Simfonia viselor

Așa trăia bunica aici...

2017-10-29T20:28:00.000-07:00

Așa trăia bunica aici... Ani mulți, mult prea mulți, mutată cu forța din căsuța ei cu grădină, unde iasomia, teiul și trandafirii, ascultau dialogurile dintre ea și bunic, dintre ei și prietenii lor care-și odihneau spiritul în răcoarea serilor de vară. Bunicul, profesor universitar de filosofie, plecase prea repede spre triunghiul de aur a lui Pithagora, Socrate și Platon, lăsându-mi bunica singură, rătăcită într-o lume ostilă. Biata de ea, aruncată din armoniile viorilor în burduful acordeoanelor, suferise teribil. Însă, de la ea am învățat că foamea poate fi păcălită cu o lectură, durerea cu un zâmbet, tristețea cu Mozart. Ochii bunicii par a căuta necontenit calea spre trecut, uimită de absența prelungită și nefirească a bunicului... Ea pare a sta într-o gară sărăcăcioasă, cu bagajele de multă vreme făcute, așteptând un tren care nu poate fi decât o replică a Orient Expres-ului, un tren care va opri o clipă, numai pentru ea. Iar la fereastra unui vagon, va sta bunicul zâmbind, așteptând-o. Călătoria lor va continua, ducându-i spre lumea lor atât de tainică, o lume de peste cuvinte, plină de simboluri descifrate numai de ei doi.

Fragmentum

Și Eu, purtătorul de măști

2017-09-23T21:35:00.000-07:00

- Nu! Niciodată nu voi putea fi Eu! Niciodată! Sunt condamnat să port măști... Eu sunt purtătorul măștilor... Vesele, triste, furioase, tâmpe... Schimbate brusc ori lent, lipite strâmb pe gândurile mele, măști impuse de legile nescrise ale unei societăți bolnave... Durere. Asta simt. Durere! Chipul meu adevărat strigă. Vrea eliberarea. Vrea așa cum l-a lăsat Dumnezeu... Oooo... Cum ar atăta lumea dacă ne-am scoate toți măștile... Cât de clară ar fi departajarea. Categorii distincte – buni, răi, darnici, lacomi, blânzi, răzbunători... Țara bunilor, țara lacomilor, țara răzbunătorilor... Ce tare! Cu interzicere de emigrare, doar drept de vizitare și cu imposibilitatea de contaminare! O lume structurată corect, o lume a libertății reale... Răii cu răii, bunii cu bunii... Ha! Singurătatea este periculoasă astăzi. Te face să gândești, chiar dacă mintea o ia razna... Așa-ți vin ideile. Poate de asta trebuie să fim tot timpul ocupați unii cu alții, iar acum ni s-a dat cu generozitate și posibilitatea de a fi împreună fără a fi defapt. Tableta. Telefonul... Ce faci Gigi? Unde ești Mitică? Și terase... Cât mai multe terase, pub-uri, restaurante, cafenele... Parcurile sunt pentru babe și pentru moși. Nu-ți trebuie aer curat. Nimic pe gratis, nu? Zgomot, agitație, consum... Oricum, e prea târziu... Căderea e în gol. Nu mai putem cădea nici măcar în interiorul nostru, fiindcă accesul ne-a fost blocat. Și totuși, ceva se revoltă. Ne smulgem măștile cu furie. Doar una nu se dezlipește aproape niciodată... Masca tristeții... Stă prinsă de chipurile noastre, luând forma zâmbetului...

Fragmentum

Stăpânul

2017-07-18T18:45:00.000-07:00

... Și dacă totul este dublu, cum să mă supăr pe bietul Tudose că este ipocrit? Eu cred, că în prostia lui, habar nu are că este doar o biată suprafață limitată de cele două extreme. Însă, în mintea lui vizitată de puține idei, extremele se ating ca în matematică: un plus infinit se pupă cu un minus infinit, formând o sferă perfectă, numită capul lui Tudose. Sau poate, în subconștient, tehuiul ăsta crede ca și în psihologie, că de la genialitate la nebunie este doar un singur pas, pe care el însă nu-l va face niciodată...

Tudose e chel. E slab, ușor cocârjat, are mersul rigid și ține mâinile țepene pe lângă corp. Își strânge pumnii și îi ascunde pe jumătate în mânecile hainei, de parcă ar purta mereu un costum de căpătat. De fiecare dată când îl văd, imaginea lui îmi amintește de corbul din fabula Corbul și vulpea... Stăpânu’! - așa-l numesc toți. Ba, câteodată Jupânul, Boss-ul, Șefu’... Iar el? Nu mai poate de plăcere. Tudose e viclean și are instinct și inteligență de fiară. Este periculos, pentru că știe să speculeze orice viciu, orice necaz, orice nevoie... Te-ai apropiat de el? Te miroase de la o poștă și știe de unde să te apuce pentru a te trânti la pământ. Îl studiez de mai bine de trei ani și recunosc că și acum este pentru mine un izvor de neprevăzut. Nu pare să facă vreun efort. Totul apare la el spontan, fără a se preocupa prea mult de imaginea oribilă de hienă pe care știe foarte bine că o are. Nu are decât un singur obiectiv – să fie Stăpân !

