Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 16 Oct 2026 10:18:01 +0000

DACĂ E NEVOIE DE SÂNGE DE MUCENICI... NOI SUNTEM AICI!

Starețul Metodie - ESFIGMENU ULTIMUL BASTION

Athos, muntele minunat al Maicii Lui Dumnezeu, un loc unic în lume prin frumusețe, chipul viețuirii și moștenirea duhovnicească excepțională. 20 de mari mănăstiri, 12 schituri, foarte multe chilii și aproximativ 2000 de monahi. Trăim în epoca frățietății și a toleranței religioase, exprimată și trâmbițată în mediul creștin de la amvoane până la cele mai înalte tribune. Ecumenismul a preluat această sintagmă a toleranței creștine și a transformat-o într-un soi de „standard de aur”. De aici, dialogul interconfesional, împreună-slujirile, dragostea, toleranța, duhul păcii, îngăduința și frățietatea, oferite cu o generozitate aparentă tuturor marilor religii și mai ales confesiunilor creștine. Și totuși există excepții, dar nu așa cum vi le imaginați și nu față de cine știe ce facțiuni extremiste ultrareligioase.

Se întâmplă în prezent și nu oriunde, tocmai în Muntele Athos! Toleranța religioasă și îngăduința creștină sunt aici transformate în prigoană pe față, un veritabil război pornit fără milă, nu împotriva vreunor eretici sau păgâni, ci împotriva monahilor ortodocși. Ecumeniștii ortodocși îi prigonesc crunt, oficial și public pe zeloții ortodocși, acasă la ei, într-unul dintre cele mai sfinte locuri de pe acest pământ.

Mai mult, cenzura funcționează și ea la capacitate maximă. Pelerinilor nu li se spune nimic dacă nu întreabă despre acest subiect și atunci când o fac, li se servesc niște explicații mincinoase sau informații cenzurate care ocolesc problema reală. Pelerinii sunt îndepărtați prin retorică sau efectiv cu forța de poliție să nu ajungă la Mănăstirea Esfigmenu, ultimul bastion autentic al Ortodoxiei patristice din Muntele Athos. Care este natura și cauza prigoanei veți afla din acest interviu inedit, chiar de la starețul Mănăstirii Esfigmenu.

Doar analizând acest caz real și foarte dureros, orice suflet onest și bine intenționat, va înțelege minciuna din spatele propagandei ecumeniste. Mărturia părintelui stareț vorbește de la sine...

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 21 Apr 2025 09:36:00 +0000

Nădăjduiți cei din al unsprezecelea ceas și cei de pe urmă căci Hristos a înviat!

Poate cel mai frumos, plin de nădejde și luminos cuvânt de învățătură rostit vreodată de un sfânt părinte al Ortodoxiei Dreptslăvitoare, este chiar cel al Sfântului Ioan Gură de Aur, citit în bisericile creștine în noaptea de Înviere. Îl știm probabil toți încă de mici și ne bucurăm de fiecare data de acest mesaj ca niște copii. Profunzimea celor rostite de marele sfânt și învățător al Bisericii, ne îndeamnă să propovăduim încă o dată bucuria cea tainică a Învierii.

Să nădăjduim toți fraților, că mult milosârd și prea milostiv este Domnul și îi primește pe cei de apoi din ceasul al unsprezecelea și îi odihnește ca pe cei dintâi. Dacă celor ce s-au nevoit din primul ceas le plătește, apoi și celor de pe urmă le dăruiește și îi miluiește, necăutând la fapte. Domnul caută la inimi și ia în seamă gândul lor și voința le-o laudă și plată vor primi, că mare este bogăția bunătății, iar ospățul credinței pe nimeni nu lasă flămând!

Acesta Este Domnul și Tatăl nostru care din multa și marea Sa milostivire miluiește pe fiii Săi, chiar de ar veni în ceasul cel din urmă! Cu atât mai mult să nădăjduim și noi, cei care ne străduim să ne ostenim mai dinainte de ceasul al unsprezecelea. Să nu ne amăgim vreodată, mântuirea se primește în Dar, din prea plinul iubirii și al milostivirii Domnului, care este Stăpânul Vieții și Izvorul milei și al îndurării. Asta nu înseamnă că trebuie să ne lenevim și să lăsăm totul pentru mai târziu, pentru ”eternul” mâine sau pentru ceasul de pe urmă, pe care nu ni-l garantează nimeni că îl vom prinde pregătiți duhovnicește.

Trebuie să ne ostenim, fraților, pe cât putem, pentru că Domnul răsplătește faptele credinței, dar să nu ne amăgim vreodată că mântuirea este un merit exclusiv al ostenelilor noastre. Sfinților de ne-am asemăna după fapte, nu am fi vrednici de mântuire gândind că aceasta este meritul nostru și rodul ostenelilor. Mântuirea o nădăjduim ca dar și o primim în dar din milostivirea Lui Dumnezeu, prin Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Aceasta se adeverește magistral din cuvintele minunate ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care surprinde esența esențelor și bucuria nădejdii și a credinței creștinești. Da, tot Sfântul Ioan pomenește în alte cuvinte de învățătură și despre Domnul care este Drept Judecător și răsplătește fiecăruia după faptele sale. Totuși, acum pentru bucuria Învierii, acest minunat părinte și învățător al Bisericii subliniază ceea ce trebuie noi să înțelegem cu adevărat până la urmă. Niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, niciodată să nu judecăm pe nimeni care zace încă în păcat pentru că nu știm ceasul său de pe urmă. Mereu să alergăm la milostivirea Tatălui și Părintelui nostru, aducându-ne aminte, când ne-o fi mai greu, de pilda celor unsprezece ceasuri. Să ne străduim mereu lucrând cu smerenie faptele credinței, dar să nu uităm vreodată, mântuirea se primește în dar, ea nu se obține prin eforturi și merite personale (mândria și autosuficiența sunt pierzătoare de suflet). Mare este taina credinței creștine și de nepovestit bucuria Învierii!

Bucurați-vă toți pentru că Hristos a înviat!

În încheiere, vă invităm să recitiți cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului, care se citește după slujba Utreniei în noaptea de Înviere.

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă.

De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi.

Și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie. Și aceluia plătește, și acestuia dăruiește. Și faptele le primește. Și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru. Și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți!

Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței. Împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății.

Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit. S-a amărât, că a fost omorât. S-a amărât, că s-a surpat. S-a amărât, că a fost legat.

A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?

Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 25 Dec 2024 11:25:00 +0000

O înfricoșată minune a Sfântului Ierarh Spiridon și o pilduitoare întâmplare

Pentru că astăzi Biserica dreptslăvitoare face pomenire a Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni episcop al Trimitundei, vom aminti două întâmplări minunate din viața sa. Minunile sfântului sunt multe și este cunoscută marea sa smerenie, bunătate și dragoste arătată din belșug oamenilor. Totuși, pentru a noastră luare aminte, să nu uităm că sfântul era aspru cu cei mândri și măreți în deșert și „foarte sârguitor în păzirea rânduielii bisericești și spre păstrarea neștirbită a dumnezeieștii Scripturi, neschimbând nici un cuvânt din cele scrise în sfintele și cele fără de prihană cărți”.

Se apropie vremea colindelor și a slujbelor frumos împodobite cu cântări alese și cu această ocazie, mulțumim cântăreților pentru osteneala și efortul lor de a ne bucura sufletele. Totuși, să nu uităm că ispita de a ” citi și cânta cu mândrie mărindu-ne în deșert cu glasurile noastre”, este una foarte reală. Să fim cu luare aminte și să mulțumim Domnului pentru darurile sale cele bogate, înmulțind talantul primit cu smerenie. Minunea ce urmează să ne fie pildă și încredințare a celor spuse mai sus.

Amuțirea mândrului cântăteț

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergând marele Spiridon pentru oarecare trebuință, a intrat în biserică și a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfântă rugăciune pe scurt, pentru că sfântul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerișului și era arșiță mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise și cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind și cântând cu mândrie și mărindu-se în deșert cu glasul său.

Deci fericitul, uitându-se la el, deși era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: „Taci!”. Și îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci și vorba și-a pierdut și stă mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toți care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul și s-au adunat toți să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfântului rugându-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dânsul și acei prieteni ai lui și rudenii, încât abia l-au îmblânzit, pentru că sfântul era aspru cu cei mândri și măreți în deșert. Deci l-a iertat și, dezlegându-i limba, i-a dat și graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă și poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mândrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deșert cu vorbă sa cea limpede.

Pentru păstrarea neștirbită a dumnezeieștii Scripturi și a sfintelor cărți

Știm fraților că în vremurile cele din urmă, ecumeniștii și alți răi credincioși asemenea lor, vor schimba Scripturile și scrierile sfinților părinți, pentru a ascunde adevărul de credință și a putea înșela pe cât mai mulți. Să avem mare grijă la toate cărțile de cult sau duhovnicești pe care le folosim și să ne străduim să nu schimbăm sau inovăm nimic, socotindu-ne în mod greșit a fi înțelepți sau îndreptățiți să o facem. Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, ne adeverește acestea.

8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!

9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!

Întămplarea de mai jos, să ne întărească în râvna de a păstra întocmai adevărul dreptei credințe și să ne facă atenți la modul de exprimare a ei.

Pentru acest sfânt și mare părinte Spiridon, istoricii bisericești Nichifor și Sozomen pomenesc și aceasta: „El era foarte sârguitor în păzirea rânduielii bisericești și spre păstrarea neștirbită a dumnezeieștii Scripturi, neschimbând nici un cuvânt din cele scrise în sfintele și cele fără de prihană cărți”. Odată, s-a întâmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuințe bisericești, între care era și Sfântul Spiridon și episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înțelepciunea cărții - pentru că multă vreme în vârstă tinereților sale a petrecut la Vârât, învățând scriptură și înțelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinții că să spună cuvânt de învățătură în biserică poporului.

Învățând el poporul, s-a întâmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sunt scrise la Sfântul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te și-ți ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuș, adică: „Scoală-te și-ți ia culcușul tău”. Acestea auzind Sfântul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos și a zis către Trifilie: „Au doară tu ești mai bun decât cel ce a zis pat, de te rușinezi de cuvintele Lui?”. Acestea zicând, a ieșit din biserică înaintea tuturor și n-a făcut un rău cu acestea, deși era prea simplu cu învățătura; căci pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumusețea vorbirii sale, rușinându-l puțin, l-a învățat smerita înțelepciune și blândețea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toți, ca cel ce era mai bătrân cu anii, mai slăvit cu viața și mai întâi cu scaunul, cum și făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se rușineze de fața și de cuvântul lui.

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 29 Aug 2024 15:45:00 +0000

PS Evloghie Sibianul este noul Mitropolit al BOSVR

Întru Mulți Ani, Înalt Preasfințite Stăpâne!

Cu vrerea Lui Dumnezeu și binecuvântarea Maicii Domnului, de astăzi, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România are, în urma alegerilor desfășurate la Mitropolia Slătioara, un nou mitropolit, Ps. Evloghie Sibianul. Să ne trăiți întru Mulți Ani Preasfințite Stăpâne! Vrednic este!

Știm că Biserica noastră dreptslăvitoare va păstra, ca și până acum în deplină unitate sinodală, adevărul dreptei credințe, evitând provocările serghianiste, ecumeniste, nou calendariste și mai noile rătăciri și teorii ale ramurilor bolnave de tip chiprianit. Știm că va păstra și respecta Mărturisirea de Credință, care condamnă explicit toate aceste rătăciri și nu va accepta provocările biometriei (ale noului lagăr digital și al actelor biometrice) și ale va..inării impuse de agenda globalistă.

Știm toate acestea pentru că faptele vorbesc de la sine, unitatea sinodală întru Adevăr este neprețuită, ea a fost păstrată contrar tuturor provocărilor și este cea care duce mai departe linia mărturisitoare a sfinților părinți.

Contrar tuturor clevetelilor și acuzelor nefondate aruncate constant în spațiul online de către justițiarii și cârcotașii de serviciu ai BOSVR, lucrurile merg înainte ca și până acum pe direcția așezată de Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Temelia cea tare a Bisericii noastre rămâne Mărturisirea de Credință adoptată și asumată public. Cine nu știe încă cine suntem și se lasă amăgit de minciunile cu care suntem împroșcați, să fie onest și să cerceteze singur, să citească Mărturisirea de Credință. Va afla acolo toate răspunsurile, limpede și clar expuse și exprimate. Acolo este cuprins Adevărul de Credință, restul sunt vorbe...

Aici puteți citi Mărturisirea de Credință a BOSVR:

https://www.manastireaslatioara.ro/stiri/marturisire-de-credinta

Știm prea bine că noul nostru mitropolit nu a precupețit nici un efort pentru a fi alcătuită, adoptată, asumată și publicată Mărturisirea de Credință. Acestea sunt faptele și ele vorbesc de la sine. Vom face zid în jurul Sfântului Sinod al Bisericii noastre prezidat de noul mitropolit, deoarece se sprijină pe piatra cea tare a Mărturisirii de Credință. Aceasta strălucește ca un far călăuzitor în bezna apostaziei și a ereziilor contemporane.

Întru Mulți Ani, Înalt Preasfințite Stăpâne!

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 22 Nov 2023 13:17:00 +0000

O MARE MINUNE A SFÂNTULUI IERARH NECTARIE FĂCĂTORUL DE MINUNI

Măturia lui Stavros Kalkandis

Foto - Starețul Filotei Zervakos cu Stavros Kalkandis

în curtea Bisericii Sf. Nectarie din Paros

“Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferinţă, prin multe lupte şi zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale şi mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.

A venit după aceea ocupaţia germană şi, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutăţirea situaţiei mele.

După ce s-a sfîrşit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spastică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît şi picioarele urmau să paralizeze complet.

Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat pentru a a doua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai sus.

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la evoluţia stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani. Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am încercat: speranţe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleşeau diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face nici cea mai mică mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de supărător pe faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har.

În vremea aceea, după operaţie, am cunoscut un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El…“

Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie… Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?” Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd un răspuns care, fireşte, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o inerţie în gîndire.

Îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi aştepta… Ce aştepta? Nu puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?

Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va acţiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiinţă. Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu. Cînd m-am întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU“, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulţi paşi spre mine, păcătosul şi nevrednicul.

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi făcu apariţia la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine şi mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte“, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele“, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic“. „Şi picioarele?” mă întrebă. „Şi picioarele sunt la fel“, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!“, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit…” „Pentru mine? Dar, părinte“, îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi spuneţi-mi ce doriţi“.

Într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc…” L-am privit cu mirare şi i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?…” “Da, fiule, însă acum eşti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată împotriva Lui, pentru că nu ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. Întotdeauna să-ţi îndrepţi nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere“, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?” „Da“, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Şi cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te voi ajuta“. M-a binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E suficient s-o doreşti, să crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta Împărtăşanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte uşor“, îi răspund. I-am mulţumit şi a plecat.

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu în cer şi că Dumnezeu se apropie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a plecat şi care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul.

După ce s-a terminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?“ „Cine altul, părintele Filotei a fost“, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt“, îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis şi alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte“. „Ce făcea?“, continuă părintele. „Binecuvînta“, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinţia voastră l-aţi văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut!” îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre tine“.

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire. Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte. Cînd m-am întors la Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea sufletului care este infinit mai preţioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou.

Din ziua aceea am început să mă simt ca şi ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din nou pe acei invalizi disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă. Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am simţit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit sufleteşte. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutăţea. În 1969, am suferit o tromboflebită

Am făcut o mică operaţie la călcîiul piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi. După ce ne-am împărtăşit cu toţii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă închin la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să sprijine sfintele moaşte pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaştele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)…

Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simţit că îmbrăţişam Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte… Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin un ostaş al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş afla, drept sau invalid, şi arată-mi, Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinţa mea.“

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice… Şi după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu numai asta, dar am simţit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul Ioan Hatzakis, şi le-am spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze“. (În fiecare dimineaţă îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).

„Dar vei cădea!” îmi spun băieţii. „Nu!“, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat… Şi… O, MINUNE!!!… Văd că stau drept şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată…Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă mă priveau uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe celălalt. Încerc şi văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu primii paşi, fără să mă tem că voi cădea şi mi le voi frînge.

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginaţi. Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa Aşezămîntului şi să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului, Dimitrie Mouroulis şi Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la secţia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: „Credeţi că este posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aş vrea să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin urmare, întrucît îţi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu şi numai pe El“, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?“am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu“: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.

După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră“, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate“.

Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte“, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi.” „Cu atît mai bine“, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru…?” Ce clipă a fost aceasta…! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului…

După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri. Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, şi ale mamei mele.

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun… Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu.Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm. Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“.

Sursa:

https://stranaortodoxa.wordpress.com/2018/06/02/vindecarea-minunata-a-unui-paralizat-de-catre-sfantul-ierarh-nectarie-si-marturia-duhovnicului-sau-fericitul-filotei-zervakos/

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 16 Oct 2023 19:01:00 +0000

O mare și foarte importantă Minune a Maicii Domnului ”Mângâietoarea” și grabnic ajutătorul ei Acatist

Publicam (poate în premieră pentru spațiul online) aici traducerea Acatistului Maicii Domnului, al icoanei făcătoare de minuni „Paramythia" (Mângâietoarea) de la Mn. Vatopedi Sfântul Munte Athos, varianta diferită de traducerea rusească. Aceasta din urmă, care circulă pe internet, are un limbaj nu tocmai fericit și este departe de dulceața graiului, de simplitatea și frumusețea traducerii actuale care are ca sursă Editura Agapis 2022, ”Al doilea Buchet de Acatiste ale Maicii Domnului”.

Așteptam de multă vreme o traducere bună, deoarece minunea care a inspirat acest Acatist, este una extraordinară ca mesaj și de o covârșitoare importanță pentru orice suflet de creștin bântuit de ispitele îndoielii sau chiar ale deznădejdii (să nu fie!). Această minune uluitoare, dăruiește nădejde, bucurie și credință celor mai încercate suflete creștinești care o iubesc pe Maica Domnului, fie ele și mult păcătoase sau căzute în mrejele slăbiciunilor și neputințelor omenești. Prin mijlocirea Maicii Domnului oricând există speranță și nădejde de îndreptare, vindecare și mântuire, întotdeauna!

Frați creștini care aveți necazuri, boli și dureri, voi cei cu sufletele îndurerate care treceți prin încercări, alergați la Preasfânta Stăpână, Doamnă și Împărăteasă, Maica Luminii și nădejdea noastră, rugați-vă ei și citiți cu dragoste acest Acatist minunat dacă puteți. Ajutorul ei nu se va lăsa așteptat, Ea este Mângâietoarea și Grabnic Ajutătoarea. Lucrați ori de câte ori puteți și cea mai veche și puternică rugăciune din lume adresată Maicii Domnului, adică cea supranumită și ”Închinăciunea Arhanghelului” (Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre.) și tristețea va cădea ca un val de solzi grei de pe sufletul vostru. Mai multe despre această tainică rugăciune scurtă a bucuriei și minunile ei, puteți citi în materialul anterior urcat în patru părți.

Mai jos relatăm minunea icoanei Maicii Domnului Paramythia urmată de preafrumosul ei Acatist. Mulțumim preasfintei, preacuratei, preabinecuvântatei, slăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, pentru marea purtare de grijă și multele ei faceri de bine, milostiviri și minuni.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Paramythia” de la Vatopedi

Această icoană preafrumoasă este o frescă din secolul al XIV-lea care s-a aflat în pridvorul bisericii mari (katoliconului) mânăstirii Vatopedi, iar după săvârşirea minunii a fost strămutată într-un paraclis închinat Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia).

Exista în trecut obiceiul ca, ieşind monahii din katolicon dupa săvârşirea slujbei utreniei, să se închine la icoana Maicii Domnului în privdor şi acolo egumenul să înmâneze portarului cheile de la poarta închisă decuseară a mânăstirii spre a o descuia.

Tradiţia spune că la 21 ianuarie 1320, când egumenul dădu portarului cheile, icoana s-a însufleţit deodată, Maica Domnului strigându-le: „Nu deschideţi astăzi porţile mânăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!” Atunci – o, minunile Tale, Hristoase Împărate! – Pruncul Iisus ce şedea în braţele Născătoarei de Dumnezeu, mişcându-şi mânuţa, acoperi gura Preacuratei Maicii Sale şi îi spuse: „Nu, Maica Mea, nu le spune. Lasă-i să fie pedepsiţi după cum merită, căci şi-au lăsat datoriile lor călugăreşti!”. Atunci, Născatoarea de Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a Maicii către Fiul şi Dumnezeul său, luă mânuţa lui Hristos, coborând-o de la gura sa şi, îndreptându-şi capul spre dreapta, se slobozi de mâna lui Iisus, strigându-i egumenului pentru a doua oară: „Nu deschideţi astăzi porţile mânăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!” Iar apoi: „Luaţi aminte şi pocăiţi-vă, căci Fiul meu s-a mâniat pe voi!” Şi repetă şi a treia oară: „Astăzi nu deschideţi porţile mânăstirii…”.

După terminarea glăsuirii, Născătoarea de Dumnezeu şi Preasfântul său Prunc căpătară iaraşi înfăţişare de icoană, rămânând însă în pozitia care se vede astazi, adică Preacurata ţinând mânuţa lui Hristos sub gura sa, având capul îndreptat către dreapta pentru a fi slobodă, iar expresia chipului său fiind plină de neţărmurită îngăduinţă, dragoste şi îngrijorare de Mamă, în timp ce Hristos, deşi Prunc, are o faţă aspră de Judecător.

Această icoană este cu adevărat nefăcută de mână omenească, deoarece s-a săvârşit în forma de astăzi prin Harul lui Dumnezeu, după intervenţia minunată a Maicii lui Dumnezeu pentru ocrotirea mânăstirii, de aceea se şi numeşte Maica Domnului Mângâietoarea (Paramythia). După cum spun pelerinii veniţi la mânăstire, care nu se mai satură privind-o, dumnezeiasca dulceaţă a chipului Preacuratei Fecioare odihneşte şi mângâie sufletul omenesc.

Prin această minune se face încă o dată vădit faptul – în deplin acord cu credinţa Bisericii – că Îndrăzneala de Maică a Născătoarei de Dumnezeu către „Fiul şi Dumnezeul său” mijloceşte pentru păcatele neamului omenesc, mântuindu-l prin rugăciunile sale din grozăviile pe care le merită pentru mulţimea păcatelor lui.

De la săvârşirea minunii, călugării păstrează nestinsă candela din faţa icoanei. Sfânta Liturghie se ţine în fiecare vineri în bisericuţa Paramythiei, iar Paraclisul Maicii Domnului se cântă zilnic. Există obiceiul ca tunderile în monahism să se facă în acest paraclis.

De această icoană este legată şi viaţa cuviosului Neofit Vatopedinul, care pe atunci se îngrijea de paraclisul acestei icoane făcătoare de minuni. Odată, cuviosul fu trimis de mânăstire pentru a sluji o bucată de vreme la un metoc din Evvia. Acolo căzu greu bolnav şi se ruga Maicii Domnului să-l învrednicească a muri la mânăstirea de metanie. Auzi atunci îndată, lăuntric, vocea Preacuratei spunându-i: „Neofite, mergi la mânăstirea ta şi după un an să fii gata”.

Mulţumind cuviosul Maicii Domnului pentru păsuirea dăruită, îi zise ucenicului său să se pregătească pentru întoarcerea la mânăstire. Cu adevărat, după trecerea vremii, într-o zi, după ce se cuminecă cu Preacinstitele Taine, urcând cuviosul scările din faţa paraclisului Paramythiei, auzi iarăşi glasul Preacuratei: „Neofite, vremea ieşirii tale a sosit”. Mergând aşadar cuviosul la chilia sa, îşi pierdu puterea şi, cerându-şi iertare de la întreaga obşte, îşi încredinţă duhul în braţele Născătoarei de Dumnezeu.

Acatistul Maicii Domnului „Paramythia" (Mângâietoarea) de la Mn. Vatopedi Athos

După obișnuitul început se zic:

Condacele şi Icoasele

Condacul 1

Pe cea care ne-a adus bucurie în locul întristării, pe izbăvitoarea noastră, care a născut în chip tainic pe Fiul lui Dumnezeu, unind fecioria cu naşterea, să o lăudăm noi credincioşii şi văzând cât de grabnic ne ascultă rugăciunile şi ne ajută în nevoile noastre, să îi cântăm: Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Icosul 1

Ai venit ca o stea luminoasă în negura vremurilor pline de păcat, să ne aduci Lumina lumii, întrupată din trupul tău cel fecioresc şi luminându-ne să ne suim la cer. Pentru aceasta, te rugăm să ne ajuți să urcăm spre Înviere, ca ajungând în Raiul cel dorit, să-ți cântăm cu îngerii aşa:

Bucură-te, rază sfântă de lumină;

Bucură-te, că eşti a cerului Împărăteasǎ;

Bucură-te, că toți în lume azi te preamăresc;

Bucură-te, că eşti Maica Fiului ceresc;

Bucură-te, că Lumina lumii dintru tine s-a întrupat;

Bucură-te, că de la sânul tău cel fecioresc S-a alăptat;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 2-lea

Ai fost din veci aleasă să fii Maica Dumnezeului nostru, pentru că în marea Sa bunătate, voia să ne izbăvească sufletele din pierzare, prin În- truparea şi Jertfa Sa, de aceea Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Prin smerenia ta, te-ai înălţat, pentru că primind să fii Născătoare de Dumnezeu ai fost ridicată şi cinstită mai presus de îngeri, dar tu nu ai uitat rudenia ta de pe pământ, pe noi oamenii supuşi ispitelor, mijlocind pentru noi la tronul sfânt, de aceea îți cântăm:

Bucură-te, că îngerul Gavriil ție cu vestea bună ţi s-a arătat;

Bucură-te, că Împăratului slavei te-ai făcut sfinţit palat;

Bucură-te, că ai primit cu smerenie crucea cea cerească;

Bucură-te, că prin tine, Domnul a luat fire omenească;

Bucură-te, îți strigăm şi te rugăm, fii mereu cu noi;

Bucură-te şi nu ne lăsa să pierim în necazuri şi nevoi;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 3-lea

Pe tine, Stăpână preacurată, te lăudăm, pentru că tu ai fost şi ai rămas fecioară, binecuvântata eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău, Căruia Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Tot neamul omenesc aduce laudă celeia ce prin naştere feciorească a adus mântuire la toată lumea. Ei i s-au închinat magii şi păstorii, la icoana sa îngenunchează bogaţii şi săracii, drepții şi păcătoşii, iar ea ascultă rugăciunile tuturor şi trimite mulțime de binecuvântări, pentru care îi grăim: Bucură-te, că tu ai născut pe Dumnezeu;

Bucură-te, că ai purtat, ca un nor sfânt, pe Fiul tău;

Bucură-te, că spre Egipt, lung drum ai străbătut;

Bucură-te, că la venirea ta, capiştile idolilor au căzut;

Bucură-te, că te-ai întors la Nazaret, Copilul Sfânt să-L creşti;

Bucură-te, că tu pe toți cu rugăciunea ta ne miluieşti;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 4-lea

Ai străbătut lung drum în Egipt, la îndemnul îngerului, pentru ca să fereşti Pruncul Sfânt de mânia lui Irod, dar murind acesta, te-ai întors la Nazaret, iar acolo cu multă grijă şi iubire I-ai călăuzit paşii, uimindu-te de înţelepciunea şi minunile pe care le săvârşea de mic, pentru care noi Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din tine, preacurată Fecioară, iar noi minunându-ne de această taină îți grăim:

Bucură-te, tu, care în lume multe lipsuri ai răbdat;

Bucură-te, tu, care prigoniri nedrepte cu Fiul tău ai îndurat;

Bucură-te, că tu, cu multă dragoste şi dăruire L-ai crescut;

Bucură-te, că văzând minunile Lui, ca Dumnezeu L-ai cunoscut;

Bucură-te, că la inima de mamă vorbele şi faptele Lui le-ai pus;

Bucură-te, că şi tu ai chemat în rugăciune ajutorul cel de Sus;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 5-lea

Cât de mult s-a întristat inima ta de Maică, atunci când ai simțit lipsa Fiului tău cel dumnezeiesc, pe când avea 12 ani, crezându-l pierdut, iar dacă l-ai găsit, vorbind învăţătorilor templului din Ierusalim, te-ai mirat, iar noi Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Întreaga ta viață a fost o jertfă adusă lui Dumnezeu, ai suferit lipsuri, necazuri, umilinţe, ai plâns mult când L-ai văzut judecat, bătut şi osândit la moarte pe Cruce, dar acum te bucuri în Împărăţia cea cerească, iar noi îți aducem aceste laude:

Bucură-te, tu, cea atât de bună, care mult ai suferit;

Bucură-te, cea prin care Legea nouă s-a împlinit;

Bucură-te, tu, care mult ai îndurat, văzând pe Fiul tău bătut şi chinuit;

Bucură-te, că prin suflet ți-a trecut sabia durerii, când era răstignit;

Bucură-te, că suferind, te-ai lăsat în voia lui Dumnezeu;

Bucură-te, tu, care mult ai plâns pe Cel dorit al tău;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 6-lea

„Iată, mama ta!", i-ai spus Apostolului Ioan, atunci când erai pe Cruce, încredințându-ne odată cu el şi pe noi toți, ocrotirii Maicii Tale, pentru care Ţie, Mântuitorul nostru, Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Prin păcatele noastre am mâniat pe Tatăl ceresc, am nesocotit poruncile Lui şi am umblat după voile noastre, dar tu, Stăpâna lumii, fii pururi mijlocitoare şi roagă-L să ne ierte, iar noi având nădejde întru tine, îți cântăm:

Bucură-te, că tu, la tronul sfânt, pentru noi ai îngenunchiat;

Bucură-te, că pentru lume rugându-te lui Dumnezeu, ai lăcrimat;

Bucură-te, că mijloceşti neîncetat la Fiul tău;

Bucură-te, că milă ai de noi, poporul Său;

Bucură-te, că doar tu poți îndupleca pe Domnul să ne ierte;

Bucură-te, că eşti chezăşuitoare pentru creştini şi-L rogi să ne îndrepte;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 7-lea

Cine poate spune că a înălţat rugăciune către tine, Fecioară preacurată, şi a rămas neajutat, pentru că eşti grabnică ajutătoare şi aduci bucurie în locul întristării, fiind puternică mijlocitoare la Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu cei de Sus: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Cine poate mărturisi slava ta în cer, îngerii îți slujesc, sfinţii te preamăresc, Fiul tău se bucură de vederea feței tale, iar noi pământenii, închinându-ne ție, îți aducem aceste laude:

Bucură-te, tu, cea mai cinstită între fecioare;

Bucură-te, a smereniei, dulce şi preasfântă floare;

Bucură-te, slăvită de toți, cerească Împărăteasă;

Bucură-te, a Soarelui Hristos, Maică, din veci aleasă;

Bucură-te, că prin prorocii, venirea ta a fost vestită;

Bucură-te, că eşti comoară sfântă şi nepreţuită;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 8-lea

Deşi cu trupul ai plecat în locaşurile cereşti, să locuieşti cu Fiul tău, nu ne laşi singuri, Maica noastră cea preabună, că vii printre oameni să-i întăreşti, să le dăruieşti sănătate şi ajutor în necazuri, iar noi, mulțumind Domnului Iisus Hristos, că ne-a încredinţat în grija ta, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Ai venit în lume ca o ploaie înmiresmată să uzi pământul însetat de Dumnezeu, ai venit ca un nor apărător să acoperi lumea ce mergea din rău în mai rău, pentru aceea îți cântăm:

Bucură-te, căci ca zorii dimineții tu ai răsărit;

Bucură-te, că reverşi peste lume mila Domnului şi har;

Bucură-te, că în toată vremea spre bine ne călăuzeşti;

Bucură-te, că prin sfânt Acoperământul tău, de tot răul ne păzeşti;

Bucură-te, că începutul mântuirii noastre eşti;

Bucură-te, că pe tine te laudă oştile cereşti;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 9-lea

Ne-am născut în această vale a plângerii, în păcat, şi greşim mereu Ziditorului nostru, de aceea, văzând neputinţele sufleteşti şi trupeşti care ne împresoară, alergăm la tine, care ne vii grabnic în ajutor, rugându-te pentru noi Fiului tău, Căruia cutezăm să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Vremurile sunt tulburi, căile vieții sunt întortocheate, dar noi întru tine ne punem nădejdea, că nu ne vei lăsa, împărăteasă cerească, ci mijlocind la Dumnezeu ne vei scăpa din tot necazul, de aceea îţi aducem această laudă:

Bucură-te, ceea ce pentru noi mijloceşti neîncetat;

Bucură-te, ceea ce te rogi pentru cei robiti de mult păcat;

Bucură-te, şi nu ne lăsa departe de Fiul tău;

Bucură-te, şi ne ajută când te chemăm şi ne e greu;

Bucură-te, şi roagă-L să ne mai lase pe pământ şi să ne ierte;

Bucură-te, şi ne ajută să mergem pe căile ce-s drepte;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 10-lea

Păcătuim cu bună ştiinţă şi supărăm pe Cel ce ne-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, dar te rugăm pe tine Maică şi Fecioară, înduplecă pe Domnul ca să nu îşi întoarcă fața de la noi, ci să ne primească iarăşi, ca un Păstor, între oile Sale cuvântătoare, pentru ca şi noi să îi aducem cân- tarea aceasta: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Cât poate Dumnezeu cu puterea, atât poți tu cu rugăciunea, preaslăvită Fecioară, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea noastră, de aceea, simțind ajutorul tău şi îndeplinirea cererilor noastre celor bune, îți aducem acestea:

Bucură-te, și ca pe o tămâie ruga ne primeşte;

Bucură-te, şi pe robii tăi îi miluieşte;

Bucură-te, strigăm, că suntem fii tăi;

Bucură-te, și nu ne lăsa în mâna celor răi;

Bucură-te, îți cântăm, Măicuța Stăpânului ceresc;

Bucură-te, şi apară poporul creştinesc;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 11-lea

Dacă nu ai fi fost tu, să mijloceşti pentru noi la Fiul lui Dumnezeu, am fi pierit pentru păcatele noastre, dar ca un Milostiv, ascultă rugăciunile Preacuratei sale Maici pentru poporul Său, de aceea Îi aducem cântarea: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Nu ne pricepem să lăudăm minunile tale pe care le-ai făcut cu oamenii în toată vremea, câte boli nu ai vindecat, pe câți nu i-ai scăpat din primejdii, necazuri şi nevoi, pentru această a ta purtare de grijă, îți cântăm aşa:

Bucură-te, şi de patimi şi ispite ne fereşte;

Bucură-te, şi de toată primejdia şi necazul ne păzeşte;

Bucură-te, şi nu ne uita în rugăciune;

Bucură-te, că tu pe toți ne ştii pe nume;

Bucură-te, că vezi nevoia şi dorința tu ne-o ştii;

Bucură-te, şi nu ne lăsa, că noi suntem ai tăi copii;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 12-lea

Scară către cer eşti, preacurată Fecioară, pentru că tu ne călăuzeşti paşii în întunericul lumii, ca să putem urca spre Lumina cerească, Împăratul slavei, căruia Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Greşim în toată vremea, zilele vieții ni se scurg în păcate, timpul mântuirii îl risipim, facem voia trupului, a lumii şi a celui rău, dar tu nu ne lăsa, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ci ajută-ne să punem început bun vieții noastre, ca având nădejde de mântuire, să te lăudăm aşa:

Bucură-te, preascumpă, a lumii mijlocitoare;

Bucură-te, că eşti a omenirii nădejde tare;

Bucură-te, că binecuvântată eşti între femei;

Bucură-te, că eşti al mântuirii preasfânt temei;

Bucură-te, că ruga ta nu rămâne neascultată;

Bucură-te, că umpli de bucurie lumea toată;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul al 13-lea

O, preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, primeşte aceste puține laude care se cuvin numai ție, care eşti Maica Împăratului ceresc, şi te rugăm, fii pururea mijlocitoare către Fiul tău, pentru ca să ne dăruiască izbăvire de boli şi de necazuri, iertare de păcate şi viaţa veşnică în Împărăţia sa, unde cu îngerii bucurându-ne, să-i cântăm neîncetat: Aliluia!

O preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, primeşte aceste puține laude care se cuvin numai ție, care eşti Maica Împăratului ceresc, şi te rugăm, fii pururea mijlocitoare către Fiul tău, pentru ca să ne dăruiască izbăvire de boli şi de necazuri, iertare de păcate şi viaţa veşnică în Împărăţia sa, unde cu îngerii bucurându-ne, să-i cântăm neîncetat: Aliluia!

Icosul 1

Bucură-te, rază sfântă de lumină;

Bucură-te, că eşti a cerului Împărăteasǎ;

Bucură-te, că toți în lume azi te preamăresc;

Bucură-te, că eşti Maica Fiului ceresc;

Bucură-te, că Lumina lumii dintru tine s-a întrupat;

Bucură-te, că de la sânul tău cel fecioresc S-a alăptat;

Bucură-te, Maica Domnului, mijlocitoarea neamului omenesc!

Condacul 1

Rugăciune

Preasfântă Fecioară, Împărăteasa cerului şi a pământului, care ai născut pe Fiul lui Dumnezeu, priveşte cu milă spre noi care ne aflăm pururea în scârbe, în boli, în necazuri şi în nevoi. Prin păcatele noastre cele multe şi grele am mâniat pe împăratul slavei și sufletul ne este tulburat. Unde să alergăm şi la cine ne vom duce? Doar la tine avem nădejde, că tu ești mijlocitoarea neamului omenesc. Ştim că rugăciunea ta de Maică mult poate spre milostivirea Fiului şi nimeni dintre cei ce te-au chemat în ajutor nu a rămas fără răspuns.

De aceea, ne plecăm genunchii rugându-te, să nu ne părăseşti pentru păcatele noastre cele multe şi grele, ci ajută-ne să ne îndreptăm viața, acoperă-ne cu sfântul tău Acoperământ, dă-ne putere ca să putem birui uneltirile vrăjmaşilor văzuți şi nevăzuți. Dă-ne sănătate, să putem lucra cele de folos spre mântuire. Mijloceşte la Stăpânul cerului şi al pământului să ne dăruiască timp de pocăinţă şi virtuţile creştineşti, pentru ca să umplem candelele sufletelor noastre cu untdelemnul faptelor bune, asemeni fecioarelor celor înțelepte și să putem intra înăuntrul cămării Mirelui ceresc, iar acolo, bucurându-ne cu aleşii Săi, să slăvim pe Dumnezeul nostru în vecii vecilor. Amin.

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 25 Jun 2023 10:13:00 +0000

O minune recentă a Maicii Domnului pentru rugăciunea Bogorodișnaia

În continuarea materialelor anterioare despre puterea și minunile celei mai puternice rugăciuni scurte a creștinătății, publicăm mai jos această întâmplare minunată petrecută pe data de 12 Iunie 2023 undeva pe șoselele României.

Creștina care dă mărturie despre acestea, o face ca mulțumire și mai ales spre slava și lauda Maicii Domnului, dar dorește să rămână anonimă.

Redăm mai jos scrisoarea pe care am primit-o.

Mă întorceam de la serviciu și în timp ce conduceam, am început să repet și să rostesc în gând rugăciunea “Născătoare de Dumnezeu Fecioara”, așa cum mai obișnuiesc atunci când pot. Încercam să îmi țin mintea trează, având o oboseală adunată pe fundal.

În drumul meu țin minte că urma o curbă largă, apoi probabil am ațipit. Dintr-o dată aud claxoane, dându-mi seama că eu deja, ca într-un film, mergeam pe zgura marginii drumului de pe contrasens, foarte aprope de copaci. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nesimțind niciun moment că aș fi adormit. Dar am realizat că acest lucru s-a întâmplat, deoarece încercând să frânez, simțeam că reacția îmi era întârziată, ca și cum atunci m-aș fi dezmeticit.

Eram stupefiată și uimită cum, intrând pe contrasens, nu am lovit nici o mașină, nu am provocat vreun accident și nu am făcut rău nimănui. Și apoi, ajungând pe marginea drumului, după ce am traversat banda sensului opus, mașina a mers drept pe lângă copaci mult timp până m-am dezmeticit și am reușit cu greu să frânez, nu cu mult înaintea unui indicator.

În tot acest timp am avut un sentiment că aș fi fost asistată, că nu eram eu cea care aș fi reușit să mă stăpânesc și să controlez și mașina. Nu eram speriată, ci uimită, ca atunci când simți că, trecând prin situații grele, cineva preia controlul și te ocrotește.

Măicuța Domnului, căreia mă rugasem pe drum mai devreme, a fost cea care m-a păzit de nu am lovit nici o mașină de pe contrasens, mi-a ținut volanul drept de nu am intrat într-un copac și m-a ajutat să frânez la timp până in indicatorul din față mea. Milostivirea Maicii Domnului a fost cu atât mai minunată cu cât mașinile veneau continuu de pe ambele sensuri la distanțe mici unele de altele și că trenul care șuieră pe lângă mine trecu imediat pe calea ferată ce era de cealaltă parte foarte aproape de copacii lângă care am reușit să parchez. Mai bine zis, a oprit Maica Domnului mașina în siguranță pentru mine.

Slavă și mulțumire Bunului Dumnezeu și Măicuței Sale Prea Minunate pentru dragostea și purtarea de grijă ce ni le arată!

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre.

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 05 Apr 2023 13:27:00 +0000

Partea a patra

Spre slava și lauda Maicii Domnului!

Psalm 28: „…Aduceți Doamnei noastre, fiii lui Dumnezeu, aduceți Doamnei noastre slavă și laudă”.

Psalm 64: „…Să-ți dea ție Domnul laudă și slavă în fața tuturor oamenilor! Slava ta este mai presus de slava cetelor îngerești și a Arhanghelilor”.

