nu de paie.

În palme când citesc mă prăpădesc de-al vieţii şi-al dragostei drum. Căci totul este praf şi pulbere. Scrum. Nimic nu se mai leagă. Până şi dragostea se-ncheagă şi nu vrea să mai curgă. Dragostea noastră se cântăreşte într-un chil de urdă. Câineşte ne suim unul pe celălalt şi se naşte în tine dorinţa de a mă penetra cu sexul tău viril de femeie-mascul. Şi cumperi jucării sexuale şi mă implori şi mă somezi şi mă obligi să fiu eu femela ta. Refuzul meu îţi închide vaginul, îţi scoate la suprafaţă ovarele, îţi netezeşte sânii opulenţi şi un penis de ceară îţi creşte exact în frunte.

Unde sunt prinţesele şi prinţii? Şi poveştile şi proporţiile? Şi omul universal? S-au dus cu toţii la parada gay? N-a mai rămas niciunul, niciuna măcar? Sau poate sunt prea fricoşi, sau prea puţin curioşi să scoată capul din văgăună… Dar dacă s-au ascuns în lună? Să cadă, deci, din lună! O prinţesă în braţele mele de prinţ-cerşător. Pentru că acum prinţii sunt cei cu multe karate atârnate. Sunt cei cu multe paralele paralele între ele[2].

Sunt cei ce au, nu cei ce sunt şi-n fine mă retrag acum ca să citesc în muşuroiul de furnici. Căci mica furnică placidă-lucidă ce-şi mistuie sufletul în dor de lumină munceşte pe brânci să strângă toate muşuroaiele laolaltă.

Şi în cărţi citesc nu nemiluita: teosofie, filosofie, psihosofie, teologie, psihologie, matematică, metafizică, fizică clasică, cuantică, religie, mistică, istorie, proză, poezie, poezie, poezie.

Păsările livingstone sunt de un alb multicolor. Pietrele trăitoare nu mor. Pietre pentru templul nostru organic construit. Fiecare om, fiecare conştiinţă, fiecare ales, e o piatră. Împreună suntem un templu, o tâmplă. Ne zidim împreună, piatră pe piatră se bagă. În zidul nostru nici o gaură. Temelia rădăcinoasă, stâncă impenetrabilă. Oamenii-picamăr ne dau târcoale ca rechinii însetaţi de carne. Îmi vine să spun o glumă, să nu închei prea sobru. Sus pe munte, floarea de colţ dă din colţ în colţ. J Şi mai bag şi-un smiley face[3], care face cât o mie de flori sugrumate.

[1] Horaţiu Mălăele, Gâza;

[2] Florin Chilian, Cântecul lui Tănase;

[3] A se citi „smilei face”;

Ca un răspuns:

2011-01-20T17:32:00.004+02:00

Motto: Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: ,Doctore, vindecă-te pe tine însuţi'

Eu însumi leac îţi sunt.

Pharmacon.

Administrează-mă tu! Stabileşte prporţia, doza, cantitatea.

Intravenos, cutanat, oral, sub formă de infuzie, perfuzie sau sub orice altă formă.

Poate din cauză că nu avem aceeaşi ochi nu ne vedem cu aceeaşi ochi…

Îmi spui că nu-ţi lipseşte nimic căci ai în tine totul!

Precum în Cer aşa şi pe Pământ.

Precum în Univers aşa şi-n al tău univers

Şi totul încape într-un vers.

Pe orice treaptă am sta totul este la fel dacă păstrăm proporţiile.

Acolo jos, în camera obscură din subsol,

Mic şi chircit sufăr şi eu în tine,

Mi-e frig şi mi-e foame.

Primesc din când în când eşalonat cu pipeta mâncare.

Sistematic, ca un hamster într-un laborator mă hrăneşti.

Faci experimente pe mine, vrei să-mi surprinzi reacţiile...

Şi mă ţii în frig şi mi-au îngheţat codiţa şi urechile şi nasul şi lacrimile

căci ai atât de multă căldură şi eşti atât de zgârcită.

Dacă închid un ochi văd lumea mai mare decât cu amândoi.

Dacă închid doi văd lumea ta internă,

Îţi văd inima cum bate între nepăsare şi detaşare

Detaşarea e o mască a Fricii

În Dragoste nu există Frică

Fericirea e Dragoste

Extazul e fericire manifestă

Misterul, Acoperitul e doar un fel de a spune

Nu poţi învălui la nesfârşit în mister gaura neagră,

Acolo unde totul se pierde într-un vârtej de suferinţă.

Hrăneşte-mă şi-am să mă nasc în tine!

Încălzeşte-mă şi-am să cresc acolo unde încă mai izvorăşte puroi...

Şi dacă vei vrea mă vei putea iubi. Oricând vei voi mă voi putea îndrăgosti de tine.

Erosul ca act al voinţei.

Am să-ţi plantez pe fiecare suferinţă veche o floare nouă...

Mă voi deschide ca un soare în tine

Şi nicicând nu te vei mai ascunde de lumină

Căci tu însăţi eşti Lumina!

Nu mă abandona din nou!

E trist pentru un copil să crească într-un orfelinat

Sau într-un laborator hrănit cu răceală cu pipeta

Hrană congelată dintr-o inimă caldă.

And if you want another kind of love

I ll wear a mask for you...

Nu sunt deja înăuntru şi n-am intrat prin efracţie!

Ţi-o jur!

Stau afară în frig şi tremur ca un biet maidanez ce sunt...

Spune Da Nu-ului şi pot fi micul tău prinţ

Iar tu frumoasa mea adormită

Sărută-mă şi-am să te trezesc!

Îţi voi deschide ochiul c-o sărutare prietenoasă pe frunte.

Imi vei alina inima intr-o imbratisare...

Leac pentru un terapeut

2011-01-18T13:11:00.004+02:00

-anahata-

Aş putea spune că îmi lipeseşti

în aceeaşi măsură în care îţi lipsesc.

N-ai să scapi de ceea ce fugi

decât atunci când „ceea ce fugi” devine

ceea ce îmbrăţişezi.

„Do not enter!” , îmi spui exact în dreptul inimii.

Let me in!

Dacă toţi „te fac bătrână” că stai înăuntru

lasă-mă pe mine să te fac tânără...

De data asta, dincolo de văgăuna în care te-ai ascuns

sub o mie de straturi

te vor îmbrăţişa braţele mele

întocmai ca adierea vântului

într-o zi însorită.

Depărtându-te de mine la infinit

ajungi la mine.

Aş putea să-ţi spun că îţi lipsesc

în aceeaşi măsură în care îmi lipseşti...

Frumoasă eşti,

mai rămâne să fii fericită.

Oh, how fun is to write in a one heart open brain!

2010-12-31T08:41:00.004+02:00

Dacă tot e Crăciunul, şi dacă tot sunt departe de Patricia, sau, mai bine spus, ea este departe de mine şi dacă tot a fost ieri ziua Andrei, Isabelei, Crăciuniţei mele, şi dacă tot alaltăieri am vorbit cu domnul Crăciun de la Ars Docendi, domnul director Ioan Crăciun, m-am gândit să scriu acest capitol cu gândul la Crăciun, la seminificaţia Crăciunului, la semnificaţia sfârşitului de an, sfârşitului de ciclu, sfârşitului de lume. Începutului de lume.

Inima îmi cântă într-una pe ritmuri tibetane, tibetan meditation: „Oh, how fun it is to write in a one heart open brain.” Îmi răsare din nou în minte profy, cu mâna ei cârlig agâţând studenţi... de ciuf, nu vă gândiţi la altceva. Le-am trimis capitolul despre Trinitate, Ei, lui Toni şi Paty-ei. Le-am mai trimis la uşa inimii cuiva se cântă şi se doreşte cu încetinirorul şi lăsaţi copiii să vină la mine căci împărăţia cerurilor este a unora ca ei. Şi le-am mai trimis your hidden face of sadness saddens my child soul.

Să revenim acum la Andra, la Crăciuniţa mea. Am nimerit şi eu pe 23, de preziua ei, la ars docendi şi am mai prins ultima felie de pizza şi penultima cutie cu bere. Am vorbit cu domnul Crăciun, cu tânărul Crăciun despre proiectul meu editorial şi despre viitoarea colaborare cu Ars Docendi. El era la un cap, eu la celălalt cap. Al mesei cavalerilor mesei rotunde, care era apropape dreptunghiulară, dar rotundă în esenţă. Totul este rotund în esenţă. Triunguiul, patrulaterul, pentagonul, hexagonul, hectogonul, octogonul, piramida, paralelipipedul, pentagonul în spaţiu, hexagonul, hectogonul, octogonul în spaţiu nu sunt decât cercuri imperfecte, sfere imperfecte, cercuri şi sfere în potenţial. Eu cred că pământul e un paralelipiped turtit, o sfră deci. Ptolemeu avea totuşi dreptate...

Eram, deci, la masa dreptunghiulară a cavalerilor mesei rotunde, undeva în capul mesei, faţă în faţă cu tânărul domn Crăciun stră-stră-stră(...)nepotul lui Moş Crăciun.

Mulţi oameni mari şi necunoscuţi încă îşi fac veacul la Ars Docendi. Multă voie bună şi mult entuziasm. Calm Andra, calm... Atât de frumos m-a îmbrăţişat din nou. Era să cad cu ea pe spate, pe jos, pe podea. Îmi venea să cad cu ea. Dacă mă gândesc la ea înseamnă că şi ea se gândeşte la mine. Sâmbătă, 25 decembrie, 8:46 trecute fix. Notez ca să îmi verific teoria. Cu o zi înainte semnul prevestetitor: am căzut la patinuar de m-am julit la antebraţ. Şi eu m-am chinuit mult să-mi fac antebraţul ăsta. Era clar că urma să cad cu Andruşca. Undeva între accident şi voinţă era căderea noastră. De fapt nici nu există accidente pentru că hazardul nu este decât o ordine atât de complexă, atât de ordonată încât minţile noastre limitate o numesc haos.

Acest capitol nu este despre Patricia, nici despre Profy, nici măcar despre Toni cea cu sufletul mlădios, albinuţa strângătoare, căpriţa neagră săritoare din piatră-n piatră, din floare-n floare, adunând nectarul vechi al manierelor de altă dată, al virtuţilor cavalereşti, al stilului curat şi antic, al androginiei divinului şi umanului, al frumuseţei dandy. Dar nu despre ele voi vorbi în capitolul despre Crăciun ci despre Crăciuniţa mea, despre domnul Crăciun şi Ars Docendi, despre semnificaţia Crăciunului şi despre Anul Nou, despre sfârşitul lumii sau începutul ei.

NU-L PUTEM VEDEA PE ISUS. Iată semnificaţia Crăciunului.