Roman în lucru

Regina de gheața

2017-06-15T20:57:00.000-07:00

Merg cu pași egali, intrați în cadența picăturilor de ploaie, pe drumurile necunoscute ale unei așezări mirifice, ascunsă de temerile timpului, undeva, în Transilvania. Aripi de ceață unduiesc peste casele sașilor, concurând în eleganță cu fumul care se ridică din hornurile îndrăznețe. Oameni nu sunt, liniște este. Doar eu și taina unei așezări tăcute, două creuzete ale unor istorii necunoscute. Case și porți, biserici și poduri... Piatră, multă piatră în ziduri, pe drumuri și poate și-n sufletul meu... Duritate, trăinicie, tăcere, dar niciodată răceală... Piatra, în nemișcarea ei, ascunde multe. Primește căldura soarelui cu încântare, iar apoi, cu generozitate, o emană. Acceptă cu demnitate frigul iernii, lăsându-se acoperită de zăpezile efemere care se mint că o vor domina. Case și porți, biserici și poduri... Toate oblăduite de coline, ca un dans senzual al pământului, promisiune de viață eternă, jurământul asumat al frumuseții. Cerul, discretul acoperiș al vieților noastre, și-a îmbrăcat astăzi odăjdii cenușii, potolind îndrăzneala roșiatică a acoperișurilor. Înaltul ne spune povești prin umede șoapte, spălându-ne gândurile de întunecata viclenie a minții. Pași, piatră, ploaie... Povești... A fost odată, demult, undeva pe pământul acesta, un om. Trec agale un pod curbat. Ploaia-și continuă istorisirea, însă eu acum nu o mai aud. Sunt mii de ființe aflate în calea ei, dornice s-o asculte... Copaci, tufișuri, ape, iarbă... Se deschide o poartă și doi oameni apar. Sporovăiala le încetează când dau cu ochii de mine, mă salută respecuos, trecând apoi grăbiți spre treburile lor. Aud limpede în urma mea – Ai văzut? E femeia în negru! De ce o fi venit aici, la noi? – Și umblă așa, ca o nălucă... Da, e drept, ca o nălucă. O vedenie, o fantomă, o iluzie sau o himeră, ce altceva poate fi o femeie care pleacă din cel mai mare oraș al țării, din „civilizație“, din confort, lăsând în urmă bulevarde luminate, magazine pline, săli de teatru, parcuri, muzee, pentru a „umbla“ pe aceste drumuri, pentru a privi colinele împădurite, pentru a trece pe poduri arcuite peste ape, pentru a simți mirosul lemnului ars în sobe și al pâinii coapte în cuptoare de lut. Pentru stelele mari care apar seara pe cer, pentru pădurea care începe la capătul drumului, pentru turla bisericii pe care o vede din casa ei, pentru clopotele care bat dimineață și seara, pentru cântatul cocoșului, pentru liniștea dintre clipe?... Femeia în negru... Năluca... Prietenii fiicei mele mă numesc pe ascuns, Regina de gheață... De ce? Oare de ce? Ce nu reușesc eu să le transmit oamenilor? Cum de ei nu văd copilul uimit din mine? Cum de nu înțeleg că frumusețea lumii mă încremenește, că spectacolul vieții mă face atentă la detalii, neglijând voit superficialitatea? Cum se poate împăca Regina de gheață ori Năluca, cu soarele din sufletul meu? De ce nu văd oamenii bucuria cu care absorb fiecare undă de frumos, liniștea prin care filtrez urâtul lumii spre lumină, libertatea pe care o acord oricărei ființe întâlnite sau compasiunea ce-mi sfâșîie sufletul? Poate tăcerea?... Tăcerea mea... Dragii mei, iubiții mei, m-am molipsit de la natură. Ea îmi vorbește fără cuvinte, iar eu trebuie s-o ascult și să învăț, fiindcă viața omului trece prea repede. Dincolo, nu voi duce cu mine, vorbe goale... Trec prin viața aceasta peste poduri mici sau peste poduri mari, dar toate unesc două maluri, ca niște curcubee care și-au uitat culoarea, însă niciodată promisiunea făcută de Dumnezeu... Trec...

Un Martie...

