Serafim Armanca

Un scurt rezumat la filmul SMURD

2012-01-14T19:01:00.000+02:00

Faza a început prin „legea lui Băsescu”. Ce vrea să facă? Am căutat să văd care-i treaba și n-am găsit. Ce-am înțeles eu? Că îi o lege care vrea să facă rău SMURD-ului. No, ca să o zic pe cea dreaptă... nici nu m-am ostenit prea tare să aflu ce-i mai exact. După treaba asta, aflu că Băsescu și cu Raed Arafat s-au certat la TV. Bun, zic. A doua zi Arafat își dă demisia și lupta pare câștigată de marinarul chefliu. Urmatoarele zile știrile ne prezintă proteste: Tg. Mureș, Cluj-Napoca, Brașov, Timișoara și lista continua.

Niște proteste care, zic eu, porneau din gânduri sincere și solidaritate cu un om care ne-a arătat ce înseamnă să-ți faci datoria. Când zic sincere, mă refer la astea primele, enumerate mai sus. Apoi a urmat marele miting din București, „o adevărată revoluție”. Din provincie și până în capitală, mitingul s-a transformat și a prins o oarecare culoare: din pro-Arafat a devenit pe nesimțite anti-Băsescu. Ce venea în țară din solidaritate, la București venea (am aflat azi pe un respectat blog) din îndemn de culoare galben-albastră, pe scurt, miting organizat de PNL.

Până la urmă s-a trezit și chefliul nostru din beție, dându-și seama că n-are ce face decât să retragă legea. Văzând că Băse e singurul care achită nota de plată, mari specialiști ai legii sau oameni politici au apărut imediat în presă, lăudând legea. Oricum, numai Băsescu e de vină pentru toate în țara asta.

În tot timpul ăsta, pe net circulau zeci de petiții online pentru susținerea lui Arafat. Să semnăm, să semnăm. M-am luat de cap când am văzut câte invitații de-astea aveam pe facebook. Fiecare vroia să se implice în problemă, dar cât mai comod cu putință. Bine, 50 de milioane de semnături să strângi. Ce faci cu ele? Le depozitezi în „My Documents” sau ce faci cu ele? Vrei să te implici? Mergi la proteste și protestează acolo, nu din fața calculatorului.

Cam ăsta e filmul unei întâmplări din societatea românească. La următoarele alegeri, îl vom alege din nou pe Băsescu, repetând la nesfârșit un film prost. De ce? Pentru că majoritatea dintre noi sunt mulțumiți cu o jumate de pâine pentru un vot. Nu că opoziția n-ar face la fel.

Aici fiecare are o poveste mai faină

2012-01-14T18:11:00.000+02:00

De zăpadă mă minunez de fiecare dată. E prezentă cam în fiecare an, dar totdeauna mă bucur când ninge. Pentru mine e o adevărată minune a naturii de care nu mă satur deloc. În ultima vreme mă bucur mult mai tare (poate doar mi se pare) când primii fulgi îmi cad în palmă. De câțiva ani avem iarnă doar în câteva zile, și parcă, de la an la an, e tot mai puțină zăpada. Bine...mă întreb cum m-aș putea sătura de zăpadă...

O postare de pe facebook a lui Rareș Bogdan mi-a adus aminte de anii copilăriei, în care așteptam la fel de tare prima zăpadă, chiar dacă atunci ea mă însoțea toată iarna. Erau vremurile în care oamenii știau că pregătirea de sărbători constă nu doar în aranjarea fizică, a casei și a noastră, vremuri în care aveam o săptămână vacanță și înainte de Crăciun, și nu plecam de la școală direct la colindat.

Cam prin acele timpuri mă trezeam eu agale din dulcele somn de iarnă. „Zăpada” era primul beculeț ce se aprindea în creierul meu amorțit. Automat îmi deschideam ochii (cât reușeam să-i deschid) uitându-mă la fereastra mea ce dădea chiar în stradă. Problema e că niciodată n-am reușit să mă edific din pat dacă a nins. Tot timpul mă gândeam: „Zăpadăăăă!” și mă ridicam (mai repede ca de obicei) din pat să văd zăpada. No aici, de cele mai multe ori, zăpada văzută de mine din pat era numai lumina zilei din ochii mei adormiți. Așa că, de cele mai multe ori, mă întorceam agale în pat, amintindu-mi că mi-e somn. Vă dați seama că, în puținele dăți când previziunile meteo din pat se adevereau la geam, era veselie mare.

Mai e un paradox la mine. Deși îmi place iarna și zăpada enorm, niciodată nu am așteptat-o pentru jocurile ei. Îmi place să simt zăpada sfârâind sub ghete și nu-mi pasă când îmi ud șosetele de tot. Mi-aduc aminte iar de copilărie și găsesc acolo puține imagini cu mine pe o sanie. Mă văd plămădind câțiva oameni de zăpadă. Adevărul e că, deși jocurile ierni nu prea m-au prins în copilărie, astăzi îmi place să le urmăresc, să văd cum bucuria din zâmbetele de copii curge în strălucirea zăpezii. Ba chiar și la T.V. urmăresc, câteodată, sporturile de iarnă de pe Eurosport. Mă uit de ani buni, dar nu mă interesează competiția deloc. De ce mă uit? Nu știu să răspund.

P.S.: E noapte afară acum. Voci de copii încă se aud, prelungindu-și bucuria. De nins nu mai ninge, dar zăpada e așternută bine sub lumina galbenă a becurilor. Frumusețea unei nopți de iarnă...

Te-am regăsit iarnă!

2012-01-14T17:20:00.000+02:00

Nici nu știu cu care gând să încep. Au trecut sărbătorile, vine școala. Deocamdată mă bucur de iarnă, de zăpadă. Am stat până acum, mai bine de o oră, în geamul de la balcon, privind afară de pe un scaun. Mă bucur enorm când ninge, când văd cum curge cerul în fulgi mici și mari, dezordonați în zborul lor spre pământ.

Am văzut prin sticla geamului, la adăpostul căldurii destui copii. Mă minunam. Credeam că toți copii din lumea asta își actualizau starea (civilă) pe unica față de carte apreciată universal. Am închis laptopul și toată tehnica de prin casă și i-am privit. M-am bucurat să văd un pui de om, înfofolit de i se vedeau doar ochișorii, trăgându-și cu sârg săniuța lui cea mică.

În alt colț al minunatului meu televizor vedeam câțiva copii, mai mărișori ce-i drept, rostogolind de zor un bulgăre. Nu conta că bulgărele, pregătit special pentru omul de zăpadă, avea niște haine pe jumate pătate: vor aveai ei grijă să-l spele. Se bulgăreau bine de tot, dar nu le păsa. Între timp, pe cărarea albă, alunecau încă câteva sănii, tapițate cu câte-o pătură. Din când în când, râsete de copii, sau mai degrabă niște clopoței, străbăteau văzduhul, parcă amorțit sub haina albă. Purtau în ele nevinovăția, fericirea, amintind veșnicia.