Crăciunul! Cumpărături, Cumpărături, Cumpărături! Ăsta-i Crăciunul! Atâtea de cumpărat. Purcel, Varză pentru sarmale, ouă pentru tort, smântână pentru frişcă. Bomboane de pom, globuri, şampanie, cadouri. Brazi de vânzare!!! Un brad de crăciun - e cel mai bun – să-ţi dea bucurie – daruri cu veselie – o brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde. Brăduleţ, brăduţ, drăguţ, ninge peste tine. Intră-n casă lângă foc, unde-i cald şi bine. Vederi de Crăciun! Vederi ieftine şi bune, Cu saluturi pentru rude, Nu te costă prea mulţi bani, Le poţi spune La Mulţi Ani!, Crăciun fericit, Un an înoit! (fluturându-le în aer) Crăciun fericit! La mulţi ani! Ada Milea. Colinde Horor.

Astea sunt foarte bune, dar NU-L PUTEM VEDEA PE ISUS!!!!!!![1]

“Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. ”

“Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”[2]

Naşterea acestui Cristos, acestui prunc, acestui împărat al iudeilor, al întregii lumi, care a aterizat direct de la Duhul Sfânt într-o iesle, fără să izbească privirile, fără să calce pe lauri sau ramuri de finic, iată semnificaţia Crăciunului ! Fiu de tâmplar, putea la fel de bine să fie, dacă se năştea în zilele noastre, fiu de electrician sau de programator. Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut preşedinte la Cotroceni sau la Casa Albă, ci într-o iesle, într-un cartier mărginaş, în Rahova de exemplu, şi mai avea 6 fraţi şi stăteau toţi într-o cameră cu mucegai şi igrasie. Ciudat pentru un erou solar, pentru Logosul dintru începtu şi de mai înainte de începuturi să se nască într-un asemenea loc, ferit de ochii mas-mediei şi mai ales de ai lui Irod-împărat. Totuşi El, a fost întâmpinat ca un adevărat rege. Magii i-au adus aur, smirnă şi tămâie, simboluri regale iar păstorii i s-au închinat recunoscându-I dumnezeirea. Şi Maria cugeta la toate acestea în inima ei şi nu spunea nimic. Vedea pe palmele lui însemnele cuielor şi semnul crucii, pe care şi-o va fi cărând-o în drum spre Golgota, pe spatele lui. Înţelegea toate aceste lucruri, suspina în inima ei şi nu spunea nimic.

Acest Cristos, care s-a născut într-o iesle, acest împărat al lumii care s-a născut cu urme de cuie în palme şi cu cruce în spinare şi care şi-a purtat povara demn, vertical în aplecarea lui către umanitate, către ţărână, către iad, iată semnificaţia zilei de Crăciun. Mamă, iată fiul tău.

Acest Cristos care ne-a spus cândva: Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, iată bucuria de Crăciun. Şi după ce a stat trei zile în inima pământului, aşa cum Iona petrecuse odinioară în burta peştelui, Crist a înviat şi s-a arătat apostolilor, lui Chifa şi celor 11 şi femeilor care au alergat la el la mormânt şi celorlalţi ucenici. Şi s-a înălţat la Ceruri şi iarăşi va să vie cu slavă şi cinste să judece viii şi morţii, iar împărăţia lui nu va avea sfârşit. Ne e dor de tine Doamne şi de împărăţia Ta, ne e dor de Tine. Au trecut doar 2000 de ani de la venirea lui şi lumea l-a şi uitat şi lumea l-a şi înlocuit cu Moş Crăciun, sau mai rău, cu Moş Gerilă, cu sarmale şi cozonac şi îmbuibare cu bucăţi din foste animale, cu case curate şi suflete murdare. Isus ne-a spus simplu: Moartea Egoului, trăirea virtuţilor şi slujirea umanităţii. Întreaga esenţă a Crăciunului în trei cuvinte simple: moarte, înviere, viaţă. Căci cu nici un chip nu putem trăi dacă nu murim mai întâi, cu nici un chip nu putem fi de folos celorlalţi dacă nu trăim. Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în destrăbălări, nu în certuri şi în rivalitate, ci îmbrăcaţi în Domnul Isus Cristos, fără să ne îngrijim de îndestularea poftelor, trupului.[3]

Sfârşitul lumii adică începutul ei, sfârşitul de an, adică începutul lui. Toate miturile agrare trimit către ideea de sfârşit al unui ciclu şi începutul unuia nou. În fiecare an murim şi înviem. Avem în mitologia autohtonă capra şi ursul, dezmăţul, haosul, loviturile de bici. Şi avem pluguşorul cu bădiţa Traian (alt Traian, un Traian mai bun, mai sfânt, nu ca al nostru). Pluguşorul înseamnă reaaranjarea lucururilor, punerea unei noi temelii, aruncarea sămânţei, elevarea spiritului. Aşa cum Isus şi nu numai el ne-a învăţat sămânţa trebuie să moară mai întâi, omida trebuie să moară mai întâi ca să se nască o plantă, un fluture, o frumuseţe. Multe exuvii mai avem de lepădat ca să ajungem la noi, la Spirit, la esenţă. Închipuţi-vă din nou ipocritul care, văzând o femeie îmbrăcată în palton, crede că femeia e paltonul şi face dragoste cu paltonul, pentru că, în definitiv, paltonul e totul. Multe straturi mai avem de râşcâit ca să ajungem la noi, la mine, la tine, la voi, la nostru. Dincolo de corp şi emoţii, dincolo de minte, dincolo de prăjituri şi glazură se află totul, aşa cum a fost dintotdeauna, nealterat, netulburat, eterna pace care respiră în sine însăşi.

Nu v-am spus că sunt în tren, în drum spre Buşteni, ca să o întâlnesc pe Irina, o fată cu multe profunzimi care mă atrag aşa cum îşi atrage văduva neagră iubitul. Stau între oameni: în dreapta un bărbat elegant şi manierat cu soţia sau iubita lui. Cătălin îl cheamă, e calm şi binevoitor, dar nevastă-sa e cam pripită şi nerăbdătoare. Se uită la un film cu decor medieval. Nu îl reclunosc. În stânga unul tăcut cu geantă neagră şi hanorac albastru cu dungi orizontale. În faţă, de la stânga la dreapta, două unguroaice frumoase pe care le-am ajutat la bagaje. Şatene, cu ochii mari şi negri, una cu ochelari, alta fără, îmi închipui că stau exact între ele. Pe una dintre ele am întrebat-o dacă trenul merge la Braşov şi mi-a răspuns că nu, că merge la Sinaia. Niciuna nu pare blondă. De fapt cele mai inteligente fete sunt blonde. Privirea mea părăseşte unguroaicele şi se opreşte asupra unei familii cu un pui mic şi blond şi cu ochi albaştrii, pui de elf nobil, sămânţă din Legolas şi Arwen. Se uită la mine şi zâmbeşte. Un moment mai delicat şi mai înălţător nici că mi-aş fi dorit. Tatăl ei o ţine în braţe iar ea se întinde şi se chirceşte de parcă ar vrea, nu să crească, ci să intre din nou în uter. Mama blondă, tristă şi gânditoare, aproape plictisită de viaţă. Ăştia de lângă mine se uită la un film cu un călăreţ care trece o apă şi e urmărit de oameni cu cămile. Călăreţul intră acum într-o pădure, priveşte înapoi şi dă cu capul de o creangă, rămâne puţin agăţat de cal şi se trezeşte singur înconjurat de nişte omuleţi mici care spun: „Ne-a văzut!”. De-asta nu e bine să te uiţi prea mult înapoi. Ca să nu mai vorbim despre soţia lui Lot. Tipul tăcut din stânga mea pleacă, o unguroaică mă calcă subtil pe picior, fimul a trecut în altă epocă, mai aproape ne noi, puiul doarme cu burta în jos, se alintă în timp ce mama îl mângâie pe spate. Aştept să se aşeze lângă mine o fată frumoasă. O ovreică, o grecoaică sau o ţigancă. Mai ales o ţigancă. Nu v-am spus că sunt, în tren, în drum spre Buşteni ca să o întâlnesc pe Irina, o fată cu profunzimi nebănuite, care mă atrage iremediabil cald, frapant, ca un bluse lent, ca un vals vienese. Totul este mişcare, totul este rotire. Mă înşurubez cu ea în mine însumi până mă ajung din urmă. Nu v-am spus că sunt în tren, în drum spre Buşteni, dar vă spun acum.

Sunt în tren, în drum spre Buşteni, după care în Drum spre Braşov, la mama mea, ca să petrec revelionul acolo cu gaşca. Voi merge şi la ski şi abia aştept. Pe pârtie sunt vitezoman, în viaţă sunt calm şi ponderat.

Nu vă mai spun despre semnificaţia Crăciunului şi a Anulu Nou, că v-am mai spus. Acest pui mic care se uită la mine cald şi blajin, care îmi zâmbeşte cu nonşalanţă, iată semnificaţia.

„Lăsaţi copiii să vină la mine căci a unora ca ei este Împărăţia Cerurilor.”

„Adevărat, adevărat vă spun, căci dacă nu vă veţi face ca nişte copii, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.”

Your hidden face of sadness saddens my child soul.

C.S. Lewis: Cronicile din Narnia. Cum să nu recunosc fimlul!?

Treizeci de pagini în cap. Cum ajung în Braşov îi scriu lui Profy.

Capitolul 24: Atelier de reparaţii imposibilie

Doamna profesoară Antoaneta Tănăsescu ne-a dat cândva un eseu obţional pe tema: „Atelier de reaparaţii imposibile”. Se făcea că trecea pe undeva pe la Piaţa Galaţi, sau aşa ceva, şi a văzut scris pe uşa unui butic „Atelier de reparaţii imposibile”. Nu a intrat pe acea uşă nici până în ziua de azi, ca să nu se lase influenţată, spune ea, şi să aibă la ce să cugete toată viaţa. La ce se referă deci aceste „reparaţii imposibile” şi dacă sunt imposibile cum de sunt cu putinţă? Imposibil pentru cine? Posibil pentru cine? Ce e cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu, îmi şopteşte Isus în urechea dreaptă.

Îmi las imaginaţia să zboare, mintea să curgă, mâinile să danseze pe tastatură. Atelier de reparaţii imposibile, care va să zică. Reparăm procesoare, harduri, ceasuri mecanice, creiere, inimi, ceasuri organice, suflete. Gata, ştiu! Este chiar atelierul bătrânului ceasornicar din „Povestea Uriaşului”, ipostază a Marelui Ceasornicar. Acum sunt mulţi discipoli uriaşi în atelierul bătrânului ceasornicar, specie extripată şi pe cale de dispariţie. Uriaşii înşişi învaţă să devină ceasornicari, sensibili, meticuloşi, înstare să vadă şi să înşurubeze o rotiţă microscopică, o rotiţă zimţată şi diamantată. Fiecărui ceas îi lipseşte această rotiţă colibrică, cu zimţi de diamant. Rotiţa fusese şi ea expulztă, dar s-a întors în haina ei de rotiţă cu dantelă şi aşa i-a păcălit pe toţi.

