Găsiţi pe LumeaMare o poveste despre muzică, comerţ şi balet, sau cum trece un weekend în viaţa unui copil artist şi … totodată negustor!.

Paranteză 1: pentru cei care nu ştiţi deja, Petra are o frică incontrolabilă de dentist şi nu poate fi păcălită să deschidă gura pentru a acţiona cu “albinuţa” cu niciun truc, gaz ilariant sau şantaj… Asta ca să înţelegeţi cine vrea să se facă stomatolog!

- Păi de ce vrei să te faci dentist? o întreb curioasă, ca să ţin minte şi să îi spun când va fi mare şi va uita

Nu răspunde, în schimb mă întreabă:

- Dentiştii când au carii ce fac?

- Merg la alţi dentişti

- Aaaa, păi atunci nu mai vreau.

OK, case closed! Revenim la îndeletnicirile de artistă: pian, muzică, balet.

Am făcut această introducere ca să nu spun din prima că şi mie îmi este frică de dentist! Dar, dacă în cazul Petrei,frica se manifestă în faţa unei închipuite dureri, eu măcar am crescut suficient cât să realizez că nu durerea este problema. Pe mine mă deranjează că trebuie să stau cu gura deschisă, că mi se usucă cerul gurii şi am senzaţia să nu mai pot respira, că simt gusturi şi mirosuri pe care le tolerez foarte greu şi aşa mai departe.

Cum viaţa le aranjează însă pe toate mai bine decât ne propunem, mi s-a ivit ocazia să fiu copywritter pentru DENT ESTET, cea mai faină clinică pe care am avut ocazia să o văd prin România. Locul în care o duc deja pe Petra şi unde sunt convinsă că vom reuşi, până la urmă, să învingem frica, amândouă

Paranteză 2: Mai amestec aici o amintire, nu mai ştiu dacă v-am povestit despre asta… În perioada în care aveam agenţie de publicitate, existau momentele acelea minunate în care îţi venea să omori clientul. Sau, mai paşnic fiind, îţi venea să foloseşti un limbaj “puţin” cam nepotrivit unei relaţii fructuoase de afaceri. Atunci ce făceam? Scriam mailul furios, având grijă să nu fie nimeni trecut în secţiunea TO. Apoi, după ce mă răcoream, îi dădeam un DELETE definitiv. Din ăla cu “are you sure?” “daaaa, sunt absolut sigură”.

În acelaşi sistem, sper că scriind despre dentist (sper că de bine de data aceasta!) voi reuşi să înving toate traumele şi problemele mele închipuite. Doar nu te poţi teme de ceea ce cunoşti, nu este aşa?

Vă ţin la curent, fără dar şi poate!

PS: Am plătit pentru ilustraţia Petrei de mai sus, m-a taxat cu 15 lei!

Tot după sufletul omului s-au produs şi mărţişoarele anul acesta. Producţia locală de familie, 100% hand-made, a fost creată jumătate cu sufletul, jumătate cu sufletul vândut păpuşii Liv, adică un motiv întemeiat pentru care merită să munceşti şi să scoţi un ban cinstit. Uite aşa a priceput Petra că, decât să dăm banii pe chinezării mai bine punem mâna pe lut şi pe vopsele şi facem noi mărţişoare. Au ieşit destul de bine pentru o începătoare de 7 ani, zic eu…

Iar păpuşa Liv a fost cumpărată deja! Din banii câştigaţi…

Etapa doi în muncile de primăvară a fost executată la şcoală. Locul în care s-au produs mărţişoare comestibile ce au fost realizate şi împărţite parţial între copii, în timp ce altă parte vor merge către un azil. Un gest frumos pentru care o iubim şi mai mult pe doamna învăţătoare!