Când încetăm să mai înțelegem bucuria naturii și pe copii, când încetăm să fim noi înșine niște copii, atunci murim cu adevărat. Doar atunci.

Zăpada cădea aterizând pe plapuma deja albă, mângâiată de atingerea ușoară a soarelui. Huc! Cât am așteptat zăpada asta... O privesc cu nesaț și nu mă satur, iar în minte îmi răsună lin cuvintele acatistului : Doamne ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale...

P.S.: Ce înseamnă laudele mele înaintea Ta ! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor - aceasta este partea sufletelor înalte - dar știu cum te slăvește firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul Îți aduce tihnită rugăciune, înveșmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii.

E vinovat starețul Efrem?

2012-01-03T20:47:00.000+02:00

În 24 decembrie 2011 poliția ateniană intra în Muntele Athos și starețul mănăstirii Vatoped, Efrem, era închis preventiv (29 de zile). În următoarele zile știrea ajungea și în România. Și era un adevărat boom.

E clar pentru toată lumea: arestarea starețului mănăstirii Vatoped e un șoc pentru toată lumea. Motivul? Am intrat pe net să caut, în limba română, de ce e reținut. Prima pagină, care vorbea de știre, era războintrucuvant.ro, care nu mi-a dat nicio explicație concretă. Singura explicație a lor, dezbătută în multe rânduri era: „Masoneria domnule...”. Ca de obicei... Bun, până la urmă am aflat că e vorba de niște afaceri imobiliare.

Aproape de când a fost arestat, ceva creștini au lansat pe internet o campanie de strângere de semnături pentru eliberarea Arhim. Efrem, tradusă pentru toate țările ortodoxe. Inițiatorii își argumentează cererea prin 10 puncte, unele de-a dreptul penibile.

M-am gândit într-o vreme: să semnez, să nu semnez. Până la urmă nu o să-mi las datele într-un tabel online care, de altfel, nici nu știu unde ajunge și pentru ce semnez. Eu cred că ar trebui să lăsăm judecătorii să-și facă treaba. Avem siguranța că starețul nu e vinovat? Întreb doar. Știm noi tot ce știu oamenii legii? Nu prea cred. Eu zic că în ultima vreme ne-am obișnuit, chiar și noi creștinii, să nu mai credem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu îngăduia, starețul nu era arestat. Poate că toată această întâmplare îi e folositoare starețului. În toate Dumnezeu are un scop.

Nu zic că poliția ateniană a procedat corect. E de-a dreptul penibil să blochezi toate intrările Muntelui Athos ca să prinzi un om, care, de altfel, nu fugea. Să-l arestezi de Crăciun e încă o chestie despre care presa poate vorbi la nesfârșit. Totuși, eu zic că în cazul ăsta cunoaștem prea puține lucruri ca să ne exprimăm vreo părere.

P.S. : Fiecare face cum crede și cum simte. Nu am scris chestia asta ca să nu semneze oamenii. Asta e opinia mea, fiecare are una și procedează întocmai. Din partea mea, Doamne-ajută să se facă dreptate!

De ce-mi place Anul Nou

2012-01-01T21:19:00.000+02:00

Mi-am pus în gând și clar n-o să renunț. Puteți s-o luați ca „dorința mea pentru anul ce urmează”. Nu am cum să mai ratez și în 2013 Concertul de Anul Nou de la Viena. Nu mă gândesc să merg până în capitala Austriei, dar la TV mă pot uita și eu, măcar la anul. Astăzi am apucat să mă uit câteva minute mai pe la început. Sunetul, decorul și atmosfera de mare sărbătoare oglindite într-o transmisie cum rar vezi, te transpun într-o altă lume, o lume în care muzica înseamnă totul. Apoi a trebuit să plec.

Concertul de Anul Nou de la Viena e poate singurul lucru pentru care aștept revelionul. De-acum mi-am promis: la anul văd tot concertul, la TV, în direct, nu pe youtube.

Acum ascultați doar finalul concertului de azi.

De ce n-am răspuns la mesaje de Crăciun

2011-12-31T22:51:00.000+02:00

Mi-aduc aminte perfect că anul trecut am dat mesaje cu grămada de Crăciun. Mă luase cheful și oricum, eram plictisit de situația aia aiurea La vremea aceea inspirația mea lucra, dădeam mesaje en-gros. Da le dădeam cu dedicație, la fiecare în parte. Mi-o luat vreo câteva ore bune probabil, dar a meritat.

Anul ăsta m-a luat, nu știu cum să vă zic, o chestie de-aia de ți se-ntâmplă când mănânci prea mult de Crăciun. Scârbă îi zice. Am primit mesaje de Crăciun în prostie, dar de fiecare dată mă enervam când auzeam telefonul. Cu fiecare mesaj anul ăsta am făcut la fel: deschide mesajul, scanează cu ochii și închide. L-am scanat pe fiecare în parte să văd dacă îmi văd numele prin el, sau măcar vreo chestie care să-mi dea de înțeles că nu e un „mass la toată lista” din telefon. Cum n-am găsit, niciunul dacă bine mă gândesc, nu le-am răspuns. La fel și de Anul ăsta nou, dar la ăsta aveți motivele mai jos.

Nu-mi prea place să primesc mesaje pe care le cunosc dinainte ca pe o poezie, dar mă enervează teribil să primesc mesaje fără să văd cui sunt adresate. Nu mă interesează că îmi scrii despre subiecte clasice și clișee nașpa: dacă văd că mie mi l-ai adresat, și te și semnezi, mă bucur. În schimb, sunt 100% șanse să nu-ți citesc decât numele de la sfârșit dacă nu mi te adresezi mie.

Nu o să înțeleg niciodată de ce fac oamenii chestia asta. În copilărie mai făceam ce-i drept colecție. Colecție de cartele sau de ce apucam. În niciun caz de mesaje de Crăciun. Dacă într-adevăr vrei să-mi transmiți ceva frumos de sărbători, dă-mi un mesaj numai mie, sau, mai bine, sună-mă. N-o să înțeleg chestia asta anul ăsta. Poate în 2012, ce ziceți? Or fi așa mulți colecționari de „Crăciun fericit” și „An nou fericit”?

Sursă imagine: www.deviantart.com

Am emoții! Intrăm în 2012!

2011-12-31T22:19:00.000+02:00

M-am gândit că anul ăsta nu o să scriu nimic. Revelionul ăsta e pentru mine o chestie fără sens. O parte știți asta. Valentine' s day și Halloween-ul întregesc coșul meu cu sărbători stupide. De ce mi se pare stupid revelionul ați aflat acum vreo doi ani, aici și aici.

