Impostura știe să demoleze. Nu c-ar avea ceva de arătat, dar în mod sigur are ceva de dărâmat, pentru că asta e piatra ei de temelie. Cine are nevoie de ruine pentru a se construi pe sine, cine caută nod în papură tot timpul, fără să propună nimic autentic și original, fără să se ridice la valoarea celor pe care încearcă să-i dinamiteze, e o nulitate care va și rămâne identică, mereu, cu idolul sinelui.

Cred că cel mai oripilant lucru pentru societatea nouă românească este că tinerii ei au învățat că cea mai ușoară formă de supraviețuire e necrofagia. Spre deosebire de vulturii care își așteaptă victimele să moară, aceștia dau și o mână de ajutor, chiar mai multe mâini. E drept că, în așteptarea unei prăzi mari și a unui ospăț serios, beneficiază și de impulsionarea unor vechi colegi de generație și rivali ai celor răniți.

Pentru cine n-a înțeles parabola, mă refer la un fenomen detestabil, care afectează, din păcate și sfere mai înalte,  mai culturalizate. Cu puțină (puțin mai multă) susținere din spate, tinerii necrofagi se execută (la ordine) și execută pe cine trebuie.

Fac curățenie în „pădurea tutelară”, cu aplombul tinereții, cu siguranța trufașă că, dacă sunt niște mediocri notorii și fac gălăgie mare, n-o să aibă niciodată nimic de pierdut. Și așa nu aveau mare lucru de câștigat sau de așteptat de la viață, și așa se miră că i-a lovit norocul fără veste, că au șansa să-i devore pe cei la care altădată priveau cu spaimă, dosindu-se, însă, tot în spatele unui veteran – care mai târziu s-ar putea să aibă surpriza, neplăcută, de a sfârși de colții protejaților pe care i-a deprins cu sângele.

În spatele respectabilității și a opiniei libere se dau bătălii surde pentru bani și notorietate, uneori și pentru posteritatea numelui. Cei ce nu au nimic de pierdut (pentru că, repet, nu s-au gândit vreodată că ar putea, ei, trăi ușor și bine din frenezia asasinatului moral – deși probabil că visau) sunt și cei mai categorici în a face ordine. Ordinea lor și a celor care i-au recrutat cu un asemenea scop precis. În timp ce locotenenții au înțeles că apărarea cea mai bună e avansarea prin orice mijloace în poziții cât mai înalte și cât mai mult timp intangibile.

Ceea ce n-au înțeles ei și nu vor înțelege este că în spatele lor rămâne praful. Și câteodată pulberea. Și că îi trag după ei pe cei care îi susțin și îi avansează, scoțându-i din mocirla anonimatului și a laxității intelectuale.

Rămâne după ei tinicheaua unor cuvinte și a unor cărți care nu mai spun nimănui nimic. Rămâne zvonul îndepărtat al unor bătălii de orgolii. Rămâne ceața deasă care se va coborî inevitabil și peste tumultul acestei epoci, nepătrunsă decât arar de câte un ochi curios și nedispus la compromisuri cu oameni morți.

Mai zilele trecute am găsit un referat, cu titlul acesta, pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru seminarul de literatură veche. Îl transcriu, în parte, mai jos:

Aristotel denumea epopeea ca fiind un gen al „narativului superior”. Spre deosebire de „dramaticul inferior”, căruia – după el – îi aparține comedia, Poetica nu menționează cu precizie un gen care să corespundă „narativului inferior”, dar îl ilustrează prin „parodia”, printre exemple numărându-se și Batrahomiomahia lui Homer, amintită și de Ion Budai-Deleanu în debutul epopeei sale „eroi-comico-satirice”.

„Narațiunea comică pare să fi fost la origini în mod esențial ilustrată prin parodii de epopei”, afirmă Gerard Genette, în Introducere la arhitext. Vom încerca să arătăm, însă, în continuare, de ce concepția privind descendența romanului din epopei, susținută prin continuitatea istorică a „narativului superior”, conform unei tradiții care s-a înrădăcinat în apusul Europei, nu se verifică, cel puțin nu în cazul literaturii române.

Omul este singura ființă care râde. Iar râsul său stă la temelia oricărei zidiri umane, fiindcă orice zidire umană stă sub semnul efemerității. Câteodată numai râsul îi mai îndeamnă pe ziditori să sfârșească lucrul și îi asigură subzistența. Într-o lume care îngheață sub raza morții, creația omenească se salvează neluându-se în serios, la modul absolut.

Dacă vrea să fie luată în considerare, arta trebuie să se declare învinsă de secoli și se istorie, fiindcă, așa cum observa și Nicolae Steinhardt, un infern asumat e un infern epuizat. Gratuitatea artei nu înseamnă că procesul creației în sine este un act ludic, ci ea rezidă în planul consecințelor ulterioare, în felul în care artistul nu-și venerează creația ca pe un idol și nu o propune astfel nici altora.