2016-03-01T22:02:00.000-08:00

Început de primăvară... Martie... 2... O zi pe care nu o voi putea uita niciodată... O zi, pe care o trăiam an de an cu beatitudine, împărțind încă cu bucurie mărțișoare, ziua a doua a fiecărei primăveri... Acum trei ani, la 2 Martie, o prietenă dragă sufletului meu m-a chemat la spitalul unde stătea alături de soțul ei, îngrijindu-l, alinându-i suferințele unei teribile boli. M-a rugat să-i aduc un medicament care se găsea destul de rar, însă, ca un făcut eu l-am cumpărat din prima farmacie care mi-a ieșit în cale. Eram fericită că-mi pot ajuta prietenii, eram fericită că era deja primăvară, eram fericită că-i voi duce un mărțișor Cameliei... Când am ajuns la poarta spitalului i-am telefonat pentru a mă ghida spre pavilionul unde erau... Vocea Cameliei, ușor obosită, avea totuși același timbru inconfundabil cu care a răsfățat de-a lungul anilor, milioanele de ascultători ai emisiunilor ei de neuitat... Camelia Stănescu Ursuleanu, fiindcă despre ea este vorba, m-a îndrumat spre acel pavilion, spunându-mi că Dan, Dan Ursuleanu, se va bucura când mă va vedea... 200 ? 300 ? 400 de metri ? Nu știu... Dar, o distanță atât de nesemnificativă a fost suficientă pentru a deveni infinită... La capătul unui drum atât de scurt am găsit-o pe Camelia înmărmurită, împietrită, stupefiată. Dan plecase... Poate sufletul lui, simțind că a venit primăvara, s-a grăbit să cutreiere zările... Poate, în eleganta lui generozitate a dorit să poarte peste această lume, arnici albi și arnici roșii, pentru a dărui tuturor un ultim cuvânt de adio... Dan Ursuleanu a plecat atunci, la acel început de primăvară, investind-o însă pe Camelia poate fără să știe, cu titlul de Ambasador al gândurilor sale... Alături de oameni minunați, Camelia urmează să ne dăruiască unele dintre cele mai tainice și mai frumoase frământări ale celui ce a fost un om de spirit, Dan Ursuleanu... Prin interpretarea inegalabilului Marcel Iureș și prin muzica de neconfundat a lui Mircea Florian, versurile nerostite încă ale lui Dan Ursuleanu vor veni spre noi, printr-un CD acum în pregătire. Dar șoapte magice aduc din tăcerile lui, gânduri : Tihnit ca o poveste, îmi năpădește-n minte/ Bătaia de ceasornic a timpului etern/ Dar dacă vreau o clipă, nu pot să îmi aștern/ Din viscoli de secunde, niciuna înainte...

Animale nervoase

2015-10-19T21:04:00.000-07:00

O fetiță de șapte ani, cu ochi frumoși ce-mi amintesc mereu de peruzea, m-a vizitat nu demult, după ce făcuse o plimbare printr-un mare parc bucureștean. Am întrebat-o dacă i-a plăcut. Răspunsul ei a fost prompt, însoțit de un oftat – Nu! Fetița avea o tristețe neobișnuită, o dezamăgire, un fel de regret nefiresc... Toamna parcurile sunt splendide, i-am spus. Da, a continuat ea plimbându-și privirea peste platoul cu prăjituri de casă pe care-l așezasem în dreptul ei. Și atunci? Ce ți-a displăcut? Oamenii, mi-a răspuns așezându-se cu grijă pe scaun. Oamenii? De ce? Răspunsul micuței nu-mi va da pace multă vreme – Erau ca niște animale nervoase! Țipau la copiii lor și îi priveau urât!

Mulțumesc !

2015-07-16T11:04:00.003-07:00

Mulțumesc tuturor celor care ieri mi-au dăruit clipe din viețile lor pentru a-mi spune ”La mulți ani !”. Mulțumesc cititorilor mei care mi-au răsplătit truda. Și împart cu voi toți bucuria unei zile minunate !

Și vine 56...

2015-07-12T22:15:00.000-07:00

Acum, când scriu, sunt încă 55. Desigur, sunt doar cifre, însă ele par legate printr-o armonie nevăzută, precum notele muzicale ale unei singure simfonii. Cifre, note muzicale, raze de soare, picături de mare, ani sau fire de nisip... Pentru om înseamnă mult, pentru natură ceva nesemnificativ, iar pentru eternitate, nimic... Nimicul eternității este viața unui om, indiferent de ce ar face acesta pe pământ. Dar noi, oamenii, ne naștem sub semnul amăgitor al nemuririi. Trăim cu sentimentul viclean al veșniciei, ne încurcăm în amintirile unui trecut dus, nu înțelegem că nu există prezent și orbecăim spre un viitor incert, cu o arhitectură încărcată de vise și speranțe. Cifrele ne secționează inconștiența, amintindu-ne o singură dată pe an că viața trece... Sunt ca niște puncte sau ca niște vămi așezate pe fiecare rotire a unei spirale... Trecerea se face cu bucurie, sub pocnetul dopurilor de șampanie, neauzindu-se astfel oda morții care-și întețește acordurile... Omul se bucură, făcând pași spre eternitatea care-l va înghiții. Peste trei zile voi trece cea de-a 56-a vamă... Ce voi prezenta? Trecutul meu. Iar el va fi copertat în culoarea mării și va conține 55 de pagini pline de uimire, pline de vise, pline de o frumusețe care nu-și găsește locul în cuvinte. Va avea imaginile inefabile ale celor patru copii ai mei, zâmbetul molipsitor al Anisiei, milioanele de frunze privite, învolburarea apelor, jocul norilor, chipurile celor dragi, bucuria dimineților, foșnetul paginilor de carte. Și toate înrămate în rara îmbinare dintre forță și tandrețe cu care mă însoțește omul meu. Voi trece vama fericită, simțindu-mă iubită. Știu că pentru copiii mei sunt modelul viitorului lor, pentru bărbatul meu, jumătatea liniștitoare a vieții, iar pentru cei dragi, un refugiu. Voi trece vama zâmbind, ducând cu mine bucuria și frumusețea unui dar divin, cel al ființării pe acest pământ. Și cu cât conștientizez că vămile nu vor mai fi câte au fost, cu atât adun mai mult în sufletul meu iubire și recunoștință. M-am născut în ziua care împarte vara în două, fântâna Soarelui, cortina deschisă a Lunii...

