Cea mai mare prostie pe care o poate face un om cu pretenţii de scriitor sau de gânditor este aceea de a fabrica “opere” pe măsura epocii sale.

Pe multe dintre “personalităţile” zilelor noastre nu le înalţă valoarea, ci vremurile, ideologia zilei. Dar când vor trece vremurile de acum, scrierile lor se vor îneca în viitor. Viitorul nu suportă rebuturile…

Credeam că adevărul e ca un soare în lumea noastră, că toţi oamenii îl văd, pentru că e arhivizibil. M-am înşelat amarnic. Puţini sunt cei care gândesc, care mestecă realitatea şi viaţa de zi cu zi, care înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece cu noi.

Majoritatea fie nu cunoaşte, fie alege să trăiască bine, mai degrabă decât să afle adevărul despre lume.

Însă cei care aleg binele efemer, fericirea oportunităţii călduţe, pe riscul unor cărţi mici şi proaste sunt profund pesimişti, sceptici în sinea lor, chiar dacă nu se întrevede dezolarea, cu totul, în ceea ce au scris.

Optimismul lor e fragil şi angoasat. De ce? Pentru că atunci când faci lucruri proaste arăţi că eşti sceptic. Când nu lupţi, când stai degeaba, când taci, arăţi că eşti sceptic, că eşti necredincios.

Când nu percepi că Dumnezeu a umplut lumea de frumuseţe, pe care ţi-o întinde ca să o cunoşti, ca pe o carte cu milioane de pagini, arăţi că eşti sceptic.

Despre Mihail Eminescu mulţi au spus că era profund pesimist. Unul dintre cei care a spus această nerozie era viu interesat ca să se justifice şi, în acelaşi timp, ca să se spele pe mâini.

Însă e o mare diferenţă între a fi adânc îndurerat pentru nedreptăţi de tot felul…şi a fi pesimist. El nu era un pesimist, ci un om îndurerat, înspăimântat de câte lucruri rele se pot petrece pe lumea asta.

Monahii reali şi creştinii reali, cei care percep profund lucrurile nu pot fi sceptici, dar sunt îndureraţi. Nu ai cum să nu suferi văzând atâtea orori, sacrilegii, păcate înfiorătoare. Durerea vine la contactul cu aceste realităţi dure, pe care nu le poţi trece cu vederea, decât dacă eşti un om insensibil.

Un Eminescu pesimist e o contradicţie în termeni, pentru că un scpetic nu ar fi scris atâtea pagini profunde câte a scris el, pe care abia le putem transcrie în ani buni de zile.

De ce cartea proastă şi mică şi ideologizată nu are nicio şansă în faţa viitorului? Pentru că, cine nu are curaj să spună adevărul e falimentar pentru exigenţele viitorului.

Publicaţii şi premiaţii, şi aplaudaţii, şi recompensaţii sunt, mai ales, oameni care vor să trăiască acum şi să moară pentru viitor, pentru viitorul valoric. Şi, bineînţeles, e o alegere pe care o fac, dar cu care încurcă adevăratele valori, ca să trăiască şi să se exprime.

Am ajuns la o concluzie nefericită însă: mulţi dintre ortodocşii noştri sunt adânc pesimişti, pentru că nu au curajul să se manifeste ca atare, ca oameni credincioşi, şi asta în mod firesc şi nu prozelitist, fără să indispună prin excesul de fariseism.

Şi eu am crezut odată, că ortodoxul trebuie să se manifeste ca un om fără patimi, pentru ca nu cumva să smintească, când, de fapt, ipocrizia fără margini e cea mai mare piedică în calea întoarcerii oamenilor la Dumnezeu. Trebuie să spunem cine suntem, şi cu relele şi cu bunele noastre, pentru că aşa e cel mai cinstit şi aşa suntem noi, oamenii reali, care suntem şi ortodocşi.

Predica ortodoxului în lume nu e numai crucea de la gât şi un anume fel de a te îmbrăca şi a vorbi, ci şi munca lui, onestitatea lui, jertfa şi osteneala lui în folosul aproapelui.

Pentru că Ortodoxia nu e doar o sumă de idei frumoase, ci e trăirea, pe toate planurile vieţii tale a prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume.