Psalm 143: „…pentru ca noi, robii tai, izbăviți fiind de rele, cântând, să cântăm pururea slava şi lauda ta”.

Psalm 145: „Slavă, laudă și cinste Împărătesei cerului, care ne va duce pe noi împreună cu ea în împărăția cerurilor”.

Psalm 149: „…Lauda Ei în adunarea drepților. Se vor bucura cerurile de slava Ei”.

(Psaltirea Maicii Domnului)

Aproape de încheierea acestui material închinat cu precădere spre slava și lauda Maicii Domnului, aș vrea să redăm câteva gânduri despre chipul, purtarea și nevoința ei pământească. Apoi, câteva selecții esențiale din Psaltirea Maicii Domnului, care arată mai ales puterea chemării numelui Ei și binecuvântările de care se bucură cinstitorii Născătoarei de Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Areopagitul şi întâlnirea să cu Maica Domnului

Apoi a venit la Dânsa spre cercetare şi închinăciune şi Sfântul Dionisie Areopagitul, cel luminat în Atena de Sfântul Apostol Pavel; şi a petrecut nedepărtat de dânsul trei ani, având mare dorinţă să vadă pe Maica lui Dumnezeu. După trei ani de la luminarea sa, mergând într-adins cu binecuvântarea învăţătorului său, Apostolul Pavel, şi văzând pe Cea dorită, s-a umplut de multă mângâiere duhovnicească, încât singur despre aceasta o spune în scrisoarea să către Sfântul Apostol Pavel.

Din scrisoarea Sfântului Dionisie Areopagitul, care a vizitat-o pe Maica Domnului la casa Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul din Ghetsimani, se păstrează această frumoasă descriere: „Vai, necredincios lucru mi-a fost mie, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, o povăţuitorule şi începătorul nostru cel prea ales! Că afară de Dumnezeul Cel Preaînalt, să fie ceva plin de dumnezeieştile puteri şi de darurile cele minunate, nimeni din oameni nu poate, să o ajungă cu mintea pe Aceea, pe care am văzut-o şi am înţeles-o eu cu ochii, nu numai cei sufleteşti, ci şi cu cei trupeşti; pentru că am văzut cu ochii pe cea cu chip dumnezeiesc şi mai sfântă decât toate duhurile cereşti, pe Maica lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pe care mi-a dăruit-o mie a o vedea darul lui Dumnezeu şi cinstea vârfurilor apostolilor, asemenea şi darul cel nespus al singurei milostive Fecioare şi Preacuratei.

Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic, iarăşi şi iarăşi şi înaintea darului cel mântuitor şi înaintea prea slăvitei cinstitei Fecioare Maria, că, pe când era cu Sfântul Ioan Evanghelistul, petrecând în trup şi strălucind la cer ca un soare, am intrat înaintea feţei celei cu chip dumnezeiesc a Preasfintei Fecioare, atât de mare şi nemăsurată dumnezeiască rază, nu numai m-a strălucit din afară, dar şi înlăuntru mai mult m-a luminat şi m-a umplut de atâtea prea minunate şi felurite aromate cu bună mirosire, încât nici trupul meu cel neputincios, nici duhul n-a putut suferi unele ca acele semne atât de mari şi începături ale fericirii şi slavei celei veşnice.

Inima mea şi duhul meu au slăbit de slava şi de dumnezeieştile daruri. Mărturisesc cu Dumnezeu, care a petrecut în prea cinstitul şi feciorescul pântece, că, de nu mi-ar fi fost mie dumnezeieştile Tale învăţături şi legi, în pomenire şi în mintea cea luminată, aş fi înţeles-o pe ea că este adevărat Dumnezeu şi aş fi cinstit-o pe ea cu închinăciunea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu. Căci nici o slavă şi cinste mai mare nu poate să fie ajunsă de mintea oamenilor celor prea măriţi de Dumnezeu, precum a fost acea fericire pe care am gustat-o eu nevrednicul, învrednicindu-mă în acea vreme şi făcându-mă atunci foarte fericit.

Era înaltă, peste mijlocie, foarte zveltă, cu mâini şi picioare delicate şi frumoase, culoarea pielii ca aurul, ochii ca măslina coaptă, ovalul feței desăvârşit; se purta în culorile fecioarelor, roşu şi vânăt, era foarte tăcută şi activă. Tot ce făcea era desăvârşit, se mişca cu o grație firească pe care anevoie o au chiar împărătesele născute în purpură. Cât am stat în casa Ei nu a mâncat cu noi, ci numai seara se retrăgea cu femeile ei pentru a sta la masă. Ne-a vorbit despre Fiul ei multe lucruri tainice pe care le voi scrie altădată... Toată înfățişarea şi purtarea Ei erau atât de dumnezeieşti, încât dacã n-aş fi ştiut că nu-i ea Dumnezeu, m-aş fi închinat în fața ei ca lui Dumnezeu”.

Aceasta este scrisoarea Sfântului Dionisie, din care este destul a vedea şi a înţelege ce fel de dar dumnezeiesc avea preacinstitul chip al Preacuratei Stăpânei noastre, petrecând pe pământ. Cei ce o vedeau pe ea în trup, se luminau cu sufletele şi se îndulceau cu inimile de multă bucurie duhovnicească. Căci mulţi alergau la ea de pretutindeni din cei noi luminaţi; iar ea, ca o adevărată Maică, pe toţi îi primea întocmai cu nefăţărnicie şi pe toţi îi miluia cu darul său. Celor bolnavi le dădea tămăduiri; neputincioşilor - sănătate; celor mâhniţi - mângâiere; şi, tuturor, de obşte, întărire în credinţă; neîndoire în nădejde, îndulcire în dragostea cea dumnezeiască.

Viața ascetică și nevoințele Maicii Domnului

Slăvita Înălțare a Fiului ei s-a făcut pricină să-și mărească nevoința. Nopțile și le petrecea în rugăciune, dar nu se ruga doar în picioare sau în genunchi, ci își împodobea rugăciunile cu multe metanii. Fiind foarte ostenită, dormea puțin pe pământ, având ca pernă o piatră!! Iar postul era la fel de aspru. Îl ținea întotdeauna cu acrivie și cu asprime. Post, priveghere, rugăciune - acesta era tipicul vieții ei duhovnicești.

Viața ei socială

Maica Domnului era foarte iubitoare de străini - îi primea și le slujea cu inimă largă; făcea milostenii; alerga la orfani, la văduve, la cei îndurerați și întristați. Marea Ei milostivire înmuia chiar și inimile cele mai împietrite. Durerile lor erau și durerile Ei.

Ea era respectată de toți

„Se imaterializase atât de mult din pricina nevoinței ei covârșitoare, încât părea că nu mai are trup. Avea un chip atât de luminos, atât de impunător, încât chiar și singură prezența ei te cutremura! De aceea, deși locuia acolo unde iudeii cu puțin mai înainte Îl răstigniseră pe Fiul ei, o respectau cu toții. Nu numai rudele și apropiații ei, ci chiar și vrăjmașii lui Hristos”.

Din cartea arhimandritului Vasilie Bakoiannis – „Bucură-te, ceea ce ești plină de Har!”

Din „Psaltirea Maicii Domnului”

Psalmodieri creștine în cinstea Preasfintei Împărătese cerești, Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, alcătuite după asemănarea psalmilor

Această minunată carte de rugăciuni este atribuită Sfântului Dimitrie al Rostovului. Unii consideră că autorul este anonim, dar o rugăciune premergătoare psalmilor care începe cu cuvintele: „Veniţi să ne închinăm Împărătesei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm Fecioarei Maria, Împărătesei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însăşi Doamna Fecioara Maria, Împărăteasa noastră Născătoarea de Dumnezeu”, este luată din lucrările Sfantului Dimitrie de Rostov.

Ca şi Psaltirea lui David, Psaltirea Maicii Domnului cuprinde 150 de psalmi şi este împărţită în 20 de catisme. Fiecare psalm începe cu cuvintele psalmistului David, dar autorul întoarce laudele şi cererile către Maica Domnului în duhul dragostei evanghelice.

Acest sfânt, Dimitrie al Rostovului, a fost un mare cărturar și luminător al Rusiei, vrednic urmaş al Sfinților Părinți, căruia îi datorăm multe și preafrumoase scrieri și mai ales Viețile Sfinților pe tot anul, operă pentru a cărei finalizare mult s-a ostenit lucrând 20 de ani.

El s-a învrednicit de darul facerii de minuni, iar sfintele lui moaşte s-au aflat întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la adormirea lui, la 28 octombrie, în anul 1709, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său, iar încă și veşmintele lui arhiereşti foarte puţin au fost atinse de stricăciune la descoperirea sfintelor sale moaște.

Sfântul Dimitrie al Rostovului, făcătorul de minuni, mult a iubit-o pe Maica Domnului, iar rugăciunea „heretisirea arhanghelului” nu a lipsit din practica sa și vom adeveri această afirmație cu câteva exemple.

Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...”, iar pe ucenicii săi şi pe ceilalţi care se aflau lângă dânsul, îi învăţa ca, atunci când vor bate ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te”.

Vrednicul ierarh a avut o descoperire de la Dumnezeu, în care un înger i-a arătat cât de mult a suferit Mântuitorul nostru Iisus Hristos în vremea Sfintelor Patimi. De aceea spunea că, dacă cineva rosteşte în fiecare zi de 15 ori „Tatăl nostru”, de 15 ori „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” şi 15 metanii, într-un an i se adună câte un „Tatăl nostru”, câte o „Născătoare de Dumnezeu...” şi câte o metanie pentru fiecare picătură de sânge vărsată de Mântuitorul în timpul Patimilor.

Altădată, insuflat de vedenia unui stareţ purtător de Dumnezeu (vedenia despre cele 5 mari dureri ale Maicii Domnului, redată mai înainte în cuprinsul acestui material), Sfântul Dimitrie al Rostovului a alcătuit și o pravilă de rugăciune pe acest subiect, unde acordă prin repetiție o importanță deosebită heretisirii arhanghelului, alături de rugăciunea „Tatăl nostru”.

Din toate aceste exemple, reiese limpede că sfântul a avut la loc de cinste această preafrumoasă și puternică rugăciune, numită popular „Bogorodișnaia” și că a lucrat-o cu osârdie și evlavie el însuși.

Preaslăvitul Ei nume - ca o pecete pe inimile noastre!

Rămâne acum la final să prezentăm aici câteva extrase esențiale din Psaltirea Maicii Domnului, care subliniază importanța cinstirii, a binecuvântărilor și a laudelor adresate Ei. Necesitatea și puterea „chemării” numelui slăvitei noastre Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu prin rugăciune, reiese limpede din această selecție. Darul și puterea mijlocirilor Ei, printre alte multe foloase binecuvântate, se văd limpede din psalmii aleși și redați aici în acest capitol.

Fragmentele selectate din Psaltirea Maicii Domnului trebuie înțelese ca trimiteri către textul și mesajul cuprins în tainica rugăciune a celor 34 de cuvinte, pe care o completează în chip minunat și fericit. Asemănările dintre aceste texte sunt evidente și întregesc înțelesurile, importanța și folosul sufletesc al practicării cu evlavie și smerenie a acestei rugăciuni, închinate Celei care este și rămâne nădejdea și limanul nostru de mântuire.

A chema și a slăvi cu credință numele Ei cel preafrumos, a o ferici și lăuda și binecuvânta pe Cea plină de Har și pururea fericită și preanevinovată, este o mare bucurie pentru sufletul oricărui creștin, care astfel se lasă în grija și ocrotirea Maicii lui Dumnezeu. Iar despre purtarea Ei de grijă preaminunată nu ne ajunge nouă timpul și nici cuvintele ca să grăim, așa că vom lăsa un mic fragment din psalmul 103 să o facă pentru noi: „Ea este o Mamă preamilostivă, care se veselește de noi, ca de niște copii ai ei. Iar noi ca niște puișori apărați totdeauna de ajutorul ei, ca de niște aripi întinse, nu ne vom teme de rele, nici chiar în ceasul morții…”

A o iubi pe Maica Domnului reprezintă un pas care ne duce mai aproape de Domnul nostru Iisus Hristos. Dragostea noastră față de Ea este acea punte care ne face să ne smerim sufletele și să ne umilim duhovnicește, în fața nesfârșitei iubiri de oameni și a multelor și de negrăit milostiviri ale Mântuitorului nostru.

Așa cum ne îndeamnă Psalmul 77, nădăjduim ca prin multă osteneală și mai ales cu binecuvântarea Lui Dumnezeu și cu darul Maicii Domnului, să punem și noi până la urmă prin practica rugăciunii celor 34 de cuvinte, preaslăvitul Ei nume ca o pecete pe inimile noastre: „Te aşez, Împărăteasă cerească, ca pe o pecete pe inima mea şi mă închin preasfintei tale măreţii” (Ps. 130, 7).

Deosebita și marea importanță a pomenirii, binecuvântării, cinstirii, slăvirii, cântării, mărturisirii, chemării și preaslăvirii Maicii Domnului și mai ales a numelui Ei cel preadulce și minunat, reiese cu prisosință din psalmii aleși mai jos. În selecția noastră veți întâlni numirea ,,numelui” Ei, de 34 de ori (îngroșat/boldit în text pentru a fi mai vizibil), după numărul exact al cuvintelor ce compun cântarea și Imnul Rugăciune ,,Născătoare de Dumnezeu Fecioară”.

Având preaslăvitul Ei nume ca o pecete pe inimile noastre, nădăjduim și noi ca, prin mijlocirile Ei, împreună cu mila și Darul Lui Dumnezeu, să ne numărăm alături de cei înscriși în Cartea Vieții.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Fragmente din Psaltirea Maicii Domnului

CATISMA ÎNTÂI

PSALMUL 1. 1. Fericit bărbatul care iubeşte numele tău, Marie, Maică pururea Fecioară, 2. Căci cu darul tău sufletul lui se va întări şi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, va da multe roade la vremea sa. 3. Fericită eşti tu între femei, pentru smerenia şi credinţa inimii tale.

PSALMUL 4. 1. Când te-am chemat, Preasfântă Fecioară Doamnă, cu credinţă şi cu nădejde, tu m-ai auzit, şi cu mila ta m-ai apărat. 2. M-ai izbăvit din cursele duhurilor răutăţii de sub cer, care s-au pregătit să mă înghită şi din mâinile cele răpitoare care caută sufletul meu, 3. Revărsându-ţi bunătatea milostivirilor tale, asupra tuturor celor ce cheamă numele tău cel Sfânt!

PSALMUL 5. 3. Cu rugăciunile tale puternice, zdrobeşte capetele lor cele trufaşe, ca să te binecuvânteze toată limba şi numele tău să-l rostească tot trupul.

CATISMA A DOUA

PSALMUL 13. 4. Iadul se cutremură la auzul numelui tău celui preasfânt! În faţa puterii tale, morţii se ridică.

PSALMUL 14. 1. Doamnă, cine locuieşte în corturile lui Dumnezeu, sau cine se va sălăşlui în sfântul şi înaltul Munte al Sionului, unde străluceşte lumina feţei lui Dumnezeu? 2. Cel iubitor de Dumnezeu, care după Domnul îşi pune toată nădejdea numai în tine. 3. Cel iubitor de Dumnezeu, care în mintea să poartă întotdeauna preadulcele tău nume.

PSALMUL 15. 4. Aduceţi laude Fecioarei Preacurate, ca să dobândiţi Harul şi mila ei. 5. Preaslăviţi numele ei şi cinstiţi în vecii vecilor zămislirea şi Naşterea ei!

CATISMA A TREIA

PSALMUL 17. 1. Iubi-te-voi, Doamnă Stăpână, şi Maică pururea Fecioară, Împărăteasa Cerului şi a pământului şi voi preaslăvi minunatul tău nume printre neamuri.

PSALMUL 18. 7. Lăudaţi-o, ceruri ale cerurilor şi tot pământul să fericească numele ei!

PSALMUL 20. 1. Stăpână Doamnă, pururea Fecioară, cu puterea ta se vor veseli sufletele noastre şi cu dulceaţa numelui tău se vor mângâia inimile noastre. 4. Cât de dulci sunt cuvintele tale, Fecioară Preasfântă, celor ce te iubesc pe tine şi cât de înmiresmate sunt picăturile darului tău! 5. Slavă şi cinste îţi cântăm şi cu preacinstitul tău nume ne slăvim şi noi în veci.

PSALMUL 21. 3. Pentru aceasta, te chem pe tine, Stăpână şi Doamnă pururea Fecioară, ziua şi noaptea, 4. Ca să pătrundă până la tine rugăciunea mea şi tu, Stăpână, apleacă-ţi urechea ta spre ruga mea.

PSALMUL 23. 3. E mai bine să se stingă soarele decât să ne lipsim noi de mijlocirea ta înaintea lui Dumnezeu! 8. Pomeneşte-ne pe noi, Doamnă Stăpână Fecioară, întru bunăvoinţa ta şi fă-ne vrednici să-ţi slăvim sfântul tău nume!

CATISMA A PATRA

PSALMUL 31. 1. Fericiţi sunt aceia ale căror inimi te iubesc pe tine, preabinecuvântată şi Maică pururea Fecioară! 2. Căci prin Cel ce S-a întrupat din tine, păcatele lor cu milostivire se vor curăţa şi fărădelegile lor se vor acoperi,

CATISMA A CINCEA

PSALMUL 32. 1. Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul, bucuraţi-vă şi întru pururea Fecioara Maria, 2. Cântaţi-i o cântare nouă şi Stăpânei noastre, cu strigăte de bucurie. 3. Beţi din dulceaţa harului ei cel ceresc, căci ea îndulceşte inimile şi gurile înţelepţilor. 4. Să se veselească dar, sufletul nostru de Maica Domnului, 5. Căci ea este ca Mama noastră cea mai dulce, care ne hrăneşte în pustietatea lumii acesteia. 6. Şi ne va izbăvi de moartea sufletelor noastre.

PSALMUL 33. 1. Voi binecuvânta pe Sfânta Fecioară Maria în toată vremea, pururea lauda ei nu se va împuţina din gura mea. 2. Măriţi-o cu mine, toţi cei care v-aţi hrănit cu mierea şi cu laptele mângâierilor ei. 3. În nevoi şi în necazuri chemaţi-o pe ea şi în durerile voastre veţi dobândi ajutor şi odihnă.

PSALMUL 35. 6. Minunile şi milele tale sunt nesfârşite şi toţi cei ce te cinstesc se vor acoperi cu nădejde sub aripile tale.

CATISMA A ŞASEA

PSALMUL 44. 1. Inima mea tresaltă când aude cuvântul cel bun al Preasfintei Fecioarei Maria, Maica Dumnezeului nostru, 2. Că din gura ei cu dulce răsuflare izvorăşte o dulceaţă cerească.

CATISMA A ŞAPTEA

PSALMUL 48. 1. Ascultaţi acestea, toate neamurile, auziţi toţi cei ce doriţi să intraţi în Împărăţia Cerurilor! 2. Rugaţi-vă cu osârdie pururea Fecioarei Maria, purtaţi în inimă preasfântul ei nume şi veţi dobândi o viaţă şi o bucurie nesfârşită, 3. Căci ea duce rugăciunile noastre către Fiul ei şi Dumnezeu,

PSALMUL 49. 1. Bunul Dumnezeu, grăieşte Fecioarei Maria prin Arhanghelul Gavriil, vestind: „Bucură-te, cea plină de daruri, Domnul este cu tine!” 2. Prin tine, ceea ce eşti îmbucurată, mântuirea lumii se vesteşte şi omul căzut se reînnoieşte.

PSALMUL 53. 1. Stăpână, Doamnă, pururea Fecioară, în numele tău mântuieşte-mă şi din fărădelegile mele, cu rugăciunile tale, mă izbăveşte! 2. Tu îmi ajuţi mie şi îmi aperi sufletul meu! 3. De bunăvoie îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi mărturisi numele tău, căci este bun! 4. Cu starea ta înaintea lui Dumnezeu, cu dragostea ta de Mamă, faţă de neamul creştinesc, tu mă izbăveşti de orice întristare!

CATISMA A OPTA

PSALMUL 57. 1. Dacă într-adevăr dreptate grăiţi, în adevăr şi cu dreptate fericiţi-o pe Împărăteasa cerească. 2. Toţi câţi stăruiţi spre slava şi lauda Mântuitorului Hristos.

PSALMUL 61. 5. Chemând, te voi chema pe tine, cu numele tău preaslăvit, Stăpână Doamnă, pururea Fecioară, 6. Că Domnul este Mântuitorul meu, iar tu eşti apărătoarea mea

CATISMA A NOUA

PSALMUL 65. 1. Strigaţi cu bucurie Doamnei noastre, pururea Fecioarei Maria, strigaţi-i tot pământul. 2. Cântaţi-i preadulce cântare preaslăvitului ei nume!

PSALMUL 67. 5. Luminează conştiinţa mea cea adormită de păcate, ca să nu se împuţineze lauda ta din gura mea, nici dragostea cea către tine, dinlăuntrul meu! 6. Pace multă dă celor ce te iubesc pe tine, Doamnă, Preasfântă Fecioară, 7. Iar sufletele lor nu vor vedea moartea cea veşnică în veci.

PSALMUL 69. 4. Miluieşte-ne pe noi toţi credincioşii, că în ei se va numi preasfântul Nume al preaiubitului tău Fiu, Mântuitorul Hristos şi preaslăvitul tău nume. 6. Iar tu, Stăpână, Doamnă Fecioară, să te sfinţeşti în noi, căci cunoşti cele ce sunt ale tale.

CATISMA A ZECEA

PSALMUL 72. 5. Pentru cei ce o iubesc şi o cinstesc, ea va sta înainte ca o mijlocitoare, la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu.

PSALMUL 74. 3. Închinaţi-vă ei întru cereasca ei frumuseţe, slăviţi-o în negrăita ei bunătate. 4. Pomeniţi în vecii vecilor, numele ei.

PSALMUL 75. 2. Preaslăvit şi mai dulce decât mierea şi fagurul este numele Preabinecuvântatei pururea Fecioarei Maria.

DUPĂ CATISMA A ZECEA

Viaţa mea, Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, este plină de multe ispite, pricinuite de răutăţile mele, dar izbăveşte-mă de toate acestea, ca să-ţi slăvesc cu credinţă numele tău cel dumnezeiesc!

CATISMA A UNSPREZECEA

PSALMUL 77. 5. Puneţi preaslăvitul ei nume, ca o pecete pe inimile voastre,

PSALMUL 79. 5. O, preaiubită şi Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, învredniceşte-ne să avem în gurile şi inimile noastre, cântarea proorocească: ‘‘Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!’’

PSALMUL 80. 1. Bucuraţi-vă de Doamna şi ajutătoarea noastră! 2. Strigaţi ei cu strigăt de bucurie în inimile voastre, 3. Că ea nu va îngădui ca rugăciunile voastre să rămână zadarnice,

CATISMA A DOUĂSPREZECEA

PSALMUL 86. 7. O, Preamilostivă Stăpână, te rugăm, fă să trăim cu darul Sfântului Duh 8. Şi preadulcele tău nume să fie pururea în inimile noastre!

CATISMA A TREISPREZECEA

PSALMUL 91. 5. Iar cei ce poartă în minte şi în inimă dulcele ei nume, vor fi înscrişi în cartea vieţii veşnice, 6. Vor fi sădiţi în Casa Domnului, 7. Vor înflori în curţile lui Dumnezeu.

CATISMA A PAISPREZECEA

PSALMUL 103. 4. Pomenirea ei este mai dulce decat mierea, pentru sufletul meu şi cuvântarea despre mărețele ei minuni este mult mai dulce decât fagurul.

PSALMUL 104. 1. Mărturisiţi-vă Împărătesei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, în ceasuri calde de rugăciune şi chemaţi cu inima simţită sfântul ei nume.

CATISMA A CINCISPREZECEA

PSALMUL 107. 1. Gata este inima mea, Stăpână Doamnă Fecioară, gata este inima mea să-ţi cânte ţie laude. 2. A căuta harul tău este mai bine decât a căuta aurul şi pietrele scumpe. 3. Milele lui Dumnezeu sunt asupra celor ce te cinstesc cu adevărat. 4. Cei ce te proslăvesc, vor fi proslăviţi şi nu vor fi mai departe în veşnica pierzare. 5. Şi cei ce te cheamă în necazuri şi în ispite, vor fi păziţi de grabnicul tău ajutor, când vii la noi cu aripile întinse.

CATISMA A ŞAISPREZECEA

PSALMUL 110. 5. Slăvit şi minunat este numele tău în noi. Cei ce-l păstrează în inimă, nu se vor înspăimânta în ceasul morţii!

PSALMUL 114. 2. Înconjuratu-m-au bolile aducătoare de moarte şi necazurile iadului au tăbărât asupra mea. 3. Dar am chemat numele Mariei şi s-a mângâiat sufletul meu. 4. Pomenirea ta, Stăpână, să fie în mijlocul inimii mele şi lucrarea celui viclean să nu mă vatăme. 5. Întoarce-te, suflete al meu, la lauda ei şi vei dobândi o fericită odihnă în viaţa viitoare, când va veni Dreptul Judecător să dea fiecăruia după faptele lui.

PSALMUL 116. 1. Lăudaţi-o pe Doamna noastră Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, toate neamurile. 2. Măriţi-o toate popoarele, căci s-a întărit mila ei asupra noastră şi cu acoperământul ei vom fi umbriţi pururea. 3. Cei ce o cinstesc cu evlavie nu vor pieri şi cei ce se roagă ei din adâncul sufletului nu se vor lipsi de apărarea ei de Mamă.

CATISMA A ŞAPTESPREZECEA

PSALMUL 118. 32. Cât de dulce este lauda ta, mai aleasă decât mierea este dulceaţa binecuvântării numelui tău în gurile noastre. 34. Caută spre noi, preamilostivă Doamnă şi miluieşte-ne pe noi, cei ce iubim numele tău cel sfânt. 37. Pace multă este celor ce iubesc, cinstesc pe Împărăteasa cerului şi i se închină ei, căci cei ce se află sub apărarea ei, vor fi departe de veşnica pierzare.

38. Stăpânitorii iadului înconjurând ne-au înconjurat pe noi, întins-au peste tot locul cursele răutăţilor de sub cer, ca să prindă inimile şi sufletele noastre, 39. Dar odată cu chemarea sfântului tău nume, o, iubită Maica Domnului, ca fumul se topesc mrejele vrăjmaşilor noştri. Pace multă este celor ce iubesc numele tău şi nu este lor sminteală.

DUPĂ CATISMA A ŞAPTESPREZECEA (catisma cu un singur psalm).

Se veselesc mult creştinii care cheamă în fiecare zi numele tău, Născătoare de Dumnezeu şi care cu dragoste măresc înălţimile tale, căci tu eşti lauda şi ajutătoarea şi mijlocitoarea, care nu ne ruşinezi pe noi, cei ce cu credinţă te cinstim pe tine. Bucuraţi-vă, cei născuţi ai pământului, de Maica Domnului, lăudaţi puterile ei cele cereşti, proslăviţi-o cei ce împărăţiţi pe pământ! Veniţi toţi să-i zicem: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu”, într-un glas, cei ce ne veselim cu credinţă!

CATISMA A OPTSPREZECEA

PSALMUL 125. 3. Nu se va împuţina lauda ta în gurile noastre, nici credinţa şi dragostea spre tine, Stăpână, în inimile noastre. 4. Cei ce te cinstesc cu evlavie, vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu şi nu se vor lipsi de tot binele.

PSALMUL 130. 4. Numele tău este un mir vărsat şi mireasma milelor tale este mai bună decât toate aromatele. 7. Te aşez, Împărăteasă cerească, ca pe o pecete pe inima mea şi mă închin preasfintei tale măreţii.

PSALMUL 132. 1. Iată, cât este de bine şi cât este de frumos, pentru noi, credincioşii, să te cinstim cu bunăcuviinţă şi să te fericim pe tine, Împărăteasă cerească, 2. Căci Însuşi Domnul ne umbreşte pe noi cu binecuvântarea Sa, şi ne va răsplăti cu viitoarea fericire veşnică.

PSALMUL 133. 1. Iată, acum binecuvântaţi pe iubita Maică a lui Dumnezeu, toţi cei ce nădăjduiţi spre numele ei cel Sfânt! 5. Binecuvântaţi-o voi toţi, robii ei, cei binecuvântaţi!

CATISMA A NOUĂSPREZECEA

PSALMUL 134. 1. Lăudaţi Numele Domnului, preaslăviţi şi numele pururea Fecioarei Maria!

CATISMA A DOUĂZECEA

PSALMUL 144. 6. Iar noi, robii tăi, te vom binecuvânta, ca pe o Maică preamilostivă în vecii vecilor. Amin!

PSALMUL 145. 1. Laudă, suflete al meu pe Doamna pururea Fecioara Maria, laud-o neîncetat, până când mai locuieşti în trupul acesta. 4. Slavă, laudă şi cinste Împărătesei cerului, care ne va duce pe noi împreună cu ea în Împărăţia cerurilor.

PSALMUL 150. 13. Toată suflarea să laude pe cea plină de har, pe pururea Fecioara Maria!

Începutul practicii arhangheliceștei heretisiri, cea mai veche rugăciune din lume către Maica Domnului

Dragă cititorule, iată că am ajuns și la sfârșitul acestui material. Vreau să închei textul cu o mărturie extraordinară pentru interesul nostru, legată de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Această sărbătoare a fost statornicită pe la anul 460, în vremea împăratului Mauriciu, fiind ultimul praznic al Născătoarei de Dumnezeu din cursul anului bisericesc. Momentul în sine reprezintă o încununare a slavei Maicii Domnului, despre care Sfântul Epifanie al Ciprului spune în mod grăitor: „Purtarea ei în pântece a fost minunată, Nașterea a fost mai presus de fire iar Adormirea a fost slăvită, cu adevărat sfântă și prealăudată”.

Despre venirea în grabă a apostolilor „din toată lumea de sub soare” ca să ia parte la acest eveniment, vorbește și Sfântul Modest al Ierusalimului (care s-a născut în cetatea Sevastiei, spre sfârșitul veacului al III-lea), arătând ca aceștia au fost „conduși și însoțiți de o chemare de sus”. Când au sosit la Ierusalim, au heretisit-o (au cinstit-o, au fericit-o) pe „prealăudata Maică a Domnului” în chip „arhanghelicesc”, adică precum făcuse Arhanghelul Gavriil când îi spusese: „Bucură-te, Ceea ce ești plină de Har!” Auzind însă că Născătoarea de Dumnezeu urma să adoarmă, s-au întristat, fiindcă aveau să se lipsească „de prezența ei trupească”.

Sursa mărturiei: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului - „Praznicele Maicii Domnului”, Editura Bonifaciu, 2019, pag. 438.

Aceasta mărturie deosebită a Sfântului Modest al Ierusalimului ne arată că practica acestei rugăciuni în forma ei primară, este mult mai veche decât se crede, ea datând încă din timpul Maicii Domnului. Iată că această formă inițială de salut, de cinstire și laudă, era practicată, se pare, chiar de către Sfinții Apostoli, după modelul Sfântului Arhanghel Gavriil.

Pluralul explicit din text ne face să credem că toți (sau aproape toți) apostolii au heretisit-o în chip arhanghelicesc. Înțelegem apoi că au făcut acest lucru în chip firesc, ceea ce ne duce cu gândul că ei deja practicau această adresare cinstitoare către Maica Domnului. Și dacă nu o practicau dinainte, iată că au făcut început acestui obicei în acel moment, în timpul vieții Născătoarei de Dumnezeu cu puțin înainte de adormirea ei.

Nu pot să îmi ascund bucuria (acum, la ceas târziu din noapte, când după multe și îndelungi căutări, repetate de-a lungul timpului, am ajuns în sfârșit și la acest moment) - de a fi descoperit într-un final și această mărturie. Iar asta s-a întâmplat numai prin ajutorul și mijlocirea Preaslăvitei noastre Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu. Această „descoperire” vine în momentul în care aproape am terminat textul materialului, lucrând la ultimele retușuri și completări. Cu adevărat, este completarea care lipsea și pe care o căutam, neștiind cu adevărat ce anume aveam să găsesc.

Cea mai veche rugăciune a lumii către Maica Domnului se datorează Sfântului Arhanghel Gavriil, având ca moment Bunavestire. Apoi, acest salut și scurt imn de laudă a fost preluat și practicat de către Sfinții Apostoli în adresarea lor către Maica Luminii încă din timpul vieții Ei. După preaslăvita sa Adormire, acest salut a dobândit atributul unei veritabile și întemeiate rugăciuni de laudă practicată probabil de către Sfinții Apostoli și predată sau preluată apoi și de către ucenicii acestora. Exemplul a fost probabil perpetuat și generalizat și în cadrul Bisericii primare, în forma sa scurtă, conform textului evanghelic pe care se bazează.

De aici nu a mai fost decât un pas până în sânul primelor comunități creștine și apoi, mai departe, prin intermediul obștilor monahale, până la Părinţii pustiei. Cu timpul, forma și structura acestui minunat salut și imn de rugăciune, laudă, binecuvântare și închinare, s-a dezvoltat de la formula evanghelică de început, „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei!” la formularea mai cuprinzătoare, tot evanghelică, dar și întregitoare a Bisericii: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este Rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.

Să iubim mai ales rugăciunea predată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos, adică „Tatăl nostru” precum și cea mai veche rugăciune din lume adresată Maicii Lui Dumnezeu numită în vechile graiuri „arhangheliceasca heretisire” (Sfântul Evanghelist Luca a scris în limba greacă, a folosit salutul grecesc și a exprimat acest salut în limba greacă, iar grecii se salutau cu cuvântul „herete!” adică „bucură-te!”).

Primele doua cuvinte din Rugăciunea Domnească și ultimele trei din Bogorodișnaia, cuprind într-însele, în esență, toată istoria lumii și toată înțelepciunea. Oare ce am putea spune noi mai cuprinzător, mai rezumat și mai adevărat, decât: Tatăl nostru – Mântuitorul sufletelor noastre! Închinăciunea Arhanghelului a adus bucuria în lume prin Bunavestire, iar rugăciunea aceasta rămâne peste veacuri - un adevărat și preafrumos salut al bucuriei și un semn de închinare, un imn de laudă și binecuvântare, o rugă scurtă și preacuprinzătoare, o mare taină ascunsă la vedere în 34 de cuvinte.

Iubiți-o, fraților, pe Maica Domnului și iubiți-o necondiționat fără a căuta sau aștepta ceva în schimb. Putem face acest lucru pentru început doar privind cu uimire și admirație la viața Ei pământească, chiar fără a lua în considerare toate implicațiile teologice și duhovnicești uriașe care decurg din viețuirea și minunata Ei lucrare atât pe pământ cât și în Veșnicie.

Despre neprihănita și desăvârșita Ei viețuire, avem o mărturie edificatoare în acest sens, lăsată nouă în scris de către Cuviosul Siluan Athonitul. ”Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea despre curăţia ei. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul.

Sursa mărturiei: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001.

Să ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Grigorie Palama, "Așa cum Hristos a venit la noi prin Maica Domnului, la fel și noi vom merge la El prin Maica Domnului, nu există altă cale” și de cele ale Sfântului Nicodim Aghioritul, ”Doar Maica Domnului stă între Dummezeu și oameni, făcându-L pe de o parte pe Dumnezeu Fiu al omului, iar pe de altă parte pe oameni fii ai lui Dumnezeu”.

Într-un final să nu uităm și faptul că Ea rămâne ultima nădejde a oamenilor (a noastră, a creștinilor care o iubitm și o cinstim) la Judecata de Apoi, așa cum bine reiese din Icosul 7 al Acatistului Buneivestiri; „Bucură-te, îmblânzirea Judecătorului Celui drept, Bucură-te, iertarea multor greșiți”.

Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre ea. Într-una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălțate de toți îngerii și sfinții pentru noi păcătoșii spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu.

Iertare pentru orice eventuale erori, greșeli sau omisiuni și mai ales pentru îndrăzneala de a vă adresa acest material.

Dacă v-ați folosit duhovnicește din lectura acestui material, vă rugăm să il pomeniți în rugăciunile dvs. și pe fratele Ioan, care s-a ostenit pentru realizarea lui. Vă mulțumim și Dumnezeu să vă răsplătească!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 03 Apr 2023 15:47:00 +0000

Partea a treia

25 de minuni ale Maicii Domnului pentru rugăciunea Bogorodişnaia

1. MINUNEA 60 - Numele Pururea-Fecioarei Maria

pierde şi izgoneşte pe draci

Într-un oraş al Coloniei, Vune sau Vovonia cu numele, era un preot care se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atât de mult când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. După vreo câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că stă un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea, îngrozită, a căzut înapoi şi, lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe moartă, şi au pus-o pe pat.

După o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis: „Aglaido, preaiubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”. Răspuns-a ea, zicându-i: „Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge şi mă voi tângui pentru vremea în care, ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfatuit-o ca să aibă la chilia ei puţină agheasmă, şi când va veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonească cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a făcut. Când a aruncat agheasmă, vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors. Atunci o soră mai pricepută a sfatuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfmtei Stăpânei noastre şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită. Marie, Domnul este cu tine”, şi celelalte.

Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă, ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu petrecere plăcută lui Dumnezeu. Câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând (draci) sau de la cei trupeşti, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prealăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

2. MINUNEA 55 - Bucură-te, Marie

Un om, care se chema Ioan, se ruga pururea cu multă evlavie către Maica Domnului, zicând: „Bucură-te, Marie”, căci acest sărac şi nepriceput, numai atât ştia. Când a murit a crescut din gura lui un trandafir şi era scris în floare cu slove de aur aceste cuvinte: „Bucură-te, Marie”.

3. MINUNEA 61 - Numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu alungă pe dracul prefăcut în înger luminos

O călugăriţă oarecare caree se afla într-o mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în înger de lumină. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da răspuns la orice voia să-l întrebe. Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine, cu rugăciunea ta, părinte al meu, sfmte”.

Auzind el răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis: „Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului, care zice că îngerul întunericului se închipuie în îngerul luminii, i-a răspuns ei zicând: „Când va mai veni îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei vedea-o pe dânsa să te închini ei, zicând închinăciunea îngerească. Şi dacă va sta până ce vei termina rugăciunea. Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te arunce în mare prăpastie”.

Această sfatuire mântuitoare primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger, cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns: „Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”.

Iar aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta. Atunci, s-a arătat înaintea ei o fecioară cu chip bun şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a închinat zicând heretisirea îngerească. Îndată acea nălucire diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas îngrozită, şi a slăbit atâta, încât cu mare osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai dinainte.

Când ne-ar veni vreo ispită de la diavol sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare mai folositoare, decât mierea şi nectarul: Iisus Hristos şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, totdeauna va afla vindecare minunată, de toată ispita şi de toată mâhnirea, după cum mulţi au cunoscut cu adevărat în faptă. Amin.

4. MINUNEA 243 - Cel simplu, cu mintea rostind rugăciunea „Bucură-te Marie”, proslăvit după moarte

În cetatea Romei era un om cu numele Ioan, foarte evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor. Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi, dăruind acolo toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l înveţe fraţii carte. Pentru dragostea şi pentru bogăţia pe care o avea, l-au primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni, însa el nu putea să înveţe nimic. Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că aceea: „Bucură-te Marie” i-a plăcut mai mult.

Punând multă osteneală, după multă vreme a învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a învăţat această închinăciune îngerească, încât se părea că a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt cuvânt nu zicea, decât numai acesta: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie”.

Pentru aceasta toţi fraţii i-au scos poreclă, zicându-i: „Bucură-te Marie”, de care el însă mult se veselea şi totdeauna se ruga către Pururea Fecioara, zicând această închinăciune îngerească cu bucurie şi veselie neasemănată. Şi aceasta a zis-o pururea pomenitul, până în ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet. Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduială, l-au îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună mireasmă. Când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile, au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi anume: a răsărit din mormântul lui un crin preafrumos, şi pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de aur: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Marie”. Şi buna mireasmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o floare pământească.

Iar egumenul a zis fraţilor: „Iubiţii mei! Din lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către Doamna noastră! Cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se răsplăteşte acel care iubeşte din toată inima pe pururea Fecioara Maria”. Şi săpând mormântul, au văzut cum că crinul a crescut din gura Cuvinciosului şi s-au înspăimântat. Iar poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte, au văzut cum pe inima lui era icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat. Luând cu litanie şi cu tămâieri acel sfinţit crin, l-au aşezat la loc de cinste, împreună cu sfintele moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucemiceau de el, pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni, să dea Dumnezeu să ne învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.

5. MINUNEA 113 - Rugându-se zilnic către Maica Domnului,
tâlharul scapă de a fi ucis de diavolul

Între celelalte minuni ale Maicii Domnului este şi această istorisire folositoare de suflet. Aproape de un drum împărătesc, locuia într-un turn, un ostaş, om tare şi puternic, împreună cu alţi tâlhari asemenea lui şi pe câţi treceau pe acolo, îi dezbrăcau şi le luau tot ce aveau, însă avea şi o obişnuinţă bună, ca să se roage în fiecare zi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zicând de multe ori închinăciunea îngerului. Într-una din zile, trecând prin părţile acelea un duhovnic, om sfânt cu viaţa şi înainte-văzător, slujitorii ostaşului, ca nişte fiare neîmblânzite, l-au dezbrăcat şi i-au luat tot ce avea. Atunci el i-a rugat, ca să-l ducă la mai-marele lor, că are să-i vorbească un cuvânt.

