Scuzați deranjul!

01:00

2014-12-12T01:28:00.001+02:00

Mi-am aruncat jumătate de pahar de whisky pe geam și m-am mințit că l-am băut. Așteptam să aud un ”nu ți-e rușine?” dar nu, așa că mi-am văzut liniștit de jumătatea mea de țigară în continuare. Aș putea spune că viața mea se rezumă la jumătăți deși recunosc, duc multe lucruri până la capăt.
Aici, în centru țării, apa e mai tare. Oare apa are alte gusturi pe măsură ce te depărtezi de locul natal? Nu mă pune Mihai să mă întreb cum este apa acolo unde vrei tu să ajungi, pentru că nu știu să-mi răspund.
Este lăsată noaptea de mult aici, peste mine, peste tine și peste tot ce se vede pe geam. Încerc să nu scot prea multe sunete, să te las să dormi liniștită în timp ce eu îmi rezerv onoarea de a scrie, de a bea whisky, apă, de a-mi face o țigară. Am fumat decât jumătate . M-am obișnuit cu jumătățile pe care mi le dai tu.
E o goană după vorbe frumoase afară, dar noi nu suntem așa. Ai spus: ”dacă cineva ar pune o cameră și ar înregistra ce facem noi, ar spune că suntem nebuni”. Ai spus destule.
Ai recunoscut că îți este frică să mergi la patinoar doar ca să nu râd de tine că nu mai știi să patinezi. Înseamnă că eu sunt chiar important, nu? Sau înseamnă că te-ai apucat de cu totul alte lucruri și ai uitat să mai faci ceea ce îți dorești cu adevărat.
Găsesc la standuri bucăți din tine; Roșia Montană, dulciuri, căciuli... adică din mine. Îmi este frică de ziua în care o să mă uit la tine și nu o să mă mai recunosc. De ziua în care voi fi diferit față de cum mi-am propus eu să fiu. Consider că am o putere infinită alimentată de nu știu ce instrument asemănător vântului, pe care nu-l mai simt de când cumpăr benzină și-o bag în mașină.
Una din melodiile mele preferate este una din melodiile pe care tu le urăști. Dar acea melodie m-a alimentat o perioadă, în strânsă legătură cu vântul, pe care-l simțeam 8 ore pe zi, uneori și 10.
Mă simt ușor programat să termin o carte și să-ți tot repet: Tu, ego-ul meu, vei fii singurul care vei înțelege. Nu vreau să ajung în momentul în care ar trebui să o scriu în căderi precis calculate de cărți.

Corcodușe în zăpadă

2014-08-18T21:06:00.002+03:00

Sticleții zburau ca fluturii turbați într-un miros de paradis îmbâcsit de petrol,
oamenii își făceau cruci cu mâna lor dreaptă și cu singurelele lor trei degete rămase în urma
minciunilor de-o viață. Eu miroseam a insolație și îmi tăram bocancii prin praf, mă simțeam un punct de sudură ștrangulat cu toata forța de soartă . Dacă așa a fost să fie așa este, tot auzeam. Dacă așa a fost să fie hai să facem să nu mai fie așa. Corcodușe în zăpadă - mă gândeam. Am ajuns la 20 de ani, și eu înca știu să mă joc, dar de data asta cu sufletul meu.

01:51

2014-03-25T01:51:00.001+02:00

mergeam călare noaptea prin munți , luna promitea potecă si trecători. Trecătorii mai mult alergau
în diminețile deja pline. Plinul era făcut, mai mult în mintea me(a)rgeam călare noaptea prin munți cu felinarele aprinse. Mă opream rar la fântâni, niciodată nu mi-a fost frică de înălțime, dar întotdeauna să cad. Miezul nopții e albastru, la fel ca sângele meu când temerile-mi devin speranțe. Mergeam călare noaptea prin munți, luna-mi lua ultimii bani pe ipotecă și ăia oferiți de cine știe ce trecători în alergarea lor. Diminețile erau pline de mine, pline de viață, pline de viața din mine, iar eu eram la înălțime, fără temeri, deci fără speranțe.