Cărţile nu se scriu pentru ca să umplem cu ele vitrinele şi bibliotecile, ci pentru ca cei care le scriu şi pentru ca cei care le citesc să se întoarcă, prin ele, la gustul real al vieţii cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea să nu fi fost nevoit să scrie niciun rând, ci toţi oamenii să fi fost înţelepţi şi sfinţi şi să fi experiat ei înşişi viaţa cu Dumnezeu.

Când cărţile se fac pentru raft sau pentru CV, pentru că trebuie să mai treci de o treaptă birocratică, ele sunt moarte şi nefolositoare din start. Viitorul le va conserva într-un colţ, din inerţie, sau nu le va conserva deloc.

Poem de Ruben Dario:

Ama tu ritmo…

Ama tu ritmo y ritma tus acciones
bajo su ley, así como tus versos;
eres un universo de universos
y tu alma una fuente de canciones.

La celeste unidad que presupones
hará brotar en ti mundos diversos,
y al resonar tus números dispersos
pitagoriza en tus constelaciones

Escucha la retórica divina
del pájaro del aire y la nocturna
irradiación geométrica adivina;
mata la indiferencia taciturna.

y engarza perla y perla cristalina
en donde la verdad vuelca su urna.

*

Iubeşte-ţi ritmul…

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strânge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cântec fie.

Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.

Ascultă-n vânt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Traducere de Ştefan Aug. Doinaş

*

Ascultaţi în vânt zborul păsării, adică retorica / omilia lui Dumnezeu pe care El a înscris-o în toată făptura Sa.

După Fer. Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), arta porneşte de la sfinţenie şi nevinovăţie, pentru că, zice Părintele nostru, Îi place lui Hristos să Se facă cunoscut copiilor şi poeţilor.

Poezia lui Eminescu este plină de mireasmă ca o Biserică, observa Ion Negoiţescu. În poeziile eminesciene se revarsă în valuri mirosul florilor de tei, dar şi de nuferi, de liliac…

Eminescu îşi creează un univers prin asocieri de elemente, încât face să apară teiul în mijlocul codrilor sau lângă mare. Nu-l deranjau impedimentele de ordinul geografiei, al faunei, al florei, pentru că el gândea natura paradisiac.

Natura lui era o Biserică, un cosmos îmbisericit, o avangardă a Împărăţiei veşnice. De aceea mirul miresmelor naturale curge din bleşug peste cei doi îndrăgostiţi din poezia sa, care simbolizează perechea primordială, cuplul primar.

Pentru că Eminescu dorea o iubire sfântă, indestructibilă, eternă, în mijlocul Raiului, a naturii pline de candoare şi de măreţie.

Tot exegeza literară a vorbit despre afluxul de miresme, care reprezintă o modalitate de “narcotizare” a durerii,  a suferinţei, care produce  “adormirea” cuplului.

În epoca modernă însă, problematica suferinţei îşi modifică registrul terapeutic. În romanele moderne “proustiene” ale H. P. Bengescu şi ale lui Camil Petrescu se vorbeşte aluziv despre calmarea prin droguri sau prin substitute.

Personajele Hortensiei ajung direct la “morfinizarea simţurilor”, la atrofierea lor prin muzică, dar şi prin nepăsarea egoistă, iar Ştefan Gheorghidiu e un detracat, care are nevoie neapărată de morfina femeilor sau a ideilor filosofice. El se simte “morfinizat” lecturând din I. Kant.

Fred Vasilescu susţine că actul de a scrie produce o fericire echivalentă cu cea provocată de heroină.

Două concluzii se pot trage din aceste remarci:

1. De la epoca romantică la cea modernă terapia pentru durerile sufletului se modifică. Se trece de la nădejdea morţii sau a adormirii sub binecuvântatele ploi de miresme la o lume care îşi calmează suferinţa prin morfina filosofiei şi a erotismului.

2. Cei doi scriitori amintiţi ai epocii moderne concep suferinţele spirituale  ca pe un echivalent al celor fiziologice. De aici organismele degenerate de patimi şi obsesia morfinei. De asemenea, ei înţeleg existenţa umană ca pe o maladie dureroasă prelungită, incurabilă, pentru care iubirea şi filosofarea sunt doar morfină, un calmant temporar al unei suferinţe profunde şi atroce.