O fi ?

2015-07-06T20:27:00.000-07:00

Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia... Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau nu are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de conchis... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!...

Oare ne scrie și ea nouă, bunicilor?

2015-06-11T21:56:00.000-07:00

Scrisoare de la bunici către Anisia Ruxandra 12 iunie 2015 Astăzi, scumpa noastră prințesă, împlinești 7 ani! Ești mare? Ești mică? Mulți spun că te-ai făcut o fetiță mare, frumoasă și delicată... Noi, buni și bunicul, vedem o ființă mică, cu privire celestă, cu mișcări grațioase și cu zâmbet candid. Vedem bucuria unui fulg de nea care coboară pe pământ, curiozitatea unui val de mare care vine pe nisip pentru a cerceta oamenii, retrăgându-se apoi grabnic spre Mavri Thalassa (Marea Neagră). Vedem o petală fină de magnolie, auzim Concertul no. 21 de Mozart și simțim cel mai plăcut zefir. Toate aceste lucruri pot fi mari sau mici? Nu Anisia. Ele sunt doar minunate, așa cum ai fost, ești și vei fi mereu în sufletele noastre de bunici. Acum, 12 iunie 2015 ești la Paris, cu Ralu și cu Mina, dar buni poate face minuni... Dacă te uiți cu atenție la mami și la Mina, vei vedea în ochii lor iubirea mea, iubirea noastră, pe care am ascuns-o eu acolo, fiind astfel împreună oriunde și oricând. Când ele te privesc cu dragoste, te privim și noi. Și astfel vedem bucuria, zâmbetul și fericirea ta. LA MULȚI ANI! mică prințesă, astăzi ești Stăpâna Lumii! Și așa trebuie să fi toată viața ta! Te iubim! Buni și Bunicul 12 iunie 2015, București

Parisul, o parte din viața lui Panait Istrati

2015-05-20T21:40:00.000-07:00

Orice om care se întâlnește cu opera lui Panait Istrati este străbătut de un sentiment ciudat, de un ecou îndepărtat, pe care fiecare și-l traduce în felul său. „Vagabond“ este apelativul cel mai des întâlnit, legat sumar de numele lui Panait Istrati, ca o apostilă nedreaptă și dureroasă. Pentru români, cuvântul „vagabond“ înseamnă un om care rătăcește fără rost pe drumuri. Însă, Panait Istrati nu a fost un vagabond în sensul peiorativ al cuvântului. El a fost un om osândit să trăiască într-un prezent care nu ajunsese la gradul de maturitate pe care sufletul său îl simțea, a tânjit întreaga-i viață la un viitor în care omul să poată „vagabonda“ printr-o existență absolută. Detașarea de valorile materiale, puterea de a se ridica deasupra lor, dulcele neastâmpăr al celor înzestrați cu o „inteligență rodnică“, au făcut din Panait Istrati un vector spiritual, un semn care arată spre evoluția naturală a ființei umane. Născut într-un oraș de pe malul Dunării, Brăila, dintr-o mamă săracă și un tată „aventurier“, el intră fără voie în viață, prin ușa din spate a unei societăți rigide, cu norme clare de moralitate. Panait Istrati conține de la început durerea și disperarea mamei sale, plăcerea și gustul riscului moștenit de la tată, toate ținute sub presiune, de neliniștea și de învolburarea Dunării. Panait Istrati a fost un căutător. Un om chinuit de întrebări, plecat prin lume după răspunsuri. Sufocat de nedreptăți, vinovat fără vină, Istrati este guvernat de un singur crez – dreptul pe care-l are fiecare ființă umană la Respect, la Egalitate de șanse și la Libertate. Omul acesta a strigat prin litere scrise pe hârtie, a încondeiat profiluri umane, încercând să dea un răspuns existenței. A atins culmile disperării, s-a rătăcit, ademenit fiind de utopii. Iar atunci când a înțeles că pașii săi merg pe pavajul care duce spre iad, s-a revoltat și a spus lumii adevărul. Și pentru asta a plătit. Panait Istrati închide cercul vieții sale la numai 51 de ani, în România, fiind bolnav și învins, rămas singur pentru a-și contabiliza visele, speranțele și desigur, erorile. A fost un căutător care a cernut întreaga-i viață prea mult steril pentru câteva fire de aur. Un șoim dunărean care nu-și face niciodată cuib, simțind că nimic nu-i poate îngrădi adevărata iubire de oameni. La 80 de ani de la descătușarea lui din această lume, unda spiritului său atinge iar Parisul. De ce? Pentru că toți cei care sunt atrași de Panait Istrati, îl conțin. Pentru că ei simt în scrierile și-n căutările lui aceleași dureroase întrebări, aceleași revolte, aceleași dorințe. Mesajul este simplu și firesc – toți vor o lume mai bună, în care să aibă timp și să aibă condiții să poată iubi în liniște darul neprețuit al acestei vieți. Și ei au în suflet creuzetul în care fierb la temperaturi înalte, visul și iubirea, răcorite din când în când doar de speranțe. Prin Festivalul „Panait Istrati“ se dovedește că acest mare căutător a lăsat în urma lui o hartă, înscriind pe ea drumuri drepte între oameni, dar având și generozitatea de a semnala drumurile periculoase care ascund nisipuri mișcătoare. Și, ca un testament tăinuit printre cuvinte, Panait Istrati a lăsat o avere uriașă – adevărul că atât bărbatul, cât și femeia sunt ființe libere. A.C.Pahomi