Dor de casa

2014-03-22T02:02:00.001+02:00

23.37

2014-02-03T23:40:00.000+02:00

Doar drumurile romane mai duc încă undeva... Doar cele mai vechi urme mai duc undeva... Unde începe pasajul? Chiar și câmpiile, chiar și Ploieștiul. au pasajele lor secrete.

De data asta merg până la capăt. E ciudat că sunt așa de calm. Ceață, frig. Îmi iau un pulover, mi-e frică de frig. E o jachetă foarte bună. Un chilipir. Atât doar că are buzunarul rupt. Ea mi-a dat-o. Pietricele pe acoperiș. De ce? Ca să nu zboare? O prostie, la fel ca și jacheta. Mi-ar plăcea să zbor. Avionul se învârte în cer deasupra Africii. Într-o zi se va prăbuși. E frig. Mâinile mele au fost întodeauna calde. E un semn bun. Cât e ceasul? Soarele apune. La vest, logic. Acum știu în ce parte e vestul. Întotdeauna mergeam în vest, spre a doua mea casă. În momentul ăsta mă îndrept spre est, mi-am luat 10 bilete. Soarele este în spatele meu, iar în stânga mea se află o stea. E bine: soarele și o stea. Dansez așa frumos, de unul singur. Oare a primit gândul meu? Nu vreau să mi-l citească. Estul este peste tot. Oameni ciudați, stigă. Nu-mi pasă. Toate aceste gânduri. Prefer să nu mă mai gândesc. Dar nu cumva tot ceea ce văd, aud și miros este doar un miraj al lumii dinaintea lumii? Cum se face că eu, cel ce sunt, nu am fost acolo înainte de a fi acolo...

..dincolo..

2014-01-01T16:14:00.002+02:00

E vânt și ploaie și-i vezi la biserici, la colțuri de piețe, pe străzi și spitale. Bătrânii înfometați cu ochii pierduți și tulburi. Trăind din amintiri de mult apuse. Dar foamea e mare. Cu mâna întinsă. Cu pașii agale, privirea e pierdută, așteaptă bănuțul să cadă, din cer de s-ar face o groapă înauntru s-ar duce. Rușinea e mare și foamea la fel. Au fost cu istorii, trăiesc din trecut, se roagă să n-apuce ziua ce vine. N-au casă, copii-s departe și banii la fel. Cimitirul e prietenul lor, dar rândul e mare. Rușinea la fel. Au fost oameni de bază, drepți ca bradul de munte, ce mută stânci din priviri și opresc puhoaie de apă. Acum foamea e mare. Ăsta-i destinul ce scrie cu piatra bătută de daltă. O viață înainte. Aștepți ca să treacă și apoi vine apusul, cu ruga să stingă lumina, și ploaia să nu curgă. E frig și vânt, acolo ei sunt, cu mâna întinsă se roagă, ca ziua ce vine să n-apuce, căci frigul la fel, și foamea e mare. Îi vezi ca părinți, bunici și unchi și dulce și caldă să-ți fie privirea când lași să cadă un gram de speranță în mâna-i uscată de vreme. N-au timp de mulțumire, nu mai vor să-ți vorbească. Nu cred în iluzii spulberate. De mult frunzele lor sunt uscate. Așteaptă să pice, să cadă, ca altul să-i ia locul, din piețe, biserici, spitale. O lacrimă de pierzi și vezi că dimineața omul cu barba-i albă și mâna întinsă nu este și crezi că întârzi, te înșeli, căci locul și rândul pe al lui nume trecură hotarul. Odihna e mare și somnul la fel!

Cu dragoste

2013-09-26T23:07:00.002+03:00

Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.

Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.

Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcând buzele în rugăciune pe care numai el o știa, își pupa inelul și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel , lângă mine și sorbea din ceașca, țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele frunții, sprâncenele.

Mă uitam la el, lung și îngânam, fără gând anume: ”tata...”

-Tu și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.

Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.

Tata era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașă cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii căprui erau străini – ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.

Eram amândoi niște câini.

Întrebam în mine: ”de ce„ – fără răspuns...

Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică ”fără un sfert”, cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.

-Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.

El dă din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva pași.

-Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul pun eu!

Ofta, săltând haina pe umăr.

-Mănâncă și lasă-mă pe mine – că eu...

Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.

Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici și repezi după stăpân.

Mama îmi spusese că tata e lăcătuș-mecanic. Lucra la o mașină cu curele multe, în atelierul pentru industria petrolului.

La poarta mare, sub firma uriașă pe care o măsurasem deseori, numărând pași egali între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu mâinile la spate și inima mică.

-Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile...

Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina svârlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau azi ca acum cinci ani.

-În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu amărât în ziua aia blestemată – dacă n-o să mor până atunci.

Tata se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare și aspră.

Îmi venea să plâng.

Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el și nu el de lângă mine, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.

Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.

Tata, rămas sub firma uriașă, flutura palme spre mine, zâmbea, ca la o despărțire din urmă...

Maidanul cu dragoste

Introspecție

2013-08-14T16:36:00.001+03:00

4

2013-06-17T22:39:00.002+03:00

Se instalează o panică generală, exact ca după emisia radio a lui Orson Welles din 38, pentru că mințile oamenilor au ajuns să fie spălate cu săpun ieftin de casă vândut de o croitoreasă ce în timpul liber o găsești la Hale. Se ajunge ca mașina de gândit, creierul, să fie numit ”raft” cu locație necunoscută, pentru că oamenii își schimbă starea de fiecare dată când rup calendarul care marchează 4 anotimpuri - ce ajung să fie toate la fel-. Deci oamenii nu-și schimbă starea de fiecare dată când rup 4 calendare ce marchează un anotimp ci ajung să își schimbe starea de fiecare dată când se marchează 4 calendare ce ajung să fie toate la fel.
După cele 4 calendare rupte se vor instala 4 feluri de coridoare, căci după cele 3 spitale, la ultimul, îl vor cunoaște - sau nu îl vor cunoaște- pe cel care duce spre crematoriu.
Dar înainte, cu 4 calendare rupte, se vor așterne 4 pahare cu băutură și 4 pisici urcate pe aceeași masă într-o liniște totală de muzică cu 4 rădăcini africane.
Se vor cunoaște cei 4 ani de evoluție, urmată de o revoluție și o numărare atentă a punctelor de pe circumvoluție.
Panica va lua sfârșit cu prima adiere de vânt vândută pe bani puțini de o persoană ce va putea să îți schimbe starea fără să rupă 4 anotimpuri din natură și nici să aibe cea mai mică legătură cu calendarele.

Cineva diferit.

2013-05-27T13:05:00.001+03:00

Ediție limitată.

20:13

2013-03-05T18:44:00.001+02:00

Se lăsă noaptea peste locul nostru de întâlnire și trecură ani de ploi până să conștientizăm că ne este tare dor să ne prăjim sub un soare doar al nostru. Se vărsă cutremure peste întunecatul pământ și s-au scurs vieți de oameni, pentru ca noi doi să ne putem vedea. S-au iscat furtuni în mințile unora când au auzit timpul venind în pas alert. Noi am rămas ficși fără măcar a clipi. Ne-am schimbat doar numele, tu ai devenit tu iar eu, eu. Ne-am schimbat locația. Tu acolo, eu aici. Dar noi? ”Noi” nu ne vom schimba niciodată.