Dacă pentru Eminescu calmantul era nădejdea vieţii veşnice, parfumul Raiului profeţit de miresmele florilor, pentru personajele Hortensiei nu există decât morfina nesimţirii, amorţirea nepăsării, pe când, la Camil Petrescu, raţiunea e percepută ca o dramă ( “câtă luciditate, atâta dramă”) şi drama se tratează cu morfina unei iubiri (pe care Gheorghidiu o crede un act de autoiluzionare) sau a unei idei filosofice.

M-am oprit astăzi în faţa unui stand de cărţi şi m-am uitat în jurnalul Oanei Pellea. Captivant…O retorică destinată oralităţii, pe care o guşti în scris,  numai pentru că ai urmărit-o pe autoare la televizor şi ţi-a plăcut cum şi despre ce vorbeşte.

Sunt mărturisiri de suflet. Dincolo de nota de nevinovăţie şi, poate, de intenţia bună a autoarei de a se destăinui oamenilor, stă un cap de mort care rânjeşte şi pe care nici eu nu l-am observat multă vreme: interesul comercial al editorilor /editurilor.

După ‘ 90, până să ajung la facultate, luam trenul spre Bucureşti de câte ori puteam, tocmai pentru ca să vin să îmi cumpăr cărţi. Eram avidă de cărţi, ca şi părintele Dorin.

La facultate am continuat în acelaşi ritm al cititului, fără să ne gândim serios la interesele care stau în spatele coperţilor. Cu timpul însă am văzut că în vitrinele librăriilor, ca şi pe tarabele cu cărţi, e cam aceeaşi marfă, aceleaşi cărţi, care se republică cu o religiozitate suspectă şi asta m-a nedumerit. De fapt asta m-a salvat de nesinceritatea editorilor români vizavi de carte.

Ştiu zeci, sute de cărţi care merită traduse sau publicate / republicate, dar nimeni nu se mişcă spre ele. Editorii ne replică că trebuie să trăiască…Dar preţul traiului lor prosper e mizerabila ofertă de carte de pe piaţa românească. Bineînţeles eu mă refer la total şi nu la particularul a ceea ce se editează.

Ni se vând lucruri facile, uşor ingurgitabile. Ni se vinde ceea ce se citeşte repede…dar nu asta e adevărata cultură. O carte mică nu e o carte bună,  decât dacă e o carte esenţială şi îndelung muncită.  Cartea adevărată e cartea cu multe pagini asudate. Pentru că nu trebuie să confundăm cartea cu fiţuica sau cu integrama de completat în tren.

Prin tren întâlnim şi neoprotestanţi cu Biblia la ei, dar aceia nu o studiază ci…se laudă cu ea. Nu la ei m-am referit. Cartea se citeşte în tăcere şi se face în zile în şir.

Iar cărţile mici, scurte, facile, de 10-15 pagini, care ajung la tipărire 150 sunt incultura noastră, semnul că suntem minţiţi sistematic, pentru ca să rămânem nişte proşti cu aere de cititori. Însă cartea de 15 pagini, care devine 150 de pagini, cu caractere de neam prost, costă 20-30 de lei şi un tratat muncit, cu 300-400 de pagini costă 50-60 de lei. Însă cei 20 de lei sunt furaţi şi nu munciţi!

Pe scurt suntem furaţi şi nu cumpărăm cărţi! Dacă nu le mai cumpărăm pe astea mici, vor fi nevoiţi să se întoarcă la adevărata carte: la cea mare şi muncită.

Însă, de ce e cartea din ce în ce mai mică? Pentru că vrea să acosteze pe cei cu mentalitate de cititor de televizor. Se citeşte puţin şi sec şi, mai ales, se citesc cei care sunt scoşi la televizor. Aşa ajung Puric, Mândruţă, Mihaela Rădulescu, Găinuşă sau Oana Pellea cu bestseller-uri: pentru că sunt văzuţi la televizor şi nu pentru că sunt scriitori.

L-ai reţinut…vii şi îl cumperi. Tocmai de aceea toţi vor la televizor sau pe net, cu publicitate multă, pentru că ale lor cărţi nu sunt cumpărate pentru ele, ci pentru imaginea lor.