Şi uriaşii şi-au consacrat cariera, viaţa, vieţile acestei munci de reintegrare a rotiţei cu zimţi. Cu precizia unor albinuţe scot fiecare rotiţă, o curăţă, o ascut şi o pun pe locul ei de la început, aşa cum le aşazase odinioară Marele Ceasornicar. Cine sunt aceşti uriaşi şi ce caută ei în cartea mea? Păi uriaşii sunt, nici mai mult, nici mai puţin decât rotiţele însele care, din curiozitate, hibris şi încăpăţânare au hotărât cândva să-şi părăsească locul, căci capra vecinului părea mai mai grasă şi mai apetisantă, mai zburdalnică, mai mândră şi mai cornută. Şi astfel l-am ucis pe baciul moldovean şi nu l-am mai îngropat pe-aicea p-aproape, în stâna cu oi să fie tot cu noi.

Aceşti uriaşi îşi trăgeau seva din Hermes Trismegistus, din Buda, din Zaratrustra şi din Confucius şi, mai ales din Isus, Cristosul, care de departe îi făcea pe toţi. Îl studiaseră pe Freud şi pe Jung şi pe Nietzche şi pe Eliade şi pe Milarepa şi pe Bruno şi vedele şi upanişadele şi brahmanele şi Cele patru adevăruri nobile şi Coranul şi Iliada şi Odiseea şi Cabala şi Vechiul Testament şi Talmudul şi Noul Testament şi Apocrifele şi Augustin şi Rouseau şi Cartea egipteană a morţilor şi Cartea tibetană a morţilor şi Mahabarata şi Ramayana şi Dimitrie Cantemir şi Paracelsius, şi Manifestele rozicruciene şi poeţii americani şi Poe şi Shakespeare şi Dante şi Cervantes şi Maiorescu Eminescu şi Creangă şi Caragiale şi Caragiale şi Macedonski şi Bacovia şi Blaga şi Barbu şi Arghezi şi Stănescu şi Rebreanu şi Bengescu şi Petrescu şi Cărtărescu şi Popescu şi Lefter şi Verdeş şi Tănăsescu şi Morar şi Negrici şi Dobrescu şi Voltaire şi Baudelaire şi Bacovia şi C.S Lewis şi Richard Bach şi Antoine de Saint Exupery şi Sorokin şi Dostoewski şi Tolstoi şi Sellinger şi Flokner şi Paund şi Blavatsky şi Livraga şi Owen şi Urmuz şi Naum şi Bogza şi Da Vinci şi mai ales Leonid Dimov.

Erau, de asemenea poligloţi, poligloţi de o singură limbă universală. Limba matematicii care le vorbeşte pe toate: şi poezia şi pictura şi sculptura şi arhitectura şi fizionomia şi religia şi filosofia şi empeiria şi metafizica, şi psihologia şi ezoteria şi teologia şi teozofia şi totul totul.

În planul relităţii concrete, al lumii în care ne facem cu toţii veacul nu există atelier de reparaţii imposibile, el există undeva într-o realitate ideală care este mai reală şi mai autentică decât această lume al mirajului simţurilor.

De ce atelier? Simplu! Pentru că în atelier se repară lucruri sau, mai bine spus, în atelier se aranjează, rearanjează, ajustează orice după bunul plac al posesorului iar sufletele noastre sunt cea mai valoroasă posesiune. De ce reparaţii imposibile? Numai un nebun s-ar gândi să repare ceva ce din start e imposibil.

În lumea asta perceptibilă senzorial „reparaţie” şi „imposibil” sunt concepte antagonice receptate aristotelian. „P” exclude „non P”. Imposibilul exclude posibilul. Totuşi, undeva într-un plan transcendental, contrariile se unesc. Reparaţiile imposibile sunt posibile. Acolo sus e totuna cu aici jos. Schimbarea imposibilului cu posibilul, adică coincitenţa lor sau integrarea lor este o minune dumnezeiască. Şi oamenii fac minuni dar asta este o minune dumnezeiască. Pentru că, aşa cum am mai spus, ce e cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu.

Da! Schimbarea imposibilului în posibil este cu putinţă. Dacă am avea credinţă măcar cât un bob de muştar... Imposibilul este în esenţă posibilul.

Atelierul de reparaţii imposibile este sufletul curat al acelor oameni mici la stat dar mari la sfat şi necunoscuţi şi ignoraţi, asemeni spiriduşilor lui Moş Crăciun care convertesc imposibilul în posibil.

Dar de ce avem nevoie de reparaţii? Simplu! Toţi avem nevoie de reparaţii pentru că toţi avem defecte. Dacă defectele ne împovărează, reparaţiile ne eliberează. Cu toţii avem, deci, nevoie de reparaţii, dar să nu le considerăm aprioric imposibile. Când rostim „imposibil” ucidem ceea ce moare ultima: Speranţa. Şi fără Speranţă nu mai e nici o speranţă. După ce oamenii au deschis cutia pandorei din care au ieşit toate relele, ultima şi cea mai atrofiată, pe fundul cutiei, era speranţa. Anorexică, dar vie.

Cu alte cuvinte, cine a spus că există atelier de reparaţii imposibile? Cu alte cuvinte cine a spus că nu există atelier de reparaţii imposibile? Există doar atelier de reparaţii. În rest totul e cu putinţă[4].

[1] Ditr-o scenetă de pe net şi o reclamă;

[2] Evanghelia după Luca;

[3] Epistola către Romani, convertirea lui Augustin;

[4] Capitol conceput de Bilinschi Ruxandra şi Mangu Florin;

Progresia Dragostei

2010-12-10T07:37:00.005+02:00

Aşa cum ne dezvăluie Teogonia lui Hesiod la început de începuturi fu Haosul, acest amestec nedefinit din care ies pe rand zeii primului val. După Gheea şi Tartar îşi face apariţia şi Eros, cel mai chipeş în rândul zeilor eterni. Deşi, ca fiul al lui Ares şi al Afroditei Eros apare mult mai târziu pe scena fiinţelor celeste, el este totuşi dintru început.

La început a fost Cuvântul „Iubire” şi Iubirea era din Dumnezeu şi Dumnezeu era Iubirea. Cu Ea a început totul, cu ea se va sfârşi totul. Geneza Universului expansiunea divinului în uman şi în subuman, coborârea în materie este Dumnezeu iubind Natura, natura umană, omul însuşi. Aspiraţia către înalt, întoarcerea întru dumnezeire, îndumnezeirea fiinţei umane este Natura iubindu-L pe Dumnezeu.

Cristos rezolvă orice dimemă în ce priveşte Iubirea, căci, în individualitatea Sa, divinul şi umanul coexsistă, coincid, alternează, dansează, se armonizează. În persoana Sa bărbatul şi femeia se amestecă, căci dacă Cristos n-ar fi simţit ca o femeie cu nici un chip nu ar fi salvat prostituata ce urma să fie lapidată. Să ne iubim deci nevestele ca pe noi înşine. Să ne iubim deci aproapepe ca pe noi înşine. Să ne iubim deci duşmanii mai mult decât pe noi înşine. Să-L iubim pe Dumnezeu cu tot trupul nostru, cu toata simţirea noastră, cu toată raţiunea noastră.

Dragostea este o progresie. Ea se exprimă la toate nivelurile lumii manifeste. În plan fizic avem electronii gravitând în jurul nucleului, planetele învârtindu-se în jurul sorilor. Sorii dansând în jurul Soarelui. Locuim pe un atom din Univers. În plan emoţional-sentimental avem atracţia nebănuită, chimia sufletului, nopţile nedormite departe de ea, cea mai perfectă formă de androginie. În plan mental avem decizia de a face bine necondiţionat, fără a cere nimic în schimb. Dăruind dobândim, totuşi nu dăruind cu gând de a dobândi.

Totul este, prin urmare Voinţă, căci Dragostea însăşi este o alegere, un act de voinţă.

Dumnezeu este „A VREA”, „A FI”, „A FACE”.

Spaţiul casei -funcţionalitate şi simbolistică-

2010-12-03T14:49:00.008+02:00

Deoarece casa este colţul nostru de lume, ea este, s-a spus adesea, primul nostru univers. Este un adevărat cosmos. Un cosmos în accepţiunea completă a termenului.[1]

Casa, colţul de univers, universul în sine, edificiu uman şi omul deopotrivă, reprezintă un domeniu îndelung exploatat în literatură şi nu numai. Accepţiunea de casă trebuie urmărită în evoluţia ei, de la cele mai simple forme, până la cele mai evoluate. De la casa, microunivers, non-eul care protejează eul, zonă a refugiului sau a contemplării, la casa univers, Unul în toatalitatea Sa, spaţiul însuşi.

Spaţiul casei nu poate fi categorisit atât de uşor. Deopotrivă închis şi deschis, interior şi exterior, real şi imaginar, masculin şi efeminat, antrpomorfizat şi natural, el reprezintă o sinteză, un mozaic de spaţii, un spaţiu mioritic blagian, în care contrariile nu reprezintă noţiuni dihotomice, ci dimpotrivă complementare. În acest spaţiu ondulat, în care tipurile fundamentale de spaţiu se unesc, refugiul nu sufocă şi perspectiva nu striveşte, asigurând omului deopotrivă adăpost şi libertate. Căci valea care ocroteşte este înconjurată de dealuri ce pot fi uşor escaladate.[2]

Aşadar, nu se cade să socotim casă numai spaţiul domestic închis, intim, interiorizat, căci casa în ansamblul ei transcende toate aceste categorii şi se identifică, după cum am mai spus, cu spaţiul în totalitatea sa.

Vom încerca în cele ce urmează să vedem ce perspective asupra spaţiului casei ne oferă câteva dintre operele literare, alese nu aleatoriu ci în funcţie de lectura săracă a autorului acestui eseu. Nu vom intra prea mult în literatura universală, deoarece ea reprezintă un domeniu încă neexploatat şi vom încerca oarecum să umplem vidul cu câteva texte aparţinând literaturii ebraice. Scopul este de a oferi o imagine exhaustivă asupra spaţiului casei şi în acelaşi timp de a lăsa loc părerilor antagonice sau complementare să umple sau să modifice traiectoriile acestui eseu.

În mentalitatea arhaică casa era văzută ca un imago mundi, fiecare casă reprezentând centrul universului pentru familia care locuia în ea. Construcţiile arhaice porneau de obicei de la un stâlp central, axis mundi, reprezentat de horn. Casa avea un rol protector, fiind un adevărat microcosmos în interiorului macrocosmosului, un spaţiu static, interiorizat, menit să ofere stabilitate şi să reproducă imaginea universului. Tipul acesta de casă încerca să ofere omului totul, sau mai bine spus inocularea concepţiei conform căreia dincolo de spaţiul intim, protector al casei nu există nimic. Casa (familia, casta) realiza legătura cu transcendentul dar nu prin deschiderea şi naturalismul ei ca în modelele romantice ci prin separarea eului de universul exterior. Toate componentele universului, se credea, erau regăsite în acest microunivers, fapt care excludea necesitatea explorării lumii şi adoptatea aceloraşi tipare mentale care satisfăceau orice tip de curiozitate. Casele arhaice au conotaţii feminine în imaginarul uman, ele fiind reprezentate de uterul matern în care viaţa creşte fără contact direct cu exteriorul şi crează impresia că totul se rezumă la ceea ce casa poate înmagazina.