Dincolo de toate aceste lucruri drăguţe, cel mai frumos mărţişor pe care l-am primit a fost de la Alex. Inspirat de lucrările Petrei, acesta a realizat un miniflacon din lut pe care mi l-a oferit cu promisiunea şi permisiunea de a mă lăsa să îmi aleg eu parfumul favorit… Să vă spun ceva: parfumul poate să mai aştepte pe raft, mie îmi place flaconul acesta mult mai mult, cred că nu am primit niciodată ceva mai preţios şi mai drăgălaş, cu greşeala lui cu tot !

Mici mărunţişuri ce pot să ne facă viaţa mai frumoasă, mici gesturi venite din suflete mari: asta înseamnă un început de primăvară şi nu e nevoie de nimic mai mult!

Nu sunt foarte bine pregătită să susţin părerea de mai sus, e doar o idee care mă ajută la modul cel mai personal să fiu mai tolerantă. Pornind de la ea am declanşat o întreagă discuţie pe pagina de facebook LumeaMare, moment în care am văzut că multă lume are aceleaşi sentimente amestecate legate de biserică şi bogăţie. Ba mai mult de atât, am ajuns la concluzia că foarte multă lume percepe avuţia, chiar şi personală, ca pe ceva de care nu ai neapărat nevoie, ca ceva de care te-ai putea ruşina.

Înţeleg asta pentru că şi eu am gândit aşa iar acum mă lupt cu mine ca să scap de o astfel de mentalitate care simt că mă trage şi m-a tras mult înapoi. De ce să nu vreau să am bani? Şi chiar v-aş întreba, dacă aţi primi deodată o moştenire colosală ce aţi face, aţi refuza-o? La modul cel mai sincer nu cred că ar face asta nimeni. Şi atunci de ce să nu îmi doresc să am bani, pe care să îi obţin pe căi cinstite bineînţeles?

Nu vorbesc de a fura sau a nu fi mulţumită cu ceea ce am, dimpotrivă. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce reprezint, pentru cei dragi, pentru familie, pentru copil, pentru pasiunile mele, ştiu ca acestea contează mai mult decât orice sumă. Fiecare are o scară de valori şi, de acord, banii nu trebuie să fie pe primul loc. Dar nu aş spune nu ca aceştia să fie pe un loc suficient de important ca să pot ajuta, la rândul meu, pe alţii. Mi-aş dori să pot finanţa câţi mai mulţi exploratori sau tineri talentaţi pentru ca aceştia să îşi împlinească visele, să creeze. Mi-aş dori să pot ajuta copii care nu au ce mânca sau nu au cum să meargă la şcoală. Aş ajuta bătrânii care nu mai au nicio alinare şi ajung să nu îşi mai permita nici să mai iasă din casă. Aş putea face atât de multe! Da, uneori şi un gest mic sau un zâmbet e important. Dar o sumă generoasă ar aduce mai uşor în concret dorinţa unei fapte bune.

Am condus astăzi pe ultimul drum pe cineva din familie. Am ascultat predica în care se spune că nu luăm cu noi bogăţii şi alte bunuri. Foarte adevărat, însă ceea ce construim aici rămâne. Cei pe care i-am ajutat pot uneori să ne supravieţuiască.

Ca şi în cazul bisericilor, de la care am şi pornit, poate că bogăţia adevărată este ceea ce rămâne în urma noastră. Oare mă înşel?

Când a ajuns să facă 7 ani nu ştiu! E adevărat că unele perioade mi s-au părut foarte lungi, vezi timpul necesar învăţării obiceiului de a face pipi la oliţă sau a deplasării pe picioare, nu pe burtă. Dar una peste alta aveam acum pe bancheta din spate a maşinii un copil care avea să se descurce singur (sau aproape singur) timp de 6 zile şi care abia aştepta să scape de noi. Nici nu ajunsesem de mult că ne şi întreba: „dar voi nu trebuia să plecaţi?”

Şi am plecat, cu sentimente contradictorii: bucuroşi că vom savura 6 zile de relaxare în doi, trişti că vom petrece 6 zile fără ea. Mândri de noi că avem puterea să o lăsăm, îngrijoraţi să nu se întâmple ceva rău ce nu ne vom putea ierta vreodată. Părinţii ştiu de ce.