N-aș fi scris, dar prostia unor conviețuitori de pe Terra mă șochează. Există pe lumea asta o hazlie categorie de oameni, care cred că dacă se declară atei pe toate gardurile și drumurile naționale, sângele lor își ia naționalitate albastră. Le place că-s atei și se mândresc unde apucă cu asta. No cum vă explicați voi că unii de-ăștia se întrec în perioada asta în urări și dorințe magnifice pentru noul an? Io unul nu pot să-mi explic cum vine asta: „să fim în noul an oameni mai....”, când tu zici că nu crezi în Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, tu zici că minunile sunt strategie de marketing, dar crezi că dacă o să numeri bani în noaptea dintre ani, o să fii noul Bill Gates. Ceva nu-i în regulă îmi pare.

Peste vreo două ceasuri suntem în 2012. Mare brânză! Știți ce? Criză pun pariu că are și 2012. Sărăcie la fel, prostie idem. Și dacă vorbim de lucruri mai importante, dacă acum nu ști să fii fericit, crezi că în 2012 fericirea va da peste tine?

Singura chestie pe care am putea să o facem de revelion ar fi să ne uităm puțin în sus. Dincolo de artificii și chiar de stele.

Sursă imagine: www.deviantart.com

Te mai poți uita la Liga 1?

2011-11-21T09:24:00.001+02:00

Te uiți la Liga 1? Tu nu vezi că...?

Destul de des primesc întrebarea asta din partea cunoscuților. Câteodată mai vine un moment de-ăsta în care mă întreb singur: „Bă... io chiar îs beat de mă uit la ăștia?”. Adică mai îmi pun și io întrebarea asta. Trebe să precizez că nu vorbesc de fotbal în general, ci de fotbalul...pardon...sportul cu mingea la picior din România.

Ce se joacă pe la noi, e clar pentru orice microbist care mai aruncă un ochi pe campionatele din vest, nu prea e fotbal. M-am uitat aseară la un biet meci Ceahlăul - Steaua, la prima repriză că a doua nu m-am mai interesat, drept să vă spun. Așa mi-a revenit în minte întrebarea de mai sus. La ce a fost aseară puteai să-i spui oricum. Rațele și vânătorii, țurca, dansul ploii fără ploaie, ora de educație fizică. Oricum, numai fotbal nu a fost. Un sport în care nici arbitrii nu știu ce arbitrează, nu știu regulile de la rațele și vânătorii. Aleargă orbește ca niște puști de gimnaziu, antrenorul ăla de pe margine mai strigă la ei să vadă Gigi să-i dea leafa. În rest, vânătoarea asta nu e organizată în niciun fel. Se mai întâmplă pe la noi să nu se hotărască la mica prietenie care e rața și care e vânătorul și atunci se duc la comisie să vadă și mai ales să aștepte. Întreg fotbalul nostru pare o copie după ureche a unui model prost și începe să semene tot mai mult cu fotbalul unor țări ca Moldova sau Ungaria, că Serbia ne-a luat fața de mult.

De ce mă uit? Nu știu. Poate mă uit pentru un meci ca „U”- CFR și nu neaparat pentru meciul în sine, cât pentru spectacolul care se aude din tribune. În ultimii ani derby-urile bucureștene sunt destul de anoste, în teren și în tribune. Ce înseamnă pentru un dinamovist să-și susțină echipa? S-o integreze pe Steaua în U.E. Situația e și inversă. Cam ăsta e spectacolul galeriilor din București în ultimul timp. Mă bucur că mai există câte un alt fel de derby, ca cel de la Cluj, în care duelul galeriilor se aude clar, în care nu prea trebuie să cenzurezi cântecele de galerie și în care spectacolul tribunelor umple golul lăsat de un fotbal mediocru.

Emi. Între antrenor și prieten

2011-11-05T23:13:00.001+02:00

În sală

Un eveniment petrecut acum mai bine de zece ani, mi-a influențat într-un mod drastic copilăria. Eram în sala de clasă și fiul doamnei învățătoare, un băiat mic de înălțime, pe care noi îl priveam cu foarte mare admirație, ne făcea o invitație, aceea de a practica baschetul. Toți am fost foarte entuziasmați, iar la primul antrenament sala era arhiplină. O mulțime de copii roiau în jurul lui Emi, căci despre el este vorba, dorind ca el să le acorde măcar o clipă de atenție. Ora a trecut foarte repede, iar toți așteptam următoarea întâlnire. Bineînțeles, pe parcurs am devenit tot mai puțini: am rămas doar cei care vroiam să facem performanță.

Pe Emi l-am cunoscut întâi ca antrenor. Dintr-un începător care lucra după ureche, a ajuns un antrenor foarte experimentat, care întotdeauna venea cu temele făcute de acasă, fapt datorat devotamentului său extraordinar. Mi-l amintesc spunându-mi: „Hori, crede-mă! Merg acasă, iau cartea, foile, citesc și desenez tactici. Adorm făcând asta și mi se întâmplă câteodată să mă trezesc agitat, grăbindu-mă să iau o foaie pe care să trec schema tactică pe care tocmai am visat-o”. Așa de pasionat era! Apoi, am ajuns să observ felul în care el ne analiza, nu numai jocul, ci și gândirea, și acționa ca un psiholog, încercând să ne facă mai puternici din punct de vedere mental. Avea un stil de care era foarte greu să nu te atașezi, de aceea a reușit de-a lungul timpului să aducă atâtea sute de copii la antrenamente. În cele din urmă, când și eu am ajuns la o vârstă mai matură, l-am cunoscut ca și om, ca și prieten, cea mai importantă ipostază a lui Emi pentru mine. Puteam să vorbesc de toate cu el, să merg la el cu orice fel de probleme, glumeam cu el… Relația dintre noi era cea de prieteni, mai presus de cea de antrenor - elev. Un lucru pe care întotdeauna l-am admirat foarte mult la el a fost faptul că nu ne trata cu superioritate: ne vorbea de la același nivel.

Din moment ce lucrurile au mers atât de bine, automat a venit și performanța. În 2007, la Oradea, am reușit să câștigăm medalia de bronz la Campionatul Național de Juniori III. Era o performanță la care nimeni nu se aștepta, din moment ce Dinamic, clubul fondat de el, avea doar un an vechime. Numai noi, cei din echipă, am avut încredere mare în munca pe care, dirijați de Emi, am depus-o în sală.

Cu siguranță, acel moment despre care vorbeam mai sus, m-a ajutat să mă formez ca sportiv, dar și să îmi dezvolt personalitatea. Îi datorez lui Emi faptul că am crescut armonios, că am un stil de viață pe cât posibil sănătos, că știu ce înseamnă sportul, performanța. Am învățat de la el că niciodată nu trebuie să cedezi, să te dai bătut. Până când nu se aude ultimul fluier nu pui armele jos, lucru valabil și în viață.