Casele adăposteau transcendentul, divinitatea, infinitul. Ele reprezentau o imagine fiedelă a lumii în care divinul îşi ducea existenţa, o încercare de a închide infinitul în spaţii finite. Sumerienii, după cum ne înfăţişzază Epopeea lui Ghilgameş, aveau în interiorul Urukului-celui-Împrejmuit casa zeiţei Iştar. Vechii greci deţineau temple ale zeilor, iar evreii percepeau prezenţa lui Dumnezeu prin existenţa Cortului Întâlnirii. Astfel legătura dintre finit şi infinit, dintre sacru şi profan se realiza prin intermediul casei ca centru al universului. Lumea exterioară se limita la conceptul de casă, familie, căci întreg infinitul era concentrat, calitativ vorbind, în interiorul edificiului. Dar această imagine oarecum deformată asupra lumii avea să-şi piardă din consistenţă pe măsură ce experienţa umană depăşea anumite prejudecăţi.

În Cartea întâi a Împăraţilor, înţeleptul rege Solomon face următoarea sesizare: Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care ţi-am zidit-o eu![3]

Casa începe să-şi piardă conotaţiile sale tradiţionale, ca loc unde efectiv în care este concentrat întreg universul, şi capătă conotaţii simbolice. Se realizează tranziţia de la spaţiu sacru prin însăşi prezenţa lui Dumnezeu la simbolistica sacrului. Casa nu se mai identifică cu universul, ea nu mai conţine transcendentul ci doar îl simbolizează: Totuşi Doamne Dumnezeul meu ia aminte la rugăciunea robului tău (...) Ochii Tăi să fie zi şi noapte deschişi asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: „Acolo va fi numele Meu!” (...) Binevoieşte şi ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când se vor ruga în locul acesta[4].

Modelul romantic descrie casa nu ca pe un spaţiu închis, ermetic, în care se găseşte concentrat întreg universul ci mai degrabă ca pe un univers deschis, o casă a visului, a evadării, centru al pasiunilor şi spaţiul al singurătăţii voite.

Casa promovată de romantici nu va separa omul de transcendent şi nici nu va încerca să-l protejeze în vreun fel de fenomenele naturale şi de intemperii. Ea va realiza scindarea, ruperea de restul umanităţii şi îl va repune pe om în legătură cu natura terestră şi cosmosul, transcendentul. Avem de-a face cu o casă construită pe verticală, un fel de poartă intergalactică, element tranzitoriu, prag către alte lumi. Evadarea se realizează întotdeauna prin vis, element inclus în structura casei, a spaţiului boem, dar visul poate de asemenea reprezenta însăşi casa. Să vedem cum prezintă Eminescu în Cezara un astfel de spaţiu. Este vorba refugiul lui Euthanasius, descris călugărului Ieronim, nepotul acestuia, într-o scrisoare:

Lumea mea este o vale înconjurată din toate părţile de stânci nepătrunse (..) astfel încât suflet de om nu poate ştii acest rai pământesc, unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este, o stâncă mişcătoare ce acoperă maestru gura unei peştere care duce pân-înlăuntrul insulei. (...) De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negrii, pe când valea insulei e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată.(...) Stâncile înalte fac orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, da ce bucată! (...) În mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare (...) În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă mică cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă şi prisaca mea.[5]

Cassa lui Euthanasius este un spaţiu în care natura se regăseşte în toată splendoarea ei şi în care coasa n-a intrat niciodată, neafectat de acţinea nefastă a omului. Spaţiul casei reprezintă un natural corijat, adaptat necesităţilor umane, nu un mediu artificial. Acest tip de casă, această insulă în insulă, împrejmuită de stânci vine să rupă complet legătura cu umanitatea şi din acest punct de vedere putem să conchidem că este un spaţiu complet închis, ermetizat. Deschiderea sa se realizează însă înspre transcendent, prin fereastra de cer, singurul orificiu al locuinţei. Avem de-a face cu un spaţiu complet închis, interiorizat în ce priveşte comunicarea pe orizontală şi deschis înspre Absolutul transcendent şi ininteligibil.

Spaţiul casei în concepţia romantică realizează legătura cu transcendentul, nu conţine transcendentul ca în modelul arhaic, este un spaţiu utopic, în care exaltarea supremă a sufletului este realizabilă prin izolare.

Acest spaţiu intim al visătorului promovat de Eminescu este diferit de spaţiul casei în concepţia lui Alecsandri. Prima diferenţă şi cea mai sesizabilă este separarea completă de natura înconjurătoare, separare pe care Alecsandri o surprinde în pastelurile sale. Casa este un mediu domestic în care omul îşi construieşte propriul univers diferit de cel natural şi a cărui menire este să-i protejeze visarea de intemperiile exterioare. Cu cât natura este mai neprietenoasă cu atât valoarea spaţiului interior este mai mare. Baudelaire afirmă că visătorul cere o iarnă grea. În fiecare an îi cere cerului atâta zăpadă, grindină şi îngheţ cât încape în el. Îi trebuie o iarnă canadiană, o iarnă rusească. Cuibul lui va fi atunci mai cald, mai dulce, mai iubit.[6] Casa, oferă protecţie totală, izolează omul de factorii perturbatori ai mediului reprezentaţi prin umanitate în ansamblul ei şi prin natură, care de data asta nu este una prielnică, favorabilă comuniunii ci dimpotrivă. În aceste condiţii îl găsim complet îndreptăţit pe cel care face următoarea afirmaţie: Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire/ Stă, aude-n câmp lătrare şi zătreşte cu uimire/ O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind./ Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind.[7] Visarea la Alecsandri nu se concretizează într-o legătură permanentă cu realităţile transcendentale ci prin contemplarea concretului aflat dincolo de pereţii ocrotitori ai casei. Omul adăpostit va contempla măreţia iernii, fapt care îi generează visul. Visul este ancorat în concret şi se realizează nu prin fereastra de cer eminesciană ci prin fereastra etanşă a casei. Visul lui Alecsandri este realizat prin contemplarea realităţii imediate, a lucrurilor mărunte şi aparent nesemnificative. Este un vis al concretului, al recoborârii-ntre roze, în acord cu mentalitatea macedonskiană, venită să ironizeze modelul romantic considerat perimat: Umblat-am printre stele?...Urcat-am prin văzduhuri?/ Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?.../ Şi fost-am prins, vreodată, furând, precum se fură- / Din perlele ce veşnic se cer pentru dantură?[8] Aşadar, caracterul vertical al spaţiului intim eminescian se regăseşte la Alecsandri pe linie orizontală prin contemplarea concretului şi alegerea unui spaţiu domestic, în detrimentul celui natural, necontaminat de acţiunea umană.

La Bacovia, în schimb, spaţiul intim al casei, nu este unul generator de vise, fie ele pe verticală ori pe orizontală, nu este un univers utopic, ci dimpotrivă un antidot împotriva diverselor fobii. Personajul bacovian nu fuge de umanitate pentru a se retrage într-un spaţiu intim în care să poată contempla liniştit natura sau universul. Homofobia şi agorafobia sunt motorul care îl împing spre refugierea în spaţiul casei, aparent benefic.

Casa la Bacovia reprezintă izolarea supremă a omului care întrerupe în mod voit orice legătură cu mediul exterior. Avem de-a face cu un spaţiu complet ermetizat în care sunt rupte atât legăturile pe verticală cu zona abstractului cât şi cele pe orizontală cu zona concretului. Este un spaţiu al interiorizării absolute, refugiul suprem, căutarea protecţei extreme prin eliminarea oricărui factor exterior, simbolizat de locuinţa lacustră: Sunt singur şi mă duce.un gând/ Spre locuinţele lacustre/ (...) Tresar prin somn şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal (...) Simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se probuşesc.[9] Paradoxal, un asemenea refugiu nu oferă protecţie deoarece separarea completă de mediul perturbator reprezintă un ideal utopic. Homofobia şi agorafobia iau de această dată forma claustrofobiei. Universul interior, cât şi cel exterior este generator de spaime, casa îşi pierde complet funcţia de ocrotire, devenind însăşi motivul nevrozei: Eu trec din odaie-n odaie/ Când bate satanica oră.[10] Soluţia provizorie pentru fobiile bacoviene se găseşte tot în spaţiul ocrotitor al casei, însă este vorba de casa iubitei, însufleţită de însăşi prezenţa ei: Ce cald e aicea la tine,/ Şi toate din casă mi-s sfinte,/ Te uită cum ninge decembre.../ Nu râde...citeşte nainte.[11]Casa îşi redobândeşte funcţia de non-eu care protejează eul iar factorii perturbatori ai mediului nu fac decât să sporească siguranţa pe care aceasta o oferă omului, devenind o casă asemănătoare cu cea promovată de Alecsandri: Mai spune s-aducă şi ceaiul,/ Şi vino şi tu mai aproape,/ Citeşte-mi ceva de la poluri,/ Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ne îndreptăm acum paşii spre prezent şi descoperim un autor contemporan, Simona Popescu, şi văgăunile ei. Am vorbit până acum despre casa arhaică văzută ca un imago mundi unde se concentrează întreg universul, despre casa romantică deschisă comunicării cu transcendentul şi element tranzitoriu, despre casa bacoviană care îşi pierde complet funcţia de ocrotire a eului şi în sfârşit ajungem la un autor contemporan, care vine cu o imagine diferită asupra casei sau mai bine spus asupra caselor copilăriei. Personajul-narator promovat de Simona Popescu iubeşte ascunzătorile de tot felul pentru că din ele spionează pe ceilalţi şi se gândeşte la o sumedenie de minunate aiureli, face şi desface lumi miraculoase, în care ea însăşi este, involuntar, personajul cel mai interesant.[12] Văgăunile Simonei Popescu diferă de bojdeuca lui Creangă, centru al universului, prin faptul că ele nu au o valoare intrinsecă, nu sunt nimic în afara copilului care le redefineşte şi le dă sensul de casă, ca loc al derulării şi al încadrării vieţii. Nici vorbă de încercare de autoizolare bacoviană sau stabilirea unei legături cu transcendentul ca la Eminescu. Văgăunile oferă copilului sentimentul siguranţei şi al deplinei exteriorizări, departe de ochii critici ai adulţilor: Poţi să-ţi dai acum sandalele jos şi rochiţa subţire şi, doar în chiloţi, să te întinzi în copaia de lemn noduroasă, în care face bunica aluatul (dacă-ar şti!). Poţi să te întinzi acolo şi să torni peste tine, cu tiuga tărâţe uscate şi uşoare, cu care-ţi place să-ţi freci pielea până când ea începe să se-nroşească. Sau poţi, dacă tot nu te vede nimeni, să intri în hârdăul cu mălai galben, să intri până la genunchi, să te-nşurubezi acolo şi să stai aşa.