Peste 6 zile o luam din tabără. Veselă, sănătoasă, întreagă, la fel de şmecheră cum o lăsasem. Între timp noi ne relaxasem (oare?) pe la Moeciu, despre care am scris pe LumeaMare.

În acelaşi timp (ăla relaxat):

Telefoane frecvente cu…

„Mami, vreau ceva dulce!”

„Mami, nu mai vreau în tabără, vreau să vii să mă iei, nu îmi place”

„Mami, am făcut caca, coşul e plin şi pute, eu unde arunc hârtia?”

„Mami, mă doare piciorul, mi-a pus un băiat o piedică”

alternate cu…

„Mami ştiu să merg în jos pe pârtie şi să pun frână”

„Mami, am fost la patinoar şi am fost singura care nu am căzut”

„Mami, nu pot vorbi acum, mă uit la televizor”

… şi momente de linişte în care se simte bine şi uită de noi. Sau în care rămâne fără telefon pentru că se joacă excesiv de mult pe el!

La final o găsim mândră de medalia ei, spunând că s-a descurcat foarte bine şi că nu a greşit deloc – pentru ca mai târziu să facă mărturisirea că, de fapt, nu a coborât singură ci a fost ajutată. Ştie bancuri noi şi a fost minţită că Moş Crăciun nu există, ca mami şi tati aduc cadourile. Ce prostie, aşa ceva nu cred nici eu!

Acasă evaluăm dezastrul. Pagube mici, doar mănuşile sunt altele, în rest avem multe haine curate. 6 zile în care nu a schimbat decât chiloţii. 6 zile cu aceleaşi bluze şi aceeaşi pereche de şosete… subţiri. Restul e frumos împachetat, aşa cum le-am lăsat. Halal educaţie!

Trimit mulţumiri şi un feedback onest organizatorilor, le spun ceea ce cred că ar fi putut fi mai bine. Nu am primit încă niciun răspuns, probabil sunt doar un alt părinte disperat şi aberant, printre cei mulţi. Bine că e copilul sănătos şi bine că am copil mare. Mai rămâne doar să învăţăm să ne schimbăm hainele, că restul le ştim pe toate!

- Pentru că nu e rigid şi paşii sunt doar instrumente de lucru, lăsând loc suficient interpretării, emoţiei, pasiunii.

- Pentru că e uman şi îţi cere să intri în rezonanţă cu muzica şi partenerul. Şi atât.

- Pentru că mă învaţă să urmez, să mă las condusă, să am încredere în leader , care trebuie să fie centrul universului meu. Si pentru că nu îmi dă voie să cârâi şi să cicălesc (mda, asta e partea cea mai grea).

- Pentru că ritmul se defineşte uneori în culori şi o singură melodie poate fi , în acelaşi timp, galbenă, portocalie sau roşie.

- Pentru că nu se teme de o îmbrăţişare strânsă, de contact, de apropiere.

- Pentru că există Tango Nuevo

Şi ştiu că ăsta e doar începutul. Aşa cum nu ştiu dacă tot ceea ce am scris mai sus e corect, dacă am înţeles bine sau nu, dar nu îmi pasă atât timp cât concluziile de mai sus mă fac fericită!

După aceea, cum necum, am reuşit să revin pe acolo de mai multe ori decât am ajuns la dentist în ultimii doi ani.

Dar să las introducerea şi să vă povestesc de unde până unde animalele din titlul acestui articol. De filmul Tăcerea mieilor sigur aţi auzit. De procedurile de albire a dinţilor cu siguranţă că ştiţi mai multe ca mine. Asta pentru că eu m-am dus ca un mieluşel, neştiind mai nimic despre ce mă aşteaptă. După ce m-am panicat puţin când am văzut cum îmi va fi proptită gura, m-am amuzat copios, e drept că în tăcere (nici nu aş fi putut altfel), imaginându-mi cum arată faţa mea schimonosită în jurul bucăţii de cauciuc ce-mi lăţea zâmbetul mult peste limitele lui estetice. Nu îmi ieşea din minte Hanibal – vă rog totuşi să nu faceţi ca mine şi să nu mergeţi atât de departe cu imaginaţia. Nu am purtat mască, dar sunt sigură că eram pe aproape de odiosul personaj în ceea ce priveşte farmecul.