Ducându-l la acela, i-a zis lui Preotul: „Adună pe toţi tovarăşii tăi, că vreau să vă vorbesc câteva cuvinte spre folosul vostru”. Iar acela a poruncit şi s-au adunat. I-a zis lui Ava: „Mai este unul, porunceşte să vie şi acela”. Iar cei care s-au adunat, au văzut că lipseşte sluga vătafului lor, care îi gătea bucate, îl servea şi în fiecare seară îi făcea patul. L-au strigat şi pe acela, care a venit mai mult fară voia lui, care văzând pe duhovnic, întorcea ochii în altă parte şi de frică tremura tot, făcând oarecare semne şi chipuri, ca ale celor îndrăciţi şi nu îndrăznea să se apropie. Atunci i-a zis lui preotul: „Te jur pe tine, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, mărturiseşte cine eşti şi ce voieşti să faci aici stăpânului tău?”. Iar acela a răspuns: „Eu nu sunt om, ci diavol, trimis de mai-marele nostru ca să pândesc pe omul acesta şi să iau aminte cu tot dinadinsul, dacă va trece vreo zi în care să nu facă rugăciune către Fecioara Maria, ca să-l omor şi să iau sufletul lui în munca iadului, pentru fărădelegile lui; şi iată, astăzi am 14 ani, de când îl slujesc pentru pricina aceasta, şi n-a trecut nici o zi în care să nu facă rugăciune. Pentru că în fiecare zi stă mult timp, cu evlavie rugându-se Fecioarei Maria, a cărei putere mă împiedică să-l omor”.

Ascultând acestea Ava, i-a zis lui: „Cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie să te faci nevăzut şi să nu mai faci niciodată vreun rău cuiva, din acei ce cheamă numele Născătoarei de Dumnezeu!”. Şi aşa diavolul îndată a pierit. Iar ostaşul, căzând la picioarele Cuviosului, i-a mulţumit pentru acestă facere de bine, după cum se cădea. Mărturisindu-şi pe faţă păcatele lui, a plecat de acolo facându-se monah şi, vieţuind cu fapte bune, s-a săvârşit cu pace.

6. MINUNEA 226 - O picătură de Sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele oamenilor

Era un monah lenevos şi trândav, care nu păzea făgăduinţele chipului celui îngeresc, ci trăia fără de nici o grijă. Numai o singură faptă bună făcea şi anume: din multa dorire şi evlavie pe care o avea către Preasfânta Fecioară, şedea în fiecare zi înaintea icoanei sale, până ce zicea de o sută de ori rugăciunea cea îngerească, căci nu ştia carte să citească alte rugăciuni.

Aşa trăind el cu lenevire la posturi, la privegheri şi la celelalte rânduieli ale vieţii călugăreşti, Dumnezeul cel preabun, care voieşte ca toţi să se mântuiască, l-a învrednicit de a văzut o vedenie înfricoşată şi groaznică. A văzut cum că ar fi răpit diavolii sufletul lui şi l-ar fi dus înaintea Dreptului Judecător cerând să se facă dreptate şi să-l dea lor după faptele lui. Iar împăratul ştiind păcatele lui, a zis demonilor: „Duceţi-l pe dânsul în gheenă, că n-are parte cu Mine, pentru că n-a păzit făgăduinţele Botezului şi ale chipului celui monahicesc”.

Repezindu-se demonii ca nişte lupi turbaţi ca să-l ia pe el, îndată s-a sculat de pe scaun Stăpâna şi i-a zis: „Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să fac şi eu dreptăţile mele pentru acest suflet”. Şi scoţând o carte în care erau scrise heretisirile (adică închinăciunea îngerului) pe care le zisese în toată viaţa sa, a poruncit celui ce-l păzea pe el să pună acea carte într-o parte a cumpenei. Iar în cealaltă punând dracii mai multe cărţi de ale lor, în care erau scrise păcatele monahului, era mai mare greutate în această parte.

Atunci Maica cea mult-milostivă a preaînduratului Dumnezeu văzând căci cu chipul acesta nimic nu s-a folosit sufletul acela (pentru că păcatele erau mai multe, iar faptele bune puţine) a zis către Stăpânul: „Adu-Ţi aminte, Preaiubitul meu Fiu, că din trupul meu ai fiinţa Ta cea omenească şi pătimitoare şi-mi dăruieşte o picătură din Sângele Tău cel curat şi preascump pe care L-ai vărsat pentru păcătoşi în vremea patimei celei mântuitoare. Aşa, o Stăpâne mult-milostive, fie-Ţi milă de sufletul acesta, pentru că foarte mult mă iubea şi se ruga pentru mine cu dragoste şi cu credinţă”. Răspuns-a Stăpânul: „Să ţi se facă voia, o! Maica Mea, căci nu este cuviincios a trece cu vederea nici o cerere a ta. Însă să ştii că o picătură a Sângelui Meu acoperă toate fărădelegile lumii”.

Primindu-şi Împărăteasa a toate darul cerut şi punându-l în cumpănă, s-a uşurat partea aceea în care erau cărţile cu mulţimea păcatelor, aşa de mult, încât părea că este o pană sau un pai. Atunci dracii risipindu-se ruşinaţi, au strigat zicând: „Foarte milostivă şi preamilostivă este Stăpâna, către creştini şi de multe ori ne face nedreptate”.

Iar monahul venindu-şi în fire, a slăvit pe Domnul, mulţumind Maicii Lui, care i-a arătat o vedenie aşa de minunată. Căindu-se, şi-a îndreptat viaţa sa şi a fâcut aşa de multe fapte bune, încât se mirau toţi cei care-l ştiau cum era mai înainte. Nevoindu-se cu dragoste de Dumnezeu, s-a săvârşit întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

7. MINUNEA 229 - Rugând pe Maica Domnului, o fecioară vede şi ţine în braţe pe Domnul, ca pe un copil de trei ani

O altă fecioară oarecare, de asemenea îmbunătăţită şi evlavioasă, avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel preaîndurat şi mult milostiv. Într-o dimineaţă, ducându-se ea la biserică pentru Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot poporul, ea a rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.

Stând la cântarea aceea dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar. Chemându-L pe Dânsul la sine, L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult timp, pentru că era preafrumos şi se vedea a fi cu dar dăruit, mai mult decât toţi copiii. Şi Întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire preadulce şi minunată. Iar ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de aceea nu vorbea.

Fecioara având mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun cuvânt, i-a zis Lui: „Zi, fiul meu: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har”, iar Pruncul a zis acele cuvinte vorbind cu un glas preadulce şi argintiu. Apoi spunându-i mai departe, cuvânt cu cuvânt, închinăciunea îngerului. Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un preadulce şi frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău”, pe care cuvânt Iisus cel preablând şi smerit cu inima n-a voit să-l zică.

Iar Fecioara i-a mai zis de vreo două ori, îndemnându-L pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca unele ce sunt mai cinstite decât toate altele. Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis cu o privire lină şi preamilostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, acum ai văzut ceea ce doreai”. Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut. Atunci preabuna fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.

Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiască uimire. Şi în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea veşnică.

8. MINUNEA 291 - Un boier din Roma salvat de la înec
de către Maica Domnului

În părţile Romei vechi era un boier, judecător al unei cetăţi, bogat în bunătăţile cele pământeşti, însă cu sufletul sărac, lipit şi robit de voile trupului. Însă avea către Preasfânta multă evlavie şi împărţea multă milostenie la săraci, cum şi tuturor celor ce aveau trebuinţă. Odată a plecat de acasă, pentru a se întâlni cu mai mulţi boieri, pentru a pleca cu toţii călare, într-o plimbare afară din cetate. Boierul acesta mai avea şi un alt obicei bun. Totdeauna când trebuia să se ducă undeva, înainte de a pleca de acasă, stătea înaintea icoanei Preasfintei, rugându-se câtva timp, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia, cerând să-l acopere cu darul ei şi să-l păzească de cursele diavolului.

Aşa a făcut şi în ziua când a plecat cu prietenii lui la plimbare. Însă vicleanul îl vrăjmăşuia pentru multa evlavie pe care o avea către Preanevinovata şi căuta vreme potrivită să-l omoare. Când trecea peste un râu, a intrat diavolul în calul boierului şi l-a sălbăticit aşa de tare, încât l-a aruncat în cel mai adânc loc al apelor. Iar tovarăşii lui, văzând că s-a înecat în râu, s-au întristat de moartea lui. Şi plângându-l ca pe un prieten, s-au întors înapoi ca să vestească rudeniilor lui trista întâmplare, ca să pună să i se cânte prohodul, socotind că de bună seamă a murit, după cum chiar cu ochii lor au văzut. Insă ajutătoarea cea de obşte a creştinilor, grabnica ajutătoare şi mijlocitoare a păcătoşilor, nu l-a lăsat pierzării, ci cu milostivirea Ei cea de Maică, l-a izbăvit din moartea cea trupească şi sufletească.

Boierul îndată ce a căzut în râu, a chemat pe Stăpâna, zicând: „Preasfmtă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!”. Când a ajuns în adânc a văzut-o aici stând de faţă, şi apucându-l de perii capului l-a scos afară, ducându-l într-o clipă în casa lui şi zicându-i: „Iată ai scăpat cu viaţă; de-acum să nu mai greşeşti, ci mulţumind lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, fa lucruri vrednice de pocăinţă, ca să te mântuieşti”. Casnicii lui, văzându-l pe dânsul plin de apă, şi mai mult mort, de frică, încât nici nu ştia unde se găseşte, s-au înfricoşat foarte.

După o bucată de timp, venind prietenii lui cu care au călătorit împreună, văzându-l, cu bucurie s-au înspăimântat. Venindu-şi în sine şi povestindu-le cu de-amănuntul toate, cu toţii au slăvit şi lăudat pe Stăpâna cea preaminunată. Iar Arhiereul vremii de atunci, adunând pe toţi drept-credincioşii creştini, a săvârşit un praznic de bucurie, întru mulţumire Doamnei noastre. Şi boierul acela, nu s-a mai întors la calea cea mai dinainte, ci ducându-se într-o mănăstire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc, facându-se monah, slujind bisericii cu vieţuire îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi aşa s-a învrednicit de împărăţia Cerurilor.

9. MINUNEA 173 - Maica Domnului s-a arătat îmbrăcată în veşmânt luminos, scris peste tot cu rugăciunile creştinului

În cetatea Colonia Agripinei era un cetăţean binecredincios. Acesta mergând la biserică şi venind acasă, întotdeauna se ruga Maicii Domnului, zicând către dânsa cuvintele îngerului: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). După trecerea din viaţă a acestui binecredincios creştin, Maica Domnului s-a arătat unei nepoate a lui, îmbrăcată într-un veşmânt foarte luminos. Pe acel veşmânt şi pe încălţămintea Ei erau scrise cuvintele: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu Tine”. Faptul că rugăciunea aceasta era scrisă şi pe încălţămintea ei, sugerează probabil în mod simbolic importanța rugăciunii practicată la drum, în călătorie, cu atât mai mult în drum spre şi dinspre biserică. Noi ştim, din tradiţie, că îngerul păzitor numără paşii omului spre biserică. Când însă sunt însoţiţi de rugăciunea bucuriei, ei sunt numarăți de însăși Maica Domnului, care răsplăteşte osteneala noastră.

10. MINUNEA 294 - Clericul desfrânat care s-a înecat, înviat de Maica Domnului

Era un cleric foarte evlavios către pururea Fecioara Maria, care se ruga mult către Dânsa, zicând rugăciunile pe care le ştia, dar mai ales icoasele Acatistului, pe care le citea în fiecare zi, cu multă umilinţă şi evlavie. Însă, ca fiecare om care are trup supus ispitirii, a căzut ticălosul în întinăciunea curviei. Într-o zi a mers să-şi împlinească pofta lui, şi pe când se întorcea la chilia sa, trecând peste un pod, îşi citea rânduiala ceasurilor, cum şi alte rugăciuni către Preasfânta. Iar pe când se ruga, din lucrarea diavolului, sau din oarecare pricină, a căzut podul şi înecându-se clericul în râu, diavolii i-au răpit sufletul lui ca să-l ducă în munca iadului. Insă Stăpâna cea mult milostivă îndată s-a aflat acolo şi nu i-au lăsat, ci le-a poruncit lor să-l ducă la Dreptul Judecător pentru ca să hotărască după a Sa voie.

L-au dus cumpliţii scriitori (diavolii ce scriu păcatele oamenilor) înaintea Stăpânului şi i-au arătat toate fărădelegile lui, iar mai ales păcatul, făcut de curând, al curviei, pentru care ziceau că după dreptate nu se cuvine să se facă milă cu sufletul lui, ci să-l dea lor pe dânsul, fiindcă a murit nemărturisit, în păcat de moarte. Atunci, folositoarea cea de obşte şi ajutătoarea noastră a păcătoşilor, Preamilostiva Stăpână, a zis: „Scris este în Dumnezeiasca Scriptură: „În ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. Şi acesta, în ceasul în care s-a sfârşit ziea Pravila lui şi se ruga către Mine, zicând închinăciunea îngerului, după cum avea obiceiul totdeauna, ca un rob cucernic al Meu ce era. Cu dreptate dar, nu aveţi parte la sufletul acesta, ci este al Meu, fără de vreo împotrivire”. Atunci a poruncit Judecătorul unui înger să aducă acolo de faţă limba clericului.

Ducându-se acolo în râu, a scos limba mortului şi aducând-o la judecată s-a găsit scris pe dânsa: „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Marie”. Atunci a zis Domnul acelui suflet: „întoarce-te în trupul tău şi pocăieşte-te îndeajuns, căci nu are demonul nici o stăpânire asupra ta, pentru evlavia pe care ai avut-o către Maica Mea, care este mântuirea neamului vostru, pe care trebuie să o cinstiţi pe cât puteţi. Propovăduieşte îndrăzneala Ei cea mare, pe care o are către Mine, cum şi biruinţa şi puterea Ei asupra diavolilor”.

Şi aşa s-a izbăvit clericul acela de moartea trupului, cum şi de cea mai grozavă a sufletului, căci îngerul scoţând trupul lui din fundul apei, l-a însufleţit pe dânsul, după care s-a dus în ceruri. Acela înviind, s-a lepădat de lume şi de toate desfătările cele trupeşti, facându-se monah într-o mănăstire de obşte, unde cu dumnezeiasca putere a săvârşit mari şi multe fapte bune.

În completarea acestei minuni,este necesară o mică observație. Citatul „în ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca”, pe care l-am întâlnit mai sus este des invocat şi el exprimă chintesenţa unui mesaj foarte puternic. Interesant de observat este faptul că citatul acesta nu există în Sfânta Scriptură ca atare. El reiese limpede din învăţătura Bisericii şi are probabil ca sursă scripturistică stihurile 18-20 din Iezechiil (capitolul 33): „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi. Voi însă ziceţi: «Calea Domnului este nedreaptă ». Eu vă voi judeca pe voi, casa lui Israel, şi voi judeca pe fiecare după purtările lui”.

11. MINUNEA 304 - Maica Domnului a izbăvit copilul din apele râului

În părţile Lombardiei era un bărbat creştin care vieţuia cu soţia sa într-o minunată înţelegere. Ei săvârşeau multe fapte bune şi aveau multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Din multa dragostea pe care o aveau către Maica Domnului, au cheltuit mulţi bani şi au zugrăvit pe un perete al casei lor, icoana Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi prea minunată. Ori de câte ori treceau pe dinaintea sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând închinăciunea cea îngerească. Preacurata, pentru a lor bună obişnuinţă le trimitea darul ei, toate cele bune, cum şi toată veselia. Astfel, ei petreceau cu aşa fapte bune şi erau aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu vecinii lor, încât toţi i-au numit paşnici, oamenii ai păcii şi ai lui Dumnezeu. Aceşti doi soţi aveau un prunc de trei ani. Acest prunc văzând pe tatăl său şi pe maica sa, că stăteau de multe ori înaintea Sfintei icoane şi se rugau cu credinţă şi evlavie, a luat şi el obişnuinţa a face aşa. De câte ori trecea pe acolo se închina, urmând pe părinţii lui.

Când pruncul a început a vorbi, îl învăţau închinăciunea îngerului. Astfel, pruncul o zicea ori de câte ori trecea pe lângă Sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stând pe un scaun (după cum era zugrăvită), socotea că aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui făcând.

Într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la ţărmurile râului, din lucrarea urătorului de bine, a căzut în apă, iar ceilalţi copii au mers de au vestit maicii lui, că s-a înecat fiul ei. Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au dezbrăcat toţi oamenii şi s-au dat la fiind, căutând cu sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun preaminunat. întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?”, el i-a răspuns, zicând: „Bine, maica mea, căci Doamna mă ţine şi nu mă tem”. Iar femeia de bucurie n-a înţeles despre cine a zis. Ridicându-l oamenii, l-au dat maicii lui care, bucurându-se, s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise şi bărbatul său.

Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat să-i spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce am căzut în râu, a alergat Doamna casei noastre (şi a arătat cu degetul icoana Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu) care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra, până ce m-au luat oamenii”. Auzind acestea cei ce stăteau de faţă, mult s-au minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat.

Şi au slăvit darul ei, făcând toată noaptea priveghere. Căci oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el răspundea clar; când era vorba de altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copii mici, de care lucru se minunau toţi cei ce auzeau acestea. Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi veselia cea netâlcuită.

12. MINUNEA 11 - Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică

În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă. Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.

Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns, să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea daruri, cu care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci.

Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.

Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o rudenie a lui şi prieten credincios. Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din fire înţeleaptă.

Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:
„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin rugăciune, Stăpânului, duhul meu”.

Iar ei i-au spus: „Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis: „Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea, nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât.

Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca.

Iar ea a răspuns: „Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele, şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Preasfintei care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”.

Iar ei au primit să o lase vie.Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai numele Preasfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest chip.

Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimic, ci numai plângea cerând ajutor.

Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea, şi de frumuseţea ei.

Deci o întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri. Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.

Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”. Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voi petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.

Deci văzând ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut. Şi plângea nemângâiat, având prepus (bănuială) către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.

Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era fiica lui. Şi vrând ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Iar ducele a primit, s-a rugat pentru el şi i-a mulţumit.

Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte.

Mai pe urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia să a născut doi copii parte bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.
Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au trimis-o cu robul.

Iar acesta, necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea: „Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”.

Şi această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o ducelui.
Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris.

Cuvântul acesta a plăcut ducelui. Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă, şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic.

Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini, şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.

Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”.

Răspuns-a Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?

Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în plecarea genunchilor, zicând heretisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţă să se roage, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie.

Şi câţi au auzit de această minune s-au înspăimântat. După aceea cercetând ducele despre scrisoarea cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească (al cărei nume este binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile.

Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine tatăl meu, şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”. Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!” Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul, care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi.

Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu.

Zidind încă şi o biserică slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „Fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale Împărătesei celei Cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la fraţii mei cu îndestulare”.

Aşadar împărăteasa cea bine cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

13. O minune a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu

şi pururea Fecioara Maria, care s-a petrecut în Sfântul Munte Athos,

la mănăstirea Zografu, în anul 1274

Pe la anul 1274, puţin înainte de a se face ruşinosul sinod de la Florenţa, oraşul Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin) era în primejdie să cadă în mâinile turcilor. Împăratul grec Mihail Paleologul al VIII-lea era în mare nedumerire, neputând să ţină piept turcilor, s-a dus la Roma să ceară ajutorul Papei, care în vremea aceea avea mare putere. Papa i-a făgăduit că îi va da ajutor, dacă se va supune lui cu toată Biserica Ortodoxă. Împăratul, văzându-se în primejdie din partea turcilor, a făgăduit că se va supune.

După ce împăratul Mihail Paleologul (126l-l282) a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, monahii din Sfântul Munte au trimis împăratului o scrisoare prin care înfierau această unire eretică şi îl rugau pe împărat să se lepede de aceasta şi să se întoarcă la Ortodoxie. Hotărât să impună cu forţa unirea Bisericilor, pentru ca papă să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin, pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupaţiei latine, Împăratul, sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-l282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase şi a trimis soldaţi latini în Muntele Athos pentru a-i supune, cu preţul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire închipuită.

După ce i-au spânzurat pe toţi părinţii din Sinaxa Sfântului Munte (forul conducător al Athosului) şi au omorât mulţime de monahi din Mănăstirile Vatoped şi Iviron, s-a pornit mare groază pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit, căci latinii (catolicii) sileau pe ortodocşi la înşelăciunea lor, nu prin puterea cuvintelor Sfintei Evanghelii, ci cu ascuţişul sabiei şi a tot felul de chinuri şi necazuri. Mii de suflete cădeau sub sabia lor, pentru curata credinţa ortodoxă de Răsărit.
Dar pentru că Sfântul Munte întotdeauna a fost sprijin şi apărător Ortodoxiei în vremuri de primejdii, de aceea şi latinii s-au silit să strice temeliile acestui turn întărit. Şi cu mare grabă s-au dus în Sfântul Munte, silind monahii să se supună Papei de la Roma prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu făgăduinţe înşelându-i, cu ameninţări, cu tiranie şi sila, iar pe unii - cu moarte mucenicească.

Câţiva, de frica chinurilor şi a morţii, cu tiranie primind bani, cu sila s-au lepădat de Ortodoxie. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au pecetluit cu însăşi sângele lor mărturisirea, şi prin statornicia lor au mustrat pe Papa, furul de cele sfinte, care în chip mincinos se numeşte pe sine cap al Bisericii şi locţiitorul lui Hristos pe pământ.

Dar, din nefericire, vrednicele de plâns mănăstiri Marea Lavră şi Xiropotamu, au căzut atunci şi s-au abătut de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai noştri, şi au primit pe apuseni de frică, cu cinste şi supunere de rob. Se făceau acestea după porunca împăratului pe voia latinilor, ca să aplece pe monahii din Sfântul Munte la dogmele cele spurcate ale Romei.

Însă Dumnezeu, ca să se întărească şi ceilalţi în credinţa creştin-ortodoxă, a pedepsit mănăstirea Xiropotamu chiar în vremea când acei nenorociţi monahi împreună cu latinii săvârşeau spurcata lor „liturghie”, după (conform cu) adăugirea reformei latineşti; atunci, zidurile şi turnurile mănăstirii Xiropotamu s-au prăbuşit din temelie, şi în cădere au omorât mulţi din latini şi din călugării apostaţi (care s-au lepădat de credinţă).

Cei care au venit din Italia, nicidecum nu au vrut să dea atenţie acestei pedepse cereşti, şi ca nişte turbaţi s-au dus prin tot Sfântul Munte. În apropiere de mănăstirea Zografu se nevoia un monah singur la linişte, care avea un obicei sfânt, ca să citească Acatistul Buneivestiri a Maicii Domnului (care este Acatistul bucuriei şi cel mai vechi acatist al creştinătăţii), de mai multe ori în fiecare zi, cântând în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului.

În una din zile, când pe buzele acestui sfânt bătrân răsuna neîncetat felicitarea arhanghelului Gavriil făcută Preasfintei Fecioare Maria: „Bucură-te… ” şi celelalte cuvinte ale rugăciunii, deodată, din icoana Preacuratei se auzi dulce glas zicându-i: „Bucură-te și tu, bătrânul lui Dumnezeu!”

Bătrânul s-a speriat, dar acelaşi glas l-a liniştit, spunându-i astfel: „Nu te teme, ci du-te repede în mănăstire şi vesteşte fraţilor şi egumenului, că duşmanii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Care e slab cu duhul şi nu poate rabdă, să se ascundă până trece ispită; iar cei care doresc moarte mucenicească, să rămână în mănăstire. Dar du-te repede!”.

Ascultând bătrânul porunca şi voia Preacuratei Stăpânei noastre şi părăsind chilia, a alergat cât a putut de repede la mănăstire, ca să aibă fraţii vreme şi chip ca să se încurajeze şi să se gândească bine fiecare din ei pentru primejdia de faţă. Dar numai ce ajunse bătrânul în poarta mănăstirii, că văzu sfânta icoană pe care o avea în chilie, înaintea căreia puţin mai înainte citea Acatistul, stând deasupra porţilor manăstirii, neţinută de mâini omeneşti.

Atunci, cu multă umilinţă şi evlavie închinându-se înaintea ei, o luă şi spuse egumenului cele grăite de Maica Domnului. Fericitul egumen Toma, adunând obștea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla și i-a întărit prin cuvinte duhovnicești.

Iar fraţii, văzând primejdia care nu era departe, foarte s-au înspăimântat, iar cei mai slabi dintre dânşii s-au ascuns prin munţi şi prin peşteri. Dar 26 de monahi împreună cu egumenul au rămas în mănăstire şi s-au urcat în turn, aşteptând pe duşmanii Ortodoxiei şi cununile muceniciei.

De cum au ajuns, latinii au început, cu toată puterea retorică a Apusului, să îi îndemne pe monahi să deschidă porţile manăstirii şi să recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, făgăduindu-le că îi va ierta şi că le va da şi mai mult aur. Dar monahii, de sus de pe turn, îi întrebau pe latini: „Cine v-a spus vouă ca Papa al vostru e capul Bisericii? De unde-i această învăţătură a voastră? Ca noi ştim şi credem că Hristos e Capul Bisericii. Noi mai degrabă ne hotărâm să murim, decât să primim să se spurce acest loc sfânt de silă şi tirania voastră. Să plecaţi de aici! Nu deschidem porţile manăstirii!”

Iar latinii au strigat cu mânie: „Vreţi să muriţi?”, şi îndată au adunat mulţime de lemne şi crengi uscate împrejurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările focului s-au înălţat cât turnul, ducându-le vântul înăuntru, dar monahii nicidecum nu s-au retras de la duhovniceasca lor îndrăzneală, slăvind şi binecuvântând pe Domnul şi rugându-se pentru vrăjmaşii lor, şi-au dat în mâinile Lui sufletele lor curate în a 10 a zi a lunii octombrie, anul 1274.

În codicele manăstirii se află scrise şi numele acestor cuvioşi Mucenici purtători de biruinţă. Sfânta icoană care a poruncit bătrânului să spună în mănăstire de acest pericol a fost în turn împreună cu monahii mucenici.

După plecarea cruciaților, călugării care stătuseră ascunși s-au întors în mănăstire și au aflat în turnul în care arseseră ceilalți monahi numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări şi nestricată sub dărâmăturile pricinuite de foc, fiind doar înnegrită de fum.

În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, în care au așezat icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu „Hairiovo”, adică „Bucură-te”. Locul unde a avut loc arătarea minunată a Maicii Domnului este cunoscut până astăzi sub numele de Herovo. Ferecătura acestei icoane a fost făcută pe cheltuiala monahului Serafim (fostul negustor Simeon Komarov din Sankt-Petersburg) de la Mănăstirea Rusikon, care în martie 1847, în prezența monahilor bulgari, a îmbrăcat minunata icoană cu podoabă de argint. De atunci şi până azi, zi şi noapte, arde candela nestinsă dinaintea acestei sfinte icoane, care se numeşte „Înainte-vestitoarea”, unde monahii citesc în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului.

Tradusă din greceşte de monahul Ioanichie Pârâiala, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamț, de pe o carte tipărită în anul 1861 - „Anotera Epischiasis Epituatos”.

14. Cele cinci mari Dureri ale Maicii Domnului

Un oarecare stareț dintre Părinții purtători de Dumnezeu, stând la rugăciune şi fiind în răpire, a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos, Care grăia cu Preacurata şi Preasfănta Născătore de Dumnezeu, Maica Sa, zicându-i: „Maică, spune-Mi: care sunt cele mai mari dureri pe care le-ai răbdat pentru Mine, trăind în lume?” Şi a zis Preasfânta: „Fiule şi Dumnezeul meu! Cele mai mari cinci dureri pe care le-am răbdat pentru Tine au fost acestea: prima - când am auzit de la Simeon Proorocul că vei fi omorât; a doua – când căutându-Te în Ierusalim, trei zile nu Te-am văzut; a treia – când am auzit că ai fost prins şi legat de catre iudei; a patra – când Te-am văzut răstignit pe Cruce între tâlhari; a cincea – când Te-am vazut pus în mormânt”.

Şi a zis Domnul către dânsa: „Îți spun, Maică: Dacă cineva va pomeni zi de zi fiecare durere a ta, rostind totodată rugăciunea Mea, adică „Tatăl nostru”… şi heretisirea îngerească, adică „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”, pentru cea dintâi durere - îi voi da cunoaşterea păcatelor sale şi căință pentru ele;pentru a doua - îi voi da iertarea tuturor păcatelor; pentru a treia - îi voi da înapoi virtuţile sale, pe care le-a pierdut prin păcate; pentru a patra - il voi hrăni în ceasul morții lui, cu Trupul şi Sângele Meu; pentru a cincea - Mă voi arăta lui, Însumi, când va fi să moară şi voi primi sufletul lui în viața veșnică. Amin”.

15. MINUNEA a 35-a. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit

şi ca un voinic tânăr a devenit

Pe timpul când Britania era dreptcredincioasă, se afla într-o chinovie un preacuvios monah, care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Şi aşa de mult o cinstea, că dacă s-ar fi întâmplat să audă numai de numele Ei cel prea lăudat, adică dacă ar fi zis cineva Maria ori Născătoare de Dumnezeu, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, pleca genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Şi aşa a făcut acel îmbunătăţit monah şi credincios prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, toată viaţa lui. Şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a îmbolnăvit; şi slăbise aşa de mult, că nu putea să se mai ridice din aşternutul său.

Din această pricină, egumenul i-a dat de ascultare un ucenic ca să-i gătească cele spre trebuinţă, însă odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă, iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana Preasfintei, a lăcrimat şi a zis către dânsa, cu credinţă: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie”. Şi îndată (o! grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea pe care o ai către mine, iată că-ţi adaug încă treizeci ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai de treizeci ani. Iar aceasta ţi-o fac pentru că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.

Şi zicând Preasfânta acestea, s-a înălţat la ceruri, iar monahul din acel ceas s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Şi toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi
auzind de minunea făcută cu dânsul s-au înspăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea: cu posturi, rugăciuni, privegheri şi cu alte faceri de bine până când s-a odihnit întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.

16. Pustnicul ascuns din Sfântul Munte Athos

Un schimonah rus, părintele Macarie, care trăia într-o peşteră din pustia Kerasia aflată în Sfântul Munte Athos şi care a adormit în anul 1888, povestea următoarea experienţă personală: odată, înainte de Paştile anului 1861, mergeam împreună cu părintele Arsenie de la Mănăstirea Marea Lavră pentru a ne cumpăra alimente pentru Paşti de la un vapor ce venise dintr-o insulă a arhipelagului grecesc şi care ancorase în portul acelei mănăstiri. Părintele Arsenie fusese paznic la Karyes şi apoi pădurar mai mulţi ani şi de aceea cunoştea toate cărările şi ascunzişurile Athonului.

Pe drum părintele Macarie se tot oprea şi privea în jur, întrebându-se în sinea sa dacă nu cumva părintele Arsenie cunoştea în acea parte vreun pustnic care să trăiască ascuns de lume. La un moment dat s-a întors către părintele Arsenie şi l-a întrebat:

– Părinte Arsenie, câtă vreme ai fost pădurar, nu ai cunoscut pe vreunul dintre pustnicii nevoitori, care trăiesc ascunşi prin văgăunile Athonului?

Părintele Arsenie s-a mâhnit auzind această întrebare, căci se jurase să nu descopere nimănui ceea ce văzuse. Însă după ce s-a gândit puțin, pentru a-l liniști pe părintele Macarie, i-a spus:

– Dacă iei asupra ta păcatul jurământului, iți voi descoperi unde se nevoiește un stareț ascuns, dar să știi că tu ești de vină. Starețul este bulgar.

– Da, iau asupra mea acest păcat, a răspuns părintele Macarie.

Ne-am îndreptat atunci spre Schitul Românesc Prodromu. După ce am trecut de Schit, la un moment dat părintele Arsenie a luat-o la dreaptă spre un loc drept, dar care se înfunda, căci de jur-împrejur erau stânci care sfârşeau într-o văgăună. în fundul văgăunii, ca un şarpe ce se ascunde de oameni, trăia acel pustnic pe jumătate gol.

Părintele Arsenie, arătând spre văgăună, i-a spus părintelui Macarie:

– Iată, dacă ai putere şi poţi coborî, înaintează! Când vei ajunge la primul loc drept, să priveşti de pe stâncă în jos şi vei vedea sihăstria lui.

Părintele Macarie a început să coboare cu greutate. Şi-a scos încălţămintea, apoi dulama, care îl împiedicau la coborât. Când a ajuns la locul drept a văzut coliba Stareţului în fundul văgăunii. Afară, lângă colibă, stătea pustnicul afundat în rugăciunea minţii, căci aşa cum spune o cântare a Bisericii: „Pustnicilor, celor ce sunt afară de lumea cea deşartă, neîncetată dorire le este după Dumnezeu”. Atunci când Stareţul l-a zărit pe părintele Macarie, a crezut că este un diavol şi de aceea şi-a făcut semnul Crucii şi a intrat repede în coliba încuind uşa.

Părintele Macarie s-a apropiat de colibă şi a spus:

– Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!

În acelaşi timp bătea în uşă. Pustnicul însă nu răspundea. Atunci părintele Macarie a început să-l încredinţeze că este creştin ortodox şi monah.

– Şi ce vrei? A întrebat în cele din urmă pustnicul într-o rusă curată. (Stareţul cunoştea limbile turcă, franceză, bulgară şi greacă).

– Am venit să te văd, a spus părintele Macarie.

– Cine te-a povăţuit aici - Dumnezeu sau diavolul?

– Dumnezeu.

– Şi de unde ştii că Dumnezeu te-a trimis aici?

– Dumnezeu m-a trimis, a strigat cu încredinţare părintele Macarie. Dacă nu vei deschide, voi muri aici lângă coliba ta. Nu voi pleca fără binecuvântarea Sfinţiei Tale.

– Am înţeles acum cine ţi-a vorbit despre mine, dar nu a procedat bine.

– Părinte, nu este vinovat acela, ci eu.

– Pleacă de aici, te rog! Pleacă!

– Nu voi pleca, ci voi sta lângă uşa ta până la Paşti. Aici voi muri. Nu voi pleca dacă nu te voi vedea.

– Spune: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară… ”, i-a poruncit Starețul.

Când părintele Macarie a terminat de spus cântarea Arhanghelului Gavriil adusă Maicii Domnului, Stareţul a deschis uşa. Atunci părintele Macarie a pus metanie şi a căzut cu faţa la picioarele pustnicului spunând:

– Binecuvintează, Părinte!

La auzul cântării „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…” îndoielile necunoscutului pustnic au dispărut, pentru că diavolul nu numai că nu poate rosti această cântare, dar şi numai auzirea ei îl alungă. Această cântare a săvârşit minunea şi a alungat şovăielile Stareţului, care, vreme de optzeci de ani, nu văzuse şi nu vorbise cu nici un om. Cântarea l-a încredinţat pe acest isihast atât de aspru cu sine de evlavia pe care părintele Macarie o avea față de Maica Domnului.

(Fragment din Arhim. Teofilact Marinakis - „Patericul Maicii Domnului”. Traducere din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu - Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura EVANGHELISMOS - Bucureşti, 2008).

17. Cântarea îngerească izbăvește pe monahul Meletie de la Chilia Danileilor de la căderea în prăpastie

Puțin mai sus de portul Schitului Sfânta Ana începe un drum îngust cu mai multe trepte ce duce până la Sfânta Ana Mică. Mai jos de colibă în care a locuit renumitul duhovnic Sava, călătorul găseşte atârnată într-un copac o icoană mică a Maicii Domnului care a fost aşezată de un călugăr evlavios după ce a fost izbăvit în chip minunat de căderea în prăpastie. Mai demult, un monah mergea şi aprindea în fiecare zi candela care ardea într-un felinar închis.

Într-o zi trecea pe acolo monahul Meletie de la Chilia Danileilor, care venea de la Katunakia încărcat cu diferite alimente. Îl însoţea monahul Teodosie de la Sfânta Ana Mică. Pe tot timpul drumului părintele Meletie rostea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, căci este cunoscut tuturor cât de mult o iubesc monahii din Sfântul Munte pe Maica Domnului.

La un moment dat a simţit cum o putere nevăzută îl îmbrânceşte spre prăpastie. Monahul şi-a pierdut echilibrul şi a simţit cum de pe cărarea îngustă cade în prăpastie, de la o înălţime de patru metri, cu greutatea pe care o ducea în spate.

În cădere s-a agăţat de tulpina unui copac. Nu a suferit nici cea mai mică zgârietură. Vrednic de amintit este faptul că în timpul căderii sale în prăpastie părintele Meletie nu a încetat să rostească cântarea îngerească „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.

Deoarece a fost păzit nevătămat prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, părintele Meletie a făcut o icoană a Maicii Domnului cu o candelă într-un felinar înaintea ei şi a aşezat-o unde a avut loc accidentul. Asta a făcut-o pentru a mărturisi tuturor celor ce trec pe acolo atotputernicia şi slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici, dar şi pentru ca Maica Domnului să-i păzească pe călătorii ce străbat aceasta cărare greu accesibilă.

18. Părintele Arsenie, duhovnicul care putea să zboare!

În anul 1839, monahul Ioasaf, care trăia în chilia fraţilor ruşi Koreniev din Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit grav. Într-o noapte starea lui s-a înrăutăţit atât de mult, încât toţi aşteptau plecarea lui din viaţă. Părintele Ioasaf aştepta liniştit musafirul nedorit - moartea. Pregătirile pentru călătoria către Cer le făcuse încă din anii tinereţii. Toată viaţa sa fusese o pregătire pentru întâmpinarea morţii, pe care o aştepta cu multă nerăbdare. Fără nici o plângere, cu conştiinţa liniştită, îl aştepta pe Arhanghel, pe trimisul lui Dumnezeu.

Trebuia totuşi să primească Trupul lui Hristos ca merinde pentru viaţa veşnică, înainte de despărţirea lui de această lume trecătoare. Doi dintre monahii care vizitaseră chilia, au pornit cu un felinar pentru a-l aduce pe duhovnic. Trebuiau să străbată până la chilia duhovnicului o distanţă de şase kilometri, pe un drum anevoios şi, desigur, pe o vreme schimbătoare şi rea. Când au ajuns la chilia duhovnicului, i-au spus:

– Părinte Stareţ, veniţi repede, pentru că părintele Ioasaf ne lasă! Grăbiţi-vă! Noi am venit să vă conducem cu lumina felinarului!

Părintele Arsenie, duhovnicul, era un om al lui Dumnezeu. Zi şi noapte avea în gura lui rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi salutul Arhanghelului: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie, Domnul este cu tine…”. O viaţă întreagă împlinise îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care sfătuia astfel: „Fraţilor, rostiţi de dimineaţă până seară şi, dacă este posibil, şi toată noaptea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi siliţi mintea voastră în această lucrare până la moarte!”.

Dar şi dragostea şi respectul lui pentru Ocrotitoarea Sfântului Munte erau nemăsurate. Îi dăruia în fiecare zi sute de metanii. De aceea şi harismele duhovniceşti pe care le primise de la Domnul prin mijlocirea Maicii Lui erau nenumărate. Dumnezeu îi dăruise harisma înainte-vederii şi darul de a zbura pe deasupra câmpiilor, dealurilor şi văilor, ca vulturul împărătesc ce zboară la înălţimi. Când a primit vestea de la cei doi monahi, părintele Arsenie s-a rugat în taină Maicii Domnului şi, ca şi cum s-ar fi aflat alături de stareţul Ioasaf care era pe moarte, a spus:

– Da, trebuie să ne grăbim! Într-adevăr, moare. Voi mergeţi înainte, iar eu mă pregătesc şi cu felinarul meu vă ajung din urmă.

Când cei doi trimişi au ajuns în spatele chiliei părintelui Ioasaf, l-au găsit acolo pe Stareţul Arsenie. El ajunsese înaintea lor, căci zburase. Reuşise deja să-l mărturisească şi să-l împărtăşească pe părintele Ioasaf.

Plini de uimire, cei doi monahi l-au întrebat pe părintele Arsenie:

– Părinte sfinte, cum aţi ajuns atât de repede? Nici n-am băgat de seamă când aţi trecut pe lângă noi.

– Nu puteam să întârzii. Starea Stareţului era critică. Abia l-am prins în viaţă. Am luat-o pe drumul cel bun, pe care voi nu-l cunoaşteţi.

Atunci cei doi monahi au tăcut, căci ştiau că nu există alt drum. Se întrebau dacă nu cumva Stareţul urmase acelaşi drum pe care l-a străbătut în zbor Proorocul Avacum, atunci când a adus mâncare din Ierusalim în Babilon Proorocului Daniil şi s-a întors în aceeaşi zi. Sau ca şi Cuviosul Maxim Kavsocalivitul, care zbura ca o pasăre pe deasupra dealurilor şi munţilor? În acelaşi fel, adică zburând, a venit şi la alţi doi bolnavi din Kapsala, o altă pustie a Sfântului Munte”.

(Arhim. Teofilact Marinakis - „Patericul Maicii Domnului”)

19. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu

a căpătat iertare de păcate

Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată, destrăbălată, şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase şi să se pocăiască de păcatele lui. Deci, înduplecându-l pe dânsul buna lui soţie, postea cele patrusprezece zile de la începutul lunii August în cinstea Preasfintei, cum şi toate ajunurile praznicelor Ei, nemâncând în aceste zile altceva decât pâine şi apă, şi numai o singură dată, tocmai după al nouălea ceas.

Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei, zicea cu evlavie închinăciunea îngerească, precum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia. Deci, într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eleusa, adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe care i-a arătat-o Cel Multmilostiv, ca să se umilească inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut. Căci uitându-se la Pruncul cel Atotstăpânitor, a văzut că era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul acela. Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică privelişte, a plâns cu amar şi rugându-se Preasfintei a zis acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi Stăpână! Milostiveşte-Te spre mine cel necredincios şi ca o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul.

Atunci a auzit un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el, auzind aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se, zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor, roagă-Te pentru mine; că mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta zicând către Domnul: „Fiule al meu Preaiubite, miluieşte pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a răspuns: „Să nu mă superi pentru acesta o! Maică, că nu este vrednic de iertare”. Zis-a Preasfânta: „Fiule al meu Preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea cea de Maică, cu care te-am hrănit şi te-am alăptat şi lasă-i acestuia fărădelegile lui”.