Panait Istrati din nou la Paris

2015-05-20T21:37:00.000-07:00

Trei zile, între 15 și 17 mai, la Paris a avut loc ”Festivalul Panait Istrati”.

HRISTOS A ÎNVIAT !

2015-04-11T14:52:00.000-07:00

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Zbor

2015-03-25T22:11:00.000-07:00

Despre insensibilitatea naturii am auzit de nenumărate ori, am văzut o mulțime de situații, însă nu o poți înțelege pe deplin, decât atunci când o trăiești ca pe o experiență personală. ”Zbor” va fi intitulată traumatizanta schimbare prin care trece un părinte, atunci când supunându-se naturii își privește copilul plecând... O liniștită discuție în miezul zilei, o analiză și o decizie comună aduc aripa destinului deasupra unei case. Schimbările apar sub imperiul rece al logicii, raționalul strecoară în mințile noastre variante, aplicând o anestezie totală sufletului. Viața se subordonează gândirii și... Un bilet, un aeroport, o speranță... Însă, acolo, în freamătul uman care te înconjoară, printre bagaje și oameni grăbiți, sufletul se trezește uimit, neînțelegând ce i se întâmplă. Și, după ce rămâi cu o imagine încețoșată în lacrimi, privindu-ți copilul cum pleacă încet, sufletul începe să pună întrebări. Ajungi acasă și realizezi că liniștea este cumplită... Lucrurile copilului tău, aruncate peste tot în graba plecării îți ard ochii și-ți sfâșie sufletul, le iei cu disperare, le strângi în brațe și... plângi. Cu lacrimi îți însoțești copilul în zborul lui spre o lume mai bună... Te rogi la Dumnezeu și plângi... Apoi, apare o furie teribilă, un urlet auzit numai de ângeri, o revoltă împotriva unei societăți scelerate care te-a făcut să-i spui copilului tău, pleacă. Valsul dintre rațiune și natură începe, gândurile îți contrazic durerea, mințindu-te frumos... Telefonul sună, vocea copilului tău este limpede și auzi – mami, nu mai plânge, am ajuns cu bine... Insensibilitatea implacabilă a naturii... Este firesc, copiii își iau zborul de lângă părinți. Dar sufletul strigă numai pentru tine – de ce atât de departe, Doamne? Natura e perfectă?

Totul începe cu ”a fost”

2015-03-21T13:05:00.000-07:00

Ea a apărut aproape banal, ca o filă de carte întoarsă din plictiseală... Era tânără, era frumoasă, era tăcută... Nu părea foarte interesată de mine în mod ”clasic”, cercetându-mă doar cu o curiozitate de copil cenzurat de normele rigide ale maturității. Mă studia, trecând peste conturul fizic, invadându-mi astfel gândirea, scanându-mi pornirile, sentimentele, cunoștințele... Nu am bănuit că prin ochii aceia pe care nu-i voi uita niciodată, venea o lumină care-mi căuta sufletul... Da. Îmi căuta sufletul... La început a păstrat o distanță destul de mare care nu-mi permitea să înțeleg mare lucru. Apoi, încet, încet, probabil curiozitatea a învins, aducând-o în brațele mele. Atunci s-a produs sfârșitul meu... Femeia aceea venea și pleca precum valurile mării, răvășind în mine totul. Împreună trăiam momente magice, despărțindu-ne de realitatea materială, înălțându-ne deasupra lumii, cutreierând raiul și iadul, unind lumi, unind ființe... Ochii noștri vorbeau mai mult decât toate limbile pământului, tăcerile erau mai profunde decât hăurile, zâmbetele mai delicate decât norii... Ne iubeam? Nu știu. Ne amestecasem pur și simplu, bărbat și femeie, doi poli lipiți care au comprimat legile teribile ale naturii. Asta am fost... Fragment din Totul începe cu ”a fost”, roman în lucru.

De ce oră de religie în școli?

2015-03-02T21:41:00.000-08:00

De ce oră de religie în școli? Pentru a-i liniști pe copiii acestui neam, învățându-i că nu sunt niciodată singuri, că viața spre care pășesc este în esența ei minunată. Așa învață că totul se plătește – binele cu bine, răul cu rău și nu cu bonuri fiscale, învață că iubind sunt mai frumoși, iar adevărul și valoarea nu se vor găsi niciodată pe rafturile magazinelor. Lăsați-vă copiii la aceste ore, voi cei care nu mai aveți nici timp și nici putere să le liniștiți sufletele ademenite de un haos care se va întoarce curând chiar împotriva voastră. Nu-i osândiți. Și... De ce i-ați botezat?