Pe de altă parte casa copilăriei dă sentimentul controlului deplin asupra lumii adulţilor prin guvernarea propriului univers şi senzaţia cunoaşterii absolute, prin simplul fapt că tu ştii ceea ce ceilalţi nu ştiu: Ai putea acum să-ţi muţi locul în cealaltă parte şi să spionezi în curtea bunicii, să te uiţi cum te caută târşiindu-şi papucii făcuţi din nişte tenişi tăiaţi la spate, cum trece la doi metrii de tine srigându-te, să te uiţi la încolăcirea de umbre subţiri şi şerpi luminoşi de pe podea (...)[13]

Casa, văgăuna, ascunzătoarea, oricare ar fi ea (pătulul, magazia, podul, dulapul etc...), conferă copilului autonomie proprie şi impresia de control asupra lumii. Devenit un mic dictator, acesta îşi va guverna cu autoritate domeniul, va spiona exteriorul, dominându-l prin tăcere, păstrând secretul adevăratei sale locaţii. Manifestarea în voie, fără să fie condiţionat de rigorile părinteşti, este pe deplin condiţionată de secretul toposului, unde micul explorator îşi duce existenţa independentă.

Dar să vedem cum arată camera Svetlanei, din Rem-ul lui Mircea Cărtărescu: O garsonieră minusculă spre marginea capitalei. Ajungi aici schimbând mai multe autobuze şi încâlcindu-te pe străduţe cenuşii. Scara blocului are pereţii vopsiţi în verde pal şi miroase a gunoi. Câte un asparagus complet ofilit într-un giveci, pe un suport de fier forjat, câte o poză scorojită, înfăţişând mănăstirea Voroneţ, câte un leandru într-o cutie de lemn de sub care ies gândaci mititei de bucătărie (...) Bloc de garsoniere confort trei. Camera ei este însă îngrijită şi frumuasă. Sub rafturile nesfârşite (acum văd nişte tratate mari, greoaie, de oncologie, o carte despre adenopatii, alta cu titlu purpuriu agresiv: Leucemia) se întinde o sofa dublă, acoperită cu o cergă lăţoasă, roşie, care pare extrem de călduroasă. Ar fi şi cazul. Căldura trebuie să ajungă greu aici, la periferie. Pe lângă sofa abia ai loc să treci. Totuşi, în acest spaţiu îngust se mai înghesuie şi o măsuţă pe care se află un coş cu mere şi o scrumieră. Sub măsuţă sunt ziare şi reviste, mai ales Luceafărul, Orizontul şi dedesubt, un număr îngălbenit din România liberă. Lângă fereastră, în stânga, o nişă cu chiuvetă şi un rudiment de masă de bucătărie. Imediat lângă uşa de la intrare, baia cu WC şi duşul. Pe pereţii odăii, frumos zugrăviţi, câteva goblenuri în culori degrade: un apus de soare, o fetiţă cu gâscă şi o femeie citind o scrisoare (copie probabil, după Vermeer). Fireşte, le-a cusut ea însăşi când era mică[14].

Întâlnim, acum casa, ca spaţiu propice derulării poveştii. În ea Svetlana ne va povesti cum a experimentat Rem-ul când era mică, împreună cu prietenele sale de joacă, şi ce legătură există între visele emanate de scoica alungitului şi jocul Reginele. Casa nu devine un loc al visării ci mai degrabă un loc al rememorării, al fabulaţiei, al înfiripării Remului. Ea contrazice aspectul de kitsch al blocului în ansamblul său, devenind o oază de creativitate. Aglomerarea de obiecte, rafturi, reviste, măsuţa, sofaua şi dimensiunea redusă a camerei nu generează claustrofobia şi nici senzaţia de sufocare, de limitare. Pentru că, de această dată, cu cât spaţiul acţiunii sau jocului sau gândirii este mai îngust, cu atât restul lumii, adică Lumea, este mai largă.Şi merită întotdeauna să te restrângi, chiar şi până la inexistenţă, ca să sporeşti minunea lumii.[15] Întâlnim, aşadar, o casă, situată la limita cea mai de jos a confortului, a decenţei, un spaţiu redus care funţionează ca bucătărie, dormitor şi cameră de oaspeţi, în care frumosul nu este reprezentat cantitativ, ci calitativ, o reeditare în modernitate a umilului sălaş romantic.

Şi ca să sfârşim oarecum simetric, ne vom întoarce la ideea de Casă a lui Dumnezeu, ca spaţiu efectiv unde se manifestă prezenţa divinului. Dacă vechii greci, mesopotamineii, sumerienii, evreii încercau să închidă divinul într-o cutie, dacă Solomon, oferă o perspectivă mai evoluată şi în acelaşi timp complementară prin introducerea noţiunii de simbol, deoarece Dumnezeul omniprezent nu poate fi limitat de spaţiul, care este în afara existenţei lui Dumnezeu, Noul Testament oferă o perspectivă şi mai interesantă asupra conceptului de Casă a lui Dumnezeu. În 1 Corinteni, în contextul învăţăturii lui Pavel cu privire la adulter găsim următoarea afirmaţie: Fugiţi de curvie! Orice alt păcat pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?[16] Diferenţa dintre creatură şi Creator este definită de cauzalitate şi dependenţă. Dumnezeu, cauza primară, nu are nevoie de o cauză mai mare care să-L determine, El îşi este suficient sieşi însuşi, nu depinde de nimic din afara Lui. Nevoia omului după Dumnezeu se concretizează în locuirea acestuia de însuşi Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Întâlnim astfel ideea de casă-organism, caracterizată de dinamism şi comuniune continuă cu transcententul care se imanează, se coboară, se apleacă pe Sine, sălăşluind în om. Acest tip de casă, simbioză între transcendent şi imanent, între infinit şi finit, între sacru şi profan, reprezintă un adevărat prototip în materie de locuinţă. Omul devine lăcaşul în sine, axis mundi, comunicarea dintre finit şi Absulut. Exemplul suprem de unitate-totalitate îl reprezintă Omul-Dumnezeu, Cristosul întrupat, caracterizat prin dualitatea fiinţei sale.

Şi cu astea ţi-am spus preafrumosa mea poveste. Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite aproape o babă, ca să încep să cred că înţeleg cu adevărat ce este Rem-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în afara ei, că de fapt noi suntem Rem-ul, tu şi cu mine, şi povestioara mea, cu toate locurile şi personajele ei, şi Bloody Mary, şi căţelul lovit de maşină, că lumea noastră e o ficţiune, că noi suntem de hârtie, şi că ne-am născut în creierul, mintea şi inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până şi el s-a cuprins pe sine în Rem. Că poate până şi el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura raţiune a vieţii mele), nu e decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume, ea însăşi fictivă. Şi el, da, sunt sigură că acum caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, că visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă.[17] (Nici o legătură cu tema eseului. Am încercat doar să umplu un spaţiu gol.)

Bibliografie:

1) Alecsandri, Vasile, Pasteluri, Editura Demirg

2) Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45

3) Bacovia, G., Pagini alese, Editura 100+1 Gramar

4) Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testement, Editura Liga Bibliei

5) Cărtărescu, Mircea, Rem, Editura Humanitas

6) Cristea, Valeriu, Spaţiul în literatură, Editura Cartea Românească

7) Eminescu, Mihai, Geniu Pustiu, Editura Eminescu

8) Macedonski, Alexandru, Poezii, Editura Naţional

9) Popescu, Simona, Exuvii, Editura Polirom

[1] Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, col. Studii, Piteşti-Bucureşti 2003, trad. I. Bădescu

[2] Valeriu Cristea, Spaţiul în literatură, Editura Cartea Românească, 1979

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi a Vechiului şi Noului Testement, Editura Liga Bibliei, Cartea întâi a Împăraţilor, cap. 8, vers. 27

[4] Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi a Vechiului şi Noului Testement, Editura Liga Bibliei, Cartea întâi a Împăraţilor, cap. 8, vers. 29, 30.

[5] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Eminescu, 1970, Cezara, pag. 67-68

[6] Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, col. Studii, Piteşti-Bucureşti 2003, trad. I. Bădescu, pag. 70

[7] Vasile Alecsandri, Pasteluri, Viscolul

[8] Alexandru Macedonski, Poezii, Editura Naţional, 1998, pag 64

[9] G. Bacovia, Pagini alese, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004, pag. 10

[10] G. Bacovia, Pagini alese, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004, pag. 40

[11] G. Bacovia, Pagini alese, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004, pag. 19

[12] Simona Popescu, Exuvii, Editura Polirom, Iaşi 2004, Dosar critic, pag 304

[13] Simona Popescu, , Exuvii, Editura Polirom, Iaşi 2004, pag. 123

[14] Mircea Cărtărescu, Rem, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 7

[15] Mircea Cărtărescu, Rem, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 134

[16] Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi a Vechiului şi Noului Testement, Editura Liga Bibliei, Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, cap. 6, vers. 18,19

[17] Mircea Cărtărescu, Rem, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 178

Coincidentia oppositorum şi Realitatea Fiinţei

2010-11-16T06:40:00.003+02:00

Coincidentia oppositorum is a Latin phrase meaning coincidence of opposites. It is a neoplatonic term attributed to 15th century German polymath Nicholas of Cusa in his essay, De Docta Ignorantia (1440). Mircea Eliade, a 20th century historian of religion, used the term extensively in his essays about myth and ritual, describing the coincidentia oppositorum as "the mythical pattern". Psychiatrist Carl Jung, philosopher and Islamic Studies professor Henry Corbin as well as Jewish philosopher Gershom Scholem also used the term. In alchemy, coincidentia oppositorum is a synonym for conjunction, the fifth process.

The term is also used in describing a revelation of the oneness of things previously believed to be different. Such insight into the unity of things is a kind of transcendence, and is found in various mystical traditions. The idea occurs in the traditions of German mysticism and Buddhism, among others.

COINCIDÉNȚĂ, coincidențe, s.f. Faptul de a coincide; potrivire a două lucruri, evenimente, fapte etc. [Pr. : co-in-] – Din fr. coïncidence.

Dat fiind sensul pe care cuvântul „coincidenţă” îl propune consider că, în ce priveşte realitatea Fiinţei, coincidenţa contrariilor se poate interpreta ca unitatea sau comuniunea contrariilor, întrucât termenul de coincidenţă poate fi receptat ca suprapunere ontologică în „dualismul monist” al divinului. Această coincidenţă sau ununine a contrariilor nu poate fi înţeleasă raţional decât ca fiind expresia desăvârşită a Dragostei. Dragostea este izvorul tuturor lucrurilor. Geneza universului vizivil şi invizibil, întreaga creaţie reprezintă actul suprem de Dragoste. Dragostea, care se manifestă la toate nivelurile lumii manifeste este cea care produce unitate. Dumnezeu este Dragoste. Ca şi metafora trupului pe care o propune Pavel, uniunea contrariilor din dumnezeire arată că într-o realitate atât de înaltă orice diferenţe care produc disjuncţie sau antagonism sunt abolite. Dumnezeu este dincolo de bine şi rau.