Răspuns-a El, zicând: „Pe bună dreptate, o! Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc Maica milostivirii”. Răspunsu-i-a Hristos: „Să nu te osteneşti că nu te ascult pe tine pentru acesta; adu-ţi aminte că şi eu M-am rugat Tatălui Meu de trei ori în vremea Patimii, că de este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”. Deci, când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel preacurat ca să se închine, pentru ca să silească cu chipul acesta al smereniei milostivirile Iubitorului de oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat. Căci văzând-o că s-a plecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a zis Ei: „Fiindcă în lege este scris să cinstească fiecare pe tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea Ta”. Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca semn al dragostei să se apropie ca să-Mi sărute rănile Mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! minune! îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alta iarăşi asemenea, până ce le-a sărutat pe toate şi toate desăvârşit s-au vindecat. Deci, încredinţîndu-se de iertarea sa, mulţumind Domnului şi pururea Fecioarei Maicii Sale, s-a dus la casa să şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a înapoiat tuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat multe milostenii. Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi și s-au săvârşit, cu fapte bune.

20. O preafrumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie

Aceasta istorioară se găseste scrisă în cartea numită Agapia sau Mântuirea Păcătoșilor şi despre ea se face aducere aminte şi în celebra carte, „Pelerinul rus”. Un om pe nume Agatonie fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…”, şi o spunea zilnic.

Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot.

Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.

Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere?

Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea”.

21. Pentru acel blagocestiv bărbat care după ce s-a împărtășit, rostind heretisirea îngerului, a strălucit fața sa cu lumină dumnezeiască ca fulgerul

(...) Şi mai înainte de toate acestea, citeşte icoasele Născătoarei de Dumnezeu şi să fii îndreptându-te în fiecare zi, ca şi cum ai fi aproape de acel mai de pe urmă sfârşit al vieţii tale, ca să te împărtăşeşti şi deseori cu Sfintele ale lui Hristos Taine. Şi după sfânta împărtăşire, zi adeseori cu umilinţă şi cu inima zdrobită heretisirea îngerului către Preasfânta Fecioară, adică aceasta: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…, după cum a făcut un prea blagocestiv şi dumnezeiesc bărbat. Acesta, după ce s-a gătit deplin şi s-a împărtăşit cu preacuratele şi mântuitoarele Taine, adeseori mişcând buzele lui zicea graiul acesta: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ajută-mi mie! şi heretisirea îngerului de care am zis mai sus.

Aşa au început a se vărsa pe obrazul lui o lumină dumnezeiasca atâta încât a izvorât oarecare raze minunate şi strălucite ca fulgerul. Şi cu acest chip, lin şi cu linişte, ca pentru adormirea trupului său, au zis către părinţii care se aflau acolo de faţă: „O, de aţi vedea şi voi cereasca slavă pe care eu acum cu totul arătat o văd, pe care cel prea mult Milostiv Dumnezeu au gătit-o pentru cei ce-L iubesc pe Dânsul.” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare putere au rugăciunile sfinţilor şi mijlocirile. Iară mai vârtos decât ale tuturor, ale Născătoarei de Dumnezue când o chemăm întru ajutor, nu cu lenevire şi cu cucernicie rece şi în scurt cu singură limbă bună şi cu inimă înfrântă şi zdrobită şi cu credinţă fierbinte…

Din «Uşa Pocăinţei», ediţia publicată la Braşov, în anul 1812.

22. Pentru monahul Cunavie care înșelându-se cumplit a pierit

În schitul fericitului Servie a venit un frate nou, începător, cu numele Constantin, şi se nevoia după voia lui, având înălţarea minţii. Şi se sârguia să întreacă pe fericitul Andrei întru nevoinţă, nălucindu-se cu mintea lui. Şi văzând tămăduirile pe care le făcea Andrei din prostimea lui, a întrebat pe oarecine zicând: «Pentru care nevoinţă a primit Andrei acest dar al tămăduirilor?» Şi acela i-a răspuns, ca şi cum spre îndreptare: «Andrei niciodată de pâine nu s-a săturat, nici de apă, şi stă la rugăciune câte două sau trei zile, neîncetat ziua şi noaptea, şi face câte o mie sau două de metanii, păzeşte tăcerea, nu s-a culcat niciodată să doarmă, ci stând sau rezemându-se primea somnul, şi vin nu a gustat niciodată, şi alte multe nevoinţe.

Acestea auzindu-le acela, din nălucirea lui i-a părut că sunt prea mici. Şi după puţine zile a rugat pe Servie să-l călugărească, ca să urmeze şi el acestea. L-a tuns în schimă şi l-a numit Cunavie. Pe urmă a ieşit afară din schit, urmând după a lui înaltă cugetare, şi s-a încuiat la un loc strâmt, şi se nevoia singur. Şi atât s-a silit cu nevoinţa, încât a întrecut nevoinţele lui Andrei, afară de smerenia şi prostimea lui, fiindcă el era mândru şi viclean.

Numai în fiecare duminică mânca câte puţin posmag şi apă. Nu s-a culcat pe pământ nicidecum, şi aşa a petrecut cinci luni. Apoi i-a venit gând ca să se încredinţeze de la Dumnezeu dacă i-a primit nevoinţa. Aşa a pus în candelă apă, feştilă şi untdelemn, şi se ruga să i se aprindă candela nevăzut. Şi fiindcă rugăciunea lui necurată nu s-a auzit, îngăduia rugându-se şi zicea: «Doamne, dă-mi darul tămăduirilor! Să-mi dai aceasta, şi nu voiesc mântuirea sufletului meu, ci mai bine voiesc să ard în foc ca paiele!»

Acestea rugându-se nepriceputul, din depărtarea lui Dumnezeu a găsit loc diavolul şi i-a cuprins candela. Şi i s-a arătat şi diavolul în chipul lui Andrei şi îi zice: «Bucură-te, părinte Cunavie! Iată că mă întreci în nevoinţă, de aceea am venit să-ţi spun că acolo unde mă rugam am văzut afară de chilia mea o lumină care se învârtea, şi, venind, s-a sălăşluit întru tine. Şi acum am venit ca să te heretisesc, şi am întâlnit în drum pe un înger care mi-a zis: „Ce te mâhneşti, Andreie, pentru Cunavie, că te întrece cu darul? Pentru că te întrece şi cu nevoinţa, de aceea şi cu darul te întrece!”»

Acestea zicându-le dracul cel arătat în chipul lui Andrei, s-a mai arătat şi alt drac cu lumină întunecată şi îi zice: «Bucură-te, o, părinte Cunavie! Iată că s-a primit rugăciunea ta şi vine împărăteasa cerului să te întâlnească!» Iar el, auzind, a vrut să-şi ia rasa pe el, dar dracul nu l-a lăsat, ci i-a zis: «Îţi ajunge că ai dobândit îndrăzneală, numai să taci, să nu o numeşti, nici să zici rugăciunea ei (adică închinăciunea îngerului), fiindcă este ca o iscoadă şi se scârbeşte!»

Aceasta a zis vicleanul drac, ştiind că, dacă va zice heretisirea îngerului, are să se desfiinţeze nălucirea şi să piară. Iar el l-a întrebat: «Ce să fac? Şi cum să zic?» Dracul îi zice: «Să-ţi pui mâinile în brâu (aceasta i-a zis vicleanul ca să nu-şi facă cruce) şi să zici: Mulţumescu-ţi ţie, Stăpâna pământului, că m-ai învrednicit de această nevoinţă şi am răbdat atâta osteneală! Şi pentru nevoinţa mea te rog să-mi dai darul tău!» Şi, primind sfatul dracului, s-a învoit să facă aşa.

După aceea a ajuns şi alt drac în chip de înger şi a poruncit să gătească scaunul împărătesei şi, ieşind întru întâmpinare, s-au închinat toţi lui antihrist. Asemenea şi Cunavie şi, după ce i-a mulţumit după cum îl învăţase, atunci satana îl săruta dulce, precum Iuda cel viclean, ca să-l piardă, şi i-a zis: «Mult doream să te văd, şi acum m-a învrednicit slava mea, şi te-am dobândit în braţele mele. Acum cere-mi ce dar voieşti şi să-ţi dau!» Şi l-a aşezat pe scaunul pierzării, ca şi când l-ar slăvi, şi a poruncit dracilor să i se închine şi să i se supună. Şi către dânsul a zis: «S-au înfricoşat heruvimii şi serafimii de slava ta!»

Iar el, mândrindu-se că a şezut pe scaunul pierzării, a zis întru sineşi: «Câtă nevoinţă am făcut ca să dobândesc slava aceasta!» Atunci diavolul a poruncit să-l înalţe la cer ca să se închine fiului ei şi el să-i dea darul tămăduirilor, după dorinţa lui. Şi l-au ridicat dracii la înălţime, împreună cu scaunul pe care şedea, până la sfera vântului, şi de acolo l-au slobozit jos, şi a căzut cu mare pornire pe o stâncă de piatră şi s-a sfărâmat bucăţi. Şi aşa a primit de la diavolul darul tămăduirilor, şi s-a dus sufletul lui în focul cel veşnic, să ardă, precum el singur a cerut în rugăciunea lui. Că aşa ştie satana să răsplătească celor ce cred minţii lor şi umblă în voile lor şi nu-şi mărturisesc gândurile.

Din cartea «Minunile, vedeniile şi cuvintele Preacuviosului părintelui nostru Nil Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul » - Editura Sophia.

23. O înfricoşată vedenie despre puterea cea mare a rugăciunii, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…” și ușurarea din chinuri a celui spânzurat, pentru rugăciunea surorii sale

În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare, despre o anume monahie Atanasia (Logaceva), fiica duhovnicească a Sfântului Serafim de Sarov: „Acum pustnica cea cuvioasă şi-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova, care vieţuia în Mănăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i uşureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îşi pusese capăt vieţii celei pământeşti în chip nefericit şi ruşinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească şi să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te… ”. La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, şi pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeaşi prăpastie, aceeaşi piatră pe care şedeau aceeaşi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare şi umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeaşi prăpastie şi aceeaşi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunoştea, iar fratele ei fugise departe de piatră şi nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: „Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ”. După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: „Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare”.

Note:

Sufletul acestui sinucigaş nu a fost mântuit sau scos din iad, ci doar a fost izbăvit şi uşurat de marile chinuri în care se afla. Pentru sinucigași nu exista mântuire. Aceast caz trebuie privit ca o excepție, aşa cum au mai fost câteva oarecum asemănătoare în istoria Bisericii (aici avem o situaţie specială unde vorbim despre compasiunea şi rugăciunea unei surori pentru sufletul fratelui ei, rugăciune săvârșită cu binecuvantare din partea unei sfinte dăruită cu cel mai mare dar - harisma nebuniei pentru Hristos). Canoanele bisericeşti rămân vii peste veacuri, pentru cât va dăinui lumea, iar ele poruncesc ca pentru sinucigași să nu se facă slujbe bisericeşti şi nici rugăciuni, ei neavând parte de mântuire. Sufletele lor ramân la judecata şi mila lui Dumnezeu, pentru mijlocirea unor oameni speciali, iar cazul nostru exemplifică exact aceasta situație. Este uimitoare şi puterea extraordinară a rugăciunii „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”, care împreună cu lucrarea postului, uneori poate ajunge până în străfundurile iadului şi are darul să uşureze chiar muncile celui mai nefericit suflet din lume - sufletul chinuit al unui sinucigaș.

Viaţa completă a cuvioasei Pelaghia Ivanova cea nebună pentru Hristos, ucenica Sfântului Serafim de Sarov în limba rusă se găseşte în cartea Arhimandritului Serafim Chiceagov - „Istoricul Mânăstirii Diveevo” - St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 şi următoarele. Ea a fost canonizată în anul 2004; pomenirea ei se săvârşeşte pe 30 ianuarie, precum şi pe 8 iulie, când este prăznuit soborul sfintelor din Diveevo.

Din cartea «Sufletul după moarte», de Ieromonah Serafim Rose.

24. Arătarea Maicii Domnului monahului Ioanichie de la Schitul Sfânta Ana

Monahul Ioanichie trăia la Schitul Sfânta Ana și era conteporan cu părintele Efrem Katunakiotul. Era un om înalt de statură și voinic și practica nevoința ascultării. L-a cunoscut pe părintele Iosif Isihastul și a devenit ucenic al lui.

După o anumită vedere dumnezeiască pe care a avut-o părintele Iosif, Ioanichie s-a îmolnăvit de o tuberculoză care evolua repede și care avea și cauză genetică. Curând, a fost răpus de boală și a murit.

În ultimele ceasuri de viață, părintele Iosif îl mângâia în durerile cumplite pe care le avea, spunându-i să aibă răbdare, pentru a fi mai strălucitoare cununa pe care o va primi de la Hristos.

La un moment dat, monahul care-l slujea l-a văzut tulburat. Când a intrebat care este pricina, bolnavul a cerut s-o îndepărteze pe o femeie care se afla în odaia lui. Însă repede s-a liniștit, zicând:

-Las-o, las-o, e Maica Domnului!

Monahul l-a intrebat:

-Și cum ți-ai dat seama că e Maica Domnului, părinte Ioanichie?

Iar părintele i-a răspuns:

- I-am cerut să rostească rugăciunea ,,Născătoare de Dumnezeu Fecioară...”, și a rostit-o toată. Am întrebat-o și când o să mă ia Dumnezeu și mi-a răspuns: ,,Când va fi voia Domnului”.

Imediat după aceea a adormit întru Domnul.

Din cartea «Împărăteasa tuturor. Mijlocitoare către Dumnezeu. Arătări și minuni ale Maicii Domnului», Pag. 325. Editura Egumenița 2014.

25. ,,Bucură-te și tu, robul meu, bucură-te”!

Părintele Tihon pustnicul spunea că monahul trebuie să facă o oră lucru de mână, o oră rugăciune. Iar despre Acatistul Maicii Domnului pe care-l iubea în mod special și pe care-l citea în fiecare zi, povestea minunea ce se întâmplase unui monarh din Mănăstirea Rusikon. Era un monarh care o iubea foarte mult pe Născătoarea de Dumnezeu, și care spunea în fiecare zi de douzeci și patru de ori Acatistul Bunei-Vestiri. Aceasta o făcea la fiecare început de oră anunțat de bătăile ceasornicului mănăstirii.

Când auzea deci ceasul că bate ora exactă, monahul începea citirea Acatistului. Un semn al sporiri lui era că întotdeauna îl citea cu atâta evlavie, de parcă l-ar fi citit atunci pentru prima oară. Cea plină de Har, nu a trecut cu vederea această osteneală zilnică a lui. De aceea a auzit într-o zi vocea Maicii Domnului din icoana pe care o avea in chilia lui, că îi spune cu mulțumire și spre lauda lui: ,,Bucură-te și tu, robul meu, bucură-te”!

Cei 34. În loc de concluzii

Acum, că am terminat prima parte a materialul nostru, vă propun să transformăm sfârşitul într-un nou început. Dacă vor fi doritori, ar fi frumos și necesar să formați unul sau mai multe grupuri compuse din creștini închinători, din Biserica noastră dreptslăvitoare, care să se străduiască să împlinească zilnic de 150 de ori aceasta pravilă de rugăciune tainică, închinată Pururea Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu.

Să alcătuim mici comunități, frății ortodoxe autentice, închinate Maicii Domnului, care să ducă zilnic mai departe această pravilă a bucuriei, prin fiecare dintre închinătorii lor. Haideţi să fim propovăduitori ai bucuriei într-o lume tot mai tristă, mai speriată şi mai lipsită de nădejde. Să împărtăşim celor interesaţi rânduiala Bogorodișnaia și să încurajăm practica acestei rugăciuni - doar dacă o putem face în mod smerit, discret, către oameni apropiați și receptivi, fără a da sfaturi, ci doar așa, la nivel de prietenie, din bucuria sinceră de a dărui mai departe (pe principiul de a nu pune lumina sub obroc).

Cel mai bun exemplu este acela de a începe să practicați Bogorodișnaia în familia dumneavoastră; de pildă, seara după Paraclis, fiecare membru al familiei, pe rând, de la mic la mare, poate spune această rugăciune cu voce tare de trei ori. Veți vedea ce impact va avea asupra copiilor și a unității și armoniei familiale. Avem de partea noastră și cuvintele Scripturii care ne încurajează în acest sens. Sfânta Evanghelie ne spune că „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt în mijlocul lor” (Mt. 18, 20), iar Psalmistul ne îndeamnă folosind tot pluralul: „Rugaţi-vă şi răsplătiţi Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 75, 12).

Cei care o iubiți pe Maica Domnului și vă doriți comuniunea în duh de rugăciune printr-o mică și smerită frăție a bucuriei, luați binecuvântare de la duhovnici și duceți mai departe (pentru început în familia dvs.) această pravilă de rugăciune, descoperită și dorită de însăși Stăpâna, Doamna și Împărăteasa noastră.

Epilog

Te gândeşti vreodată că poate şi tu aștepți mocnit uneori ca ceva important să se întâmple, dar nu știi exact ce anume. Acel ceva tainic care ar putea face viața ta valoroasă într-un sens profund și duhovnicesc. Ar putea fi ceva spectaculos, pentru că va putea schimba totul fără posibilitate de întoarcere, punându-te în situaţia de a trece linia, sau mai bine zis, limita confortului personal.

Spectaculos prin faptul că e în contrast cu tot ce ți se propune şi se propagă acum: nu e new, nu e la modă, nu e cool, trendy sau viral şi nu e pentru podium sau pentru lumina reflectoarelor, dar e mult mai intens decât toate la un loc şi e ceva doar pentru sufletul tău.

Periculos - în sensul bun al cuvântului, adică autentic, fără menajamente, fără mănuși, fără promisiuni deșarte, periculos pentru autosuficiența și delăsarea propriului eu, pentru că te angajează, cere efort și nu te menajează și mai ales nu te lasă să rămâi căldicel!

Tentația e mare să crezi că tu eşti special şi toți vânzătorii de iluzii te amăgesc într-un fel sau altul plecând de la premiza asta. Oare ce s-ar întâmpla dacă treci dincolo de idee? Cum ar arăta adevărata față a lucrurilor trăite din plin fără frâna iluziilor şi fără eschiva falselor impresii ale mândriei, numita sofisticat azi stimă de sine?

Te-ai gândit vreodată că bucuria poate fi direct proporțională cu suferința, sau că între cele două există o relație subtilă de interdependență calitativă şi cantitativă? Pe oameni nu îi uneşte cu adevărat niciodată succesul, nici biruințele şi realizările de fațadă, ci doar neputințele şi slăbiciunile şi durerea. Oamenii sunt sinceri şi solidari doar atunci când înţeleg că sunt slabi şi vulnerabili.

Paradoxal, cei puternici, bogați şi influenți sunt de obicei dezbinați, călătoresc prin lumea asta încărcaţi şi împovăraţi de grija propriei averi, mai însinguraţi, mai trişti şi străini decât cei slabi şi săraci, care uneori trăiesc mai intens bucuria firescului de a fi.

Din păcate, însingurarea - care înainte era nefericirea elitelor -, se generalizează acum şi, mai nou, face echipă bună cu schimbarea - marea schimbare şi resetare pe care o trăim deja cu toții şi la care majoritatea începe să se adapteze instinctiv.

Până la urmă, indiferent de statutul sau starea noastră socială, am intrat cu toţii, fără să prea ştim sau să vrem în marea tranziţie. Lumea chiar se schimbă sub ochii noştrii, mult mai repede şi mai radical decât știam noi că se poate.

Să ne schimbăm și noi, dar nu după duhul acestei lumi al cărui stăpânitor știm cine este (că nu avem aici cetate stătătoare și nu suntem din această lume - după cuvintele Scripturii), ci după după chemarea Părintelui Ceresc ai Cărui fii suntem, îndreptându-ne năzuința spre adevărata patrie cerească, de unde odinioară singuri ne-am alungat prin păcat.

Tot acest demers al nostru de a ne întoarce în Rai spre locașurile multe și felurite ale Împărăţiei, va fi mult mai ușor și înaripat de nădejde, dacă reușim să încorporăm duhovnicește acest cod al veșniciei, practicând constant pravilă tainică de rugăciune Bogorodișnaia, făcând acest lucru fără aspirații deșarte pentru minuni și lucruri suprafirești, ci doar cu scopul de a îmblânzi mintea nărăvașă prin exercițiu și canon, pentru a dobândi într-o primă fază, conștiința propriei neputințe și slăbiciuni. Printre altele, scopul este să ajungem și la bucuria smereniei, iar aceasta nu ca răspuns la vreun merit închipuit al nostru, ci doar ca un Dar al milostivirii Maicii Domnului - Cea care este nădejdea, lumina și bucuria noastră.

Noi avem șansa istorică să o cunoaștem pe Maica Domnului, să o iubim și să apelăm la ajutorul, mângâierile și mijlocirile ei. Uneori nici nu realizăm cât de fericiți suntem în comparație cu mulți alții care au trăit înaintea noastră. Căci a fost un timp, o vreme lungă de mii de ani, când lumea celor căzuţi în păgânătate şi înşelarea închinării la idoli, era mult mai săracă duhovniceşte, mai goală şi mai neîmplinită. Nu ne putem imagina cum arăta lumea păcătoșilor bântuită de golul şi lipsa Maicii Domnului. Probabil absența Ei făcea lumea întreagă să stea într-o mută încordare, ca şi cum ar fi fost permanent într-o aşteptare tăcută, fără măcar să ştie că aşteaptă totuşi ceva - sau pe cineva. E ca şi cum soarele ar fi fost la locul lui, luminând lumea exact la fel, dar fără însă să strălucească. Cum să fi fost, oare, acele vremuri vitregite de lipsa unei nădejdi nenumite?

Noi acum avem bucuria să putem rosti acel nume. Maica Domnului este cu adevărat un liman de mântuire exact pentru acei nefericiți rătăciţi şi pierduţi la marginea cumplitei prăpăstii fără fund numită deznădejde, căci lumea noastră are şi ea păcătoşii ei şi tocmai pentru aceştia acum există o șansă în plus.

Stăpâna, Doamna și Împărăteasa - numită, pe bună dreptate, „nădejdea celor deznădăjduiți”, apare acolo când nu mai există nici o speranță, când pleoapa nopții eterne este pe cale să se închidă definitiv. Ea este acea strălucire ultimă, care poate să coboare până în străfundurile întunecate ale iadului celui mai de jos, ca să lumineze şi să salveze un suflet care a avut nădejde şi fapte de credință adresate Ei. Uneori, Ea este singura care mai poate schimba osânda celui care îşi primeşte sentinţa la judecata particulară. Acolo, în clipa acelei cumplite hotărâri, care pecetluieşte pentru eternitate soarta păcătosului nepocăit, Ea este singura care mai poate schimba acea hotărâre.

Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept judecător, iar judecata se face după adevăr şi dreptate. El ştie că este ținut de adevărul și nevoia unei judecăți drepte, care nu ar lăsa șansa mântuirii pentru mulți dintre credincioşii nepocăiţi şi cu păcate nemărturisite; de aceea, a îngăduit în multă Sa milostivire un mare pogorământ. El a lucrat mântuirea neamului omenesc prin Maica Domnului. Astfel, în marea Sa bunătate și iubire de oameni, ne-a dăruit-o pe Maica Domnului, știind că lucrarea Ei va salva multe suflete, care altfel ar fi pierit.

Le-a lăsat celor care au ochi de văzut şi urechi de auzit, o portiță tainică de mântuire ascunsă la vedere. Dar pentru a putea, la nevoie, să ajungă la Ea, credincioşilor le trebuie totuşi ceva, şi anume faptele iubirii, rugăciunile, laudele şi cererile închinate Ei cu bucurie şi nădejde neclintită. Cei care o iubesc pe Maica Domnului necondiționat au o dată în plus șansa mântuirii.

Este foarte importantă această distincție subtilă. Una este să te străduieşti să lucrezi faptele credinței şi să Îl iubeşti pe Dumnezeu și pe Maica Domnului din frica de a nu ajunge în iad, şi alta este să o faci din dragoste, la modul necondiționat. Frica de Dumnezeu are, desigur, rolul ei; dar ea nu este decât imboldul unui început de drum - un drum care îşi găseşte cu adevărat direcţia şi scopul atunci când toate nu se mai lucrează din frică, ci din dragoste şi iubire față de Dumnezeu.

Iubiți-o necondiționat pe Maica Domnului; căci, dacă îi înţelegeţi lucrarea şi viața, nici nu aveți cum să nu o faceți. Ea este acea bucurie lăuntrică, frumoasă ca o înviere. Este lumina răsăritului oglindită în splendoarea amurgului. Numele Ei vesteşte zorii veşniciei şi deschide porțile împărăției. Chemați cu nădejde şi bucurie numele Ei în rugăciune şi mai ales în acea rugăciune a rugăciunilor, numită „închinarea arhanghelului”. Rugaţi-vă ei să vă dăruiască darul rugăciunii.

Fericiţi suntem noi cei care ştim numele, puterea şi milostivirile Ei, pentru că avem șansa să o iubim şi să i ne închinăm întru laude şi binecuvântări. Tristă era lumea păcătoșilor înainte de naşterea Maicii Domnului şi întristaţi erau toţi locuitorii ei, fără măcar să o ştie.

Noi ne-am născut în cea mai bună dintre ”lumi”, adică în cel mai bun timp istoric, avându-L ca tată pe Dumnezeu şi mamă pe Maica Domnului. Apoi, mai avem şi cea mai mare putere din lume: darul rostirii celor două nume în fața cărora se pleacă toată făptura, fie ea văzuta sau nevăzută: Iisus Hristos, Mântuitorul şi Maria Fecioara, Născătoarea și Maica Lui Dumnezeu! Iți mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru multele Tale daruri şi milostiviri, cu care ne-ai binecuvântat pe noi, fiii Tăi, şi pe mine nevrednicul!

Este important să înţelegem că fiecare dintre noi trăieşte acum pentru că acum este nevoie de el, căci în marea lucrare a lui Dumnezeu, fiecare om are timpul său. Să fim fericiţi, prețuind fiecare zi ca fiind cea mai importantă din toată viața noastră. De ce? Pentru că realitatea există doar în prezent.

Între amintirile trecutului şi planurile viitorului există o singură certitudine - ziua de azi. Azi este ziua în care eşti viu şi dacă înţelegi asta, ai șansa să transformi această prezență într-o continuă prezență şi ziua de azi în ziua neînserată a veșniciei.

Va urma

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 01 Apr 2023 19:35:00 +0000

Partea a doua

Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului

Prin Durerea desăvârşită către Bucuria desăvârşită

Lucrarea mântuirii noastre şi taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu începe în clipa salutului îngeresc „Bucură-te” din Bunavestire, dar va sta apoi și sub semnul proorociei pe care a primit-o cu smerenie de la dreptul Simeon, cel care, insuflat de Duhul Sfânt, i-a spus că „prin sufletul tău va trece sabie”. Ce cuvinte înfricoșătoare, care vestesc o durere şi o suferință nemaiauzită! Căci, într-adevăr, este o sabie cumplită aceea ce trece nu prin trup, ci direct prin suflet, provocând o durere de neînchipuit!

Drumul vieţii pământeşti a Maicii Domnului a fost îndeobşte ca al tuturor sfinţilor, presărat cu bucurii şi tristeţi. Pentru a înţelege de unde a avut Preacurata atâta tărie sufletească în vremea pătimirii Fiului său, trebuie să ne gândim la curăţia vieţii sale, care a covârşit pe a oricărui om născut pe pământ. Pentru faptul că a fost născută din făgăduinţă dumnezeiască şi ca mulţumire faţă de Cel ce a dăruit-o bătrânilor săi părinţi Ioachim şi Ana, Fecioara a fost dusă de la vârsta de trei ani în Templul Domnului, unde a petrecut în rugăciune şi viaţă plăcută lui Dumnezeu până în clipa Buneivestiri îngereşti.

Traiul la Templu

Cum a trăit Fecioara Maria la templu vreme de doisprezece ani? Templul lui Solomon, care fusese refăcut de Zorobabel, avea în jurul lui 90 de cămări, așa cum arată vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, în partea de jos, erau destinate văduvelor care îşi duceau văduvia în curăţie, în post şi rugăciune şi erau pururea în templu. Aşa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Așer şi alte multe văduve care petreceau şi se hrăneau din venitul templului şi slujeau la curăţenie şi la toate trebuinţele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere în care locuiau nazoreii, un fel de călugări ai Legii Vechi, care trăiau necăsătoriţi, asemenea monahilor de astăzi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere, unde petreceau fecioarele templului.

Toți iudeii care voiau să îşi afierosească pe fiicele lor Bisericii, le aduceau la templul lui Solomon, unde rămâneau până la vremea venirii în rânduiala cea femeiască, şi le dădeau în grija preoţilor şi arhiereilor, să petreacă în rugăciuni şi cântări, cosând şi brodând veşminte, spălând şi curăţând templul. Într-una din aceste cămări fecioreşti a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioară Maria şi a dat-o în mâna fecioarelor celor mai în vârstă. Fiind foarte luminată de Duhul Sfânt, Fecioara Maria a învăţat aici toată Scriptura, precum şi lucrul de mână, aşa cum ne spune Sfântul Ghermano. Şi se mirau fecioarele celelalte de istețimea şi de curăţia minţii ei, căci a deprins îndată toată dumnezeiasca Scriptură şi tot lucrul mâinilor, cel mai gingaş şi mai curat pentru folosul templului, şi era iubită de toți pentru înţelepciunea ei.

Despre nevoinţa ei îngerească în Templu ne spun sfinţii Teofilact, Ghermano, Teodorit şi alţi părinţi bisericeşti, că Fecioara Maria priveghea de seara până dimineaţa în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc şi rugându-se lui Dumnezeu, în răpirea minții, cerând mântuirea întregului neam omenesc. În zorii zilei adormea puţin, apoi iar se scula la rugăciune, şi era pururea în genunchi, de la ceasul al treilea până la al nouălea, când se ducea la locaşul fecioarelor şi începea lucrul mâinilor.

Însă, după cum spun Sfinţii Părinţi, chiar şi când mâinile ei erau la lucru, mintea îi era pururea în rugăciune şi cugetare la legea lui Dumnezeu, ziua şi noaptea. Seara la ora şase venea Arhanghelul Gavriil şi-i aducea Fecioarei Maria hrană îngerească din cer în Sfânta Sfintelor. Aşa s-a hrănit ea timp de 12 ani, nu cu hrană pământească, ci numai cu hrană cerească adusă de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori îl vedea şi se minuna foarte, cum un înger din cer vine să o hrănească pe aceasta copilă, să-i aducă o dată pe zi împărtăşire îngerească şi cugeta întru sine: „Oare ce are să fie aceasta Fecioară aleasă de Dumnezeu?”. Îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit un popor întreg în pustie cu mană, îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii să-i aducă de două ori pe zi hrană. Îşi aducea aminte Zaharia că Dumnezeu a hrănit pe Daniil în groapa cu lei, dar n-a venit nici un înger, ci a răpit îngerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu pâine şi zeamă, cum spune Scriptura, şi l-au dus să hrănească pe Daniil în groapa leilor, când acesta striga: „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, că am flămânzit!” Dar de această fecioară nu se dumirea, că nu venea să-i aducă pâine pământească, nici carne ca lui Ilie, ci îi aducea hrană îngerească.

Aşa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de înţelepciune. Era ca un serafim pentru că ardea cu dragoste necontenită pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zămislit-o în pântecele sterp al mamei sale. Inima ei era în cer, iar trupul ei curat era în Sfânta Sfintelor, ca un înger cuvântător şi dumnezeiesc căreia îi slujea arhanghelul bucuriei, Arhanghelul Gavriil

Fecioara Maria petrecea neîncetat în rugăciunea inimii şi Îl odihnea pe Dumnezeu în gândirea ei cu lacrimi și în răpire duhovnicească. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hrănea şi o păzea, pentru că era biserică a Dumnezeului celui viu şi se pregătea să fie sălaș al Mântuitorului lumii, pe Care nu-L încape cerul şi pământul.

„Fie mie după cuvântul tău”

Înainte de a încerca să dovedim şi să pătrundem greutatea covârşitoare a crucii purtate jertfelnic de Maica Domnului, ar trebui să evocăm acel moment unic de curaj, de ascultare, de asumare şi de smerenie de care a dat dovadă şi astfel a schimbat şi a împlinit sensul istoriei întregii umanități.

Prin marea sa smerenie şi ascultare, în clipa Buneivestiri, când s-a plecat voii Tatălui ceresc, rostind „Fie mie după cuvântul tău!”, a pecetluit mântuirea neamului omenesc! Omeneşte vorbind, la nivel rațional şi emoțional, ea a acceptat imposibilul! Cum altfel să îți asumi să întrupezi şi să Îl naști pe Creatorul şi Dumnezeul tău şi al întregii lumi? Cum oare să Îl crești, îngrijești și să Îl educi pe Fiul lui Dumnezeu?

Cum să explici rudeniilor şi neamului tău, dar şi lumii întregi un asemenea lucru? Mai ales celor de atunci, când legea era așa aspră şi puteai fi ucis cu pietre dacă nu reușeai să justifici o sarcină legitimă?

Acestor întrebări adresate doar din perspectiva unei rațiuni omenești, Fecioara Maria le-a răspuns cu puterea credinței și a smereniei desăvârșite prin care s-a lăsat cu nădejde și încredere în pronia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Încercările Maicii Domnului

Primele urmări ale asumării acestei alegeri au fost dureroase. La început nu a fost crezută de logodnicul ei care era practic singurul sprijin pe care îl avea şi care îi oferea în fapt nădejdea siguranței materiale şi legale. A fost probabil ispitită de grijă și teama de a fi abandonată, dar a trecut cu pace peste toate aceste încercări pe care le-a primit cu smerenie fără să deznădăjduiască măcar o clipă.

După ce au trecut cu bine toate acestea, a urmat, drumul chinuitor şi lung între Nazaret şi Betleem, ea fiind însărcinată în ultima lună. Este ştiut faptul că e dificil pentru o femeie însărcinată aflată în preajma sorocului de naştere, să facă chiar şi un drum mai scurt cu mașina, fie ea cât de comfortabilă, dar cu atât mai neconfortabil şi obositor este un drum parcurs pe jos sau călare pe un asin.

Călătoria de la Nazaret la Betleem, cu zecile ei de kilometri distanţă, parcursă în multe zile şi nopţi prin ținuturi muntoase, trebuie să fi fost foarte grea pentru Maria aflată în luna a noua de sarcină. O povară pentru mulţimea nenumărată de pelerini veniţi la înscriere, o constituia nu numai starea rea a drumurilor, ci şi căldura zilei, praful de pe drum, lipsa apei şi a hranei. Greutăţile călătoriei îndelungate, lipsa locaşurilor de poposire peste noapte - pe toate acestea a trebuit să le îndure Fecioara Maria, fiind ea aproape de sorocul nașterii, însă ea pe toate acestea le-a înfruntat cu răbdare şi mulţumire.

Odată ajunşi în Betleem, au început alte greutăţi. căci mica localitate mişuna de oamenişi era cu neputinţă să găsească un loc de înnoptare. Situația devenea complicată, Maria fiind într-o situaţie foarte grea din cauza naşterii care se apropia grabnic. Încercările lor de a găsi un adăpost normal au eșuat. A urmat apoi nașterea în cele mai umile şi sărace condiții posibile, într-un grajd amenajat în peșteră, printre animale, fără un minim confort şi fără ajutor omenesc. Știm cu toții, mai ales mamele şi tații care au trecut printr-o naștere, ce consum emoțional şi câte griji şi condiții sunt necesare pentru a putea întâmpina pregătit şi responsabil un asemenea eveniment.

Acel staul neprimitor şi sărăcăcios le-a fost apoi casă (probabil pentru 40 de zile), după care a urmat alt drum până la Ierusalim, la Templu, pentru a aduce jertfa de curățire a Legii celei Vechi, cu toate că Ea era Preacurată şi pururea Fecioară, neavând obligația să împlinească acest obicei. Totuși, vedem și aici încă o dovadă a smereniei şi înţelepciunii sale.

Va urma un alt episod sângeros: uciderea celor 14.000 de prunci, de la nou născuți până la cei de în vârstă de 2 ani, fără milă şi fără excepții, căci Irod dorea moartea pruncului Iisus. Acesta a fost momentul de început când probabil Preacurata Fecioară a pregustat în inima ei puțin din durerea acelei săbii, așa cum i-a fost proorocit.

Cum a purtat Preacurata oare în cuget suferința atâtor prunci nevinovați şi tânguirile nemângâiate ale miilor de mame? Probabil atunci, una dintre mângâierele Ei a fost înțelegerea faptului că Dumnezeu a rânduit așa pentru a mântui sufletele acelor prunci, fiind ei astfel scutiți de a mai trece prin nevoințele unei vieții pline de greutăți. Au primit în dar şi fără multă osteneală cununa primilor mucenici, deoarece au murit nevinovați, pentru însăși nașterea Celui care avea să aducă izbăvirea în lume.

Urmează fuga în Egipt, când au lăsat în grabă totul în urmă, fără să privească înapoi, urmând apoi calea lungă şi istovitoare, plină de greutăţi, de primejdii şi grija faţă de nevoile firești ale unui prunc nevinovat, sub al cărui chip smerit se ascundea tainic însăşi măreția Lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus s-a născut în peșteră şi imediat, din prima zi a vieții sale, a fost nevoit să călătorească din loc în loc, fără adăpost fiind urmărit mereu de ucigaşi. A fost prigonit şi fugar în primii trei ani, în pământ străin. În acelaşi chip, Fiul lui Dumnezeu avea să petreacă și ultimii trei ani ai vieţii sale pământeşti - cei ai propovăduirii -, străin şi fară de adăpost în Israel.

„Ascultă, fiică, şi vezi; şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău” - aşa grăieşte Psalmul 44, proorocind prin aceasta că la doar 15-l6 ani, luându-şi în brațe în miez de noapte Pruncul abia născut, protejată fiind doar de bătrânul Iosif, Preacurata Maică se supune voii Domnului şi pleacă în grabă într-o călătorie plină de primejdii, în pământ străin, rătăcind vreme de aproximativ trei ani, timp în care cu siguranţă a cunoscut în mod direct foamea şi setea, umilinţa, grijile şi nevoile de tot felul.

În toată această pribegie grea, Maica Domnului a primit aceste greutăţi cu deplină smerenie şi seninătate, fără să se tulbure câtuși de puțin, având toată nădejdea la Dumnezeu, pe Care Îl ocrotea la pieptul său, fiind de fapt Ea cea ocrotită în chip tainic și minunat mereu, de Fiul şi Făcătorul său. Ea avea încredințarea deplină că toate acestea trebuiau să se întâmple şi le-a dus pe toate în tăcere, fără a se plânge vreodată, căci le înţelegea rostul, fiindcă ştia toate proorociile despre Întruparea lui Dumnezeu, după cum frumos ne încredințează Sfânta Scriptură: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19); „iar Maica Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51).

Până la Patima Domnului a fost însă și o vreme de întărire, cu multe bucurii aduse Maicii Domnului de toate binefacerile şi minunile săvârşite de Iisus Hristos, mai ales prin vindecarea tuturor celor ce i-au ieşit în cale şi i-au cerut ajutorul. Ce bucurie simţea Maica Domnului când vedea bolnavii vindecaţi! Cu câtă nădejde asculta Preasfânta Fecioară frumoasele Lui învăţături, văzând că şi alţii le ascultă! Această stare de împlinire sufletească întregea emoțiile ei fericite de la început şi probabil îi aduceau aminte de acele bucurii.

La nici o mamă de pe pământ nu au venit îngerii să o laude, îndată după naştere; nici nu s-au auzit cântările lor minunate; nici n-au venit crai din depărtări să aducă daruri scumpe şi să se închine noului născut şi toate celelalte.

Dar clipele de fericire ale Maicii Domnului au fost scurte şi au venit apoi şi marile ei suferinţe. Din nou, după bucurie, a sosit şi timpul durerii; iar aceasta a întrecut toată durerea lumii, deoarece toate suferinţele Maicii Domnului au fost îndoite.

Există o lege firească pentru toate mamele din lume. când fiii lor se află în diferite suferinţe, ele suferă alături de ei. Şi cât oare a putut Maica Domnului să sufere, când Fiul ei a fost trădat chiar de către unul dintre ucenicii Săi, fiind apoi prins, bătut, batjocorit şi mai ales când L-a văzut pătimind dureri şi apoi chinurile morţii pe Cruce?

Dar Maica Domnului a suferit sufleteşte şi pentru că ştia că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia cel aşteptat şi că „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Ea singură știa că cel mai bun, mai curat, mai frumos, mai drept şi nevinovat dintre toți, este chiar Cel care e chinuit cel mai cumplit - iar asta cu totul pe nedrept și în mod mincinos. Mai mult, aceștia în neștiința și ignoranța şi răutatea lor Îl răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu, își agonisesc osândă şi se blesteamă singuri din neam în neam strigând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştrii!”.

Aceasta a fost, alături de altele, una dintre suferințele lăuntrice ale Maicii Domnului. Ce era în inima Ei, oare, când vedea orbirea celor din jur şi toată înfricoşătoarea nedreptate pusă în faptă fără milă, fără temei şi fără înţelegerea urmărilor istorice ale acelei clipe? Cum oare Îl hulesc chiar pe Dumnezeul lor şi nu Îl recunosc?