Omul tăcerilor

2015-03-01T11:50:00.000-08:00

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate...Timpul, stăpânul de neînduplecat al vieților noastre, ne împarte clipă de clipă, existența. Un metronom fără odihnă, aduce și duce vieți și amintiri, amăgindu-ne cu iluzia că viața este continuă, nesfârșită, eternă... Însă, atunci când un prieten pleacă dincolo de această viață, îndoielile ne cuprind, lăsând loc dureroasei întrebări – de ce? Vremea a trecut, vremea a venit, cele vechi sunt mai vechi, cele noi ne uimesc, dar răspunsuri tot nu am găsit. De doi ani ne-a plecat un prieten. Cunoscutul om de radio, Dan Ursuleanu. Încet, profesiunea prin care s-a evidențiat cu atâta originalitate a trecut în registrul informațiilor, limpezind profilul unui om mult prea ascuns în spatele acestei nobile meserii. Vocea prin care ne-a ademenit spre ”lumea de mâine” (arhicunoscuta lui emisiune ”Exploratorii lumii de mâine”) a tăcut acum doi ani, pe 2 martie 2013, lăsând liniștea să-i contureze adevărata valoare. De doi ani a început timpul amintirilor, completat de o prietenie de peste trei zeci de ani, dezvăluind astfel misterele unui om deosebit. Ce nu am înțeles ori nu am știut despre Dan Ursuleanu, am aflat tardiv... Fiind alături de minunata lui soție Camelia Stănescu, care, trăindu-și cu demnitate singurătatea a deschis încet poarta spre sufletul lui Dan, am aflat ce se ascundea în spatele unui chip senin, al unei veselii molipsitoare sau al unui umor fin. Camelia, în liniștea zilelor văduvite de prezența lui Dan, a ordonat și a publicat versurile lui Dan Ursuleanu... Așa a apărut pentru noi Omul tăcerilor, Omul căutărilor, Omul tristeților... Așa am văzut rănile unui suflet sensibil, ars de nedreptăți, chinuit de urâțenia lumii, însetat de valoare și de frumos. Cartea, Sustrageri de la asemănare va fi lansată în toamna acestui an, la târgul internațional de carte Gaudeamus, trezită fiind în memoria noastră de un inedit act de cultură, susținut de Marcel Iureș și de Mircea Florian. Poeziile lui Dan Ursuleanu vor surprinde prin mlădierea căutărilor răsucite pe teme profunde, prin jocul cuvintelor, prin refuzul ”asemănării”, dezvăluind astfel, nevoia lui Dan Ursuleanu de autenticitate, de unicitate, de individualitate, componentele clare ale valorilor. La doi ani de la plecarea sa spre ”lumea de mâine”, prin sublima dăruire a Cameliei Stănescu, gândurile unui mare călător printre cuvinte vor ajunge la toți cei care mai au nevoie de frumos.

1 Martie !

2015-02-28T17:40:00.001-08:00

1 Martie !

2015-02-28T17:29:00.001-08:00

Cadoul

2015-02-18T19:35:00.000-08:00

Viața este un dar. Un dar uriaș, pe care nu știm cine ni l-a făcut. Și tulburător este faptul că nu știm nici măcar de ce ne-a fost dat. Este un cadou pe care nu-l înțelegem, rostogolindu-l de-a lungul istoriei, analizându-l sau consumându-l fără înțelegere. Fiind împărțit individual, ne trezim cu el ori în interiorul său, consumându-l fără noimă. Este prea mare acest dar pentru o biată formă de viață neterminată. Neterminat sau netrezit în totalitate, omul primește ceva inexplicabil. Unii se rotesc în jurul acestui dar căutându-i menirea, însă cei mai mulți îl iau ca atare, ignorându-l. Stăm în brațele sufletului cu această ”primire”, cu care, de cele mai multe ori, nu știm ce să facem. Întoarcem spatele vieții noastre, preocupându-ne de viețile celorlalți, analizând poate inconștient cadoul lor, din nepriceperea cadoului nostru. La ei credem că vedem ceea ce nu putem vedea la noi, încercând chiar să-i sfătuim sau să-i mustrăm de cum își despachetează darul. Ne preocupăm unii de alții, rupând ambalajul fiecărei zile, urâțind și zdrențuind frumosul cadou. Însă nu vedem nici noi și nici ei, conținutul real al darului misterios, preocupați fiind de luciul sau de mătuirea învelișului. Dar suntem toți nedespachetați, biete cadouri zdrențuite, purtătoare de sensuri tainice, nedirecționate, nepoziționate, devenite inutile. Lumea aceasta? O hală uriașă de daruri nedeschise, înmulțite peste măsură, din ce în ce mai turtite și mai deformate, încercând fiecare să ia forma altora... Mă întreb, cine risipește atâtea daruri? De ce oare? Și până când? Privind darul meu, văd ceva frumos. Însă, din păcate, ceva nelămurit. Oare voi avea timp să descopăr ce ascunde? Sau greutatea celor din jur mă va deforma într-atât, încât cadoul meu va rămâne nedeschis și voi pleca în veșnicie doar cu întrebarea – ce mi-ai dat Doamne și eu nu am deslușit? Întrebarea ”de ce” nu cred că aparține totuși acestei lumi, atâta vreme cât nu știm nici ce am primit...