În cabinet era linişte, în fapt nu mă durea şi nu mă deranja nimic, poate doar sentimentul acela situat între panică şi hilar. Aşa că m-am hotărât să mă relaxez, să fac o caricatură de exerciţiu de relaxare. Era mai degrabă să adorm decât să meditez, şi, după cum se înţelege, n-am ajuns la iluminare – nu de alta dar nu cred că aş fi vrut să mă văd pe mine de sus

În schimb dinţii mei s-au iluminat şi mă bucur de un zâmbet la care îmi cam place să mă uit… Şi nu ştiu cum, dar sunt mai motivată ca oricând să îmi rezolv şi problemele mai grave decât cele de culoare!

Semnat cu zâmbet larg,

Narcis(a)

Şi mulţumesc Dent Estet pentru imbold!

Am făcut curat. Am luat la puricat LumeaMare.ro şi am ajuns la concluzia că nu mă penalizează nimeni dacă nu public un articol în fiecare zi. Şi dacă seara, în loc să pregătesc articole, mai deschid şi eu o carte. M-am simţit bine. De fapt “bine” nu e cuvântul potrivit, m-am simţit liberă!

Şi apropo de cărţi m-am hotărât să fac şi aici curat. O mare parte din biblioteca mea de filosofie va părăsi casa. Decât să mucegăiască înghesuite pe undeva, pentru ca nu avem spaţiu suficient, mai bine le eliberez şi le las să ajungă la oameni dornici să le citească. Apropo, dacă ştiţi un anticar…

Şi am strâns şi toate cărţile din mica mea biblioteca de lângă pat. Asta pentru că le citisem şi nu făceau decât să lucească frumos la mine. Le-am urcat pe şifonier în cutii iar locul lor a fost luat de cărţi pe care vreau să le citesc. Mult mai bine, măcar acum nu voi mai sta cu 5-7 cărţi pe noptieră, asta pentru că nu m-am învăţat încă să citesc o singura carte nu 5 în acelaşi timp.

Pe raft am pus şi cartea primită de la Gia, Iubirrre. Îmi e dragă de nu mai pot, a ieşit extraordinar, abia aştept să o citesc şi să mă bucur pe îndelete de ilustraţiile din ea.

Mi-am făcut timp

Am citit într-o carte că cineva avea obiceiul să îşi facă două liste cu treburi. Pe una punea sarcinile pe care le putea îndeplini în ziua respectivă, pe a doua scria obiectivele care cădeau in sarcina universului. Sună puţin ridicol, nu e aşa? Hai să vă spun ceva: funcţionează! Mai uit uneori şi mă ia valul, dar de fiecare dată când îmi propun o listă rezonabilă şi realizabilă sfîrşesc ziua cu sentimentul că am realizat ceva şi cu mai puţine frustrări. Cum necum celelalte “urgenţe” se rezolvă la un moment dat…

Am fost la teatru

Îmi era un dor teribil de teatru. Prin urmare am mers şi voi mai merge. Din ce am văzut până acum recomand Toţi fiii mei de la Naţional. Victor Rebenciuc şi Sanda Toma fac nişte roluri de excepţie, iar tema piesei este mai actuală ca oricând, în ciuda vârstei ei. După mine nu este vorba numai despre vină, onestitate sau bani şi efectul lor nociv ci mai ales despre felul în care părinţii ajung să facă rău copiilor dorindu-le binele, despre acel alunecos  “am făcut-o pentru tine”. Un lucru de care mă tem zi de zi şi la care încerc să lucrez pentru a nu ajunge acolo…

Am lansat mişcarea Off-Office şi îmi place la nebunie. Mă bucur să pot aduce un ceai bun în birourile celor copleşiţi de muncă, mă bucur să fac parte din această poveste care are şanse să devină o campanie cu rezultate frumoase.