Cele cinci mari dureri ale Maicii Domnului

Despre cele mai mari dureri ale Maicii Domnului, precum şi o încredințare uimitoare, primită chiar din gura lui Hristos, despre puterea rugăciunii „Bogorodișnaia”, o aflăm dintr-o vedenie minunată a unui stareţ sfânt: Un oarecare stareț dintre Părinţii purtători de Dumnezeu, stând la rugăciune şi fiind în răpire, a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos, Care grăia cu Preacurata şi Preasfănta Născătoare de Dumnezeu, Maica Sa, zicându-i: „Maică, spune-Mi: care sunt cele mai mari dureri pe care le-ai răbdat pentru Mine trăind în lume?

Şi a zis Preasfânta: „Fiule şi Dumnezeul meu! Cele mai mari cinci dureri pe care le-am răbdat pentru Tine au fost acestea: prima - când am auzit de la Simeon Proorocul că vei fi omorât; a doua – când căutându-te în Ierusalim, trei zile nu Te-am văzut; a treia – când am aflat că ai fost prins şi legat de catre iudei; a patra – când Te-am văzut răstignit pe Cruce intre tâlhari; a cincea – când Te-am vazut pus în mormânt.

Şi a zis Domnul către dânsa: „Îți spun că de va pomeni cineva zi de zi fiecare durere a ta, rostind totodata rugaciunea Mea, adică „Tatăl nostru” şi heretirisirea îngerească, adică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…”, pentru cea dintai durere - îi voi da cunoaşterea păcatelor sale şi căință pentru ele; pentru a doua - îi voi da iertarea tuturor păcatelor; pentru a treia - îi voi da înapoi virtuțile sale, pe care le-a pierdut prin păcate; pentru a patra - îl voi hrăni în ceasul morții lui, cu Trupul şi Sângele Meu; pentru a cincea - Mă voi arăta lui, Însumi, când va fi să moară şi voi primi sufletul lui în viața veșnică. Amin”.

Insuflat de vedenia acelui stareț purtător de Dumnezeu, Sfântul Dimitrie al Rostovului (despre care vom mai vorbi), a alcătuit apoi chiar o pravilă de rugăciune având ca temei această descoperire dumnezeiască.

Toate aceste suferințe cumplite au fost asumate şi purtate cu smerenie şi nădejde de Maica Domnului. Doar așa, prin purtarea de bunăvoie a acestei cruci, Ea s-a învrednicit să fie lăudată şi să devină Maică a Bucuriei. Ea este Maica noastră şi noi devenim fiii ei şi cu atât mai mult fii ai bucuriei atunci când facem rânduiala de rugăciune a celor 34 de cuvinte aducătoare de pace lăuntrică, bucurie duhovnicească şi mai ales de foarte mare ajutor şi izbaăvire din orice necazuri, primejdii, boli sau moarte năpraznică. În încheierea acestui capitol şi înainte de a trece la analiza efectiva a cuvintelor şi a tainelor rugăciunii Bogorodișnaia, trebuie să pomenim o alta întâmplare minunată, care ne arată puterea covârşitoare a acestei rugăciuni, ce are puterea de a ne feri, aşa cum pomeneam mai sus, de orice necazuri, primejdii şi boli molipsitoare sau aducătoare de moarte. Aviz amatorilor care caută soluții anti-COVxxID!

O preafrumoasă istorioară,

despre un oarecare om evlavios, Agatonie

Această istorioară se găseşte scrisă în cartea numită Agapia sau Mântuirea păcătoșilor şi despre ea se face aducere aminte şi în celebra carte, ”Pelerinul rus”. Un om pe nume Agatonie fusese învățat încă din copilărie de evlavioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te (…)”. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.

Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea”.

Ar fi frumos ca tâlcul acestei pilde să ajungă la cei împovărați de frică şi foarte stresați de ideea că se pot îmbolnăvi de la acest așa-zis virus contagios, de teama căruia tremură o lume întreagă. Frați, prieteni și rudenii care nu se mai întâlnesc și nu se mai îmbrățișează, stau izolați, însingurați, distanțați și îmbotnițați crezănd că așa se pot proteja. Oameni buni, nu vă amăgiți și nu trăiți inutil în frică, căci «de ce vă temeți de aia nu veți scăpa» - după cum spune proverbul românesc. Purtați-vă normal cu precauția firească necesară în anumite situații, dar fără să exagerați, având nădejdea Sus, că doar de acolo vine adevărata protecție și adevăratul ajutor.

Analiza rugăciunii Bogorodișnaia

Vom încerca să analizăm şi să înţelegem, pe cât putem cu mintea noastră limitată, câte ceva din tâlcurile și adâncimile tainice ale acestei rugăciuni, care este, în acelaşi timp, simplă şi profundă: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

Vom face această tâlcuire împărțind rugăciunea în șapte stihuri:

1. Născătoare de Dumnezeu, Fecioară. Patru cuvinte care exprimă imposibilul la nivel rațional şi logic. Deja pornim la drum cu o invitație de a intra pe tărâmul minunilor. Cum să naști şi să rămâi fecioară? Sună a paradox şi contradicție în termeni. Mai mult, cum să Îl naşti pe Cel care te-a creat, pe Cel Care este dinainte de tine? Tu, om, să Îl naşti pe Dumnezeu? Tu, muritor, să Îl naşti pe Cel veşnic şi nemuritor? Tu, cel finit şi limitat, să Îl încapi pe „Cel necuprins cu mintea şi nescris împrejur”? (Utrenia Învierii, glas 3, al doilea rând de sedelne). Rugăciunea aceasta începe cu marea Taină a Tainelor şi este deja o provocare intelectuală şi teologica, care dă masură credinței.

Maica Domnului a trăit şi a unit în viaţa ei două însuşiri contrare, fiind desăvârşită în fiecare dintre ele: Ea fost, în acelaşi timp, Maică desăvârşită şi Pururea-Fecioară. Mai mult, L-a născut pe Dumnezeu, Fiul cel întrupat. Ce bogăție de trăiri, ce salbă de virtuți duhovniceşti, împlinite toate într-un singur om, care prin voință, smerenie şi ascultare a schimbat soarta lumii! Cum să nu o iubeşti pe această Fecioară și Maică desăvârșită și să nu cazi în uimire profundă în fața unei asemenea minuni! Aș vrea să tac, văzând că nu pot exprima în cuvinte tot ceea ce simt; dar, din dragoste pentru Preacurata Fecioară Maria, trebuie să continui cuvântul.

2. Bucură-te. Iată cum un singur cuvânt are puterea de a exprima esența Ortodoxiei și mesajul Învierii. Nu trebuie să existe creștin trist, căci Hristos a înviat, ceea ce înseamnă că există mântuire, nădejde şi bucurie. Nici măcar necazurile, greutăţile, suferinţele şi chinurile cele mai mari nu pot alunga bucuria. Ea este mereu acolo, uneori abia pâlpâind ca luminița unei candele în vânt, alteori radioasă ca lumina soarelui. Aceasta e bucuria creștinului şi ea a plinit măsura întregului în persoana Maicii Domnului, care s-a învrednicit şi a acceptat să Îl nască pe Cel ce este izvorul bucuriei şi al învierii.

Acest „bucură-te” simbolizează prin excelență răspunsul, făgăduinţa şi darul veșnic pe care l-a primit Maica Domnului, ca răsplată pentru prima sa mare durere din cele cinci despre care aminteam mai înainte.

3. Ceea ce ești plină de har, adică bucurie deplină şi Har deplin, fără compromisuri şi fără jumătăți de măsură. Cuvântul „plină” nu lasă loc de interpretări. Rușine celor care o hulesc sau necinstesc pe Maica Domnului şi grăiesc asupra Ei vorbe de ocară, mai ales acelora care fac asta cu Biblia în mână, interpretand dupa mintea lor aiurea, fără să înţeleagă nimic din duhul Scripturii. Plină de Har, adică sfințenie covârşitoare şi desăvârşire duhovnicească. Toți sfinţii s-au sfințit numai şi numai dobândind Har - mai mult sau mai puțin, dar totuşi numai unul dintre oameni, adică Maica Domnului a atins plinătatea de Har, iar noi suntem fericiți să o chemăm pe nume.

4. Marie. Nume binecuvant de Doamnă şi Împărăteasă, Căreia i se cuvine cinstire şi laudă. Ne rugam Ei direct, strigând-o pe nume, cu nădejde şi dragoste. Nimic abstract şi impersonal, doar rugăciunea omului nedesăvârşit către aceea care a devenit om desăvârşit şi Căreia i ne adresăm pe nume, cu cinstire şi cu glas de rugă: „Marie!”

5. Domnul este cu tine. Avem aici încă o confirmare a plinătății Harului pentru cei care încă nu sunt încredințați. Acel este subliniază şi permanentizează prezentul. Atunci când Dumnezeu a grăit lui Moise din rug am auzit acele cuvinte minunate cand Dumnezeu vorbește despre El Însuși: Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?”. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”. Cuvântul „este” transcende timpul. În Apocalipsă avem spre învățătură şi urmatorul stih: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”.

Expresia „Domnul este cu tine” ne încredințează, din clipa Buneivestiri, despre legătura permanentă dintre Preasfânta Fecioară Maria şi Domnul Ei și Dumnezeu. Când ne rugăm Maicii Domnului, ne rugam indirect şi lui Dumnezeu, care permanent este cu Maica Sa. Și dacă tot am pomenit de rugul aprins pe care l-a văzut Moise, să nu uităm că acesta o preînchipuia pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Ea a fost văzută şi recunoscuta de Sfinții Părinți în rugul ce ardea fără să se mistuie și el preînchipuia trupul Maicii Domnului, în care avea să se coboare Cuvântul Tatălui cu dumnezeirea Sa, fără ca prin aceasta firea omenească a Sfintei Fecioare să fie consumată de focul dumnezeirii.

În ultimă instanță, stihul „Domnul este cu tine”, reprezintă răspunsul şi răsplata la a doua mare durere a Maicii Domnului din cele cinci despre care vorbeam mai înainte. Este vorba despre momentul când părinții l-au pierdut pe pruncul Iisus şi după trei zile L-au găsit propovăduind în Templu, când Maica Domnului a avut foarte mare durere și dor în inima ei, nevăzându-L trei zile.

„Domnul este cu tine” poate fi deci înțeles şi ca răspuns de bucurie la a doua mare durere a Maicii Domnului şi încredințare desăvârşită că asta nu se va mai întâmpla niciodată.

6. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Această rugăciune cuprinde aici o dublă binecuvântare - aceea care se cuvine atât Fecioarei Maria, cât şi Fiului ei cel binecuvântat din veac şi până în veac. Ce frumos grăiește începutul Psalmului 112: „Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac. De la răsăritul soarelui până la apus, lăudat este numele Domnului”. Iar în Psaltirea Maicii Domnului: „Binecuvântată ești, Doamnă Fecioară, în cer şi pe pamânt, lăudată şi preaslăvită ești în vecii vecilor” (Ps. 5, 8). Avem, așadar, într-un singur stih, o îndoită binecuvantare, care reprezintă, la superlativ, esența unei rugaciuni de laudă.

Să nu uităm și faptul că rugăciunea de laudă este superioară rugăciunii de cerere şi probabil şi rugăciunii de mulțumire, dacă este sinceră şi curată.

Pentru că am pomenit despre rugăciunea de mulțumire, trebuie subliniat faptul că și aceasta este cuprinsă tainic aici.

Bogorodișnaia transpune în cuvinte bucuria sufletului omenesc. Un om bucuros însă, este întotdeauna un om care Îi mulțumește Lui Dumnezeu, iar această stare de mulțumire transpare din tot textul acestor 34 de cuvinte tainice.

„Binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Conform unei minuni, despre care vom citi mai la urmă, cuvintele acestea sunt cele mai importante din toată rugăciunea. Este interesant de observat că acest pasaj face parte din categoria foarte rară a rugăciunilor care Îl binecuvinteaza şi Îl laudă direct pe Pruncul Iisus Cel încă nenăscut. Mai mult, la modul indirect şi implicit, mesajul este unul care exprimă prețuire pentru viața celor încă nenăscuți, un mesaj tulburător mai actual decat oricând în lumea noastra în care, conform OMS, în fiecare an se estimează în jur de 40-50 de milioane de avorturi la nivel global, adica aproximativ 125.000 de avorturi pe zi.

Avem deci aici în acest pasaj, minunatul prilej pentru a o binecuvânta întâi pe Fecioara Maria, apoi pe Iisus Hristos Dumnezeu, în mod implicit ca Fiu al Tatălui ceresc şi în mod explicit ca rod al pântecelui ei și Fiu trupesc al Maicii sale - şi avem toate motivele să o facem, după cum bine reiese din ultimul stih:

7. „Că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre. Sfârșitul cuprinde începutul, iar textul se închide perfect, ca un cerc care prinde în el veșnicia. Începutul - „Născătoare de Dumnezeu” - şi sfârșitul - „Că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre” -, sunt expresia aceleiași mărețe şi tainice minuni: Nașterea Domnului din Fecioara Maria, în chip mai presus de fire!

Observăm că alegerea cuvântului „Mântuitorul”, în locul numelui direct Iisus Hristos, este preferată aici, probabil doar pentru a sublinia scopul şi rolul pe care îl aduce şi împlinește în lume Fiul ei pentru noi, oamenii, și anume acela de Mântuitor. Și ce oare ne dorim noi creștinii mai mult decât mântuirea şi cine oare ne-a adus în lume pe Mântuitorul? Pomenindu-L aici, la sfârșit de rugăciune, pe Iisus Mântuitorul, exprimăm năzuința noastră spre mântuire, fără a face direct o cerere.

Întâlnim apoi formularea „sufletelor” - și nu întâmplător, deşi unii ar putea zice că putea lipsi acest cuvânt, iar rugăciunea să se încheie prin stihul „Că ai născut pre Mântuitorul nostru”. Dar... când spunem noi (noastre), ne gândim la noi cei vii, dar când vorbim de suflete ne gândim și la cei trecuți dincolo, la viaţa cea veşnică. Astfel, spre sfârșit, ruga noastră devine completă și întregitoare, căci se adresează și celor vii, dar și celor adormiți întru nădejdea învierii, subliniind și importanța rugăciunii mijlocitoare pentru cei adormiți (a se vedea minunea 23 din capitolul dedicat minunilor).

Sufletelor noastre, nu doar al meu! Vă rog să observați aici pluralul. Rugătorul care practică această rugăciune, la finalul ei, prin formularea „sufletelor noastre”, este îndemnat să nu gândească individualist, este încurajat să dobândească conștiința comuniunii şi a comunității. Practic, năzuim nu doar pentru mântuirea personală, ci şi pentru a tuturor creștinilor dreptslăvitori care Îl recunosc pe Iisus Hristos drept Mântuitor.

Interesant de observat este faptul că, atunci când tindem spre mântuire pomenindu-L și invocându-L pe Mântuitorul nostru direct cu acest nume care cuprinde în sine exact atributul mântuirii, facem indirect şi implicit și o rugăciune de cerere şi mai ales una de pocăință. Practic ne smerim și ne recunoaștem neputința și starea de păcătoșenie şi afirmăm nevoia unui Mântuitor, care să ne salveze de moartea sufletească oferindu-ne în dar viața veșnică. Rămânem în mod armonios la treapta unei rugăciuni de laudă şi doar transpare discret din formularea de final, nădejdea şi aspirația noastră spre mântuire. Frumos și înălțător!

Comparând rugăciunea Bogorodișnaia cu rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, unii ar fi poate tentați să obiecteze că nefiind în mod evident o rugăciune de pocăință, „închinarea Arhanghelului”, nu este tocmai cea mai potrivită rugăciune de practicat intens și în mod constant pentru mireanul de rând și tot omul păcătos, care mai mult decât orice, are nevoie de pocăință şi de rugăciuni de cerere pentru iertarea păcatelor. Minunile pe care le vom citi mai jos infirmă această teorie și demonstrează exact contrariul.

Chiar dacă ambele rugăciuni nu pot fi corect comparate, totuși amândouă au rezultate excepționale. Dacă „Doamne Iisuse” este în mod evident o rugăciune de pocăință, atunci „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te” este explicit o rugăciune de laudă și implicit una de mulțumire, dar şi o rugăciune de cerere și de pocaință, prin pomenirea Domnului cu numele „Mântuitorul”. Aceasta expresie arată de fapt năzuința şi cererea noastră de a fi mântuiți, ca unii care aspirăm şi năzuim spre aceasta, nevrednici fiind de ea.

În concluzie, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te” este alături de Tatăl nostru, cea mai completă, puternică și complexă rugăciune a lumii și a creștinătății. Ea este, prin excelență, o rugăciune de laudă și binecuvântare, ce cuprinde şi ruga de mulțumire, dar și rugăciunea de pocăință și de cerere. Se adresează atât Maicii Domnului, cât și Mântuitorului.

Ea cuprinde în sine și cheamă cele mai puternice două nume din lume, la auzul cărora se cutremură și se risipesc vrăjmașii neamului omenesc așa cum vom vedea în minunile prezentate spre sfârșitulul textului.

Finalul celor trei cuvinte-cheie „Mântuitorul sufletelor noastre”!

„Mântuitorul” exprimă pocăința și ruga de cerere, invocând ajutorul și lucrarea Mântuitorului, fără de care nu putem face nimic (Ioan 15, 5). „Sufletelor” redă conștiinta legăturii noastre de dragoste cu sufletele celor adormiți, precum și nevoia și puterea mijlocitoare a rugăciunilor noastre pentru ei. „Noastre” - pluralul subliniază comuniunea și dragostea frățească pentru aproapele nostru, ne aduce aminte de porunca iubirii şi de începutul rugăciunii domnești Tatăl nostru).

Avem rugăciunea, rămâne doar să ne mai și rugăm - cât de des și cum să o facem calitativ, vom încerca să aflăm în capitolul următor.

Prin cantitate spre calitate

Așa cum toată istoria lumii încape tainic în aproape 34 de ani mesianici, adică ciclul complet de la Zămislire la Înviere, tot așa încap anii aceştia comprimați duhovniceşte în exact 34 de cuvinte în limba noastră românească frumoasă și bogată. Acestea, rostite de cel puţin 150 de ori într-o zi, înseamnă 5100 de cuvinte. Într-o lună sunt aproximativ 153.000, iar într-un an însumează peste 1.836.000 de cuvinte adresate Maicii Domnului. Poate fi mult, dar poate fi și puțin - totul depinde de sinceritatea și de smerenia inimii noastre. Însă, oricum, e mai mult decât nimic şi reprezintă un efort, un prim pas important.

Știm cu toții că numărul are valoare, atât ca simbol dar şi ca semnificaţie şi cantitate. 34 este compus din două numere succesive crescătoare, ceea ce poate simboliza urcușul duhovnicesc. Adunate, 3+4 rezultă 7, număr care simbolizează perfecțiunea şi veșnicia. Şi numărul şi cantitatea sunt importante, totuși nu prin ele însele, ci ca mijloc spre a obține calitatea. În creștinism nu operăm cu formule magice, iar forma şi canonul exterior, ritualul şi numărul nu reprezintă scopul în sine, ci sunt doar vehiculul. În Predica de pe Munte, Domnul Hristos se oprește asupra calității rugăciunii ca factor necesar: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că-n multa lor vorbărie vor fi ascultate.”

Așadar, rugăciunea trebuie făcută cu multă seriozitate și atenție nu doar formal. Nu cantitatea, ci calitatea rugăciunii conteaza la final. Totuși se pare că la calitate, de regulă, se ajunge mai ales prin cantitate. Cei mulți și neputincioși au nevoie de sârguință și osteneală. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Să nu părăseşti cantitatea, pentru că ea te duce la calitate”. Adică să zicem aşa, rugăciune cât mai multă, ca Dumnezeu, văzând sufletul sârguindu-se la rugăciunile astea, apoi îl înalță pe treptele celelalte.

Spune mai departe Sfântul Ioan Scărarul: ”Cantitatea este pricina calității. Adică cea dintâi a celei de-a doua. Dar ai să spui asa: ”Bine, dacă trebuie să ajung la o rugăciune de calitate, trebuie să mai fac cantitatea?” Da! Să știi că această cantitate te duce spre calitatea rugăciunii. Numai cantitatea adică cea dintâi, este născătoarea celei de-a doua.

Nimeni nu s-a rugat deodată cu calitate. Nimeni n-a ajuns pe treptele rugăciunii asa ușor, până ce n-a întrebuințat cantitatea, zile, săptămâni, luni, ani şi zeci de ani. Aceasta e regula și nu vorbim aici despre excepții care sunt și ele posibile. Sfântul Macarie Egipteanul zice şi el în Omilii: „Eu stiu că nu știi să te rogi, dar îți dau un sfat: roagă-te, omule, cum poţi, dar roagă-te adeseori așa cum poţi tu”.

În cazul nostru, aici, știm exact și cum și cât. Întotdeauna la performanță se ajunge cu mult antrenament, iar 34 de cuvinte, de 150 de ori pe zi, pe lângă canonul personal, reprezintă pentru început, tiparul şi durata unui antrenament de bun simț. Cu cât mai mult, într-o formulă scurtă, dar deasă, cu atât mai bine. Câtă vreme nu ne amăgim și știm ce urmărim prin rugăciune și facem asta cu sinceritate, perseverență și credință, toate sunt bune.

În completare, Sfântul Dimitrie al Rostovului ne oferă câteva explicații esențiale, cu privire la rostirea rugăciunii și înțelegerea ei din perspectiva cantității și a duratei având ca reper îndemnul spre rugăciunea neîncetată.

Scurtă, deasă și neâncetată!

„De la cei iscusiţi în cugetarea la Dumnezeu am aflat despre rugăciunea făcută cu mintea din inimă, că mai caldă şi de folos decât cea îndelungată este cea scurtă şi deasă. De altfel, şi cea îndelungată este foarte folositoare, însă doar pentru cei desăvârşiţi, nu pentru începători.

În rugăciunea îndelungată, mintea omului care nu s-a obişnuit cu ea nu poate să stea mult timp înaintea lui Dumnezeu, ci de obicei, biruită de neputinţa omenească, se lasă furată de cele din afară, şi de aceea căldura duhului se răceşte repede. O asemenea rugăciune nu mai e rugăciune, ci doar tulburare a minţii ca urmare a abaterii gândurilor încolo şi încoace, lucru care se întâmplă atât în vremea cântărilor soborniceşti din biserică, cât şi în vremea pravilelor de chilie citite vreme îndelungată.

Rugăciunea scurtă, dar deasă este mai statornică, pentru că mintea care s-a adâncit în Dumnezeu pentru scurtă vreme o poate săvârşi cu mai mare căldură. De aceea şi Domnul spune: „când vă rugaţi, să nu spuneţi multe” (Mt. 6, 7), fiindcă nu pentru multa grăire veţi fi ascultaţi. Şi Sfântul Ioan Scărarul învaţă: „Nu încerca să grăieşti mult, ca să nu se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. O singură spusă a vameşului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire, şi o singură spusă a credinţei l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire la rugăciune împrăştie mintea în închipuiri, pe când puţina grăire ajută mintea să se adune.”

Se va găsi însă cineva care să spună: „De ce în Epistolii întâi către tesaloniceni Apostolul zice: neîncetat rugaţi-vă (I Tes. 5, 17)?” Pentru Scriptură este un lucru obişnuit să spună „întotdeauna în împrejurări ca, de pildă, acestea: preoţii intrau întotdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evr. 9, 6), adică intrau în toate vremile rânduite, nu tot timpul, zi şi noapte; adeseori, nu necontenit. Chiar dacă preoţi erau tot timpul în templu, păzind focul cel pogorât din cer ca să nu se stingă, totuşi făceau aceasta nu toţi odată, ci pe rând, precum stă scris şi despre Sfântul Zaharia, pe când Zaharia slujea înaintea lut Dumnezeu, în rândul săptămânii sale (Lc. I, 8).

În chip asemănător trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, pe care Apostolul porunceşte să o facem neîncetat, fiindcă nu este cu putinţă omului să rămână în rugăciune, în aşa fel încât să nu o curme nici ziua, nici noaptea – căci doar trebuie vreme şi pentru alte treburi, pentru grijile cele neapărate ale gospodăriei, vreme pentru lucru, vreme pentru statul de vorbă, vreme pentru mâncat şi pentru băut, vreme pentru odihnă şi pentru somn. Aşadar, cum poate fi înţeleasă rugăciunea „neîncetată” altfel decât ca rugăciune deasă? Iar rugăciunea făcută des este socotită rugăciune neîncetată!

Astfel, cuvintele multe nu sporesc rugăciunea ta scurtă, chiar dacă deasă. în Tâlcuirea la Evanghelia după Matei, Fericitul Teofilact a scris aşa: „Nu se cuvine a lungi rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des” şi: „Cuvintele de prisos la rugăciune înseamnă grăire în deşert”.

În Omiliile sale la Epistolele Apostolului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie aşa: „Cine spune cuvinte de prisos la rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert” (Omilia a 24-a la Epistola către Efeseni, 6). Bine a zis Apostolul: „vreau să grăiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (I Cor. 14, 19), adică „mai bine fac către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare-aminte, decât să rostesc cuvinte nenumărate fără luare-aminte şi doar să umplu degeaba văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.”

Pe lângă asta, cuvintele apostoleşti de care am vorbit mai sus: „neîncetat rugaţi-vă” (I Tes. 5, 17) trebuie înţelese ca privind rugăciunea cea făcută cu mintea, fiindcă mintea poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi se poate ruga Lui fără încetare.

Aşadar, începe acum, o, suflete, să te apuci puţin câte puţin de învăţătura care îţi e menită; începe în numele Domnului, după îndemnul apostolesc, care grăieşte aşa: „orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus Hristos” (Col. 3, 17), adică: „Faceţi totul cu gând bun şi nu numai din dorinţă de câştig, fie acesta şi duhovnicesc, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre să se preaslăvească numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.”

Ce este, deci, rugăciunea? Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor spre Dumnezeu; a te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu, a privi neabătut cu gândul la El şi a sta de vorbă cu El întru frică şi nădejde evlavioasă. Aşadar, adună-ţi toate gândurile şi, lepădând toate grijile lumeşti, tinde mintea ta către Dumnezeu.”

Pravila Bogorodișnaia după carte, versus 34 de cuvinte doar cu mintea

Bogorodișnaia, ca şi practică de rugăciune, are un canon anume, cu o rânduială în care alături de cântarea arhanghelului sunt şi alte rugăciuni ajutătoare. Pentru a urma întocmai acest tipic este nevoie de o carte, iar asta în cazul unora poate deveni un soi de limitare, din lipsă de timp.

Pentru a putea ține această rânduială, în situația mea, a fost nevoie să o transpun într-un soi de rugăciune a minții şi implicit asta a presupus o simplificare, o reducere la esențial. Dintre rugăciunile suplimentare le-am păstrat pe cele mai importante care sunt și repetitive în tipic, adică, Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate de câte 3 ori la început fiecare, de 3 ori la mijloc şi de 3 ori la sfârșit, în cadrul unui total de 150.

Asta înseamnă că începem cu Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate de trei ori fiecare, apoi zicem de 50 de ori închinarea Arhanghelului, urmat din nou de Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate fiecare de câte 3 ori. Apoi din nou de 50 de ori „Născătoare de Dumnezeu” cu Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, urmat de încă o serie identică, pentru a face cu totul 150 de rugăciuni.

Rezultă, în total, trei serii de câte 50 intercalate la început, la mijloc şi la sfârșit de câte trei ori cu rugăciunile ajutătoare: Tatăl nostru şi Ușa milostivirii.

Asta e varianta care prinde esențialul şi care funcționează perfect pentru cei care nu au timpul necesar să o practice cu cartea citind rugăciunea. Contează voința și dorința, motivate de dragostea specială pentru rugăciunea celor 34 de cuvinte.

Tiparul şi forma exactă sunt de obicei recomandate şi binevenite reprezentând regula, dar atunci cand devin o piedică ele sunt depășite. Decât să pierd totul din cauză că nu pot respecta forma, accept să renunț la ea și adaptez lucrurile pentru a pune în practică o formulă funcțională.

În cazul nostru, esențialul îl reprezintă închinarea Arhanghelului în formula celor 34 de cuvinte, completată de Rugăciunile începătoare, Tatăl nostru şi Troparele de umilinţă. Aceste două rugăciuni ajutătoare, ca niște stâlpi de hotar, ca niște turnuri de apărare, unesc şi fortifică întregul ansamblu de rugăciune.

Acum aproape de finalul călătoriei, să lăsăm cuvintele explicative, teoriile şi orice știință deoparte și să facem loc minunilor. Am reușit până la urmă (nu ușor!) să selectez, din nenumăratele minuni ale Maicii Domnului, doar pe acelea care sunt direct legate de practica acestei rugăciuni a bucuriei.

Cu emoție şi atenție vă rog să le parcurgem împreună. Veți înțelege din fapte mai mult decat am incercat eu să exprim în cuvinte. Cu siguranță, minunile sunt mult mai multe şi poate pe parcurs vom adăuga cu ajutorul vostru şi altele. Până atunci însă, să ne bucurăm împreună de minunile bucuriei.

Va urma

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 31 Mar 2023 10:51:00 +0000

Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului

În cinstea Deniei "Acatistului Bunei Vestiri" care este săvârșită în bisericile ortodoxe în seara de vineri din săptămâna a V a din Postul Mare și mai ales a marelui praznic al Bunei Vestiri care se apropie, vom începe să publicăm o serie de extrase dintr-un material pe care l-am primit.

Este un text amplu și cuprinzător de peste 150 de pagini, alcătuit exclusiv spre cinstea, și lauda Maicii Domnului. Titlul este, ”Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului - De la metanoia minții și heretisirea inimii, la uimitoarele descoperiri recente ale noilor tehnologii și științe de frontieră, până la semnele vremurilor și înapoi la taina cea ascunsă la vedere de peste 15 veacuri”. Tema centrală a materialului este analiza celei mai frumoase și poate celei mai puternice rugăciuni scurte a Ortodoxiei, minunile ei și modul în care putem dobândi și pune în lucrare această minunată rugăciune.

Vom publica pe rând, câteva capitole din lucrare și cele 23 de minuni care adeveresc, puterea extraordinara a rugăciunii și dragostea fără de margini a Maicii Domnului arătată mai ales celor care o cinstesc și se roagă ei.

Heretisirea (închinarea) Arhanghelului

A sosit acum timpul să abordăm ușurel şi subiectul central al acestui material. Mai mult decat orice meditație şi mai frumos decat orice rugăciune, acest imn de bucurie, care are la origine închinarea arhanghelului, este ceva cu totul special.

Uitat cateva veacuri în negura istoriei, apoi regăsit pentru o vreme şi pierdut oarecum din nou în ultimii ani, imnul acesta de rugăciune are o poveste, o lucrare şi o putere uimitoare. Haideți acum să încercăm să le descoperim împreună.

„Bogorodișnaia” în slavona bisericească înseamnă tradus chiar, „Născătoarea de Dumnezeu”. Tot cu această denumire se găsesc traduse la noi cele 56 de Canoane ale Maicii Domnului ale Sfântului Ioan Damaschin. Denumirea aceasta de „Bogorodișnaia” sau „Bogorodișnaia” este atribuită însă, mai ales pravilei scrise de rugăciune a Sfântului Serafim de Sarov.

Noi, aici, în acest material, prin termenul „Bogorodișnaia” (sau Închinarea/Heretisirea Arhanghelului sau Troparul Născătoarei de Dumnezeu), vom face referire exclusiv la repetarea în gând de 150 de ori a celor 34 de cuvinte care alcătuiesc varianta extinsă la închinarea Arhanghelului. Nu facem referire la pravila scrisă de rugăciune atribuită Sfântului Serafim de Sarov, care poartă același nume, și nici la alte canoane de rugăciune care se numesc „Bogorodișnaia”.

Așadar, Închinarea Arhanghelului, este una dintre cele mai vechi, mai puternice şi mai frumoase rugăciuni ale creștinătăţii, care este direct legată de primul acatist din lume şi de primul praznic al Maicii Domnului.

Practic, nici măcar nu este doar o rugăciune în sensul strict al cuvantului, deoarece nu conţine aparent nici o cerere. Este mai mult un imn de laudă şi închinare contemplativă, care transcende ideea de rugă.

Deoarece cuprinde în sine bogăția multor taine şi lucruri inedite puțin cunoscute, vom încerca acum cu nevrednicie să descoperim împreună istoria fascinantă și cheia de acces către adâncimile acestei scurte, dar esențiale rugăciuni.

Puțină istorie

Spre deosebire de multe alte rugăciuni, Închinarea Arhanghelului își are temeiul direct în Sfânta Scriptură, mai exact în Noul Testament. Sfântul Evanghelist Luca este singurul care redă evenimentul Buneivestiri și apoi convorbirea Sfintei Fecioare Maria cu Elisabeta, rudenia să și imnul adresat Maicii Domnului. De unde știa oare Sfântul Evanghelist Luca toate aceste date? Ce izvoare a folosit el pentru Evanghelia sa?

Exegeții sunt astăzi de acord că una din sursele Sfântului Luca a fost chiar Sfânta Fecioară Maria. Numai din gura Ei direct, putea afla aceste detalii şi lucruri autorul celei de-a treia Evanghelii. Acest fapt nu este de mirare, având în vedere interacţiunea istorică dovedită dintre cei doi. Spre exemplu, Sfanta Tradiţie îl mărturiseşte fără echivoc, tot pe Sfantul Apostol Luca, drept primul zugrav şi iconar direct al Maicii Domnului.

Se crede, în baza multelor dovezi şi mărturii scrise, că Sfântul a zugrăvit mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului. La multe dintre ele, a avut-o drept model pe Maica Domnului în persoană, ea încă vieţuind pe pământ în acea vreme.

În acest sens, merită amintită mărturia dată de Sfantul Ioan Damaschin, care reia şi redă toată învățătura patristică de până la dânsul, scriind: „Dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Luca a zugrăvit întocmai sfântul şi preacinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a întâlnit-o la Ierusalim, aflându-se încă în trup şi propovăduind în Sfântul Sion.

El a zugrăvit-o pe Preacurata Fecioară în culori şi în amestec de ceară, pe o bucată de lemn, ca să ne-o lase amintire şi să ne-o arate aşa cum era în realitate, dar văzută ca într-o oglindă. Maica Domnului însăşi a binecuvântat icoana sa şi a spus: „Harul meu va fi cu ea”. Vă rog să reţineţi faptul că Maica Domnului a binecuvântat personal şi în mod direct atât sfintele sale icoane, cât și pictarea lor. Mai jos, redăm un alt exemplu, care confirmă fără dubii acest lucru.

Icoana Maicii Domnului din Lida

Icoana Maicii Domnului din Lida (astăzi, orașul Lod din Israel) este prăznuită pe 12/25 martie și 26 iunie/9 iulie. Această icoană făcătoare de minuni este menționată în slujba icoanei Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaya, prăznuită la 22 octombrie), în cea de-a treia Cântare a Canonului. Conform tradiției, la anul 35, Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în orașul Lida, lângă Ierusalim. Au construit acolo o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care au mers la Ierusalim și au rugat-o să vină la sfințirea bisericii. Ea le-a făgăduit că va fi acolo şi i-a trimis înapoi la Lida.

Întorşi la biserica ce urma a fi sfinţită, sfinţii apostoli au găsit zugrăvit, pe un perete, chipul Maicii Domnului. Alte surse spun că icoana nefăcută de mână omenească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a apărut pe un stâlp al bisericii din Lida. Imediat după aceea, a venit și Maica Domnului, care s-a bucurat văzând mulțimea oamenilor ce era adunată acolo. Ea a binecuvântat icoana, înzestrând-o cu darul facerii de minuni.

Împăratul Iulian Apostatul (36l-363) a auzit despre icoana Maicii Domnului și a încercat să o distrugă. Meșterii trimiși de împărat pentru a distruge icoana nu au reușit să îndeplinească fărădelegea: cu cât ciopleau icoana, culorile ei pătrundeau și mai adânc în piatră. Imediat după aceasta, vestea s-a răspândit în tot ținutul și mulțime de oameni au venit să cinstească icoana Maicii Domnului.

Sfântul Gherman, viitorul Patriarh al Constantinopolului, a trecut într-una din călătoriile sale prin Lida, și văzând frumusețea icoanei Maicii Domnului, a comandat o copie a acesteia. Sfântul Gherman a adus icoana cu el, în Constantinopol, atunci când a devenit Patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.

La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, icoana a fost trimisă în secret la Roma, la Papea Grigorie al III-lea, de către Sfântul Gherman. Sfântul chip a rămas, vreme de 106 ani, în Basilica Sfântul Petru din Roma. Din acest motiv, icoana Maicii Domnului „Lidianca” de la Mănăstirea Neamț (prăznuită la 26 iunie/9 iulie), mai este numită în sinaxarele rusești și icoana Maicii Domnului „Romana”.

Printre cele mai vechi surse care fac mențiuni despre icoana nefăcută de mână omenească a Maicii Domnului din Lida sunt: un document atribuit Sfântului Andrei Criteanul din 726 și o scrisoare scrisă de trei Patriarhi din răsărit către împăratul iconoclast Teofil (829-842), la anul 839 și o lucrare a lui Gheorghe Călugărul din 886.

Aceste exemple sunt o dovada grăitoare că Maica Domnului binecuvintează zugrăvirea icoanelor, închinarea adresata Ei şi ne încredinţează că, în acelaşi chip, ea binecuvinteaza creştinii să i se roage cu rugăciuni alese şi mai ales cu rugăciunea bucuriei şi a binecuvântarii, numită și Heretisirea Arhanghelului.

Întorcându-ne la tema noastră, trebuie să ştim că acest imn de rugăciune este compus din doua părți esențiale. Alăturate, cele doua stihuri vor compune mare parte din textul rugăciunii și miezul ei. Ambele sunt luate din Evanghelia de la Luca, în Capitolul 1. Primul este stihul 28: „Şi intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei”. Al doilea este stihul 42: „Şi s-a umplut de Duh Sfânt Elisabeta şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău”.

Cuvintele de început - „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și numele - Marie - (sau Miriam pe evreiește, care în traducere înseamnă Doamnă, Stăpână și Împărăteasă) și formularea de la sfârșit „că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”, vor completa ulterior aceasta rugăciune şi astfel ajungem la ceea ce numim Troparul Născătoarei de Dumnezeu - „închinăciunea Îngerului” ori „heretisirea arhanghelului” sau popular „Bogorodișnaia”, așa cum am mai spus.

Troparul Născătoarei de Dumnezeu este specific slujbei Litiei şi este alcătuit, aşa cum spuneam mai sus, în mare parteş din cuvintele adresate de către Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului la Bunavestire: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

Cântarea are menirea de a-i aduce laudă Maicii Domnului și de a-i mulțumi pentru că, prin vrednicia Ei și prin întruparea Mântuitorului în pântecele său a venit în lume mântuirea tuturor oamenilor. Aceast tropar se cântă la sfârșitul Vecerniei (al Litiei) deoarece, potrivit tradiției, Bunavestire a avut loc seara. Introducerea în cult a imnului este atribuită patriarhului Chiril al Alexandriei, în secolul al V-lea.

Trebuie să amintim aici ca acest mare ierarh şi cântăreţ neîntrecut al Maicii Domnului, care a fost Sfantul Chiril al Alexandriei, a condus, la Efes, al treilea Sinod a toată lumea din anul 43l şi a luptat cu tărie împotriva nestorianismului. A devenind astfel un apărător plin de râvnă al evlaviei ortodoxe faţă de Preasfânta Fecioară Maria.

Să luăm aminte şi la felul cum a pierit rău potrivnicul său de la sinod, ereticul Nestorie, care a îndrăznit să o hulească pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iată ce scriu despre aceasta Chedrinos, Nichifor şi Evagrie: „Iar în Tebaida cea de sus, aflându-se surghiunit ticălosul Nestorie, a suferit moarte înfricoşată şi prea dureroasă şi a luat dumnezeieştile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit şi a fost mâncată de viermi; tot asemenea a putrezit şi tot trupul lui”.

Vom continua acum călătoria noastră istorică analizând pentru început „Bogorodișnaia” în relaţia ei directă cu praznicul Buneivestiri, dar şi cu Acatistul închinat acestei sărbători, urmând apoi să aprofundăm taina textului, numerologia şi mesajul acestei slujbe cu virtuţi tămăduitoare cu totul deosebite.

Praznicul Buneivestiri

Bunavestire sau Blagoveștenia, cum mai este numită în popor pe filieră slavonă, este cea dintâi sărbătoare confirmată în scrierile Bisericii, dintre cele închinate Maicii Domnului, fiind început şi temelie al tuturor praznicelor creştine, întrucât toate momentele importante ale iconomiei mântuirii serbate în cadrul anului bisericesc derivă din ea. Odată cu acest eveniment începe „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) și se descoperă „taina cea din veci ascunsă” (Efes. 3, 9), după cum frumos se exprimă Sfântul Apostol Pavel.

În primele secole creștine, sărbătoarea Buneivestiri avea un caracter local, iar data de prăznuire varia, dar s-a generalizat probabil îndată ce alt praznic mare, Naşterea Domnului, a început să fie sărbătorit peste tot la 25 decembrie, adică începând cu prima jumătate a secolului al V-lea. Cu timpul, Biserica a mărit solemnitatea acestei sărbători şi a împodobit-o cu cântări, cuvântări şi privegheri de noapte. Mai târziu, rânduiala slujbei din această zi s-a îmbogăţit cu cântările de bucurie alcătuite de către Sfântul Ioan Damaschin, de Teofan, Mitropolitul Niceei şi de alţi imnografi de seamă ai Bisericii.

Prezența în Postul Mare a acestei sărbători schimbă atmosfera de pocăință și întristare cu bucuria adusă de vest[ir]ea Îngerului şi are puterea să schimbe chiar tipicul ~~programului~~ liturgic. Mai exact, face să se săvârșească - prin excepție, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, indiferent de ziua în care cade (Postul Mare are un program liturgic special, duminica, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; sâmbăta şi de Bunavestire - Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; iar de luni până vineri - Liturghia Darurilor Înainte-sfinţite).