În plan uman avem de-a face cu conceptul de androginie (a umanului în schimb) care se produce tot prin uniunea contrariilor propulsată de dragostea interumană ca imitaţie a Dragostei dintre persoanele Trinităţii. Isus a spus: „Aţi auzit că s-a zis în vechime: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte! (...) Dar eu vă zic: Iubiţi pe vrăşmaşii voştrii, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă blastămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” De asemenea Pavel spune că prin căsătorie bărbatul şi femeia nu mai sunt doi ci una pentru că între ei se înfiripă această legătură tainică a dragostei care uneşte şi aboleşte diferenţele, fără însă a atenta la autonomia persoanei.

De aceea efortul pe care umanitatea trebuie să-l depună este cel al dragostei faţă de „diferit”, al depăşirii minţii duale şi analitice care separă. Cu alte cuvinte, pentru a-l imita pe Dumnezeu, trebuie trebuie să gândim în termenii androginismului.

Când încerci să faci pe cineva fericit

2010-11-01T08:06:00.003+02:00

Ar trebui să încep spunând: Când încerci să faci pe cineva fericit ai grijă ca nu cumva acel “cineva” să fii chiar tu. Ni se întâmplă adesea să îi sufocăm pe cei pe care îi iubim cu o perdea de fericirea impusă. Ni se întâmplă adesea să nu mai facem diferenţă între nevoile noastre şi nevoile lor, între egoism şi dragoste. Ni se întâmplă adesea să ne transmutăm pe noi în fiinţa celor pe care îi iubim să punem acolo cele mai adânci dorinţe şi cele mai mari temeri ale noastre, iar “te iubesc şi vreau ca tu să fii fericit” să însemne de fapt “mă iubesc şi vreu să mă împlinesc prin tine”. E ca atunci când un părinte care, din cauza unor condiţii materiale precare, sau a oricărui alt factor, a eşuat în profesia pe care şi-a dorit-o şi încearcă să îşi insemineze propriul copil cu propriul ideal de fericire. Ţin minte că mama mă învăţa matematică doar pentru că ei îi plăcea matematica, ţin minte că am dat la mate-info doar pentru că ea m-a încurajat în direcţia asta, dar slavă Domnului că în liceu mi-a venit mintea la cap, am fost ajutat să-mi descopăr vocaţia şi am urmat calea ştiinţelor umaniste.

Fericirea este cel mai greu şi cel mai ciudat lucru cu putinţă. Fericirea celor pe care îi iubim sau ni se pare că îi iubim înseamnă în primul rând cunoaştere. Să nu avem nicioadată orgoliul de a fi cunoscut pe cineva. Cunoaşterea unui “alter ego” este un process care nu se mai termină şi seamănă, din punctul acesta de vedere, cu descoperirea propriului sine. Ce înseamnă cunoaştere? În primul rând cunoaştere înseamnă o doză imensă de dorinţă şi răbdare. Înainte de a începe să cunoaştem pe cineva trebuie să înţelegem din start un lucru: În Realitate, fie că vorbim de realitatea concretă sau de realitatea ideală, nu există tipologii, ca în comediile lui Caragiale. Şi când spun “tipologii” nu mă refer la faptul că nu există persoane dominate de o anumită “tară” morală, sau că nu există oamenii virtuoşi, la care să predomine o virtute anume. Lucrul acesta poate fi cât se poate de adevărat, dar în realitate nu există tipologii umane. Ce înseamnă asta? În primul rând realitatea noastră nu este completă, nu am ajuns la capăt, suntem deci în continuă transformare. A încadra un om în tiparul mincinosului doar pentru că minte des, sau a încadra un politician în categoria demagogului doar pentru că înşeală opinia publică (Să nu credeţi că iubesc politica. Dacă Farfuridii spunea “iubesc trădarea dacă e în interesul partidului, dar îi urăsc pe trădători”, aş putea şi eu să spun “urăsc politica pentru că e o mare mascaradă, dar îi iubesc pe politicieni”) este cea mai mare eroare pe care o putem face. Din acest punct de vedere un “eu” nu este ceea ce este, ci este ceea ce este destinat să devină:

Eu sunt cel ce voi fi atunci când tot ce este aievea se va ivi.

Pe de altă parte, trebuie să discutăm un pic ideea de “complexitate”. Oamenii trebuie priviţi în diversitatea lor, în unicitatea lor, nu luaţi la calup sau la super ofertă. Nu suntem cu toţii la fel, nici măcar cei care par lesne încadrabili într-un anumit tip de umanitate. Dormim diferit, mâncăm diferit, visăm diferit, iubim diferit, suferim diferit. “Acelaşi vis, acelaşi gând, acelaşi ţel”, spunea cândva ironic Ada Milea. Ei bine, dintr-un anumit punct de vedere nu avem nici acealşi gând, nici acelaşi vis, nici acelaşi ţel. Slavă Domnului că nu suntem la fel! Ar fi o lume tare monotonă. Dar acuma să nu credeţi că nu avem nimic în comun. Există un gen proxim, alminteri, am fi o lume de alienaţi. Ce înseamnă asta. Înseamnă că şi eu şi vecinul meu avem nasuri. Dar nasul lui e mai pios, îndreptat în jos, iar al meu trufaş şi mereu peste ceilalţi oameni. Dacă Biblia spunea despre Saul că era cu un cap peste ceilalţi, eu aş putea spune despre mine că sunt cu un nas peste ceilalţi. Să revenim la complexitate. În esenţă asta este complexitatea. Faptul că nasul meu este trufaş, iar al vecinului meu este pios. Complexitatea constă în diferenţe, în multitudinea de nuanţe pe care Sufletul uman individual le deţine. Fericirea celui pe care îl iubim sau pretidem că îl iubim înseamnă în primul rând cunoaştere, iar dacă în procesul de cunoaştere plecăm cu preconcepţia că oamenii pot fi clasificaţi, grupaţi pe categorii, puşi în diferite sertare, aşa cum facem, de pildă cu şosetele noastre atunci când le împachetăm (negre la negre, albe la albe, roşii la roşii), am eşuat din start.

În Realitate nu există tipologii, există doar persoane complexe care au ceva în comun. De asemenea, în Realitate nu există persoane statifce. Suntem într-o continuă transformare, chiar dacă unii se transformă prea lent iar alţii ard foarte multe etape. Noi nu suntem ceea ce suntem, noi suntem ceea ce vom fi, sau ceea ce suntem destinaţi să fim. Dacă vrem să facem pe cineva fericit trebuie să ne ferim să gândim sau să facem afirmaţii premadure în legătură cu modul în care este persoana respectivă. Şi nu spun asta pentru că sunt un maestru al comunicării cu ceilalţi, ci doar pentru că m-am fript de prea multe ori. Primul pas către cunoaştere este înţelegerea faptului că în Realitate nu există tipologii, nu există oameni luaţi la calup sau la super oferta; complexitatea Sufletului uman trebuie să ne copleşească cu cât înaintăm mai mult pe drumul cunoaşterii celorlalţi.

Un alt lucru pe care trebuie să îl facem pentru a cunoaşte pe cineva, după ce ne-am asigurat că am înţeles bine, că oamenii nu trăiesc la cutie ca puii congelaţi, este complexul de acţiuni în exterior care se cheamă: observare, ascultare, intuire, întrebare, procesare, afirmare. Un aforism oriental suna în felul următor şi, cu riscul de a nu-l reda cu exactitate, pentru că memoria mea nu funcţionează la, să spunem adevărata ei capacitate, am să mă încumet să-l reproduc, se înţelege cu unele inovaţii stilistice şi de conţinut, probabil personale, dar în acelaşi timp cu maximul de fidelitate, în intenţie măcar: Omul are doi ochi cu care să observe, Două urechi cu care să asculte, Două nări cu care să miroasă, Două creiere cu care să gândească Şi o singură gură cu care să vorbească.

Povestea Uriasului (partea a treia)

2010-01-13T11:16:00.002+02:00

Şi uriaşul, uriaşul şi-a amintit cum femeia mărunţică, într-o zi, visând la geamul casei sale cu grădină, ea, ochilor albaştri le-a spus "Rămâneţi cu bine!". Şi a venit un oarecine cu stare şi avere şi a dus-o pe femeia mărunţică şi continuarea o ştiţi deja.

Uriaşul îşi privea uimit transfigurarea. Trupul său, firav acum, nu-l deranja prea mult căci ochii îi căpătase o agerime stranie. Putea să descompună, să mărească, să privească adânc în structura şi profunzimea lucrurilor. Ceasurile mecanice nu-l mai pasionau, ci ceasurile organice, alea care pulsează în piepturile oamenilor, care numără timpul unuia şi altuia, care măsoară suflarea, tranziţia. Ceasurile care bat încet şi repede, prea încet pentru unii şi prea repede pentru alţii. Ceasurile fără cheiţă, de unică folosinţă şi fără certificat de garanţie.

Uriaşul începu să plângă. Începu să plângă pentru că îşi dădu seama că, în ciuda experienţei profesionale pe care o dobândise în acest timp de ucenicie, atfel de ceasuri nu ştia să repare pentru că nu le cunoştea mecanismul. Şi totuşi le înţelegea complexitatea. În zadar îşi încreţea fruntea şi încerca să pătrundă profunzimea ceasului organic.

Şi uriaşul îmbătrâni şi tot nu reuşi să priceapă taina acestui ceas, ce bate în pieptul unuia şi altuia mai încet sau mai repede, mai încet şi mai repedeÎşi aminti apoi de Marele Ceasornicar, de faptul ca toţi ceasornicarii fuseseră extirpaţi, şi de ciudatul ceasornicar bătrân. Unde e el acum? Şi de ce nu mai apare în poveste? Cum de ceasornicăria lui nu dăduse faliment, dat fiind că nimeni nu mai cumpăra ceasuri mecanice, iar singurul ucenic pe care-l pregătea era pagubă la casa omului?

Uriaşul luă un calmant şi se linişti. Simţi apoi ticăitul ceasului sub tunică.

Dar bietul uriaş îşi dădu seama, într-un târziu, că nu ceasul se aude bătând la piept sub tunică, ci inima unei femei mărunţele care iubea o casa foarte mica...

TIC TAC.

Şi femeia marunţică, femeia mărunţică iubea acum un uriaş, un uriaş puternic, cu mâinile-i făcute să înalţe un întreg oraş.

Cred că băutura malefică şi-a făcut efectul deja.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi-am lăsat poveste-aşa...