Cultura noastră nenorocită se face între prieteni, cu relaţii de clan. Te laudă prietenul când îţi publici cartea, apăi atunci trebuie să mergi şi tu şi să i-o popularizezi pe a lui. Troc nenorocit. Nu pentru că ea, cartea, e bună, ci pentru că nu poţi să îl refuzi pe neicuşorul de prieten sau amic sau şef.

Pe de altă parte, Ortodoxia noastră, deşi e mitraliată cu atenţie, totuşi, e bună să o furi sistematic. Poţi să îi furi icoanele, cântările, slujbele, le mai îmbraci puţin cu ce ai tu prin cultul tău…şi apoi spui că noi suntem proşti iar tu deştept.

Neoprotestanţii români, care, după revoluţie, negau tot ce e ortodox, de la lumânări la icoană şi de la Biblie la reverendă ortodoxă, au început să îşi însuşească lumânarea, icoana, reverenda şi cântarea ortodoxă. Ne fură la idei în predicile lor, ne fură Părinţii, ne fură ce se poate…şi tot pe noi ne înjură.

Acum ne fură şi masonii, care şi-au făcut nu ştiu pe unde un locaş după toată rânduiala ortodoxă. E culmea stupefacţiei. Însă eu cred că e şi multă prostie în toate aceste preluări tacite, pentru că nu sunt în stare să creeze ceva autentic.

În al treila rând, filosofii noştri de Humanitas au ajuns nume notorii cu idei patristice şi filocalice mărunţite pentru guguştiuci. Cine înţelege că oamenii de cultură preiau cu nesimţire din averea Bisericii pe care o înjură, înţelege, cine nu, îi laudă în neştire. Însă tot ignoranţa laudă. Pentru că nu poţi să lauzi munca puţină dar cu nasul prin ceruri. Numai proştii se bucură când sunt lăudaţi de alţii mai proşti decât ei.

Poate că ar trebui să existe o lege ca să nu mai fie plagiaţi Sfinţii Bisericii, de cei care nu le urmează şi viaţa îndeaproape. Dacă ar funcţiona conştiinţa personală, atunci ar fi bine. Însă, se pare, că ea e puţin adormită sau narcotizată.

Ce trebuie să înţelegi? Biserica face multe, dar nu are cine să se laude cu ea. Şi Tradiţia Bisericii e imensă, dar nu are pe cine să bucure, pentru că nu o prea cunoaştem. Dacă vrei să cunoşti, pune mâna pe cărţile mari ale Bisericii şi ale umanităţii şi nu te mai lăsa păcălit de cărţi fâşneţe!

În ediţia sinodală a Bibliei din 2001, în traducerea şi diortosirea IPS Bartolomeu Anania, s-a revenit la forma originală, versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi Psaltirea. Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de la 1688 nu o accesează. Versificarea la care mă refer presupune numai respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de versuri, nu şi rima (prozodia), ca în cazul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei.

Esenţial însă pentru noi este să înţelegem că substanţa acestui text profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund poetică. De altfel, tipărirea Psaltirei, în vechime, era la noi tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele trei cântări al lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu.

Psaltirea lui Coresi din 1577 are o personalitate poetică pregnantă pentru cititorul de astăzi, întărită şi de limbajul arhaic şi neaşteptat plastic:

Psalmul 8

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus [mai presus] de ceriu;
den rostul [gura] tinerilor şi sugători [a celor ce sug] sfârşit-ai [ai săvârşit] laudă,
derept dracii [vrăjmaşii] Tăi spărseşi dracul şi vrăjmaşul.
Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna şi stealele ce-ai Tu urzit.
Ce iaste omul, că pomenişi [pe] el?
sau fiul omului, că cearceţi el [îl cercetezi]?
Înmicşurat-au [pe] el cu neşchit ceva de îngeri,
cu slavă şi cu cinste cununat-ai [pe] el.
Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
Toate supus-ai supt picioarele lui:
oi şi boii toţi,
încă şi vita câmpilor,
pasările ceriului şi peştii mărei,
ce îmblă cărările mărei.
Doamne, Domnul nostru, că minunatu e numele Tău preste tot pământul!