Această sărbătoare cu dată fixă îndulceşte, pentru o zi asprimea postului, prin cântările pline de bucuria şi nădejdea mântuirii neamului omenesc și prin dezlegarea la pește. Interesant de remarcat este şi faptul că cea mai veche reprezentare a Buneivestiri este fresca din secolul al II-lea din Catacomba Priscillei de pe Via Salaria, în nordul Romei.

Acatistul Buneivestiri

Tot așa cum Rugăciunea „Bogorodișnaia” este direct legată de praznicul Buneivestiri, ea reprezintă totodată și tema de bază a celui mai timpuriu acatist din istoria Bisericii. După chipul şi asemănarea sa, au fost apoi alcătuite toate celelalte acatiste care compun imnografia ortodoxă. Este un impresionant imn de laudă adus Preasfintei Fecioare Maria, alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, ce descriu şi preamăresc diferitele episoade din viața Maicii Domnului, începând cu momentul Buneivestiri.

Autorul iniţial al Imnului Acatist este până astăzi necunoscut. Sinaxarul din Triod ne spune că autorul Acatistului ar fi patriarhul Serghie, care păstorea cetatea Constantinopolei la marele asediu din anul 626. Evidenţa internă arată că, de fapt, textul Imnului Acatist este mai vechi cu cel puţin 100 de ani, iar manuscrisele indică şi alţi autori. Cel mai probabil el a fost alcătuit sau completat, de către cel mai cunoscut imnograf creștin, Sfântul Cuvios Roman Melodul care a trăit în veacul al VI-lea şi a compus peste o mie de condace, ce se cântă în Biserică.

Chiar dacă acest sfânt nu este autorul direct al Acatistului, trebuie să remarcăm marea evlavie pe care el o avea către Maica Domnului şi felul minunat în care a fost răsplătit de către dânsa. Sinaxarul spune că pe când slujea în biserica din Vlaherne, tânărul slujitor Romano a trăit o minune în noaptea dinspre praznicul Naşterii Domnului, primind de la Născătoarea de Dumnezeu darul alcătuirii imnelor. A primit în dar o bucată de hârtie, pe care a înghiţit-o ca pe o mâncare şi apoi a început să cânte şi să reverse învăţături dumnezeieşti precum nimeni altul înaintea sa.

Despre această întâmplare minunată aflăm de la Sfantul Marcu din Efes: „Romano avu un vis, în care îi apăru Sfânta Fecioară, înmânându-i un sul de hârtie şi poruncindu-i să-l înghită; el se supuse. Dar, deşteptându-se îndată, se simţi inspirat şi, suindu-se pe amvon, intonă frumosul condac al Crăciunului, Fecioara astăzi... şi de atunci sfântul a început să îşi manifeste vocaţia să poetică”.

Din datele istorice ce ne stau la dispoziţie se poate presupune în concluzie, ca Imnul Acatist este chiar mai vechi, fiind probabil un imn-condac compus încă din a doua jumătate a veacului al V-lea. Sursele teologice prime ale Imnului Acatist par a fi, prin comparaţie, omiliile siriace ale Sfântului Efrem Sirul, dar şi cele eline ale Sfântului Proclu al Constantinopolului şi ale lui Vasilie al Seleucei închinate Buneivestiri. Cele mai vechi manuscrise ce ni s-au păstrat oferă şi indicaţia că Acatistul Buneivestiri era cântat la privegherea praznicului. În unele manuscrise (cel mai vechi dintre ele fiind se pare din veacul al X-lea), găsim indicaţia că Imnul Acatist era cântat Vineri la privegherea Buneivestiri sau în Sâmbăta a 5-a a Marelui Post.

Denia Acatistului Buneivestiri - cum se mai numeşte, sau Slujba Imnului Acatist este astfel săvârşită în fiecare an, în săptămâna a V-a din Postul Sfintelor Paști. Cum Sâmbăta din a V-a săptămână a Marelui Post nu avea o rânduială specială, acatistul a fost rânduit a fi cântat Vineri la priveghere înainte de această zi. Cântarea Imnului Acatist în săptămâna a 5-a din Postul Mare este corelată, potrivit sinaxarelor, cu eliberarea Constantinopolului de avari și perși în data de 7 August a anului 626, prin minunata mijlocire a Preasfintei Fecioare Maria.

În timp ce împaratul Heraclie se afla departe într-o expediţie în Orient, neputând a se întoarce grabnic în Constantinopol, oraşul a fost înconjurat - atât pe apă, cât şi pe uscat -, de păgâni, şi se afla de acum într-o situaţie critică. Patriarhul Serghie, luminat fiind de Duhul Sfânt a făcut procesiuni cu lemnul Sfintei Cruci, cu icoana «nefăcută de mână» a lui Hristos şi cu veșmântul Maicii Domnului şi a încurajat poporul să înalțe rugăciuni catre Născătoarea de Dumnezeu.

Cert este că a urmat o furtună puternica care a distrus flota păgână ce asedia oraşul. Evenimentul a fost pus pe seama ajutorului Maicii Domnului, care a răspuns grabnic acestor rugăciuni fierbinţi.

Râvna locuitorilor a fost atât de fierbinte, încât au reuşit apoi să respingă duşmanii, sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi.

În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei a petrecut noaptea victoriei cântând în picioare Imnul Acatist în biserica Maicii Domnului de la Vlaherne. E greu însă de crezut că această slujbă a fost alcătuită atunci, ci e mult mai probabil că el exista deja, însă folosirea lui a fost generalizată cu acest prilej.

Patriarhului Serghie al Constantinopolei, menţionat în sinaxar şi pomenit ceva mai înainte, îi rămâne, aşadar în principal, doar iniţiativa cântării Acatistului pe zidurile cetăţii, în procesiune, la anul 626 - nu şi compunerea lui.

Probabil din aceeaşi vreme a rămas şi solemnitatea cântării acestui imn condac în picioare, de unde şi-a primit numele de Acatist deoarece au stat apoi o noapte în picioare și l-au cântat. De altfel, însăși denumirea de akatistos vine din limba greacă şi arată că în timpul acestei cântări nu se stă jos, ci în picioare, precum au stat, odinioară, credincioșii din Constantinopol.

Pravila de Rugăciune Bogorodișnaia – puțină istorie

În general, se spune și crede că această pravilă de rugăciune puternică a fost dăruită creștinilor în veacul al VII-lea de însăşi Maica Domnului, şi odinioară era săvârşită de către toţi creştinii, dar mai apoi a fost dată uitării. Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acestă pravilă şi a recomandat-o, iar apoi în chilia lui s-a găsit o cărticică veche cu descrierea minunilor petrecute cu cei care împlineau acestă rânduială, adica citirea de 150 de ori a rugăciunii „Bogorodișnaia” după un anumit tipic.

La o analiza mai atentă, putem presupune ca practica rostirii heretisirii Arhanghelului: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!” de 150 de ori, datează cel puțin din secolul al IV-lea, când se spune că monahii din Tebaida Egiptului se rugau astfel după modelul şi mai ales numărul celor 150 de psalmi ai Psaltirii Proorocului și Împăratului David. Dupa cum se vede, numarul 150 nu este întâmplator, ci cuprinde ideea plinătății unei lucrări desăvârșite, așa cum și Psaltirea este completă cu toți cei 150 de psalmi (mai mult, Psaltirea Maicii Domnului cu cei 150 de psalmi ai săi este înrudită ca mesaj cu heretisirea arhanghelului și vom analiza mai încolo toate acestea).

În realitate, eu cred că practica este mult mai veche şi coboară până în timpul vieții Maicii Domnului, ea fiind cea care a transmis şi încuviințat personal acest model de rugăciune (la finalul acestui material, în ultimul capitol voi argumenta și demonstra acest lucru și prin mărturia extraordinară a unui sfânt patriarh al Ierusalimului care a trăit spre sfârșitul veacului al treilea). Faptul în sine nu ar fi de mirare şi avem un temei scripturistic ajutător pentru aceasta. După Bunavestirea adusă de arhanghel, Maria a plecat în zilele acelea la rudenia sa Elisabeta şi a salutat-o: „…şi s-a umplut de Duhul Sfânt Elisabeta. Şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău”. Practic, ea s-a umplut de Duh Sfant, şi în mod profetic prin aceste cuvinte a completat textul din închinăciunea arhanghelului.

Ca răspuns, Maica Domnului, la randul Ei plină fiind de Duhul Sfânt, a proorocit şi a zis, printre altele, aceste cuvinte uimitoare: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”. Mai exact, ne confirmă că Dumnezeu îngăduie slăvirea ei şi prooroceşte, văzând peste veacuri că va fi lăudată şi fericită de toate popoarele, cu mii de rugăciuni, laude, slujbe, privegheri, acatiste şi sărbători, şi a încuviințat asta cu smerenie, pentru că aşa a hotărât Cel Puternic, Cel Care mai întâi a cinstt-o ca pe o Maică a Sa şi i-a făcut mărire! Acum stau şi mă întreb, oare ce rugăciune dintre rugăciunile de la Dumnezeu - şi nu de la oameni, e mai aleasă şi mai frumoasă şi mai proprie vrednică de fericire? Oare nu imnul rugăciune al bucuriei: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!?

Mai mult, a precizat şi momentul exact al începutului proslăvirii ei, iar acel moment nu este unul incert aflat cândva în viitor. Ea s-a referit la prezentul acelui moment şi expresia „iată de acum” arată limpede că ea a început să fie lăudată din timpul vieții şi este foarte probabil să fi încuviințat personal practica acestei rugăciuni.

Dacă Maica Domnului a binecuvântat pictarea icoanelor cu chipul ei, este posibil și să fi aprobat, practicarea în comunitatea creștină primară, a acestei rugăciuni de bucurie şi binecuvântare. Așa se poate explica și ipoteza despre practicarea ei în secolul al IV-lea de către monahii din Tebaida Egiptului care au primit-o prin tradiție și au dat-o mai departe.

Imnul de rugăciune a fost uitat apoi, treptat, până prin secolul al VII-lea, când a fost descoperit din nou de însăşi Maica Domnului. Uitat încă odată, a fost scos apoi din nou la lumină, în vremea vieţii unui mare sfânt din veacul al nouăsprezecelea. Acesta a fost un ucenic iubit al Maicii Domnului, propovăduitor al minunilor Ei şi lucrător plin de râvnă al rugăciunii isihaste.

Sfântul Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov este cel despre care însăși Maica Domnului a spus: „acesta este din neamul meu”. Nimic întâmplator - cine oare între sfinţi s-a făcut pe sine prieten al Maicii Domnului ca acesta? Maica Domnului a fost prezentă în mod marcant în viaţa Sfântului Serafim încă din fragedă copilărie şi până la moartea sa. Ea i-a arătat o dragoste fără margini, vindecându-l de boli grave şi cercetându-l de multe ori. Pe parcursul vieţii sfântului, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat de cel puțin 12 ori. Ce sfânt s-a mai învrednicit oare de asemenea Har şi Bucurie?

Pentru a înţelege mai bine această relație deosebita dintre Sfântul Serafim şi Maica Domnului, trebuie să amintim aici una dintre aceste apariții de care s-a învrednicit şi la care a fost martoră şi maica Eupraxia, ucenica lui: „Cu un an şi nouă luni înainte de adormirea sfantului, i s-a dat să fie cercetat de către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în zorii sărbătorii de Bunavestire, la 25 martie 1831.

„Cu două zile înainte - povesteşte monahia Eupraxia de la Diveevo -, batiuşka a trimis cuvânt să vin la el. Când am ajuns, mi-a zis cu simplitate: «O vom vedea pe Maica Domnului». Pur şi simplu, am căzut la pământ. Părintele Serafim m-a acoperit cu mantia şi mi-a citit rugăciuni, după care m-a ridicat, zicându-mi: «Hai, acum ţine-te de mine şi să nu-ţi fie frică de nimic». În clipa aceea, se auzea un murmur asemenea foşnetului unei păduri străbătute de vânt. Îndată ce zgomotul s-a stins, au ajuns la noi intonaţiile unei cântări nemaiauzite.

Uşa s-a deschis singură; iar chilia, invadată de o lumină mai puternică decât cea din miezul zilei, s-a umplut de o mireasmă mai suavă decât mirul. Batiuşka stătea în genunchi, cu mâinile ridicate la cer, dar când a văzut că sunt atât de înfricoşată, s-a ridicat şi mi-a zis: „Nu te teme, copilă, că nu o să te primejduieşti, ci Dumnezeu Îşi pogoară asupra noastră milostivirea. Iată că vine spre noi Preaslăvita şi Preacurata noastră Stăpână, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!”.

Şi adevărat era! În frunte mergeau doi îngeri cu plete aurii ce le cădeau pe umeri, ţinând fiecare în mână câte o ramură înflorită. În urma lor veneau Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Ioan Teologul, ale căror veşminte erau de un alb strălucitor. În sfârşit, a apărut şi Maica Domnului, cu un alai de fecioare. Împărăteasa Cerurilor purta o mantie întocmai cu aceea din icoana ei, căreia i se spune „Fecioara îndurerată”.

Ştiam că era strălucitoare şi că era nespus de frumoasă, dar ce culoare avea, nu aş fi putut spune. Era prinsă ceva mai jos de gât cu o agrafă mare, rotundă şi legată cu un şiret împodobit cu o mulţime de cruciuliţe. Însă nici despre acestea nu pot spune cum erau. Îmi amintesc doar că străluceau în mii de sclipiri nemaivăzute. Sub mantie, Împărăteasa purta un veşmânt verde prins în talie cu un brâu, iar pe deasupra avea ceva ce mi se părea că este un epitrahil; la încheieturile mâinilor avea mânecuţe. Tot veşmântul era presărat cu aceleaşi cruciuliţe.

Era mai înaltă decât tinerele fecioare. Fruntea îi era împodobită cu o diademă în care erau montate o puzderie de cruci minunate care străluceau atât de puternic, încât nu te puteai uita mult la ele, la fel cum nu puteai să te uiţi prea mult la agrafă şi la şiret.

Cât despre chipul Împărătesei Cerurilor, ar fi fost o adevărată nebunie să te gândeşti că-l poţi vedea! Părul, mai frumos şi mai lung decât al îngerilor, i se revărsa pe umeri. Fecioarele o urmau, două câte două. Şi nu era una care să poarte aceeaşi coroană, nici acelaşi veşmânt ca al celei de lângă ea. Până şi statura, expresia şi culoarea părului erau cu totul diferite, deşi acesta li se revărsa întocmai la toate pe umeri. Erau din cale afară de frumoase! Acum toate s-au aşezat în cerc în jurul nostru, iar Împărăteasa Cerurilor stătea în centru.

Chilia s-a lărgit şi tavanul s-a acoperit de văpăi ce păreau lumânări aprinse. Lumina lor strălucea mai tare decât cea a soarelui, fiind de o natură deosebită, neavând nici o asemănare cu lumina zilei. Mi s-a făcut atât de frică, încât am căzut la pământ.

Atunci, Împărăteasa Cerurilor s-a apropiat de mine, m-a atins cu mâna dreaptă, după care am auzit-o spunându-mi cu bunătate: „Ridică-te, fiică, şi fii fără teamă, căci cele ce au venit cu mine aici sunt nişte fecioare, ca şi tine”. M-am ridicat, dar fără să înţeleg cum. Ea a ţinut să-mi repete: „Nu te teme. Am venit să te cercetăm”.

Din acel moment părintele Serafim nu mai stătea în genunchi înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci în picioare. Aceasta îi vorbea cu dragoste, cu acea dragoste pe care o ai pentru cineva foarte scump. Plutind pe un ocean de fericire, mi se pare că l-am întrebat pe părintele Serafim unde eram. Credeam că nu mai suntem în lumea aceasta. Apoi, pentru că îmi doream să aflu numele acelor tinere pe care le vedeam, Preasfânta mi-a poruncit să mă apropii ca să primesc răspunsul chiar de la ele.

Acestea stăteau, de-o parte şi de cealaltă parte a uşii, în aceeaşi ordine în care au intrat: primele erau marile mucenițe Varvara şi Ecaterina, pe al doilea loc, Marea Muceniță Tecla şi Marea Muceniță Marina, pe al treilea loc, Împărăteasa Irina, mare muceniță, cu Sfânta Eupraxia. Pe al patrulea loc, marile mucenițe Pelaghia şi Doroteia, pe al cincilea loc, Marea Muceniță Iuliana şi Mucenița Anisia.

Fiecare mi-a spus, dimpreună cu numele, slăvitele fapte ale muceniciei sale şi luptele pe care le-a dus pentru Hristos în timpul vieţii, după cum se poate citi în întregime în Vieţile Sfinţilor. Toate îmi spuneau: „Dumnezeu nu ne-a proslăvit deloc la întâmplare, ci pentru mucenicie şi smerenie. Şi tu vei fi muceniţă”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi spunea cuviosului mai multe lucruri pe care nu mi s-a dat să le aud, afară doar de aceste cuvinte: „Să nu-mi laşi fiicele de la Diveevo”.

La care părintele a spus, oftând: „Of, Împărăteasa mea! Să le adun pot să o fac singur, dar ca să le călăuzesc, nu fac deloc faţă”. Atunci, Maica Domnului i-a dat acest răspuns: „Eu voi fi, iubite, Cea care te va ajuta în toate. Gândeşte-te numai să le rânduieşti o ascultare. Să ştie că, dacă şi-o împlinesc, vor fi cu tine şi alături de mine; şi, dacă nu, nu se vor număra printre cele ce sunt cu mine, nu vor avea nici un asemenea loc, nici o asemene cunună. Căci, cel ce umblă pe căile nedreptăţii va pierde în lupta pentru mine. Însă cel care, pentru dragostea pe care o are pentru Domnul Hristos, se va face slujitor, pe acela îl voi mărturisi înaintea lui Dumnezeu”.

Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a zis: „Vezi aceste tinere şi cununile lor? Avere, plăceri trecătoare, pe toate le-au lăsat, nepreferând nimic veşnicei Împărăţii de Sus. De bunăvoie au iubit sărăcia, îndrăgindu-L numai pe Mântuitorul. Vezi? De aceea au fost vrednice de o asemenea slavă şi de atâta cinste. Şi ce s-a întâmplat altădată se întâmplă şi acum. Însă, dacă mucenicii de atunci au fost munciţi în priveliştea tuturor, cei de astăzi sunt munciţi tainic, prin martiriul conştiinţei. Şi, cu toate acestea, şi unii şi ceilalţi vor avea aceeaşi plată!”.

Vizita era pe sfârşite. Maica Domnului i-a mai zis părintelui Serafim şi aceste cuvinte: „În curând vei fi cu noi, iubite”, după care l-a binecuvântat. Atunci, toţi sfinţii şi-au luat şi ei rămas bun. Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Ioan Teologul l-au binecuvântat, iar fecioarele i-au sărutat mâna şi părintele le-a răspuns cu acelaşi gest. Am înţeles că această vedenie mi s-a dat pentru rugăciunile părinților Serafim, Marcu, Nazarie şi Pahomie.

În cele din urmă, totul s-a făcut nevăzut. Această apariţie minunată a durat un ceas îndelungat, după care Batiuşka mi-a spus acest cuvânt: „Vezi, măicuţă, ce pogorământ ne-a făcut Domnul nouă, celor vrednici de milă? Ştii, Dumnezeu mi-a dăruit douăsprezece vedenii ca acestea de care Domnul Hristos te-a învrednicit şi pe tine. Ai văzut ce bucurie am trăit?”

Aceasta bucurie este cea care a marcat în mod semnificativ viața şi faptele Sfântului Serafim. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria” lui. Chiar şi pentru oamenii pătimaşi Preacuviosul Serafim avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel cu oamenii.

Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul deosebită faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl. Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.

Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor, fapt confirmat de multe mărturii extraordinare. În învăţăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace lăuntrică pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină.

Despre prea osârdnica sa trudă, osteneală şi asceză de bunăvoie sunt foarte multe de povestit. Doar așa prin dese jertfe şi nevoință mai presus de fire a ajuns să fie un vas ales al bucuriei. Spre pildă, pentru a birui războiul necontenit al gândurilor, sfântul s-a ostenit precum stâlpnicii de odinioară, petrecând o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. În antreul chiliei sale a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe „Fecioara mângâietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă.

Drumul spre Înviere trece mai întâi prin jertfa Crucii. Toţi sfinţii au avut parte, în viaţa lor, de foarte multe necazuri, suferinţe şi boli. Şi tocmai ei, cei ce făceau minuni şi îi vindecau pe alţii, erau ei înșiși foarte bolnavi, ducând pe picioare multe suferinţe. Unii, atunci când erau sănătoşi, chiar cereau singuri de bunăvoie boală de la Dumnezeu şi acceptau suferinţa în chip jertfelnic, ca mijloc de curățire de patimi. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează de acest lucru, atunci când scrie către Corinteni astfel: „Pentru aceea binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în goane, întru strâmtorări pentru Hristos; căci când slăbesc, atunci sunt tare” (II Cor 12, 10).

Rugăciunile ortodocşilor nu se înalţă niciodată pentru a cere o stare de aparentă relaxare, pentru echilibru şi armonie sau doar pentru o bună condiție de sănătate. Acestea toate sunt cereri pur lumeşti, ale oamenilor mondeni şi moderni, fără de Dumnezeu. Rugăciunea este prilej de armonie, echilibru interior şi sănătate - dacă este să ne exprimăm pe înţelesul lumii de azi, dar rugăciunea este, mai mult decât toate, un mijloc de sfințire şi dobândire a păcii lăuntrice, necesară pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Diveevo

Există un loc binecuvântat din Rusia, care este cercetat zilnic de Împărăteasa Cerului - Mănăstirea Diveevo, înfiinţată de Sfântul Serafim de Sarov, unde rânduiala de rugăciune închinată Născătoarei de Dumnezeu, adică Bogorodișnaia, se face zilnic. Această rugăciune se lucrează de către fiecare vieţuitoare din obşte, atât în taină cât şi în sobor, în fiecare seară, când are loc o procesiune în care se înconjoară o parte din mănăstire pe cărăruia (drumul, sau mai bine zis aleea dublată de un șanț exterior, care înconjoară spațiul vechii mănăstiri), lungă de aproape 800 de metri, pe locul unde a pășit însăși Maica Domnului, aşa cum a văzut-o oarecând Sfântul Serafim de Sarov.

Cărăruia este numita kanafka, iar sfântul a lăsat rânduiala ca pelerinii care ajung la Diveevo, să rămână cel puţin o zi şi o noapte aici şi să meargă de trei ori în jurul mănăstirii pe cărăruie, rugându-se Maicii Domnului.

Kanafka are o vechime de aproape două sute de ani, iar şanțul de alături de ea a fost săpat de monahiile de la Diveevo vreme de trei ani, chiar pe locul unde a păşit Împărăteasa Cerului, după porunca pe care a dat-o Sfântului Serafim. Are o lungime de aproximativ 800 metri și o adâncime și lărgime cam de un metru şi jumătate. Azi, șanțul este întărit cu traverse metalice, iar pământul care a fost excavat a supraînălțat drumul Maicii Domnului pe interior și a fost amenajat ca o alee frumos pavată, mărginită pe ambele laturi și pe toată lungimea de garduri din fier forjat.

Procesiunea pe drumul Maicii Domnului are loc în fiecare seară, indiferent de anotimp sau de vremea de afară, totdeauna în același sens, niciodată cu întoarcere, punctul de pornire și cel de sosise fiind bine semnalizate pe indicatoare. Drumul este străbătut de alaiul monahiilor ce poartă icoana Maicii Domnului, urmat de credincioșii care doresc să se alăture soborului întru cinstirea Maicii lui Dumnezeu și cu nădejdea împlinirii cererilor lor. Bineînțeles că drumul poate fi parcurs și în afara procesiunii monahale, în orice moment al zilei. Singura condiție este ca cei ce străbat acest drum de la un capăt la altul să împlinească în întregime canonul de rugăciune Bogorodișnaia, care impune rostirea de 150 de ori, în gând sau cu voce șoptită, a rugăciunii: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!

Mersul pe kanafka trebuie să fie agale, dar ritmic, astfel încât să sfârșești canonul de rugăciune chiar când ajungi la capăt. Acolo este o cruce mare de piatră, la care toți se închină în semn de mulțumire și o mică fântână circulară, străjuită de trei îngeri de granit.

Lângă gardul kanafkăi este delimitată o mică zonă din care credincioșii recoltează pământ, despre care se spune că este sfințit de pașii Maicii Domnului și ai Sfântului Serafim. Și se mai zice că acel pământ, presărat sau pus în punguțe în colțurile casei, este un bun păzitor și apărător al tuturor celor ce locuiesc în acel cămin.

Bogorodișnaia - această rugăciune de bucurie este o adevărată minune a credinţei ortodoxe. Ea este adresată Celei care, cu adevărat, este mai vrednică decat toţi să fie lăudată în bucurie, ca una ce a adunat întru sine întreaga sfinţenie a Vechiului Testament, fiind oglinda proorociilor şi fericita împlinire a tuturor acestora.

Întreaga taină a dumnezeieştii iconomii este întruchipată întru Dânsa şi se cuprinde, mistic, într-un singur cuvant: Bucură-te! Este verbul de început al întâmpinării prooroceşti şi îngereşti, adresată Pururea-Fecioarei Maria de catre Arhanghelului Gavriil.

Va urma.

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 Feb 2023 13:48:00 +0000

Războiul împotriva Bisericii

Lupta pentru a păstra Adevărul și Unitatea în BOSVR

,,Nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii”

Lumea este în plin război, unul pornit la nivel global împotriva bisericii, nu a oricărei ,,biserici”, ci mai ales împotriva celei care contează, cea Ortodoxă. Ea este cea mai prigonită, iar asta este tot mai vizibil. Biserica s-a născut în catacombe și va sfârși tot în catacombe.

Rusia, țara cu cel mai mare număr de creștini ortodocși din întreaga lume, a fost atrasă în războiul actual de către Ocultă din mai multe motive, iar unul dintre ele îl constituie lupta care se va porni la vremea potrivită împotriva celei mai mari biserici din lume. Nu departe, în Ucraina, (locul trei mondial ca număr de creștini ortodocși) este mult mai vizibil acest fenomen, bisericile ortodoxe sunt deja vandalizate și închise, iar preoții și ierarhii prigoniți și chiar omorâți.

În Republica Moldova s-a pornit o campanie susținută de denigrare și discreditare a bisericii ortodoxe. România (locul patru în lume ca număr de creștini ortodocși, urmată de Grecia pe locul cinci) nu face nici ea excepție, doar că lucrurile stau puțin diferit. După cum probabil știți, sinoadele și bisericile vechi calendariste din lume au fost aproape toate lovite de schisme și dezbinări. Pe fondul orgoliilor și al luptelor pentru putere ele au fost apoi în mare măsură infiltrate și dinamitate din interior. Rusia și Grecia sunt exemple elocvente în acest sens.

Noul Ecumenism deghizat în Vechi Calendarism

Mai nou însă se petrece un alt fenomem. După fărâmițare se încearcă la nivel global reconstrucția lor, crearea unui soi de ecumenism vechi calendarist deghizat în conservatorism tradiționalist patristic.

Ideile cuprinse și mai ales desprinse din Tezele Ecleziologice și teoriile mădularelor bolnave ale ereticului Kiprian Koutsumbas (care a preluat, rafinat și reformulat doctrina ecumeniștilor) au reprezentat calul troian care a distrus multe sinoade vechi calendariste adevărate. Aceste teze constituie acum, la nivel de esență, liantul prin care se militează pentru o falsă reîntregire (ideea unui viitor Mare Sinod vechi calendarist este doar una dintre cele care pregătesc terenul noului ecumenism tradiționalist cu mască) care promite pacea și unitatea între vechi calendariști.

Acest aparent front comun de unitate și rezistență împotriva ecumenismului este în realitate el însuși un soi de ecumenism abil camuflat în vechi-calendarism.

BOSVR s-a trezit cu ajutorul Lui Dumnezeu din înșelăciune și a ieșit din această falsă comuniune și unitate de credință mărturisind Adevărul. Acest lucru deranjează acum enorm anumite interese și pe acest fond general s-au activat și au intrat în joc anumite forțe cu scopul de a distruge biserica noastră. Dacă nu a mai fost posibilă ținerea BOSVR în captivitatea ereziei datorită unor nefericite foste comuniuni, s-a trecut la planul al doilea, discreditarea și fărâmițarea ei pe cât posibil din interior.

Campania susținută de discreditare a BOSVR

În ultima vreme, de când a început să fie înțeleasă și cunoscută mai bine înșelăciunea chiprianită, atât la nivel dogmatic sinodal cât și de către creștinii dreptslăvitori, împotriva bisericii noastre s-a pornit o amplă și susținută campanie de ponegrire, denigrare și dezinformare, ascunsă sub aparența unor false intenții bune menite chipurile să scoată adevărul la lumină.

Unii autoinvestiți ,,justițiari” scot mai nou la lumină diverse scenarii și documente pe care le mediatizează propagandistic. În plus, într-o notă gravă, unul dintre aceștia ne anunță cu emfază la fiecare prilej creat anume pentru asta, că va merge până la capăt chiar cu prețul vieții, oferind astfel o închipuită aură martirică întregii operațiuni. Spunem ,,operațiuni” deoarece, conform spuselor repetate ale acestui cruciat modern, în spatele său sunt de fapt mulți alții, unii teologi, alții juriști sau specialiști în diferite domenii. Vorbim despre oameni cu acces la informații, arhive și dosare, unul mai bine intenționat decât altul, care se execută toți fără crâcnire și produc la cerere referate pe bandă rulantă mai ceva ca un tonomat.

Nouă acești oameni punctuali și binevoitori ne par a fi mai degrabă slujitori ai sistemului (serviciilor, poate chiar ale unora foarte speciale de tipul S.I.M.). Probabil unii dintre acești justițiari sunt sinceri și bine intenționați și e posibil să nu realizeze că sunt în realitate doar niște pioni abil manevrați. Contrar aparențelor, în fundalul paravanului e posibil să fie de fapt alți regizori care exploatează râvna lor pentru dreptate.

Scopul este probabil unul singur, sub pretextul luptei pentru a curăța și reface biserica, se dorește în realitate distrugerea și dezbinarea ei. Primul pas urmărit este schisma și ne sunt deja prezentate propagandistic la nivel de programare predictivă taberele, nordiștii și sudiștii, iar la final și câteva alternative (tabăra fostului mitropolit și a celor îngrădiți) pe care le vom analiza mai spre finalul materialului.

Schisma - Nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii

Frați creștini, schisma este cumplită și chiar mai periculoasă uneori decât erezia. Din erezie te poți oricând întoarce relativ ușor cu pocăință mărturisind adevărul. Din schismă mult mai greu, o ruptură de acest fel greu mai poate fi refăcută. În plus cel care a inițiat schisma se poate eventual întoarce din ea, dar mult mai greu îi va putea trage înapoi pe cei pe care i-a smintit și depărtat de biserică. Va da socoteală pentru toate sufletele acestora, vai de cel prin care se face o sminteală de acest fel.

În Pidalion, în comentariul la canonul 31 Apostolic, despre schismă și lupta de a păstra pe cât de mult posibil unitatea Bisericii, citim așa:

„Spune dumnezeiescul Hrisostom (Omilia 11 către Efeseni), că a zis un om Sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este un rău la fel de cumplit ca a cădea în erezie. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei Mărturisitorul, în epistola către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai să nu dezbine Biserica; şi că este mai slăvită mucenicia, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica“.

Noi, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, mai păstrăm încă ceva ce alții au pierdut de mult. Am rămas aproape mereu uniți și feriți de schisme. Această unitate internă ne-a ajutat să revenim chiar din erezia în care am fost atrași prin înșelăciune multă vreme. Întoarcerea s-a făcut prin Mărturisirea de Credință, iar pocăința pentru cădere a fost asumată public, într-o primă fază, tot prin acel document. Cu adevărat, se impunea această cerință a pocăinței din partea BOSVR pentru toată istoria comuniunilor nefericite care ne-au afectat ecleziologic.

Pocăința BOSVR, pași spre îndreptare

Într-o paranteză, vom face o scurtă analiză punctuală pe textul paragrafului respectiv despre pocăință, din Mărturisirea de Credință.

„ - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu grijă duhovnicească și conștiință ortodoxă profundă, răspunde provocărilor (actuale) și, de asemenea, imploră mila si ajutorul lui Dumnezeu pentru toate greșelile din trecut și pentru rezolvarea tuturor problemelor actuale.”

Această pocăință asumată public în cel mai important document al bisericii noastre, chiar dacă are o formulare scurtă, este totuși una cuprinzătoare și profundă. Acest lucru reiese limpede din cuvintele alese în acel paragraf. Aplecarea spre pocăința nu se face oricum, ci ,,cu grijă duhovnicească și conștiință ortodoxă profundă”, iar mila Lui Dumnezeu nu este cerută doar ca o rugăminte, ci este implorată (conform dexonline, a implora înseamnă, ,,a ruga pe cineva insistent, cu disperare și cu umilință”).

Apoi, pocăința se face ,,pentru toate greșelile din trecut” apelând la Mila lui Dumnezeu. În exprimarea ,,toate greșelile” sunt cuprinse și ambele comuniuni, adică inițial cea cu SIR și mai apoi cu GOC-K.

Deoarece tema pocăinței nu este proprie și specifică unui document precum Mărturisirea de Credință (unde a fost abordată scurt și la modul general), sperăm că aceasta va face subiectul unei adresări separate care să cuprindă treptele pocăinței și pașii necesari îndreptării, după învățătura sfinților părinți. Este ultimul pas și cel mai ușor care trebuie făcut, pentru a încheia odată pentru totdeauna acest capitol sensibil al ,,greșelilor trecutului”.

Revenind la subiectul nostru, trebuie să înțelegem toți că nimic nu poate justifica acum o schismă, nu există nici un motiv sau temei dogmatic care să ne dezbine după asumarea Mărturisirii de Credință. Dacă schisma s-ar întâmpla, Doamne ferește, ea ar fi doar rodul unor orgolii personale, iar cei vinovați ar trebui să își asume cumplita realitate că nici sângele lor, chiar dacă ar fi unul mucenicesc, nu ar putea spăla păcatul unei schisme nejustificate dogmatic.

Avem acum și prin Mărturisire publică asumată Adevărul de Credință și păstrăm unitatea internă a bisericii ferită de schisme și dezbinări. Haideți să nu ne lăsăm ispitiți de capcanele întinse în fața noastră atât de abil și să nu lăsăm loc pentru nici un fel de dezbinare. Dușmanii bisericii nu pricep că atât ”cei din nord” cât și ”cei din sud”, împărtășesc în cuget și fapte aceeași credință și mărturisesc împreună același Adevăr. Contrar oricăror disensiuni sau divergențe, absolut normale și firești până la urmă pentru orice structură administrativă bisericească, noi suntem frați întru credință și nădăjduim că nimic nu ne va putea dezbina.

Noi îi cunoaștem aproape pe toți slujitorii bisericii, aceștia sunt oameni deosebiți atât la Slătioara cât și la București, atât la Galați cât și la Brădățel, atât la Cucova cât și la Sibiu, iar exemplele pot continua mult și bine. Noi îi iubim și îi respectăm pe toți și nu plecăm urechea la bârfele și iscodirile cârcotașilor de serviciu.

Dosarele din Arhivele Securității – Dincolo de Aparențe

Să ne rugăm pentru unitatea bisericii noastre și să ne ferim de schismă ca de foc, pentru că asta dorește vrăjmașul Adevărului. Trist este că acesta lucrează prin oameni și pentru a oferi impresia unei legitimități acestui demers de calomniere a BOSVR, sunt invocate și expuse în spațiul public diverse documente din arhivele fostei securități. În plus, suntem provocați să demontăm aceste documente dacă putem. Provocarea poate părea una de netrecut pentru omul neinformat care nu poate demonta ușor asemenea afirmații sau documente. Arhivele securitații par un zid de netrecut și doar rostirea acestor cuvinte îi intimidează pe unii.

Dacă lupta pentru adevăr, a celor care atacă biserica noastră ar fi onestă, ei nu ar folosi dubla măsură și nu ar invoca doar documente (unele dintre ele false) care favorizează intenția expusă și mai ales nu le-ar rupe din context, ci ar prezenta situația în ansamblu. Instrumentarea de către aceștia a cazului mitropolitului Galaction Cordun este un exemplu școală care ilustrează perfect modul duplicitar de operare. Să facem o scurtă analiză pe acest subiect.

Planul Securității de discreditare a Mitropolitului Galaction Cordun și de folosire a lui în vederea destrămării BOSVR

Printre alte acuze, fostului mitropolit Galaction Cordun îi sunt atribuite niște scrisori prin care s-ar fi dezis de BOSVR și ar fi cerut insistent să fie reprimit în BOR smerit și cu capul plecat, cerând printre altele și o pensie, un ajutor financiar.

Dacă s-ar fi abordat cu sinceritate tema acestor scrisori, atunci ar fi fost expuse și alte aspecte conexe cu adevărat importante. Acestea există și sunt prezentate pe parcursul mai multor file într-unul dintre dosarele sale (dosar CNSAS I 236362. 001 Galaction Cordun). Vom prelua și reda aici o sinteză elocventă și edificatoare publicată deja sub următorul titlu ,,Plan de acțiune a Securității de folosire a lui Galaction Cordun în vederea destrămării dizidenței stiliste”.

În data de 9 iulie 1958 securitatea a propus un plan de acțiune pentru folosirea mitropolitului Galaction Cordun în vederea destrămării dizidenței stiliste. Astfel pe lângă Galaction Cordun a fost dirijat agentul ,,Florică” care a avut ca sarcină să-l convingă să renunțe la stilism și să caterisească pe ierarhii făcuți de el (Oța, Glicherie, Meftodie): ,,Se va întocmi un plan de dirijare al agentului Florică prin care scontăm să obținem de la acesta materiale scrise împotriva stiliștilor și în cele din urmă desolidarizarea de ei”. Apoi a fost contactat de către securiștii Maior Sican Dumitru si Lt. Col. Zambeti H. sub acoperirea de delegați ai Departamentului Cultelor. Sub promisiunea unor avantaje materiale de hrană și bani (acordarea unui supliment de 500 lei la pensie) Galaction Cordun trebuia să-i caterisească pe conducătorii bisericii de stil vechi.

Acest plan a avut ca scop ,,să zdruncine încrederea credincioșilor de stil vechi în ierarhii stiliști și apoi caterisirea acestora”. Mai departe, planul urmărea ca Galaction Cordun să fie mutat la nepoata sa, Georgescu Georgeta, în colaborare cu Departamentul Cultelor pentru a nu da de bănuială credincioșilor de stil vechi că acțiunea a fost sub presiunea bisericii oficiale, ci a venit din inițiativă proprie.

I-au fost fabricate scrisori (fila 132 din dosarul său) prin care își cerea iertare față de patriarhie și scrisori de caterisire a episcopilor de stil vechi pe care el trebuia doar să le semneze. Dumnezeu l-a întărit și a rămas neclintit în credința sa până la moarte.

Dosarele și Documentele false și fabricate de către fosta Securitate

Cei care au cercetat cu profesionalism și onestitate dosarele din arhivele securității au înțeles un lucru extrem de important, dar prea puțin cunoscut. Acesta ar putea fi rezumat la modul simplist așa: Contrar celor afirmate de către detractori, organele securității au avut mână liberă să falsifice și mai ales să producă documente, scenarii, afirmații și acuzații total false și fabricate, care să servească interesul lor specific în și pentru anumite cauze și dosare. Aveau permisiunea și libertatea de a interveni în multe situații, iar imaginația lor era debordantă așa cum am aflat despre anumite cazuri documentate din arhive.

Cine afirmă că băieții sistemului erau foarte corecți și doar consemnau cu acuratețe faptele, ori vă minte cu nerușinare ori este un ignorant care vorbește din auzite. Acest fapt l-am aflat direct de la cercetători avizați, care fac muncă de documentare și cercetare în arhivele securității de ani de zile și care vorbesc în perfectă cunoștință de cauză pe acest subiect. Securitatea a creat documente false. Acestea sunt amestecate cu cele reale și este foarte greu pentru un ochi neantrenat să distingă între unele și altele.

Există însă și situații fericite ca aceasta, când realitatea reiese limpede și punctual chiar din spusele lor și se poate înțelege fără prea mare efort că totul a fost un soi de operațiune de tip ,,false flag”. Ei bine, exact aceste scrisori false și altele similare sunt scoase la lumină cu ,,surle și trâmbițe” și în jurul unor asemenea concluzii și argumente sunt construite atacurile dirijate menite să îi discrediteze pe acești slujitori ai bisericii noastre. Totul chipurile pentru a face curățenie în biserică și pentru a scoate la lumină adevărul!

Adevărul se poate înțelege din faptele acestor slujitori, analizând toată imaginea de ansamblu, iar nu citând sau prezentând doar anumite documente fabricate și fragmente de realitate rupte din context, așa cum procedează cei care fac cancan mediatic online. Să nu uităm că pe acest teren minat al Adevărului de credință, ispitele cele de-a dreapta sunt mult mai mari decât cele de-a stânga. Mulți s-au rătăcit și s-au pierdut și vrând să facă bine bisericii au ajuns departe de ea, iar vrând să lucreze pentru adevăr au ajuns să slujească minciuna.

Oare nu se vede limpede că mitropolitul Galaction Cordun prin faptele sale nu s-a dezis niciodată de BOSVR? Acest ierarh a fost prigonit pentru apartenența la biserica noastră până la final, chiar și la înmormântarea sa ce a avut loc la Mn. Slătioara în condiții restrictive impuse de către autoritățile vremii. Dacă mitropolitul Galaction Cordun s-ar fi dezis cu adevărat de BOSVR și ar fi solicitat reprimirea in BOR, oare aceasta din urmă nu ar fi exploatat la maximum acest episod? Ar fi fost o magnifică și de neratat ocazie, de care BOR ar fi profitat mediatic din plin pentru a discredita și diminua credibilitatea și succesiunea BOSVR.