Povestea Uriasului (partea a doua)

2010-01-04T18:46:00.002+02:00

La început uriaşul era foarte neîndemânatic. Mâinile lui imense, setate să ridice blocuri mari de piatră şi bare metalice, nu-l ajutau deloc. Mai mult, implanturile musculare, pe care cheltuise o avere ca să în rând cu lumea, se dovedeau acum inutile. Prima zi de lucru a fost un calvar. Atelierul devenise un mare morman de rotiţe de ceas şi arcuri şi cheiţe. Seara nici măcar nu reuşi să guste din bere pentru că halbele îi plesneau în mână, dar nu se întristă deloc deoarece auzise de pericolul acestei băuturi malefice.

Trecu o zi, trecură două, trecură nouăzeci şi nouă şi uriaşului nostru i se făcu lehamite de meseria asta de ucenic de ceasornicar şi hotărî pe ascuns să-şi părăsească maestrul fără nici măcar să-şi ia ziua bună.

Zis şi făcut. Se trezi într-o dimineaţă o dată cu găinile, găinile fermecate din marile întreprinderi alimentare, care creşteau într-o zi cât altele-n şapte pentru că erau îndesate cu hormoni şi stimulenţi nutritivi, şi încercă să se insinueze afară din casa maestrului ceasornicar. Dar cum starea lui brută nu îl ajuta prea mult la lucruri şi subtilităţi de genul acesta, se întâmplă ca, în timp ce trecea prin atelier, întuneric fiind, să îşi sprijine mâna lui grea de un raft şi să trântească la pământ o grămadă de chei şi cheiţe. Zgomotul îl trezi pe bătrânul ceasornicar, iar uriaşul pretextă spunând că s-a trezit mai de dimineaţa ca sa faca ordine în atelier.

Şi tot aşa, stricând ceas după ceas, spărgând halbă după halbă şi făcând curăţenie în fiecare dimineaţă, uriaşul constată cu uimire că se subţia, se micşora pe zi ce trece şi începea să capete formă umană. Pesemne că implanturile musculare ieşiseră din garanţie iar muşchii îşi recăpătau structura iniţială. Mult s-a mai mirat când a constatat ca de fapt nici nu era uriaş şi că bagajul de masa musculară inutilă îl facea să semene cu unul. Atunci se gândi că probabil nici nu există uriaşi şi că toţi uriaşii au fost cândva oameni. În ziua aceea uriaşul îşi puse toată iscusinţa la bătaie şi construi primul lui ceas mecanic pe care gravă cu multă delicateţe şi acurateţe: „Un ceas de mână cu rotiţe mici şi multe e mai mare decât o cetate pentru că are în sine concentrată întreaga ordine a Universului. Tot ce trebuie să faci e să întorci cheia zilnic.”[1]

În minte îi suna acum refrenul unei muzici de demult: o femeie marunţică, care iubea o casă foarte mică, cu o gradină sub fereastră, iar in gradina mult caprifoi cu florile-n lumină...

Îşi puse ceasul la piept în buzunarul interior al tunicii, care, mult prea larga acum, se transformă într-un adevărat halat, sorbi o bere cu nesaţ şi începu să viseze să viseze, să viseze...

O femeie marunţică, care iubea o casă foarte mică, cu o gradină sub fereastră, iar in gradina mult caprifoi...

Femeia măruntică începu să vadă cum „visele” împlinite nu-i aduc decât nelinişti şi întrebări fără răspuns... La ce va mai visa ea...? Si care este visul ce dăinuie? Inţelese că visul ei n-a fost decat o iluzie...iar Oricare...ce dezamăgire...!!! Oricare, nu-i cu nimic mai presus decât Oricine...n-o iubeşte, nu cu adevarat. Iubeşte doar ideea de a face pe cineva fericit. Ce orgoliu stupid...cât egoism...Este captivă acum în propriile-i dorinţe, nu-i cale de ieşire. Cine a închis-o acolo? Cine a închis-o acolo „nu vrea” să o elibereze, ea nu ştie şi nici nu poate să comunice cu acel cineva, iar Oarecine o sufocă, o sufocă cu o perdea de fericire impusă...

Femeia maruntică işi privi cu sinceritate inima. Un gând rece şi ascuţit îi rascoli fiinţa ca tăişul unei săbii de gheaţă. Propriile dorinţe o condamnă. Dacă nu şi-a dat seama că fericirea ei nu consta în lucrui mici, aceste nimicuri, da, sunt nimicuri, o îngroapă... Nu cumva s-a închis singură pe dinăuntru? Nu cumva îşi este sieşi zid? Nu cumva a înghiţit cheia şi şi-a pecetluit soarta punînd sigiliu pe propria fericire? Mai este oare speranţă? Mai poate fi deschisă cutia Pandorei? Şi cine? Cine?

Stă întinsă undeva jos...jos de tot şi e rece, e frig, dar nu se mai opune...macar de s-ar sfârşi odata...frigul o pătrunde şi o şterge, nici măcar nu tresare, ochii mari, rotunzi doar lăcrimează din când în când, trupul se răceşte, îşi simte bătăile inimii. Doar inima vorbeşte...şopteste...doar ea se mai zbate. Dar mai fericită nu s-a simţit nicicând, trăirile sunt mai reale şi mai curate...simte! Simte căci a înţeles, a înţeles cu inima, a înţeles cu sufletul. Se mai aude totuşi un ticăit. Un ticait clar precum clinchetul unui vas de cristal...”Of, biata mea inimă...” gândeşte femeia mărunţică.

Biata femeie mărunţică...mult prea târziu şi-a dat seama ca nu inima se aude bătând în pieptu-i fragil, era un altfel de ticăit...de ceas...un mic ceas făcut de un uriaş...[2]

[1] Şi poate vă întrebaţi cum de a reuşit uriaşul să scrie aşa de multe cuvinte pe un ceas atât de mic. Ei bine, în limba uriaşilor cuvintele nu prisosesc ca în limba noastră. Asta pentru că uriaşii niciodată nu au fost buni oratori. De regulă vorbesc puţin şi cuvintele lor au o sumedenie de sensuri şi subînţelesuri. Ferdinand de Sausure ar spune ca aceluiaşi semnificant îi corespunde foarte mulţi semnificaţi. De aceea e greu să înţelegi un uriaş dar şi mai greu e să-l traduci.

[2] Ideile din acest pasaj sunt inspirate de Maria Sas;

Povestea uriaşului (parte întâi)

2009-12-25T15:49:00.003+02:00

A fost odată ca niciodată, pentru că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...un uriaş cu ochi albaştri îndrăgostit de o femeie mărunţică. Femeia maruntica insă iubea o casă foarte mică, cu gradină sub fereastră, iar în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină...

Dar uriaşul o iubea, o iubea cu dragostea-i de uriaş iar mâinile-i făcute să înalţe un întreg oraş, se-mpiedicau şi nu erau în stare să apuce lucruri mărunţele, adică să dureze o casă foarte mică cu gradină sub fereastră, iar în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină...

Si...într-o buna zi, visând la geamul casei sale, ea, ochilor albaştri le-a spus "Rămâneţi cu bine!" şi...a venit Un Oarecine cu stare şi avere şi a dus-o pe femeia mărunţică la visul ei, adică...i-a construit o casă foarte mică cu gradină sub fereastră, iar in grădină mult caprifoi cu florile-n lumină...

Şi uriaşul... uriaşul, a înţeles că dragostea-i de uriaş nu poate să încapă într-o căsuţă foarte mică cu grădină sub fereastră.[1]

A înţeles? Sigur nu am greşit cumva povestea? Da, a înţeles. A înţeles ca dragostea-i de uriaş nu poate să în... bla bla bla. Dar nu, nu s-a resemnat. Şi în taină a renunţat la slujba de constructor de oraşe şi catedrale, şi a intrat ucenic la un ceasornicar bătrân care repara ceasuri vechi, mecanice, şi care abia îşi mai ducea traiul de pe o zi pe alta pentru că lumea uitase de ceasurile cu rotiţă.

Şi nu numai de ceasurile cu rotiţă uitaseră, ci şi de răsăritul de soare, de ploaie, de vânt, de curcubeul pe care Marele Ceasornicar li-l daruise ca să se minuneze şi să-şi amintească că cineva îi ocroteşte, şi de alte bagatele din astea care, la prima vedere, păreau de prisos în comparaţie cu progresul tehnologic, cu construcţia de edificii şi de roboţi comerciali şi sisteme de comunicaţie care să ţină oamenii la distanţă. Nu mai ştiau să se îmbraţişeze, să se joace în nămol, uitaseră până şi dansul ploii, pentru că acum existau maşini care aduceau ploaia şi nimic nu mai părea surprinzător. Erau până şi programe speciale pentru diviziunea rasei umane numite „Copilul pe care ţi l-ai visat Noi ţi-l procreăm”. Copiii nou născuţi ieşeau aşa cum voiau părinţii: culoarea ochilor, părul, înălţimea, greutatea, înclinaţiile naturale, abilitaţile dobândite, totul se ştia dinainte.

De aceea, când uriaşul nostru văzu un ceasornicar bătrân, nu mică-i fu mirarea. La început nu ştia de unde să-l ia. Apoi îşi aminti că îi dăruise cineva de ziua lui nişte carduri de memorie compatibile cu emisfera dreaptă, cu sinapse foarte rapide. Şi aşa dobândise informaţii despre pericolul provocat de ceasornicari societăţii moderne. Ultimele exemplare fuseseră stârpite cu un secol în urmă pentru că promovau „vechile valori”. Şi cum le ştia pe toate, pentru că era cu update-ul cerebral la zi, uriaşul voi să cumpere de la acesta un soft cu licenţă prin care sa „înveţe” meseria de ceasornicar. Fu însă din nou şocat când ceasornicarul îi spuse că îl poate învăţa meserie numai dacă va voi să-i fie ucenic, dacă vor vorbi şi se vor împrieteni, dacă vor petrece nopţile la o şuetă cu o bere în faţă şi, mai ales, dacă uriaşul se va învoi să renunţe la îndeletnicirea sa, care de altfel nu se deosebea cu nimic de a celorlalţi uriaşi.

Şi astfel uriaşul nostru se învoi şi deveni ucenic de ceasornicar, dar tot nu înţelegea ce legătură este între construcţia de ceasuri vechi şi pălăvrăgeală şi mai ales berea la halbă, care era în afara legii pentru că provoca stări de beatitudine şi de melancolie ce diminuau mult producţia anuală.

[1] Nu am reuşit să identific sursa acestui pasaj. Mi-a parvenit printr-o persoană numită Maria. Se pare, după spusele ei că ar fi fost recitat de Horaţiu Mălăiele. Mulţumesc pe această cale autorului citatului cu pricina pentru că mi-a overit premiza dezvoltării unei poveşti.