Psalmul 41

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor,
aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră Tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu către Zeul [cel] tare şi viu;
când veni-voi şi ivi-mă-voi feaţeei Zeului?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie [cel rău] în toate zile: „io e Zeul tău?”
Acestea pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa Zeului. /…/
Fără-fund, fără-fundul chem în glasul sloatelor Tale [1] .
Toate susurele Tale şi undele Tale preste mine trecură.
E în zi [şi ziua] zise Domnul meserearea [<miserere>, mila] Sa,
şi noaptea cântarea Lui de [la] mine. /…/

Psalmul 49

Dumnezeul dumnezeilor Domnul zise şi chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui până la apus.
De [din] Sion dulce frâmseţea Lui.
Domnul aiavea [aievea] vine,
Dumnezeul nostru şi nu tace.
Foc într-Îns[ul] aprinde-se
şi demprejurul Lui bură mare.
Chemă ceriul de sus
Şi pământul să judece [pe] oamenii Săi.
Adunaţi Lui [pe] preapodobnicii [cei asemenea/ preasemenea] Lui,
de ziseră zisa Lui de cumândare [jertfă].
Şi spuseră ceriurile dereptatea Lui,
că Zeul judeţ [Judecător] iaste.
Auziţi, oamenii miei, şi zice-voiu vouă,
Israil şi spune-voiu ţie:
„Dumnezeu, Zeul tău sunt eu”.
Nu de cumândările tale oblici-voiu [te voi certa pe] tine,
toate arsele tale întru Mine sunt pururea.
Nu priimesc den casa ta viţel,
nece den turmele tale ţap;
că ale Meale sunt toate vitele dumbrăviei,
vite în codri şi boi.
Cunoscui toate pasările ceriului.
Să flămânzire nu voiu zice ţie,
a Mea e toată lumea şi plinul ei.
Au doară mănânc carne de junc sau sânge de ţap beau?
Junghie Zeului cumândare laudă [jertfă de laudă]
şi plăteaşte susului [Celui de sus] făgăduitul tău.
Chiamă-mă în zi de grija ta
şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-Mă-veri. /…/

Ps. 101

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră Tine să viie.
Nu întoarce faţa Ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine urechea Ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inima mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă [m-am asemănat cu] nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii [vrăjmaşii] miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derept ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei Tale şi de urgiia Ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.
Zilele meale ca umbra trecură
şi eu ca fânul secaiu.
E Tu, Doamne, în veac lăcuiaşti [locuieşti]
şi pamentea [pomenirea] Ta în neam şi în neam.
Tu întru înviere muluişi Sionul
că vreamia [este] să miluieşti [pe] el,
că vine vremea.
Că dulce vrură şerbii Tăi pietrele lui
şi ţărâna lui miluiră.
Şi spăimânta-se-vor limbile de numele Domnului,
şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
Că zideşte Domnul Sionul
şi iveaşte-Se în slava Sa.
Şi căută spre ruga plecaţilor,
şi nu trecu rugăciunea lor.
Să se scrie acestea în neam altul
şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul.
Că plecă-Se den naltul Sfinţiei Sale,
Domnul den ceriu spre pământ căută.
Să auză suspinele ferecaţilor.
Să dezlege [pe] fiii omorâţi.
Spuiu în Sion numele Domnului
şi lauda Lui în Ierusalim.
Când aduna-se-vor oamenii denpreună
şi împăraţii să lucreaze Domnului.
Răspunse lui în cale vârtutea Sa.
Scăderea zilelor meale spune mie.
Nu rădica [mă lua pe] mine în premiezare [prima parte a] zilelor meale,
în neamul neamului anii Tăi.
Întru începute, Tu, Doamne, pământul urzişi,
şi faptele mânilor Tale sunt ceriurele.
Eale pier, e Tu lăcuieşti,
şi toate ca cămaşa învechescu-se
şi ca veşmânt învolbi-le şi schimbă-se.
E Tu Acela[şi] eşti şi anii Tăi nu scad.
Fiii şerbilor Tăi întra-vor
Şi sămânţa lor în veac derege-se.