E o zi foarte tristă pentru mine… Regret faptul că n-am avut ocazia să îi mulțumesc pentru amprenta pusă asupra vieții mele prin tot ceea ce m-a învățat.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!

Hori Marian, fost și actual elev

Câteva din performanțele lui Emi ca antrenor:

Locul 5 la Campionatul National, minibachet 2006

Locul 3 la Campionatul National, juniori III 2007

Locul 3 la Campionatul National U13 2011

Gânduri despre un prieten tainic

2011-11-04T16:32:00.000+02:00

Ne continuăm drumul. În fiecare zi. Agitată de multe ori, fericită pe alocuri, odihnitoare foarte rar. Cam asta e viața noastră: alergăm și puțini știm după ce alergăm. Ne amintim doar când o melodie, o persoană din repertoriul inimii suferă sau chiar dispare din viața noastră firească. Ne aducem aminte că tot acest maraton are un final. Ne speriem. De ce? Pentru că nu putem concepe că am putea fi efemeri. Și nici nu suntem, doar credem că suntem. În realitate, moartea e doar o trecere spre adevărata viață.

Din când în când, ideea acestei treceri revine în viața noastră, deși o uităm repede. A revenit acum, când Emil a părăsit lumea asta finită. A trecut la „viața fără de sfârșit”. Credem că el nu mai este. Greșit! Emil e mai prezent acum, mai mult decât oricând.

Chipul lui, performanțele lui, renumele și personalitatea lui mi-au însoțit întreaga copilărie. Deși de undeva de departe, îl admiram; îl admiram și nu eram singurul. În clasele primare mă chema la echipa lui, să joc baschet. Eram înalt și mă ajuta. Tot timpul am vrut, tot timpul am fost pe punctul de a merge. Niciodată nu am ajuns însă. Am puține regrete, dar ăsta e unul dintre ele. În acea vreme aproape toți băieții din clasa mea făceau baschet cu Emi. Era un fenomen și mulți s-au îndrăgostit de baschet prin tactul și mâna lui. O auzeam în fiecare zi. Puțini oameni știu să lucreze cu copiii, iar el era unul din ei.

Acum o săptămână, poate două am aflat că suferă. A fost un șoc. M-am rugat și eu, ca mulți dintre oamenii care-l iubeau. Azi am aflat vestea. Acum o săptămână îi trimiteam Iuliei un deosebit pasaj:

„De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.

Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

Era odată într-un sat o întâmplare. Au murit doi oameni. Unul, era starețul unei mănăstiri, iar celălalt un bogat zgârcit. Moartea bogatului a fost una liniștită, cu cer senin și mulți oameni l-au plâns. În schimb, starețul, om sfânt, moare sfâșiat de un urs. Călugării mănăstirii nu înțelegeau cum de s-a întâmplat așa și s-au rugat lui Dumnezeu pentru a le descoperi răspunsul. Rugăciunea le-a fost ascultată, iar explicația a venit. Bogatul zgârcit, a făcut, odată, un bine. Pentru acel bine, Hristos l-a răsplătit; în lumea aceasta. În schimb, călugărul, deși cu o viață sfântă, a săvârșit odată niște păcate pe care nu le-a mărturisit. Pe acesta, Hristos l-a mântuit și i-a iertat păcatele prin suferința morții. Dreptatea lui Dumnezeu e alta decât a noastră.

Emil a plecat, a dat ultima aruncare la coșul vieții. Dacă a marcat sau nu... Dumnezeu știe.

Emil, trăiesc cu speranța că ne vom revedea în locul în care „nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Hristos a înviat! Și noi vom învia!

Cu drag,

Serafim

Sursa foto: www.deviantart.com

Gaddafi a murit! Dăm un chef?

2011-10-21T20:02:00.000+03:00

Gaddafi a fost prins! Trec câteva minute. Gaddafi e mort! Libia sărbătorește. Trecând de bucuria libienilor (legitimă pe jumate), mă întreb de ce ne bucurăm noi, mă refer la noi ăștia, urmașii lui Burebista. Mi-am pus întrebarea asta de fiecare dată când americanii mai obțineau o monumentală victorie: Hussein, Bin Laden, Gaddafi. N-am înțeles atunci, nu înțeleg nici acum.

Bănuiesc că e clar pentru mulți dintre noi că azi noi nu ne luptăm împotriva terorismului, ci pentru pentru o lingură de ceva, pentru resurse, adică pentru viitor. Vreți demonstrația? A murit Hussein, Bin Laden a devenit obiectiv principal. A murit Bin Laden, a apărut un Gaddafi. După fiecare am crezut că terorismul e gata. Pe naiba! Terorismul nu se va opri niciodată, pentru că nu terorismul sau dictaturile sunt problemele cu care se luptă SUA. Problema SUA e una mare și slabă: resursele. Dacă SUA vroia să ia chipul îngerului păzitor, rezolva foametea de care suferă africanii, dar de-acolo nu poți lua mari resurse și nu e bine deloc să fie mai multe guri de hrănit. Americanii văd în asta o situație normală. E normal să moară africani de foame.

În timpul ăsta noi ne luptăm cu Hussein, cu Bin Laden sau Gaddafi. Pe unii îi încearcă o bucurie. Bucurie pentru ce, mă întreb. Rămân cu întrebarea.

Când eram mic, el era mare

2011-10-14T23:10:00.000+03:00

În seara asta am găsit, băgat într-un sertar, un prosop din copilărie. Când eram mic, el era mare. Pentru mine era prosopul mare: încăpeam aproape cu totul în el. Ba îl mai și înfășuram de jumate, în chip de pătură. Azi nu mai e mic: e doar puțin mai mare ca unul obișnuit. Sau chiar la fel; de obișnuit. Are pe el ceva, un ursuleț de-ăla hazliu sau o veveriță. Niciodată n-am știut exact ce-i mogâldeața cu roșu pe ea. Nici acum nu știu.

Vremea când era el un prosop mare și eu un om mic e departe, deși nu pare demult. Uneori timpul se contractă aproape magic. Multe veri au trecut de atunci. Am momente în care nu-mi vine să cred că am ajuns în a 12-a. Parcă e un vis, ce teamă mi că nu se repetă; și nu e un vis tocmai vesel. Mă gândesc că la vară mă așteaptă o decizie cu adevărat importantă; prima, și cu ea pare că intru în ceea ce numesc unii ”viață”. Mă gândesc și aproape din reflex mă uit înapoi: a 11-a, a 10-a, a 9-a, a 8-a. Îmi vine să dau cursorul înapoi, pare mai în siguranță, mai cald. Nu se poate.