Corăbii neterminate sau Tinerilor de astăzi

2015-01-31T22:01:00.000-08:00

Cititorule, însuflețește în imaginar o corabie în lucru, legată cu parâme groase într-un loc în care i-a fost dat să fie construită. Desigur, la marginea unei mări, acolo unde a simțit de la bun început mirosul algelor, mângâierea brizelor, biciuirea ploilor... Acolo unde a privit răsăritul și apusul soarelui, unde a auzit povești ademenitoare ori înspăimântătoare despre frumusețea sau despre primejdiile teribile ale mărilor și oceanelor... Corabia însuflețită, orientată cu prova (partea din față cu care taie masa de apă) spre mare, fără a ști aproape nimic despre întreaga ei construcție, decide să navigheze. Biata de ea, nu știa nici măcar că nu venise vremea să-i fie montată ancora, că pe babord nici punte nu avea, că pupa nu e terminată, iar pe catarg nu fuseseră montate pânzele. Orizontul îi părea aproape, iar punctul răsăritului de soare credea că-i aparține în mod firesc. Începu să smulgă parâmă după parâmă, privind pe furiș ca nu cumva constructorii s-o vadă. Corabia se eliberă. Și primul val o luă, legănând-o cu viclenie, plimbând-o pe valuri plăcute, mângâind-o cu jucăușe ghirlande albe oferite de spuma mării. Și o duse, și o duse, departe, cât mai departe de mal, înconjurând-o cu mile de apă, ademenind-o cu valsul amețitor al valurilor. Mica corabie, fericită, plutea fără busolă, neștiind că sub mângâierea apei trăiesc rechini, că pata vineție de pe cer înseamnă furtună sau că stâncile albe îi pot aduce sfârșitul. Auzise tot felul de povești spuse de constructori, însă i se păreau exagerările unor fricoși care nu mai aveau putere să navigheze. După zile și nopți de dulce legănare, veni și furtuna... Vuiet, valuri uriașe, fulgere, zbucium... Corabia, lovită din toate părțile, amenințată de fiecare val, căuta cu disperare un loc de refugiu, însă acolo, în împărăția apelor, nu exista așa ceva. Și totuși, prin palmele de apă care-i biciuiau ochii, zări ca prin ceață silueta unei nave mari... Iluzie? Realitate? Lumini se aprindeau și se stingeau la intervale scurte, semnale clare că acel vapor uriaș era aproape. Într-o clipă de limpezire, recunoscu vaporul constructorilor ei, pornit pe ape tulburi să-i vină în ajutor. Era acolo, era aproape, putea s-o ajute... Constructorii nu voiau să-i ia nici marea și nici oceanele... Voiau doar să-i dea pânze și ancoră, apoi să plece mai departe, spre apus... Corabia, speriată, zărind prin furtună și niște stânci ca o pulbere albă, aflându-se între vaporul constructorilor și ele, se balansa cu disperare, neștiind spre ce să se lase purtată. Semnalele luminoase venite de pe vapor își întețiră mesajul de pericol, așteptând ca mica corabie să priceapă. Și... Timpul a stat pe loc. Pe mare, o furtună... O corabie fără pânze și fără ancoră... Niște stânci albe... Un vapor mare, în așteptare... Un tablou. Dar un tablou care se însuflețește, un pictor misterios care poate trimite corabia spre stânci sau spre vapor... Și totuși, între acțiune și inacțiune există o clipă magică care-i aparține doar corăbiei... Această clipă de aur se numește decizie...

Cunoaștere și naștere

2015-01-29T14:24:00.000-08:00

Cuvintele au rămas prinse de ramurile mici de brad risipite pe masa de Crăciun, noi luând în salon, doar tăcerea. Primele acorduri ale Imperialului au adus cu ele liniştea. S-au răspândit cu măreţie, aproape umilindu-ne, micşorându-ne, strivindu-ne. Le simţeam cum pun stăpânire pe sufletele noastre, înălţându-ne şi coborându-ne după regulile unui joc misterios, plin de armonie. Pianul, prin sunetele lui singulare, părea pierdut undeva, între ceruri... Lăsat la intervale scurte singur, el căuta cu disperare răspunsuri, striga, cerşea, plângea. Pianul eram eu, instrumentul cu optzeci şi opt de clape, albe şi negre, lovit de mii şi mii de senzaţii, de ispite, de neînţelegeri... Eram singur, într-o lume mare, care venea spre mine din toate părţile de-o dată, prinzându-mă între graniţele unui imperiu uriaş, populat de taine. Explicam lumii, într-un adagio un poco moso, cine sunt, ce sper şi chiar ce caut... Dar, descătuşam prin timida mea încercare, un păzitor, un Titan al armoniei, care-mi arăta prin inefabilul limbaj al sunetelor, că acolo, sus, există numai Dumnezeu... Împăratul tuturor lumilor, Stăpânitorul văzutelor şi nevăzutelor, Făuritorul tainelor... Şi-mi strecura, printre acorduri înalte, şoapte, devenind astfel judecătorul suferinţei mele, condamnându-mă să rămân, tot ceea ce fusesem şi până acum... O taină!... Una chiar faţă de mine însumi, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi... Dar oare, dacă n-aş fi o taină pentru mine, m-aş mai suporta? Unde m-ar duce saturaţia şi plictiseala de-a mă cunoaşte integral, fără nicio rezervă de imprevizibil?... Îmi joacă în minte cuvintele cunoaştere şi naştere; de fapt, cunoaştere vine de la cu naştere. Deci, pe măsură ce cunoaştem, ne tot naştem mereu... Distincţia faţă de a şti, ştire... De fapt, e vorba de o „proiecţie“ filologică din limba franceză, unde alăturarea naissance, naştere şi conaissance, cunoaştere chiar are o noimă: cunoaşterea ar fi o co-naştere, adică, o naştere împreună – în timp ce cunoaştem, ne naştem. Concomitent... Iarăşi am luat-o razna... Ajunge! Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Un vis?