Ps. 103

Blagosloveaşte sufletul mieu [pe] Domnul.
Doamne Dumnezeul mieu, măritu-Te-ai foarte.
În ispovedire şi în mare frâmseţe înveşti-Te [Te îmbraci],
înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe.
Întinseşi ceriul ca piialea,
coperişi ca apa mai susul lui;
puse nuorii suirea Sa,
îmblă spre arepile vântului.
Feace [pe] îngerii Săi duhuri şi slugile Sale foc aprins;
urzi pământul în vârtutea Sa,
nu se va pleca în veac de veac.
Fără-fundul [adâncul, marea] ca cămaşa înveştirea ei,
spre codri stau ape.
De apăratul Tău fugi-vor,
de glasul tunetului Tău spământa-se-vor.
Sui-se codrii şi deştindu-se câmpii în loc ce-ai urzit lor.
Hotar puseşi ce nu-l trecu
nece întorcu-se să coapere pământul.
Tremeseşi izvoare în iazere,
pre mijloc de codri trec ape.
Adapă toate gadinele [animalele] satelor,
Aşteaptă onagrii în seatea sa.
În aceia pasările ceriului prămândesc,
de [din] mijloc de piatră deade glas.
Adapă codrii despre susul Tău,
de plodul faptelor Tale sature-se pământul.
Ce răsărişi pajişte vitelor
şi iarbă în slujba oamenilor.
Să scoţi pâine den pământ
şi vinul veseleaşte inema omului.
Unge faţa ta cu unt [ulei]
şi pâinea inema omului întăreaşte.
Satură-se leamnele [copacii] câmpilor,
chedrii Livanului ce i-ai răsădit;
aciia pasările încuibuiră-se.
Erodiei vietoare vlăduiaşte ei,
codrii înalţi cerbilor,
piatra scăpare iepurilor.
Fapt-ai [făcut-ai] luna în vremi;
soarele cunoscu apusul său. /…/
Ieşi omul în lucrul său
şi în lucrul său până seara.
Că măriră-se faptele Tale, Doamne,
toate în mândrie fapt-ai.
Împlu-se pământul de faptele Tale.
Adecă marea mare şi [în]tinsă;
aciia gadine ce nu lă e măsură,
e viile [vieţuitoarele] mici cu mari.
Aciia corabiile noată.
Zmeul cesta ce fapt-ai să-şi bată joc d-insul,
toate cătră Tine aşteaptă să dai mâncare lor în bună vreame.
Dând Ţie, lor aduna-vor,
deşchizând Ţie mâna toate împlu-se de dulceaţă.
Întorcând Ţie faţa turbură-se;
iai duhul lor şi pier
Şi în ţărâna sa toarnă-se [se întorc].
Tremeţi Duhul Tău şi zidi-se-vor
şi noi-veri [înnoi-vei] faţa pământului.
Fie slava Donului în veac!
Veseleaşte-Se Domnul de faptele Sale.
Caută spre pământ şi face-l a tremura-se,
atinge codrii şi afumă-se.
Cânt Domnului în viaţa mea,
cânt Zeului mieu, până sunt.
Să se îndulcească Lui cuvântul mieu,
e eu veselescu-mă în Domnul.
Cumplu-se păcătoşii de pământ
şi fără-legii ca nefiind lor.
Blagosloveaşte sufletul mieu, [pe] Domnul.

______________________

[1] Biblia 1989: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale.

Biblia 2001: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale.

______________________

Am extras din Psaltirea coresiană câteva exemple, în care se remarcă rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a universului pe care El îl creează, aşezându-l sub stăpânirea omului.

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei Scripturi, care mlădiază – prin aceste traduceri, necesare Bisericii – limba română şi o formează după asemănarea cuvântului sfânt şi după poezii frumuseţii dumnezeieşti imprimate în lume. Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit făptura, faptele mâinilor Sale.

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Sfinţii Dosoftei şi Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir, dar şi poeţii romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile lor, cât şi al poeziei limbii române.

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că expresia biblică nu este barocă. Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul înţelesurilor, acolo unde se pironeşte asupra unei frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca descrierea ei fastuoasă într-o cascadă de metafore şi figuri de stil.

Simplitatea, pe care o vor redescopri, într-o anumită măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia asupra limbii, dar nu şi a adâncului înţelegerii şi cunoaşterii.