Apoi, să nu uităm, securitatea pentru a face rău instituției bisericii (fie ea oficială, vechi calendaristă, catolică sau greco catolică etc.) a fabricat de multe ori documente sau dosare false celor pe care dorea să îi compromită. Aveau mână liberă și grozăviile pe care le scorneau nu aveau limite (cazul fostului mitropolit anticomunist Nicolae Bălan căruia securitatea i-a fabricat un profil fals cu documente false, este unul relevant în acest sens și nu îl vom prezenta datorită picanteriilor smintitoare). Vă semnalăm aici, spre încredințare, doar un alt caz documentat din arhivele securității:

Cardinalul Todea Alexandru, care a făcut 14 ani de închisoare. Puţine personalităţi ale spaţiului mureşean au „beneficiat” de atâta atenţie din partea fostei Securităţi, cum a avut parte Cardinalul Todea. Documente din arhivele securității vorbesc despre păienjenişul unor mecanisme diabolice, despre energiile umane şi financiare, care au fost antrenate pentru a reduce la tăcere o voce autoritară, respectată, un simbol al bisericii greco-catolice.

Din nou despre „băieții cu ochi albaștri” și tehnica Scrisorilor False

Printre altele, acestui om i-a fost înscenată o scrisoare complet falsă. A fost scrisă în numele său fără ca el să știe ceva și adresată ca din partea lui, enoriașilor pe care îi convoca la o anumita dată și oră pentru a face rugăciune ca biserica unită să fie repusă în legalitate. Scopul era de fapt acela de a-i identifica exact pe toți cei care vor răspunde acestui apel la rugăciune.

După cum observați, metoda scrisorilor false era la modă și securitatea o folosea de câte ori era nevoie. Acesta este doar un exemplu și l-am ales tocmai pentru că subiectul este membrul unei alte confesiuni. Dacă față de greco-catolici nu au avut menajamente și le-au înscenat atâtea, oare față de BOSVR să fi avut rezerve? Din contră, noi și în prezent suntem un ghimpe pentru BOR și pentru orice alte confesiuni. Asta pentru că le oferim model de comparație. Suntem reperul care prin contrast le demonstrează minciuna.

Legat de subiectul fostei securități în relație cu mitropolitul Galaction Cordun mai este un detaliu care trebuie atins și anume, cazul informatorului Florică pomenit în dosarele securității în mai multe locuri (reluăm exemplul de mai sus cu citat: ,,pe lângă Galaction Cordun a fost dirijat agentul Florică”). Unii dintre ei care au analizat dosarele alocate mitropolitului Galaction Cordun și au pus cap la cap mai multe piese din ”puzzle”, au ajuns la concluzia că agentul Florică e posibil să fi fost chiar Dudu Velicu.

Dudu Velicu, alias Viator/Florică etc.

Acest personaj a fost printre altele, pe rând, secretar al patriarhului Miron Cristea, director al cancelariei Mitropoliei Moldovei, funcţionar la Secţia de Cenzură Externă și director de cabinet al Serviciului Special de Informaţii. Rolul său nu a fost străin de cel al serviciilor secrete, pe care le informa constant despre tot ce se întâmpla şi se discuta în mediul teologic românesc.

De la Dudu Velicu avem o frescă detaliată asupra evenimentelor şi faptelor care se consumau și în Biserica Ortodoxă Română după al Doilea Război Mondial. Ne-au rămas publicate în două volume și însemnările sale zilnice sub titlul ,,Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României”, material în care amestecă adevărul cu minciuna, speculația și dezinformarea într-o manieră inconfundabilă specifică unui securist informator de carieră. Aceste cărți, printre altele, au ajuns să fie surse de inspirație pentru anumiți detractori ai BOSVR care citează de aici ce le convine pentru a denigra chipurile într-o manieră documentată biserica noastră.

Acest personaj ,,cu greutate” se pare că a fost ,,alocat” fostului mitropolit Galaction Cordun, pe care l-a și catalogat și etichetat aiuristic în memoriile sale (îl pomenește începând din 1948 și până în 1957, pentru o perioadă de aproape 10 ani doar în aceste scrieri) unde amestecă în mod profesionist, ca un veritabil securist de top, minciunile cu adevărul. Atenție de unde vă inspirați!

Fapte versus Documente

Mitropolitul Galaction Cordun, episcopul Evloghie Oța și mitropolitul Silvestru Onofrei, printre alții, sunt oameni care au mărturisit corect Adevărul de Credință. Atenția noastră ar trebui să se îndrepte spre faptele lor pilduitoare, lupta, sacrificiul și jertfa imensă depusă pentru a duce Adevărul mai departe prin instituția bisericii dreptslăvitoare. Noi, care beneficiem și ne bucurăm de moștenirea lor, nu suntem vrednici nici măcar să vorbim despre ei. Și dacă o facem, măcar să avem decența bunului simț în adresare, fără să îi jignim și etichetăm cu ușurință în baza unor probe manufacturate de către una dintre cele mai odioase instituții ale trecutului comunist.

Faptul că aceștia sunt în dosarele securității etichetați poate ca informatori sau colaboratori, nu reprezintă nimic smintitor pentru un creștin cu o bună așezare duhovnicească. Aceasta era practica securității și nimeni nu știe exact contextul, realitatea sau tot adevărul din spatele unor ipoteze forțate, pentru a emite cu certitudine concluzii. Mai pe românește ,,nu tot ce zboară se mănâncă”!

Din păcate, cei care apelează la dosarele din arhivele securității pentru a discredita ierarhii și succesiunea BOSVR, o fac într-o manieră vădit duplicitară la modul rău intenționat, asta dacă nu sunt doar niște ignoranți manipulați și alimentați selectiv doar cu ,,gunoiul” din arhive.

Oameni buni, înțelegeți că există diferențe între termeni precum colaboratori, informatori sau turnători la Securitate și nuanțe care schimbă complet situația în funcție de realitate. Știați, spre ex., că există o mare diferență între statutul de „semnatar al unui angajament” și acela de „turnător la Securitate”? Statutul de informator era dat tocmai de calitatea informațiilor pe care le furnizai! Au fost oameni care au semnat, DAR nu au turnat la Securitate, ci dimpotrivă, prin angajamentul semnat și prin declarațiile făcute, și-au protejat cunoscuții și apropiații. Apoi știți că uneori semnăturile au fost smulse sub tortură, iar unele semnături au fost falsificate deoarece nu s-au putut obține nici măcar prin intimidare și violență.

Ne-au fost confirmate situații când au fost chiar fabricate dosare de informator total false unor oameni cărora trebuia mai apoi să le fie compromisă credibilitatea. Cel în cauză habar nu avea că figura drept informator până la momentul absolut al surprizei totale. Apoi, faceți diferența dintre o notă informativă (care era data sub acoperire cu nume conspirativ) și declarația data în anchetă (absolut normală pentru un om care era anchetat). Acești calomniatori care fac acuze, oare chiar nu înțeleg nuanțele și iubesc doar dubla măsură, ignorarea realității și ruperea din context a unor fapte spre a servi doar unei anumite concluzii sugerate dinainte?

Cazul episcopului Evloghie Oța

Să analizăm în acest context, foarte pe scurt, o acuză care i se aduce foarte vocal episcopului Evloghie Oța. Se tot face referire despre ”delictele de violență contra pudoarei” și pretinsa lui inversiune sexuală pentru care a și fost chemat în judecată.

Oare de ce nu se citează și verdictul? Faptul că a fost găsit nevinovat și achitat nu mai contează? Dar informațiile unuia dintre acuzatori, care a recunoscut apoi că a fost prelucrat de Securitate pentru a face aceste false acuzații, nu sunt de interes?

Cei care îl acuzați pe episcopul Evloghie Oța citând trunchiat din dosare doar ce vă convine, aveți oare habar despre cum au sfârșit îngrozitor cei care l-au acuzat și acționat în instanță pe acest om? Dacă vă plac știrile bombastice și atenția mediatică, luați-vă ca temă pentru acasă doar acest subiect și veți face câteva descoperiri înfiorătoare despre cum au sfârșit și au fost pedepsiți de Dumnezeu acești oameni.

Este foarte ușor să vii și să lovești cu acuzații. Mai greu este însă, chiar dacă ai fost sincer sau bine intenționat, să înțelegi apoi că poate ai greșit amarnic și că pe undeva e posibil să plătești toate acestea încă din viața aceasta (iar acesta ar fi un caz fericit, căci dincolo nu mai există îndreptare personală, ci rămâi doar la mila celor care te mai pot pomeni).

Episcopul Evloghie Oța a fost un om absolut incomod atât pentru BOR cât și pentru Securitate. El ilustrează perfect cazul unui slujitor al altarului care a trecut aproape prin toate formele terorii comuniste. A fost constant supus ilegalităților și abuzurilor din partea statului, a fost hărțuit, prigonit și se pare că a fost întemnițat de peste 10 ori făcând în total aproximativ 14 ani de închisoare!

A suferit mult și viața sa a fost o jertfă continuă pentru biserica dreptslăvitoare. Cum să fie el omul securității, oare faptele sale chiar nu se văd? Aduceți-vă aminte doar unele dintre cuvintele sale emblematice adresate public în memorii.

,,(...) Linia de credință pe care merg împreună cu credincioșii mei rămâne de stil vechi, suntem atâtea mii în țară și nu suntem o sectă otrăvită cum spun unii preoți de stil nou, nu suntem nici un cult nou născocit și periculos pentru stat, ci am rămas aceeași neschimbați, cum a fost întreaga Biserică Ortodoxă Romană până la data de 1 octombrie 1924, când ziua de 1 a devenit 14. Oare cum s-a plămădit statul unitar român și România mare sub stilul vechi, fără ca nimeni să ne poreclească "stiliști”. (...) Noi n-am schimbat stilul, ci am rămas ceea ce am fost și suntem în continuare, Biserica Ortodoxă Română păstrătoare a tezaurului ortodox neștirbit. Este de datoria noastră, ca slujitori cinstiți și corecți, să păstrăm credința așa cum ne-au predat-o străbunii noștri, pentru care să aibă poporul român creștin deplina încredere că vom lua cu toții dumnezeeasca răsplată în ziua dreptei judecăți de apoi.”

Cei care îl atacați oare nu vă întrebați, așa arată pentru voi un slujitor compromis al sistemului?

Dacă apar documente sau mărturii cotroversate despre slujitorii bisericii, acestea trebuie analizate și cercetate cu discernământ, având mereu în vedere faptele și mărturisirea lor publică. Iar pe acestea le știm cu toții și tocmai de aceea nu trebuie să ne smintim. Oare este lucru bun și sănătos, să părăsească cineva certitudinea probată prin mărturisire publică și fapte și să îmbrățișeze niște bănuieli care se doresc a fi justificate cu așa zise documente, fie ele reale sau fabricate, de către odioasa Securitate?

Două Documente de Maximă Importanță

Oameni buni, arhiereii noștrii care sunt acum împroșcați cu noroi, nu sunt oare tot cei pe care îi știți de la început? Să nu uităm, fiecare este om și are neputințele și slăbiciunile sale, precum noi toți cei care suntem muritori, căci ,,a greși este omenește”. Chiar dacă au o anumită inerție moștenită din vechiul regim de conducere nefuncțional și se mișcă mai încet la nivel decizional organizatoric, există bune intenții și acestea le vedem prin faptele lor. În istoria recentă, printre altele, (spre ex. Enciclică Sinodală Pe Tema Noilor Tehnologii Digitale de respingere și condamnare a cărților de identitate biometrice și cele cu chip RFID sau altfel, precum și a oricărei forme de identitate digitală a persoanelor sub formă de coduri digitale etc.), Sfântului Sinod și slujitorilor bisericii li se datorează două realizări extrem de importante.

Mărturisirea de Credință a BOSVR

În prezent ne bucurăm de cea mai bună Mărturisire de Credință asumată public, în toată istoria BOSVR. Chiar dacă aceasta are mici scăpări sau anumite formulări nepotrivite, este un document teologic și dogmatic excepțional care, printre altele, adresează (respinge, condamnă și anatemizează) în mod exemplar, cuprinzător și clar teme și subiecte de maximă importanță. Dintre acestea cităm:

- ,,Erezia cunoscută sub numele de „Teoria mădularelor bolnave”, precum și lucrarea intitulată „Teze Ecleziologice”, pe autorii și susținătorii nepocăiți ai acestora, care afirmă, în esență, că ereticii ecumeniști sunt membri ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, până la pronunțarea unui Mare Sinod. De asemenea și toate formele acestei erezii, printre care și exprimarea ideii că ereticii ecumeniști (sau în general ereticii), ar putea fi în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, până la întrunirea unui Mare Sinod care să se pronunțe.”;

- ,,Orice formă de recunoaștere a tainelor ereticilor și schismaticilor, indiferent de cine și când au fost făcute.”;

- ,,Teoria celor ce consideră că nu orice sinod ortodox ar putea să judece, să condamne și să anatemizeze ereticii, în mod necondiționat. Consideră că Apostolicitatea Bisericii ar fi fost pierdută, distrusă total sau parțial. Consideră că Biserica lui Hristos poate fi împărțită sau dezbinată, din punct de vedere al adevărului de credință, în buni și răi, ortodocși și eretici, atacând astfel unicitatea Bisericii. Consideră că Biserica lui Hristos nu este fără pată și fără de prihană, prin faptul că îi consideră pe eretici ca făcând sau putând face parte din Biserica lui Hristos, atacând astfel sfințenia Bisericii.”;

- ,,Ecumenismul, nou calendarismul, serghianismul, masoneria și organizațiile similare acesteia, înființarea și întreaga lucrare a Consiliului Mondial al Bisericilor și a tuturor membrilor lui, sincretismul religios și orice practică New-age, pe care le condamnă.”;

- ,,Tratamentele, practicile și tehnologiile precum vaxxinarea și terapiile genetice, incinerarea celor care au decedat, eutanasierea și avortul, implicarea clericilor în politică, teoriile legate de apariția și evoluția universului și a speciilor, teoria minimului dogmatic în baza căreia teologic se permite unirea cu ereticii, etc.”

În concluzie, cârcotașii care îi acuză de erezie pe ierarhii și slujitorii noștri, trebuie să înțeleagă că aceștia și-au asumat prin semnătură și publicare Mărturisirea de Credință, care a început să se citească în biserici și au ieșit din erezie prin încetarea comuniunii cu grecii și cei dimpreună cu ei printr-o Hotărâre Sinodală.

Hotărârea Sinodală Nr. 85 din 14/27.12.2022

Ieșirea din erezie prin încetarea întregii comuniuni de credință cu Biserica din Grecia (GOC-K) și cu toate Bisericile care sunt în comuniune cu aceasta. Hotărârea Sinodală Nr. 85 din 14/27.12.2022 tranșează această problemă în mod public, limpede și fără loc de interpretări. În primul rând, formularea este una corectă, nu sunt folosiți termeni interpretabili precum ”suspendare” sau ”întrerupere”, ci ”încetarea comuniunii”.

Apoi înțelegem că este vorba despre întreaga comuniune de credință din următoarea formulare generoasă și cuprinzătoare: ,,interzicerea oricărei forme de slujire (coliturghisire, rugăciuni împreună, pomeniri la slujbele religioase și altele) sau altă manifestare religioasă”.

Marele merit al Sfântului Sinod este că a reușit să transpună în scris și să proclame public, în mod oficial, crezul care definește credința mărturisită de către BOSVR. Cine citește această Mărturisire de Credință va înțelege că biserica noastră NU are cuget eretic și nu poate cocheta cu nici un fel de teorii eretice deoarece le condamnă și anatemizează în mod explicit. Apoi BOSVR încetează orice comuniune cu grecii și cu cei dimpreună cu ei printr-o hotărâre sinodală explicită.

Cei care au studiat cu sinceritate istoria bisericii noastre, au înțeles că erezia de care am fost acuzați, nu a fost una pe care noi am împărtășit-o la nivel de cuget sau crez. Erezia ne-a afectat prin intermediul comuniunii în care am fost atrași în mod viclean de către greci care s-au dovedit a fi din păcate, atât mincinoși, cât și maeștrii în arta dialogului, disimulării, duplicității și a teologiei de tip scolastic.

Acestea sunt circumstanțe atenuante istorice reale, care trebuie luate în considerare și datorită cărora Dumnezeu a lucrat prin iconomie și pogorământ Tainele în Biserica noastră, pentru simplitatea și neștiința slujitorilor și a poporului dreptslăvitor.

Din momentul în care au început să se afle detalii despre schismele grecilor și despre ecleziologia și ereziile lor abil camuflate, a început un proces greoi de lungă durată de limpezire și cercetare a întregii situații. Lipsa de informații ușor verificabile, deficiențele în organizarea internă a bisericii noastre, precum și piedicile puse constant funcționării Sfântului Sinod prin intermediul fostului mitropolit, alături de alți factori de nefericită conjunctură, au trenat și lungit cu mult rezolvarea acestor lucruri (semnalarea acestor probleme s-a făcut mai ales începând cu anul 2010. Formularea ,,erezia celor 40 de ani”, cu referire la BOSVR, este una absolut mincinoasă, deoarece în biserica noastră nu au fost cunoscute aceste lucruri la nivel sinodal decât foarte târziu. Dacă au existat cazuri izolate, acestea au fost cu adevărat niște excepții).

Iată că în sfârșit suntem martorii acestui moment al adevărului mult așteptat. Biserica noastră s-a ,,scuturat” și delimitat de nefericita comuniune istorică cu grecii și a formulat crezul ei în mod exemplar prin Mărturisirea de Credință.

Mai sunt lucruri de reglat, dar acum suntem pe drumul cel bun. Anumite derapaje (atât pomenirea episcopilor cu care nu mai avem comuniune, cât și slujirea pe Antimisul ereticilor, fapte despre care am fost asigurați că nu vor mai fi repetate vreodată) care au constituit excepții izolate, au fost deja adresate și corectate de către Sfântul Sinod.

Transparența ierarhică decizională și deschiderea spre perfecționarea unui sistem eficient și funcțional de comunicare între slujitori și credincioșii bisericii reprezintă noi provocări care trebuiesc a fi abordate și rezolvate.

Cei care dezbină și tulbură biserica (fie ei bine sau rău intenționați), exploatează la maximum și cu succes această lacună a unei slabe informări și comunicări. Pe fondul pretinselor afirmații că BOSVR s-ar afla în prezent in erezie, detractorii vin și oferă și soluții și piste false. Vom analiza mai jos două dintre acestea:

1. Cazul fostului mitropolit

Celor nemulțumiți li se oferă ca o posibilă soluție, direcția către fostul mitropolit și a celor dimpreună cu dânsul.

Pentru început, să nu uităm, acesta a fost caterisit prin Hotărârea Sinodală Nr. 58 din 13/26.05.2022 (,,Caterisirea, fără drept de recurs, a Episcopului Vlasie Mogârzan. Acesta va fi scos din rândul clericilor, și va rămâne simplu monah, iar dacă va îndrăzni să săvârșească orice serviciu arhieresc sau preoțesc, se va afurisi, conform canonului 28 Apostolic”).

În ciuda virtuților sale, căderea lui a fost mare și a ajuns marioneta unor sforări care îl manevreaza profesionist (să-i dea Dumnezeu șansa pocăinței și întoarcerea prin smerenie la Adevăr, căci l-am iubit cu toții și ne doare inima pentru căderea sa). Aduceți-vă aminte răspunsul și cuvintele sale (dat cu de la sine putere in numele sinodului) în Septembrie 2010 atunci când i-au fost semnalate ereziile chiprianite: ,,Noi Sinodul BOSVR, în urma cercetării lor amănunțite (referirea este la Tezele Ecleziologice pline de idei eretice) din punct de vedere canonic și dogmatic, nu le putem condamna și nici nu le putem numi eretice”. Aceste false concluzii au fost repetate și în alte formulări similare. Spre ex., apreciind ecleziologia grecilor și Tezele Ecleziologice se afirma: ,,la o analiză obiectivă a lor, nu poate fi vorba de nici un fel de învățătură anticreștină, eretică, blasfemiatoare, total opusă învățăturii Bisericii noastre”.

Papismul său a fost o altă problemă. Acesta s-a vădit în plan organizatoric printr-o conducere autoritară și discreționară. Să ne aducem aminte doar de canoanele 34 Apostolic și 9 Antiohian (încălcate de el) care nu dau voie mitropolitului să ia o hotărâre privitoare la Biserică fără consultarea Sf. Sinod!

De asemenea, acesta se face vinovat de adoptarea unor cugetări și practici eretice. Acest fapt reiese din scrisoarea către PS Glicherie din 11.03.2021, în care afirmă că: „...eu sunt sinodul”. Această afirmație este specifică Bisericii Catolice și face referire la primatul papal, infailibilitatea papei și conducerea Bisericii în chip monarhic. De asemenea, această afirmație neagă lucrarea Duhului Sfânt în Sfântul Sinod.

Cine vrea să vadă adevărul legat de modul discreționar prin care a condus biserica, să își aducă aminte de felul în care amâna la nesfârșit ședințele cu preoții și întâlnirile sfântului sinod și mai ales cum lua decizii de unul singur. Într-o zi înființa protopopiatele apoi le desființa, azi dădea un comunicat despre comuniunea cu grecii unde spunea că nu este bună și trebuie întreruptă, a doua zi declara public exact opusul etc.

Apoi, prin faptul că fostul mitropolit Vlasie a slujit la Parohia Oglinzi și la Mănăstirea Eden împreună cu un cleric caterisit (Monahul Nicodim fost ierodiacon), se face vinovat de încălcarea canoanelor: 11 Apostolic și 4 Antiohian, ce caterisesc pe clericul ce slujește înpreună cu cei caterisiți.

Mai mult, trebuie amintită și gândirea sa de tip serghianist exprimată și manifestată mai ales în raport cu autoritățile statului.

Prin comunicatul din 2020, în care cere supunerea față de toate deciziile conducătorilor laici și legilor statului, cu privire la așa-zisa pandemie, chiar dacă acestea contravin învățăturii și practicii bisericești, fostul mitropolit este suspect și de erezia serghianismului.

Chiar dacă din punct de vedere juridic și dintr-o perspectivă organizatorică specifică funcționării asociațiilor religioase, există o aparență de legalitate care să îi confere un titlu și o funcție de conducere, realitatea este alta. Aceste motive juridice invocate de calomniatorii Sfântului Sinod pălesc în fața perspectivei duhovnicești, singura care contează până la urmă. Oare cât este de greu pentru cineva să înțeleagă că o biserică NU se conduce de către un singur om, fie el și mitropolit!

Biserica se conduce sinodal. Consensul ierarhilor reprezintă voința sinodului. Consensul Sfinților Părinți reprezintă dintotdeauna cugetul și duhul Bisericii! Să nu uităm aceste cuvinte.

Mitropolitul (fie el și patriarh) atunci când este singur, este doar un om supus greșelii (așa cum din păcate s-a și văzut de atâtea ori) și nu are nici o autoritate să hotărască și să decidă în numele bisericii de unul singur. Cei care denigrați biserica, înțelegeți că fostul mitropolit a greșit ca un om ce este și ajutați-l să se îndrepte pentru că merită șansa să se ridice prin smerenie și pocăință.

Iată suficiente motive canonice întemeiate, pentru a înțelege că fostul mitropolit NU este o opțiune viabilă, ci doar o pistă falsă. Ne dorim sincer ca Dumnezeu să îl scape de anturajul nefericit care îl influențează și să îl întoarcă la calea adevărului, pentru faptele lui bune și pentru erudiția și calitățile sale incontestabile.

2. Situația celor îngrădiți

Acest subiect este unul de actualitate, cu toate că este tratat de multe ori la modul superficial. Îngrădirea poate fi doar ultima soluție și funcționează doar în anumite situații. Cineva poate să se îngrădească DOAR dacă a epuizat toate soluțiile posibile în încercarea de a pune umărul pentru îndreptarea lucrurilor. Aceasta cumulată cu realitatea dovedită a faptului că biserica, la modul conștient și asumat, acceptă să rămână în erezie și nu caută soluții pentru a se îndrepta.

Îi putem oarecum înțelege pe cei râvnitori și bine intenționați care în trecut au epuizat toate soluțiile de dialog și a căror răbdare s-a sfârșit din păcate și care neînțelegând deplin toate circumstanțele de conjunctură în care s-a aflat BOSVR, au cedat și s-auî îngrădit, dar nu îi putem nicicum înțelege pe cei care se grăbesc să facă acest lucru în prezent. Acum BOSVR nu este în erezie și nu are comuniune cu eretici. Nu există deocamdată nici un motiv canonic pentru cineva de a se îngrădi.

Unora li se poate părea lucru ușor această îngrădire. Nu este nici pe departe așa, ispitele cele de-a dreapta sunt mult mai mari și căderile sunt mascate deoarece îmbracă aparența unei legalități canonice.

Apoi lipsa slujbelor și neparticiparea la Sfintele Liturghii constituie o gravă problemă deoarece știm prea bine că cine lipsește nejustificat consecutiv trei Duminici de la biserică, practic se desparte de aceasta. Mai exact, Canonul 80 Trulan al Sinodului VI ecumenic rânduiește ca cel care lipsește trei Duminici la rând de la biserică, fără să existe un motiv serios, să fie afurisit, adică să fie tăiat de la Biserică și să nu aibă comuniune cu ceilalți credincioși.

Cei tentați de ideea de îngrădire trebuie să cântărească, să studieze și să analizeze foarte bine, acele justificări și motive serioase. Apoi trebuie să le aplice exact pentru situația particulară a bisericii și mai apoi să le filtreze din perspectiva răbdării necesare rezolvării unei asemenea situații.

Îngrădirea este întotdeauna ULTIMA soluție și ea funcționează doar când sunt împliniți un cumul de factori și îndeplinite o serie de condiții. Este o chestiune foarte serioasă, care necesită a fi analizată cu multă răbdare și mai ales cu discernământ duhovnicesc.

Această cale nu reprezintă nici ea o soluție, cel puțin nu acum, deoarece cum spuneam mai sus, BOSVR nu mărturisește sau susține vreo erezie și nici nu are comuniune cu eretici. După cum se vede, cele două soluții propuse direct sau indirect de către cei care denigrează Sfântul Sinod și implicit biserica noastră, sunt piste false.

BOSVR este din punct de vedere canonic și dogmatic într-o bună așezare și sperăm să dezvolte tema pocăinței pentru ,,greșelile trecutului” explicând această formulare (însușindu-și cu smerenie procesul unei pocăințe autentice și pașii necesari de făcut pentru o deplină îndreptare) și să trateze problema începerii sau reluării vreunei comuniuni cu multă atenție, având deja lecțiile istoriei pe acest subiect învățate.

Ne ridicăm îndreptându-i întâi pe ai noștri

Pe fondul actualelor tulburări s-a ajuns în acel punct fierbinte în care trebuie să înțelegem că, dacă această relație cu grecii îi smintește pe credincioșii noștri în așa măsură încât unii se îngrădesc sau chiar părăsesc biserica, trebuie atunci să îi salvăm ÎNTÂI pe ai noștri. Datoria cea dintâi este față de creștinii români, să facem binele întâi casnicilor noștri, după porunca Apostolului (,,Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.” 1 Timotei 5:8) și apoi, dacă mai este cazul, străinilor. Spune într-o Omilie și Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Dacă cineva trece cu vederea pe cei legaţi de el prin înrudire, cum va putea avea dragoste către alţii?”. ,,Nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 7).

Mentalul colectiv al creștinilor români vechi calendariști a ajuns să fie azi depozitarul unor amintiri dureroase în relația cu grecii. Asocierea în termeni implică invariabil erezia. Moștenirea lor de imagine către noi nu este una fericită.

Din păcate ni s-a demonstrat istoric prin fapte incontestabile că grecii ne-au dus cu zăhărelul, ne-au mințit și mai mult, nu de puține ori ne-au tratat de sus cu superioritate. Oricum mândria națională a grecilor este o realitate și asta se vede și azi prin mega fărămițarea lor în zeci de sinoade de-a lungul timpului, multe dintre ele datorate mai mult orgoliilor decât unor temeiuri canonice sau dogmatice.

Sigur, dacă acești greci vor demonstra în timp onestitate și bune intenții și vor semna punct cu punct toate cele exprimate în Mărturisirea noastră de Credință și își vor pune în acord cu noi poziția lor față de vaxxinuri și alte terapii genetice precum și în privința actelor biometrice, atunci cu siguranță putem discuta despre reluarea comuniunii cu ei.

Acest proces însă trebuie să fie unul absolut onest și total transparent față de creștinii bisericii noastre, pentru că altfel are toate șansele să fie un mare eșec ce va cauza schisme și dezbinare.

Ereticii prezentului și Noile Provocări

Legat de subiectul unei posibile viitoare Hotărâri Sinodale, prin care să fie dat Anatema nominal ereticul mitropolit Kiprian Koutsumbas (ca cel mai cunoscut propovăduitor al tezelor ecleziologice condamnate deja ca erezie de catre BOSVR prin Mărturisirea de Credință), considerăm ca fiind binevenită o asemenea hotărâre, însă cu câteva mențiuni. Această condamnare nominală este bine primită dacă se dovedește că el într-adevăr nu s-a lepădat și pocăit de erezie înainte de moarte (așa cum se afirmă uneori). Oricum până la proba contrarie BOSVR l-a anatemizat ca autor, susținător sau continuator al ereziei.

Subiectul poate fi folosit de unii pentru a distrage atenția de la o posibilă problemă reală către o pistă falsă, un drum înfundat. Focusul nostru major nu trebuie să fie acum doar către un om care a murit demult și care deja este condamnat (ca autor, susținător sau continuator al ereziei), ci mai ales către alți posibili urmași și continuatori ai săi din perspectiva ideilor eretice, atât în sinodul reunit numit GOC-K, cât și în alte sinoade vechi calendariste.

Atenția BOSVR aici trebuie îndreptată, pentru a nu mai fi păcălită și atrasă în mod viclean în capcana unor viitoare comuniuni, fie ele cu grecii sau cu rușii sau oricine altcineva care se revendică ca TOC (True Orthodox Church). Vom încheia cu un citat care să ne țină întru trezvie să nu cumva să mai derapăm spre erezie: ,,De cei care arată că mărturisesc Credința Ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparți, dar nici frați nu se cuvine să-i mai numești.” Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Cappadociei. [*Patrologia Orientalis*, Vol. 17, p. 303]. Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de Mărturisirea Ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.

Acestea fiind zise, nădăjduim ca BOSVR să rămână în unitate și Adevăr cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți să nu facem pe plac vrăjmașilor bisericii, să rămânem uniți întru Adevăr, să nu lăsăm loc dezbinărilor și schismelor și să avem răbdare în orice demers care privește soarta bisericii.

,,Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4:2-3).

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 19 Nov 2022 12:58:00 +0000

Despre Mărturisirea de Credință a BOSVR

Frați creștini, cu multă și mare bucurie vă facem cunoscut unul dintre cele mai importante evenimente din istoria bisericii noastre. De puțină vreme, Sfântul Sinod prin Secretariatul Sfântului Sinod, a publicat pe site-ul oficial de informare, manastireaslatioara.ro la rubrica Știri, un document de maximă importanță, Mărturisirea de Credință!

Noi am întârziat puțin publicarea pe blogul nostru de informare a acestei știri, deoarece am așteptat confirmarea din partea episcopilor noștri a existenței documentului oficial semnat al acestei Mărturisiri, de către toți membrii Sfântului Sinod (pentru consultarea documentului original, cei interesați sunt rugați să ia legătura cu episcopul locului).

Această Mărturisire reprezintă un pas și un moment crucial de mare amploare și deosebită importanță pentru toată lumea creștină contemporană, dar mai ales pentru toate Sinoadele Vechi Calendariste. Cei care au studiat Mărturisirile de Credință ale tuturor acestor Sinoade, ne-au confirmat faptul că cea adoptată și asumată de către BOSVR, este la acest moment cea mai completă și valoroasă dintre toate. Sunt abordate și clarificate printre multe altele și teme contemporane care stârnesc atât frământări cât și un foarte mare interes. Amintim aici doar câteva dintre ele (cu subliniere și caractere îngroșate acolo unde am considerat necesar).

,,[...]RESPINGEM ȘI CONDAMNĂM:

- Amestecul statului secularizat în probleme de credință și administrarea Bisericii, încălcând astfel libertatea Bisericii.

- Incinerarea celor care au decedat, întrucât Sfânta Scriptură mărturisește: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce ” (Facerea 3, 19).

- Eutanasierea și avortul.

- Implicarea clericilor în politică.

- Tratamentele și practicile, inclusiv cele experimentale, care, prin obligativitate, anulează libera voință cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om și care aduc modificări firii trupești a omului (prin inoculări, vaccinări, terapii genice) și alte tehnologii care distrug rânduiala cea bună, pe care Dumnezeu a pus-o în trupul nostru, dând astfel ideea că Dumnezeu a creat ceva greșit (*Mențiune: Deoarece evoluția științei și tehnologiei, medicină, genetică, IT, AI, etc. se desfășoară rapid, Sfântul Sinod va comunica poziția BOSVR prin Enciclici Sinodale).

- Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România este străină de sincretismul religios și de orice practică New-age, pe care le condamnă.

RESPINGEM, CONDAMNĂM ȘI ANATEMIZĂM:

- Pe „toți cei care au scris și propovăduit vreodată împotriva dreptei credințe”, (anatema 13- Sinod IV), dacă aceștia nu s-au îndreptat până la sfârșitul vieții lor.

- Ecumenismul care este erezia tuturor ereziilor, și considerăm toate hotărârile sinoadelor ortodoxe ce au condamnat această erezie ca fiind lucrătoare; cele mai importante fiind anatema Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) din 1983, sub conducerea Sfântului Mitropolit Filaret, precum și reiterarea acesteia de către Sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România în anul 2013. Ca urmare a ereziei ecumenismului, considerăm „bisericile” care l-au adoptat, susținut (sau încă îl susțin) sau nu vor să condamne ecumenismul, precum și pe cei în comuniune cu aceștia (clerici sau laici) ca fiind căzuți din Biserica cea Una și din Credința Adevărată, iar lucrarea lor ca fiind lipsită de Harul cel Sfințitor. Deci, toate hotărârile acestora le considerăm ca neaparținând Bisericii, iar pe membrii acestora îi considerăm eretici, din cauza ecumenismului, dar și schismatici, ca urmare a renunțării la calendarul iulian al Sfinților Părinți.

- Orice formă de recunoaștere a tainelor ereticilor și schismaticilor, indiferent de cine și când au fost făcute.

- Înființarea și întreaga lucrare a Consiliului Mondial al Bisericilor și a tuturor membrilor lui.

- Serghianismul, ca erezie ce învață că Biserica trebuie să se supună statului ateu, secularizat și antihristic.

- Masoneria și organizațiile similare acesteia, ca fiind organizații potrivnice Bisericii, iar apartenența la acestea a oricărui membru, cleric sau mirean al Bisericii noastre, este interzisă.

- Erezia cunoscută sub numele de „Teoria mădularelor bolnave”, precum și lucrarea intitulată „Teze Ecleziologice”, pe autorii și susținătorii nepocăiți ai acestora, care afirmă, în esență, că ereticii ecumeniști sunt membri ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, până la pronunțarea unui Mare Sinod. De asemenea și toate formele acestei erezii, printre care și exprimarea ideii că ereticii ecumeniști (sau în general ereticii), ar putea fi în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, până la întrunirea unui Mare Sinod care să se pronunțe.

- Pe toți cei ce consideră că Apostolicitatea Bisericii și a Ierarhilor ei nu este deplină.

- Teoriile legate de apariția și evoluția universului și a speciilor, întrucât credem că Dumnezeu a adus din neființă la ființă toată lumea, pe cea văzută și pe cea nevăzută (lumea îngerilor). (Facerea, cap. I si II), iar Omul este creația lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa (Facerea 1, 27).

ÎN CONCLUZIE, SPUNEM TUTUROR CELOR CE:

- Consideră ereticii ca făcând parte, sau ar putea face parte, din Biserica lui Hristos;

- Consideră că nu orice sinod ortodox ar putea să judece, să condamne și să anatemizeze ereticii, în mod necondiționat;

- Consideră că Apostolicitatea Bisericii ar fi fost pierdută, distrusă total sau parțial;

- Consideră că Biserica lui Hristos poate fi împărțită sau dezbinată, din punct de vedere al adevărului de credință, în buni și răi, ortodocși și eretici, atacând astfel unicitatea Bisericii;

- Consideră că Biserica lui Hristos nu este fără pată și fără de prihană, prin faptul că îi consideră pe eretici ca făcând sau putând face parte din Biserica lui Hristos, atacând astfel sfințenia Bisericii;

- Consideră „bisericile” ecumeniste, cele nou-calendariste și serghianiste ca fiind ortodoxe si având Har Sfințitor;

- Consideră serghianismul ca fiind doar un fenomen sau un curent, iar „bisericile” afectate ar putea fi considerate, astfel, dreptcredincioase;

- Administrează ereticilor și schismaticilor Taina Euharistiei ca și cum le-ar fi de folos spre mântuire;

- Acceptă manifestarea ereziilor ca pe o părere teologică admisibilă și, astfel, permit unirea cu ereticii în baza minimului dogmatic

- Au întocmit și susțin învățătura neortodoxă, numită „Teoria mădularelor bolnave”, exprimată în principal în scrierea „Teze ecleziologice”;

- Confundă Harul Proniator (Pronia Divină) cu Harul Sfințitor, lăsând să se înțeleagă că acolo unde lucrează Pronia, sau duhul înșelării (în „bisericile” eretice), de fapt ar exista Tainele Bisericii (prin Harul Sfințitor);

- Fac parte din organizații masonice, cât și alte organizații asemănătoare în practică și scop;

ANATHEMA!’’

Cinste tuturor celor care au ajutat la formularea, asumarea și publicarea acestei Mărturisiri de Credință! Îi încurajăm pe toți membrii Sfântului Sinod și pe toți slujitorii Sfintelor Altare să promoveze și să facă cunoscută creștinilor noștri, prin toate mijloacele disponibile, acest document care face cinste ORTODOXIEI și acelora ce mărturisesc ADEVĂRUL!

În încheiere, trebuie să înțelegem că odată cu această Mărturisire de Credință, vine și o uriașă răspundere și responsabilitate care se distribuie pe umerii noștri ai tuturor. Acest lucru este firesc pentru orice mărturisitor, iar noi înțelegem prea bine că bucuria mărturisirii vine împreună cu jertfa. De acum intrăm cu toții într-o nouă etapă, aceea de a ne însuși fiecare Adevărul Mărturisirii și de a fi gata să o apărăm dacă va fi nevoie.

Despre câteva dintre implicațiile și așteptările care vor apărea în urma acestui moment crucial, vom vorbi într-un nou material. Acolo vom aborda și foarte importanta ”Enciclică Sinodală Pe Tema Noilor Tehnologii Digitale”, care vine în mod fericit să completeze Adevărul celor proclamate în Mărturisirea de Credință.

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 23 Oct 2022 22:41:00 +0000

Comuniunea dintre BOSVR și GOC-K este în continuare întreruptă!

Frați creștini,

Contrar oricăror informații și mesaje care circulă pe internet, comuniunea BOSVR cu GOK-K, rușii și bulgarii este în continuare întreruptă. Acesta este mesajul transmis de către Ps. Evloghie Sibianul (în calitate de membru delegat care a participat direct în comisia de dialog cu grecii) în cuvântul de învățătură rostit astăzi în biserică la Roma în Italia (predică ținută în Duminica a douăzecea dupa Cincizecime, cea a învierii fiului văduvei din Nain, 10/23 octombrie 2022).

Urmează o întrunire a Sfântului Sinod unde vor fi prezentate concluziile delegației care a participat la întâlnirea din Grecia.

Apoi va fi publicată Mărturisirea de Credință în forma finală. Toate aceste lucruri vor fi publicate nu în nume personal, ci în numele Sfântului Sinod, de către acesta. Sfântul Sinod este cel care stabilește și pașii exacți (publicarea și asumarea publică a Mărturisirii de Credință de către GOC-K și cei aflați în comuniune cu ei, apoi analiza și aprobarea sau respingerea ei de către comisia noastră dogmatică, mai apoi dacă lucrurile sunt bune, adoptarea unui Tomos al Unirii etc.) ce trebuiesc făcuți în eventualitatea reluării comuniunii noastre cu grecii.

Reluarea comuniunii este doar o posibilitate, este un proces de durată și depinde exclusiv de modul în care grecii vor demonstra prin fapte, la modul practic și concret, însușirea și acceptarea integrală a tuturor condițiilor impuse de către BOSVR și adoptarea publică și semnarea Mărturisirii noastre de Credință.

Ne dorim cu toții reluarea comuniunii, dar nu oricum și nu în orice condiții ci DOAR în lumina Adevărului dogmatic exprimat limpede și lămuritor în Mărturisirea de Credință a Bisericii noastre!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 17 Oct 2022 08:01:00 +0000

Apel pentru Rugăciune

Frați creștini, prin îndemnul duhovnicilor și părinților noștri, sunteți chemați la rugăciune pentru ca Dumnezeu să ajute delegația bisericii noastre în mărturisirea adevărului Ortodoxiei. Marți sau Miercuri (5/18 sau 6/19 Octombrie 2022) membrii ai Sfântului Sinod și unii delegați ai acestuia se vor întâlni în Grecia cu o delegație a Sinodului GOC-K cu care am fost in comuniune, pentru a le prezenta Mărturisirea noastră de Credință, așa cum a fost adoptată la Mn. Slătioara în Septembrie anul acesta.