2015-01-03T21:38:00.000-08:00

Am rămas singur într-un antreu, cam cât camera mea de la mansardă. Un perete de sticlă, împărţit într-o mulţime de ochiuri neregulate, lăsa lumina să se răsfeţe în diferite culori şi nuanţe, printr-un vitraliu uriaş, care reprezenta un lac, cu stufăriş, egrete în zbor într-un apus de soare. Trei uşi mari, un mozaic alb negru, un suport de umbrele şi o plantă lacomă de lumină. O Monstera deliciosa, cu frunze lucioase, despicate ca nişte palme vegetale. Am deschis o uşă... Şi am intrat în Paradis... O bibliotecă impunătoate, îmbrăca pereţii unei încăperi mari. Ferestrele coborîte aproape până spre podea, dădeau într-o grădină cu brazi încărcaţi de zăpadă... Un birou vechi, pe care erau aşezate ordonat, obiecte necesare scrisului, o ramă argintie în care era o fotografie cu o femeie ţinând în braţe o fetiţă. Femeia zâmbea, lipindu-şi obrazul de chipul angelic al copilului. Un jilţ, două fotolii, o măsuţă, o sobă albă şi cărţi... Sute de cărţi... Podeaua strălucea, reflectând rafturile bibliotecii, multiplicându-le spre lăcomia mea... Inima-mi bătea ca la porţile Raiului, ispitindu-mă să rămân pe loc, să visez la căldura sobei, la foşnetul paginilor întoarse, la odihna ochilor plimbaţi pe ninsoarea care cădea acum afară, viscolind hoţeşte, tâlhărind ramurile grele de cetină-ngheţată. M-am desprins greu, umblând năuc printr-o casă de poveste. Salon, sufragerie, dormitoare, băi... Toate elegante, curate, încăpătoare... Mobile grele, draperii catifelate, pian, covoare moi, statuete, sfeşnice, lampadare... Nu putea fi adevărat! Mă întrebam speriat, dacă nu cumva zăceam pe undeva, căzut la un colţ de stradă, îngheţat şi flămând, delirând... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Fire de ceață

2014-12-28T10:04:00.000-08:00

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

În noaptea asta... 24 decembrie...

2014-12-23T20:25:00.000-08:00

– Se apropie miezul nopţii… – Vine Moş Crăciun… – Se naşte Mântuitorul! – Chiar credeţi în această naştere? Bătrânul mă privi puţin uimit. – Dacă eu cred? Dragul meu, nimic nu ne-a fost dat mai de preţ ca această sosire incredibilă. Păcat că nu ştim să o primim cum se cuvine, păcat că nu suntem pregătiţi pentru ea. Simbolic vorbind este cheia tuturor tainelor, marele dar oferit omenirii. Mântuitorul Iisus ne-a adus un singur mesaj. Doar unul. Dar el cuprinde toate răspunsurile pe drumul adevăratei puteri. Este calea… Ei, nu te-am chemat în această noapte magică numai pentru a sta puţin de vorbă. Se ridică şi pe rând, începu să stingă lumânările din încăpere. Umbra lui fugea pe pereţii plini de cărţi, deformându-se pentru scurte clipe. Întunericul înghiţea cu poftă, fiecare petic abandonat de lumină, aducând cu el, fiorii pe care-i simţeam din ce în ce mai prezenţi. – Nu-ţi fie teamă. Lumina şi întunericul nu sunt altceva, decât jumătăţile aceleiaşi părţi. Sunt reprezentările ochiului nostru, nimic mai mult. Ele nu sunt reale în raport cu Adevărul. Iată, lipsa luminii nu a făcut să dispară ceea ce se află în jurul nostru – cărţile, mobila, bradul…totul există! Noi, nu le mai putem „vedea” decât ajutaţi de lumină. În sine, termenul este periculos folosit azi, greşit sau superficial, reprezentat prin bec, foc, soare. Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi… O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul… O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem. – Gata. Mântuitorul s-a născut! Du-te la Eva. Are nevoie de tine. Fragment din romanul Ademenirea