povești nespuse

2013-01-10T01:17:00.000+02:00

http://irlexip.wix.com/patricianita

bucată din mine

2012-11-19T20:35:00.001+02:00

Ai cei mai frumoși ochi, păru-ți mereu are formă, hainele sunt gri, iar teneșii... mereu călcați. Esti foarte inteligentă, frustrată, dar îmi place să te numesc naivă. Defapt, încă-mi curge sânge pe ambele părți pe care m-ai rumenit. Și acum ești o copilă care-și caută ridurile, în aceeași epocă, ca și mine. Tot ce gândești este bine punctat, motiv pentru care eu sunt publicul tău, aș prefera să înțeleg totuși modul tău de eliberare, dar ai dreptate, nu îl înțeleg și nici nu știu dacă îl voi înțelege vreodată. Îți aduni memoria pe o hârtie electronica sperând să nu-ți pierzi gândurile. Sintetizez sufletul și încerc cât pot de mult să mă prind de ceea ce simți. Încerci să nu-ți eliberezi speranța pentru că-ți pasă. Speri să-ți găsești sensul în timp ce alergi haotic, fără ca nimeni să nu te prinda din urmă. Sens, fără de care nu ai fugi, sens existent însă. Toate bucățile de carne din jurul meu îmi râd spunându-mi cât sunt de bună față de ele. Le condensez prospețimea, răd cu ele, căci ele nu-mi cunosc partea crudă. Și eu ajung adesea în preajma ta sperând să-mi vezi sufletul, în schimb tu nu mă sperii, îți place să mă explorezi și să mă manipulezi. Tot ce fac e ca o durere de măsea, al naibii de apăsător dar cu un singur punct de fapt. Dacă am crezut că te cunosc - m-am înșelat. Mi-ai fost mereu aproape. Vrei să-mi stresezi fericirea în timp ce pe interior falsează. Vă ajut cu ceva, domnule? Nu mulțumesc. Mai e o singură secundă până la explozie. Păcat că secunda se împletește într-o lume plină de oameni fără personalitate și te-a găsit pe tine. Nu are de ce să explodeze.

amintiri

2012-05-05T00:18:00.001+03:00

Mi-am așezat sub o cărămidă toate
și apoi le-am ridicat cu o macara
doar ca să le scap
într-o completă absurditate

și-au curs ani împreună
aproape 3
pentru că trei se transformă
și se tot adună... și se tot adună.

02:08

2012-04-28T01:47:00.001+03:00

Se așterne întunericul
peste cristalul meu din ploaie
se așează încet și trece de zeci de ori
fără ca eu să îl observ
supăr sau prinde
încet-încet trece peste vocea ta
îi acoperă pe toți
și mă acoperă și pe mine

00.48

2012-02-10T00:48:00.002+02:00

Se adevereste ca sangele meu este albastru,
deci albastrul tau imi curge prin vene.
Mi-ai spus ca ma iubesti,
dar nu se poate defini in cuvinte cat de mult o fac eu.

se poate creea o lume doar a noastra,
dar numai cu ajutorul unui unul
ce poate fi binar sa nu.
important e ca eu sunt un arhitect
ce te pot finisa, dupa bunul plac.

Tie nu ti-ar conveni
si de aceea eu sunt singurul arhitect
ce se muleaza pe situatia in sine
si care isi calculeaza orele ramase pana la moarte.

Ma bucur de ele,
Ma bucur de tine,
Ma bucur in tine,
Ma bucur cu tine!

22:06

2012-01-21T21:49:00.004+02:00

Despre unele persoane știu totul.

Despre altele, prea puține.

Despre mine însă se știe îndeajuns.

M-am legat de scaun

copleșit de viziuni

am pierdut șirul zilelor

ștergându-ți buzele de lacrimi,

mă strigă copilăria

și mi-e frică, frică să mă-ntorc

în umezeală, căci pentru mine,

umezeala ucide.

Orfan de moarte

2011-08-31T15:41:00.002+03:00

nu vreau să-mi depășesc corpul

navighez cu privirea pe faleză

tartorii nu-mi dau pace

și-mi spun să mă căsătoresc cu o coafeză.

sunt aducător de ploaie

câteodată îmi place să pictez

moartea-mi stă câteodată-n față nemișcată

dar în unele seri aleg să pictez lebede

cu al meu braț mărunt

cu oase sfărâmate

căci atunci când am fost mic

am fost bătut. bătut crunt.

moartea vine la unii pe hârtii

ascunsă-n facturi

vopsită-n toate culorile

alcătuiește un mozaic

și-o poți căra cu tine

învelită în două pături.

atunci când muma pădurii transpiră

i se poate observa pe spate un tatuaj

toată lumea stă, se uită, se miră,

eu cu moartea la bere.

realitatea e un vis

2011-07-16T23:02:00.009+03:00

închide ochii odată cu ea când moare

și nu vei mai simți nici tu vreo durere.

apasă accelerația până la maxim,

leucocitele din alb să devină negre

timpul să stea în loc

și închide ochii din nou.

mori înaintea ei ori de câte ori

te gândești la orice.

aminoacizi, reacții, pastile și nici urmă de tratament.

bomboane cu arome de cafea drept înlocuitor cănii cu aburi.

până la urmă ajungi să recunoști

că mori înaintea tuturor,

iar asta se întâmplă, de cele mai multe ori,

pe zi de vară, stradă pustie, vând slab, soare arzător,

de unul singur.

s-a aprins noaptea la paris

și ne-a prins îmbrățișați fumându-ne ultima țigară împăturită manual cu un scop precis: realitatea e un vis.

să se deseneze apusul și răsăritul,

pe coli diferite și să mi se ofere, acum,

căci eu nu le mai văd.