Ceva povești pentru fetele din Ocna Mureș

2011-10-02T14:43:00.000+03:00

Măi! Majoritatea fetelor, adolescentelor sau biiiiip, cum le zic ”băieții de cartier”, au visat în vreo zi sau noapte cum le-atârnă pe umăr o panglică de-aia pe care scrie "Miss Paupua Noua Guinee"; sau, fie, ceva asemănător. Măcar când își fac poze pentru feisbuc sau hai faif. Asta la fel cum noi ne visăm câteodată că am fi Van Damme sau măcar un George Clooney.

Ocazii de-ați atârna o panglică colorată vin destule. Chestia ce n-o prea înțeleg e că în ciuda multelor vise, fetele astea tot nu participă la concursuri. Cam așa se întâmplă și la faza cu Miss Turism Alba. Aseară am ajuns la Hotel Europa din Ocna Mureș să văd și eu marea selecție. Când am ajuns, am aflat că eram primul ajuns pe acolo pentru scopuri de-astea. Nici urmă de fete sau băieți pe acolo. După vreo jumătate de oră ajung și cei care ar fi trebuit să facă selecția, și aflu că din tot orașul nu s-a înscris nimeni. Deci, Ocna Mureșul nu are fete de Miss?

Concursul nu e tocmai unul de lepădat. Regulamentul e, pe cât de complicat, pe atât de simplu. Din fiecare oraș al județului vor fi selecționate maxim 3 fete (între 16 și 25 de ani). Asta-i faza cu Miss. Fiecare fată trebuie să fie însoțită de un talent local, fată sau băiat, care să cânte sau să danseze. Că doar de-asta îi zice Turism.

No fetele astea, care îs destul de faine să participe la faza finala (Alba Iulia, 15 oct.), merg week-endul viitor într-o tabără la Roica. Acolo se distrează și învață cum să meargă (mersul de manechin), cum să se machieze sau cum să se îmbrace. Că doar de! Nimeni nu s-o născut manechin.

Cum ziceam, faza finală e la Alba, pe 15, luna asta. No acolo, trebe să nu fii chiar proastă, adică trebe să știi cam ce obiective turistice ai în zona din care vii, chestii foarte generale. În rest, ce-i de învățat, înveți la Roica. Și-apăi premiile nu-s nici ele mici. Cea mai faină ia vreo 20 de mil de lei din-ăia vechi, a doua cea mai faină ia 10 mil și a treia ia 5 mil.

Să vă întreb ceva: Pierdeți ceva dacă participați? Io nu prea cred. Eventual câștigați.

Întrebare pentru băieți: Îs chiar așa urâte fetele din Ocna, de s-ar face de rușine dacă participă la concursul ăsta? Dacă nu participă, înseamnă că chiar îs urâte. Dacă ar fi faine ar participa. Că doar nu pierd nimic.

P.S.: Înscrierile se pot face până marți pe site-ul concursului.

Tu eşti tolerant?

2011-09-04T17:13:00.000+03:00

Să-i tolerăm! Să fim toleranţi! Din toate direcţiile ne vin mesaje de toleranţă. E european să fii tolerant, e de bun gust, e la modă chiar să fii tolerant. La polul opus auzi de retardaţi ca Andrei Breivik care-şi găsesc metode tot mai stupide de a lupta contra toleranţei, malefică pentru ei.

Unde e echilibrul? Ce e toleranţă şi ce e prostie?

Ca orice obiect ce stă pe lângă noi, toleranţa are limite. În momentul în care ea depăşeşte această limită, devine prostie. În ambele cazuri: când e prea multă sau când nu e deloc.

Toleranţa pe care societatea ne-o propune nu se mai poate numi toleranţă. A fi tolerant azi, presupune a nu avea personalitate, a nu-ţi exprima ideile în societate. Te enervezi dacă cineva te supără sau te scandalizează comportamentul unor oameni? Taci şi dă dovadă de toleranţă! Cei mai mulţi ne retragem în momentul ăsta, sub influenţa temerii de a fi etichetaţi drept necivilizaţi. Deci, toleranţă înseamnă să taci şi să digeri în linişte tot ce se poate. Dacă vecinul are chef să-şi dea drumul la nevoi de la etajul 3, vei fi tolerant şi vei tăcea. De ce? Pentru că omul are drepturi!

În una din şcolile Canadei, cuvintele "mamă" şi "tată" sunt interzise pentru a nu fi lezaţi copiii care au două mame sau doi taţi. Vă întreb din nou. Cât e toleranţă şi cât e prostie?

În acest fel, toleranţa asta de tip european îşi va pierde din valoarea ideologică şi va deveni un tip de viaţă absolut normal: oricum s-ar dezvolta lumea sau vecinul, tu vezi-ţi de treaba ta şi fi tolerant. Din prea multă toleranţă, în scurt timp, vom uita ce e normal şi ce nu. Vom spune că e intolerant să faci o distincţie între bine şi rău. Treptat: azi abia reuşesc să nu-mi exprim verbal dezaprobarea, mâine mi-o înghit în sec, peste două zile o înghit fără vreun resentiment, iar într-o săptămână voi uita că am avut ceva de zis. Aşa se va întâmpla şi cu noi: treptat vom uita inclusiv să facem distincţia între bine şi rău.

Nu contest toleranţa în sine, ci forma în care ne e prezentată astăzi. Toleranţă trebuie să existe şi încă e nevoie să se propage, dar nu în forma haotică în care ne este prezentată. În plus, în niciun caz, toleranţa de astăzi nu poate fi combătută cu metode a la Breivik.

P.S.: Articol inspirat de titlul acestui articol.

Mutu şi naţionala. Golanul şi şcoala

2011-09-01T20:44:00.001+03:00

Ce meci vă vine în minte când vă gândiţi la prestaţiile excelente ale lui Adi Mutu la naţională? Mie cel mai repede îmi vine meciul cu Italia de la Euro 2008. Apoi vine un meci cu Cehia în nişte preliminarii de mult trecute.

Hai să vă zic o treabă. Adi Mutu nu a ajutat naţionala pe cât ni se pare la prima vedere. Meciul cu Italia seamănă izbitor cu evoluţia de ansamblu, sub tricolor, a lui Mutu. În acel meci, Mutu dădea un gol după o greşeală a lui Zambrotta, iar mai apoi rata un penalty ce ne putea duce mai departe. Ei, cam aşa a evoluat Mutu. Cariera de la echipa de club s-a reflectat perfect în cea de la naţională: goluri cu echipe de valoare medie şi evoluţii destul de modeste cu echipele mari.

Mutu e un mare talent. Între Piţurcă şi Mutu, însă, îl aleg pe primul. Vă zic şi de ce. Dacă Mutu era un mare fotbalist, dacă era motorul naţionalei, Răzvan Lucescu ar fi avut alte rezultate ca selecţioner. Nu e aşa. Mutu e un jucător important, poate cel mai important în situaţia de faţă, dar nu e un jucător esenţial.