Am început lecţiile de tango argentinian. Încă un lucru pe care mi-l doream de cel puţin 7-8 ani, încă o dovadă că nu e niciodată prea târziu să te apuci să faci ceea ce îţi place. Simt eu că voi reveni asupra acestui subiect, mă fascinează prea mult ca să mă pot opri uşor…

Am îmbătrânit. Am constatat asta atunci când am revăzut câţiva prieteni vechi. Unii atât de vechi încât ne-a luat aproximativ 15 minute să ne recunoaştem. Ba mai rău, dacă nu mi-ar fi spus ei cine sunt şi nu m-ar fi recunoscut, eu aş fi rămas ignorantă şi bătrână.

Aşadar sunt bine, senilă dar mulţumită

Am toate motivele să mă bucur de ceea ce am mai făcut în ultima vreme şi de aceea am vrut să împărtăşesc asta cu voi!

Zău că aş mai fi dormit dacă, într-o bruscă revenire a memoriei, nu mi-aş fi amintit că avem bilete la un spectacol de copii. Am sărit în picioare realizând că în jumătate de oră trebuie să ieşim pe uşă. Grea treabă pentru sâmbătă, când toate funcţiile par să încetinească… Reuşim totuşi să mâncăm şi să ne îmbrăcăm după care trăim a doua emoţie: pfui, dacă s-a schimbat ora? V-aţi prins, mintea încă buimacă şi obosită de peste săptămână dă în continuare rateuri. Iar bâlba finală se produce în holul teatrului, unde realizăm că nu ne cere nimeni biletul şi că suntem aşteptaţi cu biscuiţi, pateuri şi ness la cutie. Măi să fie, când era spectacolul ală?

Scot biletele, se lămureşte dilema, nu era sâmbătă, era duminică. Iar noi acum eram la un eveniment care trata căsătoriile dintre turci şi români, dintre bulgari şi turci şi alte combinaţii. Suntem invitaţi să rămânem, dacă tot am ajuns. Încerc să mă uit la pozele atârnate destul de naiv într-o combinaţie destul de stângace. Unele au potenţial să fie interesante, alea mai vechi. Altele sunt de-a dreptul penibile, nu înţeleg nimic, nici ce vor să spună, nici cum au putut fi alese pentru o expoziţie. În mare nu înţeleg scopul evenimentului şi nu mai avem răbdare să stăm până la filmuleţe, care presimt că nu vor fi superioare imaginilor.

Petra ne roagă să mergem la Mall-ul din Băneasa, unde Itsy Bitsy ne-a ajutat în mod repetat să aflăm că e petrecere de Halloween. Trecem pe acasă ca să luăm ceva recuzită şi ajungem acolo. Mult mai devreme decât ar fi trebuit. Ne e foame şi încercăm să mergem la Ikea să mâncăm ceva. Scena de acolo îmi încreţeşte pielea pe mine şi îmi pune un nod în gât. Dumnezeule, cum poate toată omenirea aia să stea atât la cozi? Alex şi Petra se resemnează cu cel mai bun hot dog (părerea Petrei) la cel mai mic preţ ever. Eu mă resemnez cu nodul în gat, sunt prea degustată ca să degust asemenea delicatesă.

Vine şi momentul petrecerii. O scenă minusculă, îmbulzeală, concursuri la care pot participa prea puţini, părinţi şi copii îmbulzindu-se ca la piaţă. E a doua oară când nimerim pe aici la aşa o zisă petrecere şi constatăm că nu au învăţat nimic iar organizarea este la fel de penibilă. Suntem cu toţii de acord că e o porcărie (doamne, ce o iubesc pe asta mică uneori!) şi plecăm.