]]> http://sinaxis.wordpress.com/2009/06/25/poezia-limbii-romane-in-psaltirea-coresiana-de-la-1577/feed/ 0 bastrix toate aşteaptă lumina Ta http://sinaxis.wordpress.com/2009/06/25/poezia-limbii-romane-in-psaltirea-coresiana-de-la-1577/ http://feedproxy.google.com/~r/Sinaxis/~3/DGXLv_FQSRA/ http://sinaxis.wordpress.com/2009/06/24/sfantul-antim-ivireanul-despre-mirenii-%e2%80%9eravnitori%e2%80%9d/#comments Wed, 24 Jun 2009 10:26:29 +0000 Pr. Dorin http://sinaxis.wordpress.com/?p=2603 ]]>

Sfântul Antim vedea că oamenii dau de multe ori vina pe preoţi numai din răutate, nu pentru că „se sminteau” de preoţi. El cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul său caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, de la cei din jurul lor, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut [nu s-au născut] preoţi, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţi, carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi? (…)

Ce ziceţi voi, “râvnitorii”, cum că preoţii sunt răi şi păcătuiesc? Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţi păcătoşi, aceştia sunt cei ce vă dau blagoslovenii [binecuvântări]. Aceştia sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doua oară în baia Sfântului Botez.

Aceştia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceştia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte.

Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume [1].

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii (1705-1716)

[1] Antim Ivireanul, Opere, p.171-172. A se vedea şi paginile anterioare.

La asta ne-a întors, ieri, domnul Băsescu. Pentru cei care nu ştiu, era ordinea strică în care se puteau enumera clasele sociale în România comunistă şi nelipsita formulă de adresare într-un discurs politic, în acele vremuri.

Însă ieri, se terminaseră tinichigii din ţară şi-a intrat preşedintele în panică. Dacă se terminau filosofii, intelectualii, nu era nimic alarmant, că şi-aşa nu îşi găseau loc de muncă…

Domnul Băsescu acomodează vechea mentalitate, de tovarăş, cu noua mentalitate, comercială. În mintea tânărului român naiv şi convins că există o cale uşoară de a reuşi în viaţă, care să evite gândirea prea multă, tâmpiţii lui Băsescu se suprapun peste huliţii nurds din filmele americane, cu care nimeni nu vrea să se împrietenească, pentru că învaţă toată ziua şi nu sunt de gaşcă. Ceva de genul:

Băsescu nu e inocent la treaba asta. Şi el se uită la filme şi ştie că un segment mai mare sau mai mic de adolescenţi agreează ideea renunţării la învăţătură pentru o soluţie rapidă şi bănoasă. Probabil că nu tocmai cea cu tinichigii sună perfect… Dar în esenţă, preşedintele poate părea că are dreptate când denigrează învăţământul şi, în subsidiar, învăţătura.

Ştie că idealul, drimul e altul, mai aproape de acesta:

Dar Băsescu ne-a mai anunţat şi altădată, candid, că a fost un elev mediocru, care nu s-a dat în vânt după şcoală. Elitele intelectuale şi-au ales cel mai potrivit om pe care să-l susţină! Ironia soartei e că pe preşedinte l-a mâncat limba şi a ales exemplul tocmai cu… filosoful, care nu e bun de nimic.

Îi sugerăm o melodie  pentru campania elecorală:

Dincolo de darea în stambă şi de polemicile electorale însă, ceea ce sunt obligate să reţină tinerele generaţii este că educaţia e zadarnică, e nefolositoare, că mintea e bună numai pentru a gândi pervers, profitor.

Cei care pervertesc mintea tinerilor uită să le menţioneze un lucru esenţial: prostia nu e o lipsă de informaţii detaşabile de tine însuţi ca persoană, prostia e un viciu, ca şi fumatul, ca şi băutura, ca şi violenţa, e un rău individual şi public. Prostia, lipsa de educaţie dăunează grav sănătăţii spirituale şi mentale!

Fericitul Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia că am uitat, în ultima vreme, să numărăm în rândul păcatelor capitale, prostia şi frica. El a vorbit mult despre acestea două, unei societăţi care nu se gândea la ele şi credea că nu sunt păcate grele.

Cei care încearcă să ocolească educaţia nu o fac pentru că sistemul de învăţământ din România, la ora actuală, ar fi opresiv. Dimpotrivă, e prea permisiv, a devenit foarte relaxat în ultimii ani şi la orizont, după cum merg lucrurile, nu se întrevede  îmbunătăţirea situaţiei.