Adevarata Dragoste -Gânduri de copii

2009-12-12T09:06:00.005+02:00

Dragostea vine de la sine. Dacă dăruieşti Dragoste să nu aştepţi şi altceva în schimb. Chiar şi la şcoală dacă nu e Dragoste se ajunge la bătaie şi la alte nebunii. Iubirea e un strop de lumină, un strop de poezie curată a inimii. Iubirea e un vis, iubirea este realitatea. Iubirea e provocată de săgeată, de vrăji, de băuturi magice. Iubirea răvăşită şi iubirea răvăşitoare. Dar şi iubirea calmă şi aşezată. Sunt suflete atât de triste în care iubirea învinge şi pătrund în sufletul lor. -Claudia Badea, VI A, Scoala nr 1, Stefăneştii de Jos

Dragostea este sfântă şi pluteşte în aer iar oamenii se îndrăgostesc des şi repede. Dragostea vine de la Dumnezeu pentru ca toată lumea să poată să se nască cu ea, nu să o înveţe sau să o fure. Oamenii se iubesc şi Dragostea este foarte puternică atunci când un bărbat şi o femeie crează un copil. -Ana Maria Popovici

A fost odată ca niciodată, că de nu ar mai fi nu s-ar mai povesti o fată pe care o Chema Aniela iar pe cât de frumoasă era pe atât de amărâtă. Aniela avea şi o mamă pe care o chema madam Maruca, ea era mama Anielei, iar tatăl Anielei pierduse toată averea lor: casa, trăsura cu caii lui mari şi blânzi, etc etc... -Marius Oancea

Adevărata Dragoste este atunci când iubeşti persoana iubită. Şi sunt cele mai frumoase clipe din viaţa unor persoane care se iubesc mult. Iar atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva simţi nevoia tot timpul alăruri de persoana iubită. Într-o relaţie cel mai frumos lucru e să-ţi iubeşti familia şi să fii mereu alături de ea iar cel mai frumos cuvânt e să spui: "Te iubesc!" -Mihaele Joiman

Dragostea nu înseamnă mereu dragoste în pat, dragostea mai înseamnă şi dragostea dintre doi oameni, adică când se iubesc, când trec amândoi prin bune şi prin rele şi prin necazuri şi greutăţi, atunci dragostea dintre ei va trece peste toate. Unii oameni îşi arată Dragostea şi în faţa lui Dumnezeu când soţul şi soţia îşi jură Credinţă şi Dragoste toată viaţa lor în care vor sta împreună, dar alţii se mai şi "despărţesc", asta înseamnă că divorţează de celălalt, iar Dragostea dintre ei nu mai există. -Nicoleta Manea

Adevărata Dragoste este când dăruieşti ceva unui om care nu are acel obiect şi are nevoie. Când dăruieşti ceva cuiva trebuie să dăruieşti din inimă şi cu Dragoste. Degeaba dăruieşti dacă nu dăruieşti din inimă şi cu Dragoste. (...) Nu dăruieşti degeaba pentru că Dumnezeu te răsplăteşte în Rai. N contează dacă este prieten sau duşman, (...) nu contează dacă este alb sau negru. Dumnezeu nu face diferenţă între oameni sau animale. Toate fiinţele care au suflet, nu contează ce rasă sunt, trebuie să se înţeleagă între ele aşa cum mă înţeleg eu cu prietenii şi prietenele mele. -Alexandra Nucică

Dear friends,

2009-11-30T07:40:00.002+02:00

When you feel that something is not working, the cause lies in two kinds of thought patterns: thoughts of the past, thinking of old matters and thoughts that arise through an extroverted vision, looking at others.

Pain comes when you delve into the past and create a whole web of waste thoughts. When you remember anything of the past, you invoke suffering. Then you can't finish the negativity of the past. With your thoughts you can accumulate so much – both positive and negative. However, negative thoughts are like poison - they won't let you go until they make you commit wrong actions. Waste thoughts don't allow the soul to draw power from God. Waste thoughts won’t let you take a direct path in your efforts; you get easily sidetracked.

You enter into a spin of sins and a conflict of nature, when you keep looking at others with extroverted vision. When we look with extroverted vision, we compare, censure, criticize, and classify. To be surrendered means to be free from all of these and to see with a vision of love.

Keep good wishes in your heart, and give them to everyone through your eyes.

« Pourquoi vois-tu la paille qui est dans l'œil de ton frère et n'aperçois-tu pas la poutre qui est dans ton œil à toi ! Ou comment peux-tu dire à ton frère : Frère, laisse-moi ôter la paille qui est dans ton œil, toi qui ne vois pas la poutre qui est dans le tien ? Hypocrite, ôte premièrement la poutre de ton œil, et alors tu verras comment ôter la paille qui est dans l'œil de ton frère. »

Obsesia Plagiatului

2009-10-31T09:23:00.006+02:00

"S-a scris atât de mult, încât, fatal, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus. Se repetă, conştient sau inconştient, aproape fond şi formă, de condeie şi de acei de bună credinţă că sunt cu totul originali. Chiar aceste observaţiuni de acum, desigur că s-au mai făcut. Da, se scrie. Şi sunt scriitori atât de simpatici, care ţin la operele lor aşa de mult şi pe care le citesc cu atâta voluptate, încât vezi că scepticismul tău e cu totul fără sens. Cititorii, la rândul lor, citesc zilnic: ziare, reviste, volume, cu acea răbdare şi curiozitate care se dă numai lucrurilor noi, deşi în acest apogeu de cultură, sub ochii lor, joacă fără voie un semiplagiat universal."

"Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

Voi începe această dezabatere cu privire la plagiat, afirmând că acest concept s-a cristalizat o dată cu Modernitatea. Perioada care a urmat Antichităţii şi Evului Mediu realizează o tranziţie, o transformare în planul conştiinţei umane. Tranziţia se face dinspre colectiv, comun, spre individual, personal. Revoluţia franceză şi stârpirea orânduirii feudale contribuie mult la stabilirea conceptelor de individ şi individualitate. În feudalism, distincţia se făcea numai între feudal, suzeran şi masă; această structură umană amorfă şi monolitică, era văzută nu în diferenţierile ei (oameni diferiţi cu înclinaţii diferite) ci în dominanta care îi caracteriza pe indivizii (Karma de a se fi născut printre supuşi şi nu printre cei care supun). Umanitatea, în ansamblul ei era una. Diferenţierile existau numai între nobili."

Aşadar termenul de plagiat e relativ recent şi are legătură cu obsesia originaltăţii, tendinţă manifestată în modernitate şi care în postmodernitate a atins cote culminante.

Antichitatea greco-romană nu concepea că este posibil să existe un astfel de furt. Furtul intra în sfera concretului, a materialului, puteai să furi boul sau capra veciunului, dar nicidecum ideile sau stilul unui autor anume. De aceea nici nu se ştie dacă Homer reprezintă o voce individuală sau colectivă, dacă au contribuit mai multi sau nu la opera homerica. Există cercetători care gasesc disensiuni în interiorul operei lui Platon şi consideră că parte din Dialogurile platonice, Legile, au fost scrise de altcineva şi atribuite lui Platon, deoarece idealul politic din aceste scrieri diferă mult de ceea ce promova Platon în Republica .

Nici evreii nu duc lipsă de plagiere, daca privim lucrurile din perspectivă contemporană. Se ştie că parte din apocrifele Vechiului Testament au fost scrise mult mai târziu şi atribuite unor personaje celebre din istoria Israelului: Cartea lui Adam, Cartea lui Enoh, Cartea lui Avraam, Testamentul celor 12 patriarhi ş.a.

Şi în cultura română întâlnim acelaşi fenomen: trei cronicari (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) care scriu acelaşi letopiseţ, fără să se mai acuze unul pe altul de plagiat. Să nu mai vorbim de creaţiile folclorice. Mioriţa nu aparţinea unui autor anume, ci românului în general, tocmai de aceea a circulat sub diverse forme orale. Pe nimeni nu a interesat cine a demarat proiectul Mioriţa, pentru că mai important era conţinutul ei ideatic decât autorul sau autorii care ar fi putut să obţină licenţă pe o aemenea capodoperă.

Avem de-a face cu o paradigmă uşor diferită, corelat cu ceea ce se promovează în modernitate. Cunoaşterea era una singură, nu exista şi nici nu trebuia să existe, ceea ce numim perspectivă proprie. Fiecare autor îşi aducea aportul la ceea ce se chema tezaurul înţelepciunii umane, acest colos de cunoştinţe care aparţineau omului.

În cele ce urmează se impune o mică observaţie pentru a putea prezenta perspectiva etica asupra plagierii. Este stringentă definirea a doi termeni ce ţin de planul eticii, al moralităţii: etică atemporală şi morală temporală.Etica atemporală înseamnă dezvoltarea unui comportament în acord cu normele sau preceptele eterne şi imuabile. Aceste norme sau legi, stabilite de Dumnezeu au un caracter universal, atemporal şi aspaţial. Dragostea şi Dreptatea sunt universalii a ceea ce numim norme: să nu furi, să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu minţi, să îţi iubeşti aproapele etc..Morala temporală reprezintă acel ansamblu de legi, norme stabilite de umanitate într-un anumit context socio-cultural şi într-un segment de timp bine delimitat. Morala temporală e relativă, se schimbă de la epocă la epocă şi de la societate la societate. Ea ar trebui să fie în ultimă instanţă expresia eticii universale, numai ca pervertirea umanitaţii, face ca aceste domenii să nu corespundă mereu şi în totalitate.Dicţionarul explicativ al limbii române propune următoarea definiţie pentru acţiunea de plagiere (a plagia): "vb. I. Tranz. A-şi însuşi, a copia total sau parţial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creaţii personale; a comite un furt literar, artistic sau ştiinţific. [Pr.: -gi-a] – Din fr. plagier."

Contextul socio-cultural contemporan asociază furtul cu plagierea, printre altele. Această asociere nu ţine de ceea ce numim etică atemporală, pentru că plagierea a fost socotită de-a lungul timpului drept aport sau contribuţie umana la tezaurul înţelepciunii universale. Asta pentru că au existat oameni înţelepţi care au constat la un moment dat că originalitatea umană este imposibilă şi deci noţiunea de furt literar, ideatic nu-şi are sensul. "Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face." Şi dacă stăm sub semnul unui semiplagiat universal, dacă ceea ce numim idee sau perspectivă nu aparţine unui autor anume, ci poate numai acest proces de căuatre şi descoperire, atunci de ce ar trebui să condamnăm plagierea?

Verdictul etic nu poate fi decât unul care îndeamnă spre respectul faţă de valorile normate ale societăţii contemporane: Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Şi, dacă societatea, morala temporală, socoteşte că plagierea intră în categoria furtului, considerăm că e de datoria noastră ne însuşim şi să respectăm acest principiu, conştienţi totuşi, că vine de la oameni, şi nu de la Dumnezeu. Plagierea reprezintă expresia umană a Legii lui Dumnezeu. Acţiune justă înseamnă să ne supunem Legii lui Dumnezeu şi să fim totodată sensibili la cultura în care existăm.

Bibliografie:

1) Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament 2) G. Bacovia, Plumb, editura Pentru literatură, 1965 3) Platon, Republica, editura Teora, 1998 4) Lazăr Vlăsceanu, Sociologie şi modernitate, Tranziţii spre modernitatea reflexivă, editura Polirom, 2007