Nu vă surprinde, cred, poziţia mea referitoare la ultimul scandal. Nu îmi doresc ca Mutu să fie iertat. OK, Mutu oricum e spre finalul carierei şi morala nu se mai prinde de el; aşa că e cam totuna. Ce să faci...la naţională mai sunt şi jucători ca Torje care au tot timpul şi cariera în faţă. Pe ei cum îi convingi să nu iese în oraş când marele talent, Mutu iese? Ce autoritate ai în faţa lor?

Pentru Mutu naţionala e ca şcoala pentru golani sau pentru noi câteodată. Vine un moment în care ţi se face urât de şcoală şi nu prea mai ai chef să mergi. Totuşi, mai dai pe acolo pentru prieteni şi colegi: te mai distrezi, mai una-alta. Asta când nu te dai accidentat. :D

Adevărul e că ne-am tot codit. Cu Mutu, fără Mutu? Să vă zic încă una: dacă cel care e considerat vârful generaţiei e aşa de bun, de ce aceeaşi generaţie nu are rezultate? La fel cum am ajuns cu Mutu pe locul 25 în lume, aşa, tot cu el, am ajuns pe 50 sau chiar mai jos. Diferenţa? Un antrenor care, cât de cât, a impus disciplina.

Ce mai contează? Unde putem cădea mai jos decât să ne dăm viaţa pe teren să batem într-un amical San Marino? Naţionala cu Mutu nu prea mai are de câştigat nimic. E timpul să creştem noua echipă. În niciun caz ea nu se va putea dezvolta cu Mutu.

Un formidabil talent. Adrian Mutu

2011-09-01T15:00:00.000+03:00

Până una-alta, ce fotbalist mare e Mutu?

Plecat de la Dinamo în Italia. Dă ceva goluri pe la Parma şi pleacă la Chelsea. Aici singura imagine ce ne-o amintim e acea în care Mutu e însoţit de Ioan Becali după ce a luat o gură de heroină.

Apoi dragul nostru piteştean stă şi freacă menta un an, doi? Oare cât? În cele din urmă revine la Juventus şi joacă suficient în vremea marilor blaturi din fotbalul italian. Juve se dezintegrează şi copilul minune ajunge la Fiorentina o echipă cam ca şi Parma. Aici rupe norii prin acelaşi campionat italian până ce se crede iar Jan Claude Vandam şi bate un ospătar ce nu se purta sfios cu marele urmaş a lui Dobrin. După ce văd că nu mai e rost de discutat cu "Il Fenomeno", şefii clubului viola se chinuie un dăram de timp să-l vândă.

Până la urmă o echipă de ultimele locuri îl ia din nou pe Mutu, Cesena. Pe gratis sau o pungă de seminţe.

Cam asta e cariera geniului nostru nebun. Unde a jucat cel mai bine? La Parma şi Fiorentina, echipe mici din fotbalul italian. Dacă te gândeşti bine, e jucătorul de fotbal tipic românesc, care joacă bine numai acolo unde-i vedetă. Despre jocul colectiv...nu prea ai ce vorbi cu el. La Chelsea şi Juve nu era mare vedetă şi nu prea a bagat-o în poartă. La Chelsea chiar se plictisise să încălzească fotoliile de la banca de rezerve.

Cam asta e cariera lui Mutu de la echipele de club. Despre Mutu tricolorul, într-o ediţie viitoare.

Ce dansează Cristi Borcea?

2011-08-29T00:23:00.003+03:00

N-am vrut să vă amintesc şi eu de imensa nuntă atotstivuitoare, dar când am văzut video-ul ăsta nu m-am putut abţine. Cică dansul miresei.

Scurt. Vreau să vă uitaţi la video şi să-mi spuneţi, dragi cunoscători ai valsului, dacă ăsta ce dansează Borcea e vals. Dacă da, vă rog să-mi spuneţi şi mie un profesor să mă înveţe un vals dintr-ăsta. Ştiţi voi că tare aş vrea să dansez aşa.

Dacă tipul din video nu practică valsul de performanţă sau măcar de amator, vă rog la fel de frumos să-mi spuneţi şi mie, un foarte deloc cunoscător de dansuri, cum se numeşte dansul practicat de acest venerabil atotstivuitor.

Părerea mea e că Cristi Borcea atotstivuieşte şi când e vorba de dansul cu inteligenţa sa, Alina Vidican, actuală Prinţesă Borcea.

Deci, ce atotstivuieşte Borcea aici?

Sursa video: prosport.ro

Tu când dai like?

2011-08-27T22:15:00.004+03:00

O întrebare aşa mai de seară, ca să putem gândi puţin mai la rece. Mă gândesc şi eu... voi pentru ce daţi like? Există tipi şi tipe care ar da like-uri şi pe stradă. Sunt mulţi ăştia şi se simt jenaţi că n-au cu ei vreo ştampilă sau vreun mouse.

No şi-acu, fără multe alte poveşti, treceţi repede şi spuneţi când daţi voi like. În dreapta stă frumos sondajul, fără like-ul agăţat. Ce nu găseşti acolo, scrii aici. Dacă vrei, desigur.

P.S.: Articolul nu are nicio legătură cu vreo experienţă personală şi a fost rumenit de ceva vreme.

Marele premiu al concursului - briceagul premium

2011-08-26T23:01:00.004+03:00

Vara asta am călătorit destul de mult cu maşina. Destul ca să iau pulsul ultimelor concursuri de prin benzinării, să văd cum încearcă oamenii ăştia să fidelizeze şoferii în vremea când litrul de benzină e 5 lei.

Că de'! Ce să facă omul când de condus nu conduce şi drumul e lung. Mai intră prin vreo benzinărie, mai ia un suc, mai nişte seminţe şi citeşte fluturaşii cu concursuri. Pe noi, românii, ne tentează tot ce-i moca, chiar şi o foaie. Ce să-i faci, sechele.

De pe fluturaşi de-ăştia bine coloraţi am aflat de ultimele campanii din universul auto, OMV şi Mol. Campanii care, ar fi de "no comment", dar îndrăznesc să spun smerit că sunt absolut geniale.

Ungurii de la Mol, benzinăria verde, ne amăgesc să adunăm steluţe pe abţibilduri şi să le lipim. Probabil că au văzut că treaba cu "cardul de fidelitate" merge şi nu prea. Ia ghiciţi ce mare premiu vă oferă! Un briceag! De-a dreptul fenomenal premiul, am dreptate? Briceagul e folosit inclusiv de cei de la NASA şi îşi vede de treaba lui sub multe forme: pentru femei, bărbaţi, copii sau chiar premium, ni se spune. Mai lipsea să aibă şi o oglindă, un stik, aer condiţionat şi toate cele.

Drept urmare, trebe să îl meriţi din plin: întâi trebuie să aduni 25 de abţibilduri care înseamnă benzină în valoare de 1250 lei. Asta se traduce prin reducere de 50%, la care adaugi tu câţiva verzişori, adică 179 lei. Total - 1430 de lei. Cam asta e la briceagul premium.