Spre seară avem o invitaţie ce sună a fi mai cu dreptul: vernisajul expoziţiei Măşti la MŢR. Petra nu mai are încredere aşa că alergăm spre casă ca să o lăsăm în lumea fără de greş a desenelor animate şi a jucăriilor personale, mâncâm ceva în maşină, tot în mers şi ajungem numa bine la vernisaj. Ok, aici nu avem motive de supărare, e de bine, vă recomand să mergeţi să vedeţi şi voi. Fotografiile lui Dragoş Lumpan ne sunt cunoscute dar ne plac la fel de mult, prin felul în care au reuşit să surprindă urâtul şi ineditul unor tradiţii de prin Moldova iar măştile de teatru japonez, surprinse pe film alb-negru de Hiroshi Watanabe nu pot fi decât expresive. Puteţi să le admiraţi şi aici.

Părea că am schimbat piciorul măcar spre seară. Ne-am întors bine dispuşi, am jucat Secretul faraonilor şi am avut grijă să schimbăm ora la ceas înainte de culcare. Iar azi, duminică, am reuşit să ajungem, din nou, la teatru.

Unde am dat peste o altă îmbulzeală, alţi părinţi şi alţi copii doritori de ceva acţiune, în cea mai mică sală a teatrului (99), un Marian Râlea blazat şi care aproape că se răsteşte la copii (aparent aşa e rolul însă vă spun eu că era multă realitate în tonul lui, slavă domnului că cei mici nu s-au prins). De fapt de la jumătatea jocului a şi dispărut fără vreun “la revedere!”. Ideea este bună, copii alcătuiesc povestea dar toată treaba ajunge să fie trasă de păr spre final, nu am ştiut de nicăieri că ar fi trebuit să ne costumăm şi Petra este bineînţele aceea care nu va fi aleasă de niciun “prinţ” în jocul de-a dansul, pe scurt plecăm fără prea mult entuziasm.

Bine că partea a doua a zilei ne-am petrecut-o alături de un prieten şi fata lui, mimând un Halloween domestic, cu dovleac cioplit şi plăcintă ce poartă acelaşi nume.

A mai trecut un weekend în Bucureşti, în marea noastră grădină numită România!

1.Nu am ştiut cu un an înainte la ce şcoală vom merge

2. Nu am avut timp să facem săpături prin forumuri ca să aflăm unde, la cine, cu cât.

3. Ca urmare a punctului anterior nu am pus nimic în niciun fel de plic, iar copilul a fost admis în şcoală pe talent nu pe cifre.

Şi după ce am greşit cu toate cele de mai sus, se pare că avem noroc. Astăzi (sau dacă mă uit mai bine la dată deja este vorba de ieri) am fost pentru prima dată la şcoală. Ne-am purtat pentru prima dată ghiozdanul în spate şi am băut cuminte un laptic, vărsând bineînţeles o mică parte din el pe bancă, pe prima bancă….

“Mami, trebuie să căutăm laptele ăsta şi în magazine, e foarte bun!”

Iar mami zâmbeşte în timp ce strânge din dinţi ca să nu dea apă la şoricei…

Am primit ecuson, o floricică, manuale, un pliant cu sfaturi privind rechizitele şi alte câteva detalii importante (oau, nu mă aşteptam să existe pliant, mă pregătisem deja să iau notiţe).

Am cunoscut-o pe învăţătoarea ce pare a fi o persoană deosebită, asta însă numai timpul o va dovedi.

Tind să cred totuşi că, în ciuda faptului că nu am fost nişte părinţi model, am reuşit să începem cu dreptul. Faptul că trăim în România mă face să mă uit cu ceva emoţii şi după stângul dar hai să rămânem optimişti şi să îi urăm micuţei să se bucure de ceea ce va învăţa… şi noi pe lângă ea!

]]> http://www.idstudio.ro/roxanafarca/2010/09/14/cu-putin-noroc-si-ceva-talent/feed/ 4