Dacă Băsescu ne vrea o ţară de muncitori şi de ţărani (înţelegând prin acestea două titulaturi depreciative, pentru oameni proşti, neşcoliţi, manipulabili), din care intelectualii să dispară sau să rămână o mână de oameni, de sămânţă, dacă acesta este visul scump al preşedintelui care se pozează la lansări de carte numai din raţiuni practice şi dacă e în stare să ni-l mărturisească, cu voce sonoră, sper doar să devină curând o amintire urâtă a unei gafe penibile.

*

ca o oaie în mers
ceasul bate apusul
asfinţit de decembrie
revino-mi în mine

retina s-a şters de ninsoare
omul a privit în munte
războiul e dus în convoaie
apusul în unde

poate urma pasului meu
ţi-aminteşte de mine
de un refren
cu zăpezi alcaline

peste iarbă de zale
prinosul iernii mai zăboveşte
dintr-o răcoare
mai răsare un peşte

ţi-aş spune pe nume
dacă nu te-ai ascunde sub lume
templul păsării de apă
frunza dorului de sunet

*

Doamne din înalt
smerit şi aproape
pe a noastre ape
plutind în tăcere

dă-ne înapoi
timpul mort din noi
fă-ne veşnicie
umbra din câmpie

adu-ne aproape
viaţa de departe
suie-ne din ruguri
înapoi în cruguri

*

râsul dalb şi-a întins mreaja
şi din sine-a sărit coaja
şesul jos cu ape line
asfinţit cu mine-n tine

ca un prunc în mama lui
sufletul cu trup forjat
a adormit în colţ de rai
în sânul minţii semănat

ispitire de sincope
am prânzit un râu de vorbe
lin ca cerul cel senin
şi-am uitat să mai beau vin

inefabilul tactil
gândul viu şi-a spus cuvântul
în suspensie urâtul
şi pe cale
zările se-aştern ca vântul

*

deschide-ţi ochiul
unei vederi
a cărei retină
e Dumnezeu

pe piatra
undei de poezie
calcă un poet
în abisul nopţii

ce viaţă veşnică
se aude din frunze
în pădurea vecină

dezbracă-ţi ochiul
de norul secundei
şi aruncă-l în apă
în seninul undei

*

te întâlnesc din când în când
trecând
cu gându-n vânt cu ochiul stând
în floare necorupt

am săpat în inimă
epitaful unui izvor
am şters ochiului
o lumină nudă

cu tine sting al nopţii plâns
fiori diafani
plutesc ca frunzele pe ani
de când am sedus singurătatea

*
un om s-a travestit în infinit
şi tămâia inefabilului l-a mirosit

în viaţă a ştiut doar să-l doară mireasma
gustul ei ca vinul învechit

aruncat în golul iubirii
l-au prins la timp heruvimii

*

am prins tăceri
în teaca unei seri
tremurându-şi amnarul
febra timpului de ieri

am conceput o mişcare de soare
între nori
care să-mi aducă aminte
de un ritm al gândului revolut

toate petrecute
într-un anotimp al vieţii trecute
cu un soare
iluminat de farmec

*

iarna şi-a dezbrăcat retina
pe gândul meu rece
n-am zis nimic
mi-am mâncat pâinea
tremurând
în parcul cu ciori
negre ca gândurile zburând
în aerul mental
în apocalipsa tăcerii

*

caut frumuseţea în adânca tristeţe
icoana blândeţii în strune
pe-altarul lacrimei fără nume
un trandafir de îmbătat poeţii

cuvintele pe care
ţi le-aş putea spune în poem
sunt inima cu care te chem
freamăt etern

dar fericit e cel pe care îl dor spinii
în inima care moare

*

ţi-am sărutat crinul mâinii
când lacrimile încă ningeau

*

soarele îţi inundă
cununa ochilor

*
paşii inimii mele
te urmează în tăcerea vieţii

*

tăria poeziei
e vinul luminii

*

o moarte ţi-e viaţa
şi moartea o viaţă

*

o lacrimă pictată pe sărut
în ochi abrupt

*
iarba – secetă de crin

*

iubirea mea – ca pasărea de albă

*

eu sunt un nor
tu – nimb acoperit

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi [întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă [rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu [scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia [zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul [sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie [pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii [însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină [fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea [1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare [2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul [gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste [de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit [3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac [îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul [cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte [Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.