După ce ne-au momit cu mingi Kappa, tipii de la OMV încearcă să ne atragă maşinile la pompa lor cu produse de bucătărie. Ne oferă drept premii ceşti, linguriţe sau un făcător de cafea. Zici că înţeleşi, adoptă aceeaşi strategie ca şi fraţii lor de verzeală: abţibilduri-reducere-bani din buzunar. OMV-iştii par însă puţin mai inteligenţi: pentru un abţibild trebe să cumperi benzină de 50 de lei (autoturismele) sau de 200 de lei (camioanele). Aţi prins mişcarea, nu?

Să vedem cât costă premiile lor. 2 ceşti de cafea, la modă, te costă 10 puncte plus 40 de lei. Total - 540 de lei. Probabil cele mai scumpe căni de pe piaţă. Asta la autoturisme, că la camioane nu îndrăznesc să ma gândesc. Culmea e că băieţii au tupeu: "Preţ întreg: 60,00 lei. Preţ redus OMV: 39,99 lei + 10 pct. Discount: 33%". Matematică de benzinar.

Ei, ce ziceţi? Tentante oferte, nu? Să tot completezi taloane să câştigi unghere, briceaguri de la NASA sau linguriţe.

Tu cât de repede citeşti?

2011-08-22T20:36:00.004+03:00

Vă propun un joc. E vorba de citirea rapidă, test de viteză. La care îi umblă ochii mai repede şi mai cu folos printre rânduri. L-am mai făcut prin cls. I şi de-o vreme m-am tot gândit cum stau cu treaba asta. Aşa că rezultatele testului făcut pe site-ul ăsta sunt:

Viteză relativă de citire: 200 cuvinte/minut

Viteză reală (adică media dintre viteza relativă şi conţinutul reţinut): 194 cuvinte/minut

Coeficient de asimilare: 90%

Acuma, care-i mai tare ca mine e clar. Clar că practică copiatul de performanţă. Dacă nu îl practică, îl sfătuiesc să se apuce cât mai repede. Poate prinde Olimpiada de vară. Glumesc. Nici măcar nu ştiu dacă e bun sau rău rezultatul ăsta. Rezultatele îmi par corect, în afară de coeficientul ăla pe care îl suspectez de reproducere la nimereală.

Acum, de citit din foaia alăturată citim. Unii mai repede, alţii mai încet. Ce ne facem când trebe să şi scriem repede? Că, invariabil, fiecare are vreun profesor mai "luminat" la minte căruia îi place să se audă vorbind.

Până să fac vreun test de scriere manuală - care nu-l fac în vacanţă că ar ieşi un hazard în toată legea - am completat unul electronic. Nici la ăsta nu ştiu cât de prost m-am descurcat, cert e că scriu 53 de cuvinte/minut.

Aici pun pariu că multe fete îmi vor râde în nas: le merg mâinile pe tastatură mai ceva ca limba când vorbesc. De obicei. Pe experimentaţii la de-astea nu îi trimitem la olimpiadă. În schimb s-ar putea să facă o carieră în contabilitate, dar mai trebuie să şi socoteşti. De pură curiozitate vă pot spune că nu se plăteşte prea bine munca asta: pentru o pagină de office word scrisă cu 12 primeşti undeva la 1,5 lei. Deci, jumătate de pâine.

Deci, să vă aud!

Să-mi spună cineva ce e cu melodia asta

2011-08-19T19:50:00.004+03:00

Două milioane şi jumătate de vizualizări pe youtube, apreciată şi vizualizată. Videoclipul ăsta l-am văzut acum vreo 2-3 săptămâni şi nu m-a impresionat. Între timp a tot câştigat fani. Mulţi.

Pe voi vă întreb.

La ce vă gândiţi după ce vedeţi melodia asta? Ce cu idei rămâneţi după ce vedeţi videoclipul ăsta? Imagini ştiu prea bine. Îmi spune şi mie cineva cum pot să-l cred pe un tip cu ţigara în gură şi cu ochelari de soare într-un decor sinistru, un alt fel de cocalar, când îmi vorbeşte de Dumnezeu, bunătate şi lucruri frumoase în clişee binecunoscute?

Eu, în afară de un întreg videoclip care violează subconştientul uman, nu găsesc nimic nou. Doar urât, sinistru şi clişee.

P.S.: Să nu-mi răspundeţi: "Aşa e titlul piesei - "Fără cuvinte". Orice melodie trebuie să aibă un mesaj. Aici care e mesajul? Dacă nu are, atunci ce-i cu asta?

Liverpool, Inter şi Chelsea se bat pe jucători români

2011-08-18T10:00:00.004+03:00

Tănase la Liverpool. Pentru Torje se bate toată Europa, Realul îl urmăreşte! Mourinho a venit în România după Rădoi! Interul îl vrea pe Stancu! Alexe aşteaptă oferta lui Chelsea!

Haideţi măi! Nu vi s-a luat încă? De ani buni ne păcălim frumos. Când mai apare câte-unul pe la noi care mai joacă ceva fotbal, ne umflăm în pene şi avem impresia că marile echipe ale lumii stau cu ochii pe Liga lu' Mitică şi că ne vor jucătorii. Aşa am crezut la toţi ăştia de mai sus.

Adevărul e că nouă ne creşte pieptul şi dacă îngrijitorul de la Santiago Bernabeu vine în vacanţă la bulgari, trece pe la noi, şi într-un bar vede un meci cu Torje. A doua zi titlul e clar: "Scouteri de-ai lui Real Madrid l-au urmărit pe Torje al meciul de aseară. Pun pariu că dacă îl întrebi pe Mourinho sau pe Guardiola cine e Torje ar trebui să-şi scoată i-padul sau să-şi întrebe secundul dacă nu cumva ştie. Noi visăm balonaşe.

Hai să ne gândim un pic ce s-a ales de alde fotbaliştii mai sus pomeniţi.

Tănase e tot o tânără speranţă - dacă joacă cu masca parcă mai apucă la minge.
Torje joacă bine unde joacă, dar nu cred că se poate ridica la nivelul Realului - Lille e bună pentru el.
Cu Rădoi cam la fel: s-a chinuit clanul Becali să-l aducă pe Mourinho în România, poate îl ia copil de mingi pe Rădoi. Până la urmă a ajuns la arabi şi acolo pentru că era antrenor Olăroiu. Acum rupe norii.
Tot Interul "îl vroia" şi pe Stancu. A ajuns la Galata, tot cu un antrenor român. A dat maxim 5 goluri şi acum e la o echipă de la retrogradare din Turcia.
Alexe de când l-a transferat presa la Chelsea, parcă joacă altceva: nimic. Un nimic asortat cu o freză de cocalar.