17:56

2011-06-24T19:55:00.000+03:00

simplitatea isi ia haine pompoase

si se incorseteaza pentru a se agita norocul din jurul ei.

297

2011-05-03T22:01:00.000+03:00

Liniște.

2:54

2011-05-01T02:49:00.006+03:00

Mi-am îmbuteliat gândurile într-o melancolie diesel , le-am legat cu fire de iarbă și am așteptat să le înghită un porumbel firav.

Cunoșteam niște câini husky speciali. Câinii husky ce se temeau de apă. Acum nu mai sunt. Sunt sedați într-un laborator pe undeva pe mica noastră planetă. Camioneta ce i-a transportat s-a răsturnat din cauza unei pisici. Ce ironie. Câinii au ajuns morți la un institut din nu știu ce țară...

Pentru prima oară, folosesc: ”norocul meu”, cel ales de mine știe să zboare.

Va ajunge după mult timp acolo unde îi e locul. Momentan zboară, deasupra privirii oricui și se mai așează din când în când pe câte-un acoperiș. Se transformă în fantomă și mănâncă pe furiș. Întreabă șoriceii cum stă treaba și-și ia zborul. Călătorește în ritm de muzică reggae, chill, și cu o traieectorie destul de ciudată, pentru noi, oamenii. Pentru că noi, nu că nu știm, nu vrem să zburăm.

gaură în apus

2011-03-29T17:30:00.002+03:00

Am prins un miros de oameni imbicili ce uită să-și agațe paltoanele în cuiere și-și lasă umbrelele pe-afară să se usuce, în ploaie. Străzile-mi devin neoane colorate și merg în zig-zag să nu le sparg, am ajuns la concluzia că-mi plac neoanele și mai ales, cele colorate, deci am ajuns să cred că-mi plac culorile.

Aștept carourile cămășii să se decoloreze să-mi intre în piele și să intru astfel în rândul oamenilor tatuați. 99% din lucrurile care mă îngrijorează nu se întâmplă niciodată. Cum ar fi să am o casă de vacanță, să o numesc casă de vacanță, dar să fie singura mea casă, la malul mării, departe de oameni și din ce în ce mai aproape de rechini. Aș face un ghiveci din rechini, și-apoi să mă întorc în civilizație cu o nouă rețetă de ghiveci. De rechini.

Casa mea, cu verandă verde, unde să fumez țigări netimbrate rusești.

Viața mi-a oferit agitație și-apoi pe neașteptate o liniște de care mi-a fost frică întotdeauna.

Poți să mă auzi? nu, nu poți, tocmai am urlat toate acestea într-o sticlă de vodkă, i-am pus un dop de cauciuc și am aruncat-o, fix de pe veranda casei mele, în marea rechinilor, ce așteaptă să se facă ghiveci.

00:47

2011-03-08T00:38:00.002+02:00

Aș prefera să spun că nu. adica da.

nu te condensa, uite contesa

aș bea ceva tare să mă omoare pentru urmatoarele ore,

Noaptea vine, cu fulgi mari ce se-așteaptă să îi număr, dar nu, adica da.

10:32

2011-02-17T10:30:00.001+02:00

Aveam să mă pierd printre nopțile geroase de februarie. Să-mi vorbesc singur despre cât de frumoasă ești, prin vocea telefonului și să beau ceai cu nemiluita. (pus într-un bidonaș la borsec acasă iar la liceu ascuns într-o sticlă de nestea.).

Toată lumea ar număra zilele până când va ajunge/va pleca/ va face. Eu număr nopțile. Acum îmi place să le dorm. Acum visez...

și nu mai continui.