Doamne ajută!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 03 Oct 2022 09:43:00 +0000

Pliroma Bisericii și rolul credincioșilor în receptarea și validarea Sfintelor Sinoade

Vom aborda în acest material un subiect important care frământă de ceva vreme cugetul credincioșilor și al slujitorilor, mai ales al celor din bisericile unde se dorește păstrarea unei linii conservatoare opuse ecumenismului. Acea normalitate și unitate a bisericii desăvârșită prin conlucrarea armonioasă dintre cler și laicat, reprezintă tematica de interes abordată aici.

Vom vorbi despre acea legătură între cler şi credincioşi ce are un fundament simbiotic, unde ierarhia sacramentală (sinodalitatea) se îndeplineşte în cadrul larg al sobornicităţii (preoţia universală), a Bisericii, ele depinzând una de alta, fără a se exclude şi nici a se amesteca.

Aceste rănduri de mai jos sunt rodul unei analize axată pe istoria și practica bisericească și sunt adunate din mai multe articole și publicații, datorate mai ales unor autori greci și români (clerici și teologi). Aceștia mai mult decât alții s-au aplecat și au studiat această tematică. Noi am extras doar unele dintre cuvintele lor de învățătură ancorate în practica, tradiția și istoria bisericească, deoarece materialele sursă sunt foarte lungi.

Mirenii. În înţelesul corect, prin acest termen sunt desemnaţi credincioşii care nu aparţin clerului. Ca parte vie a Bisericii, au un rol la fel de important ca treptele ierarhice în participarea activă la viaţa Bisericii. Mai mult decât atât şi ei devin responsabili de „soarta” instituției bisericești (I Cor. III, 9,16,17), fapt pentru care toate mădularele acesteia sunt chemate să facă parte din viaţa Bisericii, să contribuie prin anumite activităţi la zidirea duhovnicească.

Pliroma Bisericii. Prin această formulă se înţelege totalitatea credincioşilor care formează Biserica lui Hristos, fără a uita, mai ales rolul lor în receptarea Sfintelor Sinoade, fie ele și Sinoade Ecumenice. Sfânta Biserică formulează şi proclamă dogme prin Sfintele Sinoade Ecumenice dar așa cum poate formula şi propovădui dogme, tot aşa poate recepta un Sinod ca fiind Ecumenic sau eretic. Cele şapte Sfinte Sinoade au căpătat această calitate de,”Ecumenice”, numai după ce au fost recunoscute și receptate astfel de către pliroma Bisericii, adică de către totalitatea credincioșilor ei.

Să începem așadar materialul nostru cu pași mici întorcându-ne spre începuturile creștinismului. Ar fi bine să nu uităm că în epoca primară a creştinismului, în Biserica primului mileniu, au existat laici cu funcţia de a învăţa în Biserică, printre care amintim de didascăli, iar mai apoi de cateheţi. Realmente nu putem vorbi de o îndatorire şi o activitate exclusivă a ierarhiei în ceea ce priveşte puterea de a învăţa, deşi legislaţia canonică prevede aceasta ca fiind una dintre datoriile clericilor (can. 36, 39, 58 Apost., 19, 20, 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12, 19, 46 Laod., 123 Cart., 3, 11 Sard., etc.).

În viaţa creştinilor din Biserica primară mărturisirea credinţei făcea parte din datoriile de suflet, pe care nu pregetau să le îndeplinească. Un exemplu elocvent în acest sens sunt Aquila şi Priscila (Romani XVI,3), care au predicat ca laici la Efes înaintea Sfântului Apostol Pavel, precum şi predicatorii laici din Tesalonic care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Ahaia şi Macedonia (I Tes. I, 7-8).

Prin întreaga lor activitate de propovăduire laicii au devenit misionari, vestind cuvântul Evangheliei ori de câte ori aveau ocazia, dar şi ca persoane special autorizate pentru acest lucru. În acest sens avem exemplul cateheţilor care îi instruiau pe catehumeni (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod., etc.), al didascălilor, al apostolilor, al învăţătorilor, activitatea de propovăduire a diaconeselor, etc.

Deşi primul dintre aspectele poruncii primite de la Mântuitorul de către Apostoli a fost acela de a învăţa (Mergând învăţaţi… Mt. XXVIII, 26), totuşi, în perioada Bisericii primului mileniu această funcţie a fost exercitată deopotrivă de către laici şi clerici, aceştia din urmă având de îndeplinit două dintre funcţiile specifice, care nu puteau fi încredinţate mirenilor, indiferent de pregătirea intelectuală sau ţinuta lor morală, deoarece este vorba despre puteri izvorâte din Taina Hirotoniei.

Acestea se referă la activitatea sacerdotală şi jurisdicţională, fapt care l-a determinat pe teologul român Teodor M. Popescu să afirme că, în ceea ce priveşte „clerul, nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii, nici cel puţin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât funcţiunea lui principală nu era cea învăţătorească, ci cea liturgică, pastorală şi administrativă”.

În acelaşi sens, şi Constituţiile Apostolice subliniază posibilitatea mirenilor de a propovădui: „cel care învaţă, chiar laic să fie, încercat în cuvânt şi curat în obiceiuri, să înveţe căci toţi trebuie să fie învăţaţii lui Dumnezeu”.

Ulterior însă, exclusiv pentru a se evita abuzurile, s-au impus unele restricţii care se păstrează până astăzi. Limitarea unor drepturi ale mirenilor a fost determinată din anumite considerente (spre ex. de ordin disciplinar) iar nu de incompatibilitatea stării de laic cu respectivele drepturi.

Slujitorii conştienţi ai Sfintei Biserici, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, încă din epoca apostolică și până astăzi, au dat credincioşilor laici nu numai cinstirea cuvenită unor purtători vii ai credinţei celei mântuitoare şi unor împreună lucrători cu clerul sau cu preoţia, pentru dobândirea mântuirii personale şi a semenilor lor, ci le-au recunoscut şi poziţia şi importanţa pe care o au în viaţa Bisericii. Această realitate reiese din actele normative care stau la temelia organizării vieţii bisericeşti şi care statuează drepturile şi îndatoririle credincioşilor ca stare aparte în viaţa Bisericii.

Aşadar, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, elementul laic a fost şi este o prezenţă activă, în îndeplinirea celor trei funcţii ale puterii bisericeşti, în virtutea unor drepturi recunoscute, şi nu doar pe temeiul unor îndatoriri sau a unor eventuale concesii clericale. Astfel, credincioşii sunt invitaţi să participe la lucrarea de păstrare a adevărului revelat, de propovăduire a acestuia, de sfinţire a vieţii şi de cârmuire sau conducere a întregului corp al Bisericii şi, în acelaşi timp, sunt datori să participe la toate acţiunile Bisericii, care vizează latura spirituală a vieţii (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod.), având conştiinţa că sunt mădulare vii ale acesteia.

În acest context, multă lume se întreabă astăzi, care a fost aportul mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea aport, și care poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului, a pliromei Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși, și, în general, de către pliroma Bisericii. Putem extrage niște concluzii din istoria Bisericii, având în vedere afirmația din Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocși către Papa de la Roma, în care se afirma că în Ortodoxie nu un ierarh anume a păstrat credința dreaptă, ci însuși poporul s-a făcut păzitorul ei, uneori chiar în pofida ierarhilor.

Totusi, așa cum atrage profesorul Nikolaos Matsoukas atenția, simpla existență a criteriilor formale, nu este de ajuns. Aceasta ar fi o viziune juridică și, în final, lumească: „Corectitudinea formală și convocarea canonică a unui sinod nu sunt niciodată singurele garanții și criterii ale existenței unei identități a hotărârilor lui cu adevărul plinătății pliromei Bisericii. Corectitudinea formală este suficientă doar societăților pur juridice și lumești. Desigur, de multe ori în acestea corectitudinea formală ucide corectitudinea esențială”.

Proclamarea sinodală solemnă și corectă dpdv. formal dar rgreșită din perspectivă dogmatică, poate fi la nevoie oricând înlocuită prin ceea ce se numeşte consens unanim al Bisericii. Astfel, acel consens unanim al Bisericii este de fapt glasul Bisericii întregi, al Bisericii celei una şi, aşa fiind, adică exprimând acelaşi înţeles de pretutindenea a unei învăţături de credinţă, poate fi considerat ca suficient temei pentru calitatea de dogmă a respectivei învăţături. Prin acest fapt, nu se atinge autoritatea de drept a Sinodului Ecumenic de a formula şi proclama dogmele, ci numai arată şi altă posibilitate excepţională a Bisericii de a-şi îndeplini totdeauna şi fără scăderi misiunea.

În Biserica Adevărului se întâmplă exact contrariul pretinselor forme fără fond deoarece aici, nu sunt uitate cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune că ”litera ucide, iar duhul face viu”.

Corectitudinea formală nu spune nimic în sine. Un sinod poate fi convocat formal ca ecumenic, iar în final poate fi total opus spiritului universalității. Cu alte cuvinte, este necesar ca în Biserică, corectitudinea formală și taina Sfântului Duh să-și găsească pe deplin identitatea în trupul Bisericii. În acest punct se localizează taina infailibilității Bisericii” (Nikolaos Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică, II: Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 333).

Sinodul trebuie să se exprime pe baza și în continuitatea vieții Trupului Bisericii, iar acest Trup viu trebuie să pecetluiască aceste hotărâri, să se recunoască în ele. Acesta este un proces care durează, o discernere care poate fi imediată sau poate dura un timp. Pentru că trupul trebuie să discearnă dacă aceste hotărâri sunt în continuitate cu viața lui și o sprijină, sau să le respingă ca pe niște corpi străini, prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost asupra Bisericii ca Cincizecime permanentă, și înaintea Sinodului, dar lucrează și după, mai ales prin aleșii săi, prin diferite harisme care există în Biserică.

Iar pentru ca deciziile ierarhiei sacramentale actuale să poată fi receptate și discernute în general, de pliroma Trupului Bisericii, aceste decizii trebuie să fie publice și să se ia plecând și de la o dezbatere publică transparentă fecundă nicidecum „cu ușile închise”. De altfel, și cunoscutul teolog Ierotheos Vlahos, protesta anii trecuți printr-un text public despre secretomania din spatele dialogurilor cu heterodocșii, secretomanie soldată cu semnarea unor documente care nici măcar membrilor Sf. Sinod al Bisericii Greciei nu le-au fost aduse la cunoștință.

Mai mult, domnul profesor Matsoukas atrăgea atenția că istoricii bizantini pomenesc prezența activă la Sinoadele Ecumenice a mirenilor în calitate de consilieri sau sfătuitori ai episcopilor: „Și mulți laici, cu experiență în cele ale dialecticii, au luat parte la sinod, doritori fiind să apere de fiecare dată dreapta credință” (cf. Socrate, Istoria Bisericească, 1, 8, PG 67, 64A).

A nu se uita faptul că cel care l-a demascat public pentru erezia sa, oprindu-l în timpul Liturghiei din predică pe Patriarhul Ecumenic Nestorie (considerat până atunci „mâncător de eretici”, dar, iată, ajuns arhi-eretic și el și anatematizat), a fost un laic, un avocat mirean din Constantinopol. Părintele profesor Ioannis Romanidis, citat de Ierotheos Vlahos, afirmă în chestiunea infailibilități presupuse a Sinoadelor Ecumenice:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii. Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă. Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece și doar pentru că s-au întrunit într-un Sinod Ecumenic şi prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri.

Aflăm de la unii ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi astfel aceștia pun la îndoială faptul că autoritatea sunt de fapt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus». Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

Ierotheos Vlahos comentează: „Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi.

Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil exact contrariul. Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”.

Cu alte cuvinte, există un curent bisericesc mai nou care devalorizeză și desconsideră întreaga istorie bisericească, care istorie și tradiție, ne învață că în problemele credinței participa întotdeauna și poporul lui Dumnezeu. Era totdeauna activă prezența și participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor.

Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”.

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Ierotheos Vlahos: ”…și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit spre exemplu unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența.

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre. Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”.

Starețul Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind lumiat de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii. Adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”.

Ea a fost întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, a fost validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi editată de patru Patriarhi. Această vestita Enciclică se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”.

Teologul Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”. Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm.

În tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv Gheorghios Florovski: ”…Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii. Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”.

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă, adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă, sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”.

Despre pretinsa infailibilitate a hotărârilor sinoadelor, observă cunoscutul teolog și predicator Athanasios Zontakis că părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”

În completarea acestei idei, profesorul Dimitrios Tselenghidis subliniază la rândul său: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”. Adevărul este însuși Hristos și de aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia (a se vedea spre ex. cazul Sfântului Maxim Mărturisitorul).

Sunt exemple în istoria bisericească care adeveresc trezvia, implicarea, rolul și autoritatea mirenilor, a credincioșilor creștini, adică a pliromei, în evenimentele și hotărârile sinodale importante ale bisericii.

Menționăm ca fiind reprezentativă aici, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

A se vedea, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

Este adevărat că la sinoade participă episcopi și nimeni nu le contestă autoritatea sau rangul, dar să nu uităm, determinant este şi rolul poporului (clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor. Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul din Hieira (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a hotărârii bisericeşti a poporului.

În 449, la Efes, a avut loc sinodul I numit tâlhăresc, din motivele cunoscute. N-a fost condamnat de un Sinod ulterior, dar cu toate acestea a intrat în istorie ca fiind ,,tâlhăresc’’, întocmai cum l-a receptat pliroma Bisericii.

În anul 754 a avut loc un ,,mare sinod’’ la Hieira lângă Calcedon, cu participarea a 338 de episcopi, având pretenţia de a fi al VII-lea Sinod Ecumenic! Sub presiunea forţelor externe, sinodalii au hotărât, nota bene, în unanimitate, ca sfintele icoane să fie înlăturate din sfintele biserici şi din casele credincioşilor.

A fost vremea ca Biserica lui Hristos, pliroma, să-şi spună cuvântul: ,,Dacă majoritatea clerului superior (episcopii), terorizat de puterea împăratului, s-a plecat, călugării au manifestat o rezistenţă dârzâ faţă de hotărârile pseudosinodului VII ecumenic şi ale voinţei împărăteşti.

Îndârjiţi de lupta dreaptă şi de protestele venite din Apus şi din eparhiile răsăritene… rezistenţa călugărilor şi a femeilor pioase, precum şi a mulţimii dreptcredincioase, a umplut de mânie pe împăratul Constantin’’ (Rămureanu, Şesan, Bodogae, Istoria Bisericească Universală, EIBMO, Bucureşti, 1975, pag. 311). Niciun sinod ulterior n-a condamnat sinodul iconoclast din 754, şi cu toate acestea, prin intervenţia pliromei, au fost zădărnicite hotărârile iconoclaste ale acestuia.

Această frumoasă tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze un nou curent ecumenist modernist care bântuie mai nou chiar și prin bisericile tradiționaliste conservatoare. În același timp se intenționează impunerea unui anumit tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio).

Se prefigurează și configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o subminează prin pervertiri și opinii străine de duhul Sfinților Părinți.

Acest eșafodaj bisericesc inovator susține și exprimă o teologie scolastică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a ”alor noștri”, despărțită de trupul și pliroma bisericească.

În acest sens, Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, încă din anul 1976, bine spunea: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și a pliromei Bisericii”.

Păstorii și episcopii oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie în duhul Adevărului, să fie bine înţelese? În mod paradoxal o ierarhie care adoptă un sistem de gândire centralist-piramidal bazat pe putere și autoritate, ajunge să se teamă până la urmă de propria turmă pe care o marginalizează și exclude de la împreună-lucrarea în sfera sinodală și organizatorică. Prea ușor se uită faptul că nu există episcopie/preoție fără comunitate, fiecare hirotonie se face pe seama unui altar în jurul căruia există o comunitate.

Turma credincioșilor este oare necuvântătoare, aşa încât să fie cenzurată și mânată doar după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici cea mai mică nelinişte a conștiinței dogmatice? Din păcate, se importă și copiază atitudinea pe care o vedem din partea ortodocşilor care sunt implicaţi la vârf în mişcarea ecumenică. Aceștia promovează trâmbiţând cu putere dialogul cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos!

Vedem prin exemplul acestora, marele pericol al dublei măsuri, deschiderea către dialog cu cei din afară și secretomania și practica ușilor închise față de propria turmă pe care o desconsideră în atribuțiile ei de conștiință vie a bisericii și veghetor al adevărului de credință. Mai mult, aici poate apărea și ispita autocratică cu iz papist, exprimată generic prin această expresie adresată mirenilor, ”nu e treaba voastră, în materie de credință doar sinodul prin episcopi este autosuficient, competent și suveran”.

Contrar acestui mod de gândire, viaţa Bisericii mărturiseşte că persoane (de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Sfinți Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori, fie ei clerici sau mireni), sau grupuri de credincioși, şi în sfârşit întreaga pliromă a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au invalidat mari Sinoade din trecut, care aveau numeroși membri. Pentru caracterul obligatoriu al deciziilor lor, era necesar chiar și pentru Sinoadele Ecumenice, să fie în deplin acord cu învățătura Sfinților Părinți și să fie primite de pliroma Bisericii. Până la urmă toată istoria bisericii și însăși bunul simț elementar contrazice această închipuită și autosuficientă infailibilitate autoproclamată.

Și totuși această atitudine antipatristică și sfidătoare persistă, iată un exemplu recent si relevant în sensul cel mai negativ posibil. Spre deosebire de Sinoadele Ecumenice, la tâlhărescul sinod din Creta, a avut loc excluderea monahilor și a mirenilor de la ședințele sinodului. No comment!

Încheiem acest material exprimând dorința de a învăța cu toții cât mai multe din istoria bisericească. La nivel sinodal este de dorit a nu fi repetate greșelile falselor autoproclamate sinoade și de a nu ceda ispitei oferită de duhul papist al stăpânirii și al puterii, manifestat prin limitarea accesului preoților și a mirenilor la ședințele și lucrările sinoadelor.

La nivel de laicat, ne dorim ca mirenii să se smerească, să învețe ascultarea, să își cunoască locul și să respecte ierarhia fără a ceda ispitei de a judeca clerul mult prea repede și mult prea ușor, exceptând desigur situația când există suspiciuni temeinice legate de propovăduirea de către aceștia a unor erezii sau a neadevărului. Dimpotrivă atunci sunt chiar obligați să intervină în calitatea lor de veghetori ai adevărului, de conştiinţa bisericească, de pliromă și popor al lui Dumnezeu.

Surse:

http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.com/2016/03/23-03-2016_14.html

https://www.youtube.com/watch?v=ThNn1v3udhE

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/01/105-sinaxa-antiecumenista-a-clericilor-si-monahilor-arata-abaterile-si-samavolniciile-legate-de-credinta-ortodoxa-savarsite-de-patriarhul-ecumenic/

https://www.aparatorul.md/rolul-mirenilor-la-sinoade-problema-receptarii-deciziilor-sinoadelor-sinoadele-ecumenice-si-chestiunea-sinodului-panortodox-anuntat-pentru-acest-an-raport-prezentat-de-catre-teologul-roman-marian/

https://luminatorul.wordpress.com/pagini-crestine/norme-si-dispoziti-canonice-privind-participarea-mirenilor-la-activitatea-invatatoreasca-a-bisericii/

https://www.scribd.com/document/384477747/Pr-Anastasios-Gotsopoulos-Cugetul-Sinoadelor-Ecumenice-%C8%99i-cugetul-Sinodului-din-Creta#download&from_embed

http://thriskeftika.blogspot.com/2016/04/blog-post_36.html

http://ortodoxie.trei.ro/istoric/ist/4f_sinoadele_ecumenice.html

https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2020/08/09/posibilitatea-exceptionala-a-bisericii-de-a-si-indeplini-totdeauna-si-fara-scaderi-misiunea/

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 14 Aug 2022 21:34:00 +0000

ÎNTRERUPEREA COMUNIUNII CU GRECII

Frați creștini, iată că astăzi 1/14 August 2022 avem un răspuns public și oficial din partea Sfântului Sinod prin intermediul unuia dintre membrii săi, referitor la întreruperea comuniunii dintre BOSVR și GOC. Aceasta era de ceva vreme o realitate și o stare de fapt, dar lipsea anunțul public. Biserica noastră nu a susținut și nu a propovăduit teoriile eretice chiprianite, care cumva se pare că s-au infiltrat în mod subtil și au migrat voalat de la fostul SIR și către actualul GOC. Întreruperea acestei comuniuni recunoaște practic realitatea lucrurilor și atestă faptul că biserica noastră nu a mărturisit și nu și-a însușit niciodată aceste concepții și teorii chiprianite anatemizate.

Acum după ce am depășit problemele și piedicile datorate fostului mitropolit, în legătură cu modul de lucru defectuos și întrunirile extrem de rare ale Sfântului Sinod, sperăm să observăm și roadele normalității.

Mai exact așteptăm două lucruri foarte importante, comunicarea publică scrisă a hotărârii Sfântului Sinod care atestă întreruperea acestei comuniuni nefericite (care din păcate ne-a facut un deserviciu imens de imagine în toată lumea vechi calendaristă).

Apoi așteptăm în mod logic, firesc și absolut necesar, o nouă mărturisire de credință fără lacune, adusă la zi din perspectiva răspunsului față de provocările contemporane, care să nu mai lase loc nimănui pentru nici un fel de interpretări.

Ar fi frumos să avem această mare bucurie de praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, care este și hramul Mn. Slătioara.

În încheiere ne mărturisim bucuria despre faptul că materialul nostru anterior, a fost luat în considerare alături de alte sesizări din partea clericilor și ale mirenilor și s-a pus astfel început bun pentru stoparea practicii necanonice a îngenuncherii Duminica și în anumite perioade explicit menționate.

Odată cu îndemnul Ps. Evloghie sperăm ca mesajul să fie preluat și predicat periodic de către preoții noștrii, până când vom reuși să ne dezvățăm de aceste obiceiuri nefericite care încalcă învățăturile și canoanele bisericii și ale sfinților părinți.

Atunci când și vocea mirenilor, a laicatului este ascultată, suntem încredințați odată în plus de faptul că biserica este pe drumul firescului. Implicarea mirenilor este necesară și atestă frumoasa legătură și interdependență dintre cler și laicat, care doar împreună formează biserica (oare ce ar face păstorii fără turmă, dar turma fără păstori?).

Cinste păstorilor care se îngrijesc de turma cea cuvântătoare! Asteptăm în continuare din partea lor cuvânt de învățătură, cuvânt mărturisitor, pentru a pune mereu început bun și pentru a îndrepta orice erori, greșeli sau omisiuni în plan canonic, religios și duhovnicesc.

Să nu uităm, a greși este omenește, a nu recunoște greșeala și a nu ne îndrepta este de fapt singura și marea problemă.

Ascultați cu atenție predica de mai jos, dați mai departe acest cuvânt de învățătură și haideți să punem cu toții început bun. Așa să ne ajute Dumnezeu!

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 17 Jul 2022 18:02:00 +0000

Neîngenuncherea Duminica și în timpul

Sfintei Liturghii

Recomandare de carte – ”Îngenuncherea. Îndreptar canonic”

Autor: Mitr. Grigorie D. Papathomas. Editura Metafraze 2022

Aducem în fața credincioșilor și mai ales în atenția slujitorilor bisericii noastre un subiect de o covârșitoare importanță. Vom prezenta foarte pe scurt concluziile acestei cărți, care nu trebuie să lipsească din casa oricărui creștin ortodox și în nici un caz din biblioteca sau fondul de carte al fiecărui preot sau ierarh.

Frați creștini, a sosit timpul să înțelegem, măcar acum in al unsprezecelea ceas, faptul că Biserica trebuie să interzică în mod categoric îngenuncherea în toate momentele cultice ale propovaduirii Invierii lui Hristos și a Vieții veacului ce va sa fie și să proclame prin glasul păstorilor săi cu glas puternic la predică, faptul că îngenuncherea este anticanonică în zilele de duminică și pe durata dumnezeieștii Liturghii precum și în zilele Cincizecimii (și în alte câteva situații punctuale enumerate la finalul rezumatului nostru).

Biserica trebuie să facă acest lucru nu de capul ei, ci doar din perspectiva tradiției apostolice, canonice și patristice. "Neplecarea genunchilor" în anumite momente, este hotărâtă și formulată clar și răspicat de sfinții părinți și de către canoanele bisericii. Noi trebuie doar să ascultăm glasul lor și să punem grabnic în aplicare această poruncă și să revenim în matca canonică a practicii ortodoxe autentice, lepădând sedimentările istorice nefaste ale influențelor exterioare.

Spre deosebire de îngenunchere, ca element specific al stării de pocăință, neîngenuncherea, în momentele prăznuitoare ale Învierii lui Hristos, reprezintă nu doar temeiul dogmatic al bunei rânduieli liturgice, ci chiar miezul mărturiei eshatologice pe care trupul bisericesc o aduce înaintea lumii permanent, la fiecare dumnezeiască Liturghie, cu privirea ațintită asupra „vieții veacului ce va să fie” și a Învierii de obște, evidențiindu-ne totodată libertatea și condiția de fii ai lui Dumnezeu.

Cu toate că Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) a oferit o soluție definitivă problemei, conferind prestigiu incontestabil neîngenuncherii în ziua duminicii, uzanța nepotrivită și deviantă a îngenuncherii duminicale persistă încă, în pofida prevederilor canonice și a argumentației teologice formulate de nenumărați Sfinți Părinți, precum Vasile cel Mare, Teodor Studitul sau Nicodim Aghioritul.

Tradiția Bisericii, prin cele aproape 100 de mărturii patristice luate în considerare, a consfințit o singură practică liturgică de netăgăduit și autentic duhovnicească: în momentele pascale (prăznuitoare ale Învierii) și eshatologice din viața bisericească nu este îngăduit să îngenunchem!

În concluzie, haideți să revenim la așezămintele curate și frumoase ale Sfinților Părinți și să reținem (să punem în practică) care este timpul neîngenuncherii canonice în sânul Bisericii:

- Toate duminicile anului liturgic (de la vecernia din după-amiaza zilei de sâmbătă până la vecernia din după-amiaza zilei de duminică).

- De la Paști până la Cincizecime (de la dumnezeiasca Liturghie pascală până la vecernia Duminicii Cincizecimii).

- În perioada de prăznuire a Dodecaimeronului, a celor 12 zile de la Crăciun până la Bobotează.

- La hirotonia diaconului, preotului sau episcopului (cu excepția candidatului care e hirotonit).

- Pe durata marilor sărbători domnești.

- În timpul dumnezeieștilor Liturghii din zilele de rând. Cu alte cuvinte, când se săvârșește dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare sau a Sfântului Ioan Gură de Aur, indiferent de ziua în care cade, nu îngenunchem!

Mulțumim persoanei care ne-a semnalat această mare problemă și ne-a dăruit cartea, cu îndemnul de a face pe cât posibil cunoscut acest subiect. Ne dorim să auzim de acum încolo cât mai des la predici îndemnuri de a nu îngenunchia când nu este cazul, pentru a îndrepta prin învățătură acest obicei necanonic, făcându-ne noi înșine pildă și exemplu personal. Așa să ne ajute Dumnezeu!

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 21 May 2022 12:23:00 +0000

SITE NOU

manastireaslatioara.ro

Salutăm revenirea site-ului Mănăstirii Slătioara și sperăm ca acesta să fie activ și să informeze constant și în timp util credincioșii noștrii, despre evenimentele importante care se petrec în cadrul bisericii noastre. Este de reținut faptul că pe fondul unei lipse de transparență și al unei comunicări insuficiente și deficitare, au intotdeauna de profitat potențialii lupi răpitori îmbrăcați în piei de oaie. Aceștia pot exploata exact acest gol, această nevoie reală de informare și pot astfel induce în eroare pe cei creduli și mai puțin informați care rătăcesc drumul în căutările lor. Trăim într-o lume în care informația adevărată este necesară și valoroasă, cu atât mai mult în mediul online care este un tărâm bântuit de tornadele dezinformarii și de furtunile manipulărilor.

Dumnezeu să ocrotească biserica noastră și să-i dăruiască pace, să o țină mai întâi de toate, ferită de orice erezie, iar apoi, departe de schisme și dezbinări!

Recomandăm credincioșilor să citească materialul ”Despre Problemele Actuale Ale Mitropoliei”, postat pe site-ul mănăstirii la rubrica, Știri.

https://www.manastireaslatioara.ro/home/stiri

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 15 Apr 2021 16:31:00 +0000

Mărturii despre Adevărul Dreptei Credințe

Episodul 10

Părinții Anatolie și Anania

Schitul Albac

Interviu realizat cu părinții Anatolie și Anania la Schitul Sfânta Treime din Albac in data de 8 Iunie 2020. La minutul 01:13:32 incepe mărturia deosebită a domnului Ilarie Mocanu, creștinului care a donat terenul pe care se află schitul.

Iată și câteva dintre subiectele abordate, unele dintre ele anticipând nebunia dictaturii medicale și resetarea globală pe care le trăim acum din plin.

Schimbarea calendarului, cenzura bisericească, începuturile pandemiei, mărturisirea credinței și mersul la biserica versus frica de amenzi și conștiințele adormite. Despre curajul de a tine bisericile deschise in vremuri de restricții și nevoia unui mesaj de îmbărbătare clar din partea bisericii. Impactul tehnologiei și al mass-mediei în viața noastră și demența digitală. Despre munca de acasă și școala online. Despre vrednicie și practica desei sau rarei împărtășiri cu Sfintele Taine. Despre adevărata biserică dar și răspunderea, căderea ei și ispitele cele de-a dreapta.

Vizionare cu folos duhovnicesc!

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 19 Mar 2021 19:47:00 +0000

A dat Dumnezeu Apă!

În acest material redăm mărturia deosebită a celor care au reușit să găsească apă într-un loc cunoscut și sub denumirea de Secături, aceasta datorită rugăciunilor și donațiilor celor milostivi si inimosi care s-au implicat. Mănăstirea Găgești (Vale) cu hramul Duminica Mironosițelor.

Interviul a fost realizat în data de 21 februarie 2021 la mănăstire.

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 16 Jan 2021 10:12:00 +0000

UPDATE

ESENȚIALUL despre Celulele de Fetuși Avortați și Serurile Injectabile

La momentul în care lucram la acest material nu știam absolut nimic despre predica excepțională a Pr. Anania (am aflat despre ea dupa postarea acestui material pe blog). În această predică, printre altele, părintele abordează dintr-o perspectivă duhovnicească problema noilor injecții dezvoltate pe baza celulelor din fetuși avortați și implicațiile lor profunde generate nu doar la nivel etic sau teologic. Este analizată posibila incompatibilitate în plan duhovnicesc dintre aceste injecții și Sfânta Împărtășanie.

Cutia Pandorei tocmai a fost deschisă public și oficial la nivel planetar prin implementarea noilor tehnologii de editare genetică în masă asupra oamenilor, iar noi mirenii și cu atât mai mult Biserica trebuie sa avem o reacție pe măsură.

Vă recomand călduros să ascultați atent și cu răbdare integral această predică și să consultați și eventual să salvați materialele prețioase din linkurile propuse în materialul anterior (ele dovedesc oficial ceea ce neagă alții și cataloghează cu naivitate drept teorii ale conspirației), deoarece se completează perfect și împreună conturează mult mai bine imaginea de ansamblu.

Mulțumim părintelui Anania pentru acest cuvânt de învățătură, cuvânt cu putere multă!

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 15 Jan 2021 19:27:00 +0000

ESENȚIALUL despre Celulele de Fetuși Avortați și Serurile Injectabile

Fără a mai examina lista lungă de probleme și riscuri cu care vin la pachet noile seruri injectabile (vac....ri), vă supun atenției doar un singur aspect și motiv esențial și suficient, pentru care un creștin ortodox nu poate să le accepte.

Institutul European de Bioetică a realizat încă din noiembrie raportul „Vac..ns contre le Coronavirus et utilisation de cellules de fœtus avortés : état des lieux”. Raportul poate fi consultat aici:

https://www.ieb-eib.org/fr/actualite/recherche-biomedicale/recherche-medicale/vaccins-contre-le-coronavirus-et-utilisation-de-cellules-de-ftus-avortes-etat-des-lieux-1922.html?fbclid=IwAR2_YOFxC5uNfebdFZZv4zTY8DW7iVrIs0EvpNDW-WMzFnhlHqOYCmnew0M

Altă analiză pertinentă oficială cu link aici:

https://lozierinstitute.org/update-covid-19-vaccine-candidates-and-abortion-derived-cell-lines/?fbclid=IwAR16V5VPD59-Ap6qvdGVodt70-njXqkyusNC87ERZHF6RjqxwxQVydUc3ic

Potrivit acestui raport, există o linie celulară extrasă de la fetuși avortați care este folosită în diferite etape ale producției de vac..in covid.

Etapa conceperii. E vorba de conceptualizarea, experiențele primare, specificările producției. Dintre producătorii de vac..in covid, regăsim la această etapă: AstraZeneca & University of Oxford.

Etapa producției. Vac...ul final este produs. Regăsim aici: AstraZeneca & University of Oxford.

Etapa testărilor. E vorba de testele de laborator, anterioare folosirii vac...lui pe scară largă. Regăsim aici: AstraZeneca & University of Oxford, Moderna, Inc. & National Institute of Health, Pfizer & BioNTech.

Așadar, vac....rile covid, și, în orice caz, cele aprobate deja la nivelul UE, au folosit linia celulară prelevată de la fetuși avortați măcar în etapa testărilor, dintre ele AstraZeneca bifează toate etapele producției.

O linie de celule fetale consistă în celule prelevate de la un fetus avortat, multiplicate ulterior timp de decenii și folosite în cadrul unor experiențe de laborator. Institutul European de Bioetică arată că folosirea liniei celulare fetale în vac....rile Covid nu e necesară, numeroase companii folosind celule de animale, ouă de pui sau drojdie. Așadar, AstraZeneca, Pfizer și Moderna ar fi avut posibilitatea să evite folosirea liniei celulare fetale chestionabile din punct de vedere etic si religios.

La fel ca multe alte vac...uri dezvoltate în trecut, noul vac..in Cov-19 al AstraZeneca a fost dezvoltat cu ajutorul liniilor celulare bazate inițial pe țesut fetal avortat. Aceste celule au fost reproduse într-un laborator în ultimele decenii și nu sunt celulele originale.

În cazul acestui vac..in, vorbim despre liniile celulare MRC-5 și o altă linie celulară folosită pe scară largă, HEK 293, potrivit lui Steve Pritchard, managerul de comunicare pentru proiectele de vac...uri ale Universitatății din Oxford, contactat de AFP Cehia prin e-mail. De asemenea, el este și purtătorul de cuvânt al AstraZeneca pentru vac..in.

Linia celulară MRC-5, cunoscută sub numele de Medical Research Council c. 5, este o cultură de celule recoltată în Marea Britanie în 1966 de la un fetus în vârstă de 14 săptămâni, conform grupului de cercetare American Type Culture Collection (ATCC). Au fost recoltate în urma unui avort voluntar care nu a avut nimic de-a face cu dezvoltarea vac....lui, spune Oxford Vaccine Group, un organism științific al Universității Oxford care a fost implicat în dezvoltarea vac....lui Covid-19 pentru AstraZeneca.

„Tulpinile de celule utilizate în prezent (numite WI-38 și MRC-5) au fost dezvoltate în anii 1960 folosind celule pulmonare luate de la doi fetuși avortați. Avorturile au fost legale și au fost realizate cu acordul mamelor, dar nu au fost efectuate în scopul dezvoltării vac....lui”, se spune aici,

https://vk.ovg.ox.ac.uk/vk/vaccine-ingredients#node-64:~:text=The%20cell%20strains%20currently%20used%20(called,for%20the%20purpose%20of%20vaccine%20development.

De atunci au fost reproduse în laborator și folosite pentru a dezvolta multe tipuri de vac...uri.

Linia HEK-293, care a fost utilizată pentru dezvoltarea vac....lui AstraZeneca, se bazează pe celule prelevate din rinichiul unui fetus avortat în 1973. La fel ca în cazul MRC-5, celulele au fost clonate în mod repetat într-un laborator și sunt utilizate în diverse aplicații științifice. „Celulele HEK 293 utilizate în prezent sunt clone ale acelor celule originale, dar nu sunt ele însele celulele bebelușilor avortați”, a spus Steve Pritchard.

Un link cu info actualizate importante aici;

https://cogforlife.org/wp-content/uploads/CovidCompareMoralImmoral.pdf

Trebuie știut și faptul că aceste celulele de fetuşi au fost folosite cu succes nu numai la vac...uri, ci şi pentru potenţiale tratamente pentru boli sau afecţiuni precum cancer, diabet, HIV, scleroză multiplă, ALS şi Alzheimer iar vac...ul poliomielitei a fost realizat prin acelaşi procedeu. În ziua de azi este foarte greu să găseşti pe cineva care nu a beneficiat de pe urma acestui tip de cercetare pe linii de celule de fetuşi precum WI-38 şi MRC-5.

Toată media oficială se scuză când abordează acest subiect delicat cu următorul slogan repetat în diferite moduri. El sună cam așa, celulele în care au fost atenuate virusurile sunt descendente ale acelor celule originale din fetuși avortați dar nu sunt acele celule. Ele în mare măsură nu mai conțin țesutul original, iar dacă totuși îl conțin, atunci vorbim despre urme foarte vagi de ADN. Adica asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa ne liniștim de tot.

Nimeni se pare, nu vrea să înțeleagă că lucrurile nu sunt așa simple pentru un om credincios.

Dintr-o perspectivă bioetică teologică, diferența dintre celula fetusului avortat și linia celulară derivată din această celulă nu anulează chestiunea avortului și a manipulării corpului avortat pentru producerea vac.....ilor. De asemenea, dintr-o perspectivă bioetică teologică, nu contează că vac...ul CONȚINE propriu-zis celule (derivate sau nu) de fetuși avortați sau a FOLOSIT aceste celule pentru a obține produsul final.

Un creștin ortodox spre exemplu nu poate in veci accepta un asemenea compromis. El este un adept al vieții care nu tolerează de principiu crima avortului. Să nu ucizi, este una dintre cele 10 porunci. Astfel la nivel de principiu există deja o incopatibilitate absolută. Cu atât mai puțin să și accepți să introduci în corpul tău un produs care are la origine o crima si derivă atât material cât și spiritual din aceasta. O asemenea practică poate fi asociată lejer cu ritualuri de satanism și canibalism, dar nu mai e cazul să explorăm și ipoteze de acest fel pentru că lucrurile sunt deja sinistre și clare.

Pentru aceste motive, un creștin autentic sau un susținător ferm al principiilor pro viață, nu poate accepta niciodată vac...uri care folosesc parțial sau deplin sau doar pentru testări celule de fetuși avortați.

În completare, pentru cei care poate încă nu au aflat, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România prin conducătorul său, Arhiepiscopul și Mitropolitul BOSVR, IPS Vlasie Mogârzan, a transmis de curând un mesaj ferm legat de vac...area anti covid, În mod categoric și definitiv respingem în mod imperativ acest vaccin sfătuind și pe ceilalți creștini să ne urmeze exemplul. Cinste lui pentru exemplul și curajul mărturisirii!

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 01 Jan 2021 19:53:00 +0000

RECOMANDARE AUDIO

In urma cu aproximativ 20 de ani, am citit pe nerasuflate cartea Pelerinul rus. A fost o descoperire revelatoare si am socotit-o pe buna dreptate una dintre cartile de capatai ale crestinatatii. Imi pastrez acesata parere si acum, dar ma simt obligat sa adaug faptul ca, este mai actuala si mai necesara decat multe alte carti tocmai in vremurile astea sucite pe care la traim acum. Razboiul de azi este mai ales unul al mintii si aici e nevoie de tehnici defensive avansate pentru a putea face fata. Cartea aceasta exact asta ofera la superlativ. Este mai actuala decat oricand si ofera o solutie practica si concreta la indemana oricui. In plus, este o lectura captivanta, o adevarata aventura a duhului in cea mai fascinanta calatorie posibila, cea launtrica.

Deoarece pentru multi timpul este insuficient, va recomand varianta audio. Eu am descoperit-o de curand si sunt incantat ca exista aceasta solutie la indemana celor aglomerati care pot valorifica astfel toate momentele moarte ale zilei. Va recomand sa descarcati materialul si sa ascultati totul offline pentru a nu va “radia” suplimentar in mod inutil. Daca puteti cititi cartea (varianta ideala), aveti aici link pentru a o comanda; https://www.libris.ro/pelerinul-rus-sop973-8207-41-x.html?gclid=CjwKCAiArbv_BRA8EiwAYGs23CMZERGy3qQuI1fF9j_dSJPEPjbyjBePYTM8F3WiJzOoRrgyNOgYiBoCtdwQAvD_BwE

Pentru ca avem in lucru, un nou material de maxima importanta (de aproximativ un an este completat in mod constant atunci cand gasim putin timp), care este un soi de ”completare/continuare” contemporana a temei razboiului duhovnicesc dezvoltata exceptional in Pelerinul rus, va rog sa cititi sau sa asculatati aceasta carte fundamentala a Ortodoxiei. Ea va antreneaza si pregateste perfect pentru a descoperi tainele razboiului duhovnicesc si pentru a intelege mai bine materialul care va fi postat in curand.

Mai jos aveti link pentru cartea audio impartita in 7 parti. Va doresc auditie cu folos duhovnicesc!

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 30 Sep 2020 19:27:00 +0000

Plânsul Maicilor

Izvorul Fără Apă

Cei care doresc să ajute prin virament bancar pot dona
folosind următoarele conturi deschise la Banca Transilvania:

Beneficiar: STOIAN MARIANA
Cont RON (LEI): RO81 BTRL RONC RT03 1100 6001
Cont EUR (EURO): RO31 BTRL EURC RT03 1100 6001

Pentru cei care doresc să trimită bani prin mandat poștal
informațiile sunt următoarele:
Destinatar: STOIAN MARIANA
Sat: Găgești
Comuna: Bolotești
Județul: Vrancea
Mănăstirea Duminica Mironosițelor
Puteți trimite pomelnice telefonic sau
prin SMS la următorul număr: 0724 939 064 M. Filofteia