Cam astea ne sunt transferurile bombă. Măi oameni. Echipele mari când vor să ia un jucător îl iau şi pace. Nu-l urmăresc 5 luni. Exemple: Porto cu Săpunaru, Pantilimon cu Man. City.

Visăm în continuare...

Ce am învăţat în 3 ani de blogging

2011-08-15T20:45:00.004+03:00

Exact azi împlinesc 3 ani de blogging. Adică, în draga noastră limbă, de scris articole pe un site personal. Pun pariu că acum vă aşteptaţi să vă iau cu fraze tâmpe uneori gen: "Au fost ani foarte frumoşi" şi clişee de ţeapa asta.

Adevărul e că nu s-au întâmplat lucruri extraordinare. Totuşi, am învăţat o seamă de lucruri prin blogul ăsta pe care o să le înşirui aici pe câteva rânduri.

Există oameni pentru care nu are rost să-ţi strici liniştea. Sunt acel tip de oameni care şi-au îmbrăcat mintea pe dos. Altfel dotaţi cu o inteligenţă peste medie, dau cu bâta în baltă cu fiecare ocazie. Cu ăştia nu merită să-ţi baţi capul.
Pe marea asta a blogurilor există destui marinari foarte pricepuţi. Oameni extraordinari prin ceea ce spun. Unii sunt la fel şi în realitate. Alţii, nu.
Degeaba defilăm noi cu internetul. Cei mai faini oameni tot în viaţa de zi cu zi îi capeţi. Prieteniile pe internet sunt ca dormitul în maşină: cât dormi nu prea îţi dai seama că o să te trezeşti aiurea.
Există şi vor exista oameni care te critică la fiecare pas. De fapt, ei nu ne sunt duşmani. Dacă şti ce anume să iei din criticile lor, sunt nişte profesori excelenţi.

Astea-s câteva idei care mi-au venit. În mod sigur, chestiile ce le-am învăţat cu ajutorul blogului nu se rezumă la cele 4. Celelalte... într-o ediţie viitoare.

P.S.: Nu mai e mult şi mă mut în casă nouă! Bloggeristic vorbind.

Unde dormi dacă ajungi prin Piatra Fântânele

2011-08-04T15:05:00.007+03:00

Piatra Fântânele şi iar Piatra Fântânele! V-am umplut capul cu cât de fain e în sătucul ăla. Dacă vă uitaţi la imagini, pe bună dreptate.

Acum, ca să v-o zic pe cea dreaptă, vara asta nu m-am îndreptat ţanc spre Piatra Fântânele. Plănuisem iniţial să văd şobâltoaca (cum îi spusese o localnică la a 5-a tinereţe la acel lac) de la Colibiţa. Colibiţa, care-i aruncată peste un deal, două, trei sau mai multe de Piatra Fântânele. Oricum, nu departe. Acolo am ajuns seara, înainte să poposesc la Piatra Fântânele şi tot acolo mă prinsese şi ploaia aceea de munte, furtună în toată regula. De ce n-am rămas la Colibiţa? Bănuiţi şi voi: locuri de cazare nu se prea găseau, iar alea care se găseau, dacă vroiai să le întrebuinţezi te uşurau temeinic de greutăţile din buzunare. Sau mă rog, de pe bucata de plastic, numită card.

Aşa că m-am îndreptat fără vreo urmă de tristeţe, câtuşi de puţină, spre sătucul care a dat un roman. "Dracula" de Bram Stoker, căci despre el e vorba, s-a născut prin verdele de aici, şi chiar cred că a fost citit de mai mulţi străini decât de români ca mine, care habar n-au cine a fost vampirul cu pricina.

La constătenii lui Dracula am găsit ceva cazare, pensiunea unde m-am cazat vara trecută, fiindu-mi loc de odihnă şi în prezenta vară. Acum nu vă povestesc câte pagini de rezultate google am citit ca să aflu în final, că în toată localitatea se afla doar hotelul Dracula. Asta conform internetului. Hotelul mi-a displăcut din prima: camere cu vampiri şi toate cele. Nu-s eu fricos, da nu-mi convine aşa feng shuiul lor. Aşa că urma să dau cu banul la faţa locului sau să merg unde dă Domnul.

Fain a fost că am găsit pensiunea asta, care pe net n-o găsisem. Anul ăsta am aflat că, în ciuda căutărilor mele, pensiunea are un site. Mie pensiunea mi-a plăcut şi, poate nu mă credeţi pe cuvânt, îs foarte pretenţios când vine vorba de lucruri de-astea. Că tot vorbeam de preţuri, aici am găsit preţuri foarte bune, zic eu, pentru calitatea oferită şi pentru zona care nu mai are rost s-o calific. Aşa că, dacă aveţi drum pe acolo sau dacă chiar vreţi să mergeţi într-o vacanţă regenerantă de-a dreptul, Pensiunea Tuţu e cea mai bună recomandare a mea.

De ce? Pentru că am văzut, am verificat şi am revenit!

P.S.: Imaginea e realizată de la unul din balcoanele camerei.

De ce nu face şi dacă se face, de ce face?

2011-08-03T14:55:00.006+03:00

În stilul acesta reacţionează o parte onorabilă a semenilor noştri. Aşteptăm ani buni să se facă ceva, şi când în sfârşit se face, obiectăm stupid: "De ce se face?".

Aşa se întâmplă în Alba Iulia îi zilele astea. Acuzăm de multe ori (tot de atâtea ori pe bună dreptate) că Biserica nu se implică în viaţa tinerilor, că e în urmă, că nu se aliniază standardelor. Chestiune foarte adevărată şi despre care am scris într-un fel în articolul de mai jos.

Abia dacă reuşiseră redactorii de la Alba24.ro şi de la Adevărul de Alba să termine articolele că deja reacţiile au început să sosească. Ştirea spune, în câteva cuvinte, că Arhiepiscopia de Alba va construi un parc cu tirolină în zona Mamut, adică pe un deal. Reacţiile, la fel de concis spun că Arhiepiscopia vrea să facă bani şi că nu e treaba ei, ci a municipalităţii.

Bun! Deci prima dată acuzăm de ce nu face nimic, iar apoi ne răţoim: "Nu trebuia". Bine, cârcotaşii de felul ăsta au pe undeva dreptate. O treabă ca asta te aştepţi să o facă primăria, dar dacă Arhiepiscopia vrea de ce nu? Mai ales că proiectul va aduce beneficii mai mari decât la prima vedere.

S-a vorbit şi de bani. Pentru unii se rezumă mai rapid existenţa noastră la ei, decât pentru alţii. Eu mă gândesc: contează chiar atât de mult dacă Arhiepiscopia va primi bani în folosirii acelui parc, atât timp cât deţine cea mai mare reţea filantropică din ţară? Nu cred.

Pare un pas important al Bisericii, cel puţin la nivelor local. Biserica trebuie să existe activ în mijlocul tinerilor, nu doar la nivel declarativ.