O creație serioasă care nu știe să se persifleze niciodată, care n-are subtilitatea greșelii și a relaxărilor umoristice, cade sub incidența istoriei și a finititudinii. „Sufletul umoristului este însetat de o substanțialitate mai autentică decât cea pe care i-o poate oferi viața” (Georg Lukács).

Ortega y Gasset susținea că „arta se petrece în suflet” (Meditații despre Don Quijote și gânduri despre roman), iar Dali ajunsese la concluzia că întreaga sa opară este mediocră și că numai el, ca artist, este genial, în timp ce Unamuno își cerea scuze cititorilor pentru că „am născocit cândva personaje de roman și le-am făcut să spună în glumă ceea ce pentru mine este cât se poate de serios”.

Bulgakov spunea că în om este ceva creat și ceva necreat. În consecință, în arta umană transpare ceva din acel necreat, adică din harul divin dăruit omului. Putem spune că există o artă apriorică – dar nu în sens platonician, ci în sensul în care ea rezidențiază în sufletul uman ca sculpturile lui Michelangelo în piatră, așteptând dalta efortului artistic – și o artă empirică, adică rezultatul, ceea ce se vede.

Altfel spus, o față istorică și o substanță spirituală, pe care opera de artă o reproduce și o transmite numai parțial și infim față de virtualitatea aproape infinită de manifestări artistice pe care o deține interiorul uman și care capătă numai plasticizări secvențiale. Comicul, satira sau farsa, în ciuda statului inferior pe care li-l acordau Stagiritul și antichitatea greacă, au capacitatea de a travesti plastic inexprimabilul – umorul e metaforă și metafora e poezie, după Vladimir Streinu.

Am făcut aceste precizări, încercând să înțeleg preferința lui Ion Budai-Deleanu pentru forma în care și-a îmbrăcat epopeea sa. Țiganiada nu este o parodie a epopeei, în speță (ea este o parodie pe multe paliere, dacă o luăm ca atare, dar nu factura ei satirică ne interesează deocamdată), ci o parodie a actului artisitic ca ideal uman absolut. Nu e o parodie donquijotească (Don Quijote, în intenția lui Cervantes, era o satiră la adresa romanelor cavalerești), și nu are urmași romanești.

Dacă filosof este cel care își râde de filosofie (Pascal), artist e cel care poate râde de artă și nu își imprimă pururea pe față grimasele respectabilității de sine. Țiganiada e în același timp o mare operă literară și un autopamflet. Autorul nu își privește propriul demers cu încredere literară.

Nemuritoarea artă pe care adulatorii au înălțat-o pe piedestal ca pe vițelul de aur („un idol plăsmuit dintr-o idee seamănă tot atât de puțin cu Dumnezeu ca oricare altul făcut dintr-un material grosier” – Șestov), este pură complimentare gratuită: „Întreaga operă a spiritului sunt miraje care se produc în lumea materială. Cultura tinde să se constituie ca o lume aparte și suficientă sieși. Aceasta este o iluzie, un miraj, și numai privind-o ca atare putem așeza cultura la locul ei” (Ortega y Gasset).

Este foarte elocvent faptul că românii au gândit alegoric și comic în primele mari opere ale literaturii lor, și mă refer la Istoria ieroglifică și Țiganiada (care nu e niciuna proză sau narațiune, nici nu vizează un scop narativ). Și poate c-ar trebui să privim Istoria ieroglifică drept prima noastră epopee, dar nici pe aceasta nu cred că o putem integra, urmărind riguros definiția, la genul „narativului superior”. De fapt, nu le-aș integra pe niciuna la nicun fel de „narativ”…

„Dialogul presupune o înaltă comunicare între singuratici. Limba solitarului absolut este lirică, monologică; în dialog se manifestă prea puternic incognito-ul sufletului său”, scrie Georg Lukács în Teoria romanului. Dialogul este travestiul solitudinii atât în Istoria ieroglifică cât și în Țiganiada.

Literatura în sine devine o „țiganiadă”, când încearcă să epuizeze teoretic și ideologic un neistovit dialog al textelor, o intertextualitate care este, în esență, seculară și naturală, iar nu programativă și exclusivistă.

Obiectul principal al parodiei, în Țiganiada, este Țiganiada. Nu cred că greșesc prea mult dacă privesc aceasta ca pe o trăsătură etnică și spirituală mai profundă – și îmi vine în minte aprecierea lui Vladimir Streinu despre umorul lui Creangă: Creangă râde de semeni, adică de cei asemenea sieși, în cele din urmă de sine râde cel mai tare.

Și iată cum, ceea ce poate părea un lung și interminabil dialog în epopeea noastră parodică se descoperă ca fiind un monolog însingurat. Monolog e și opera lui Eminescu, și a lui Creangă, și a multor altora…

Între Țiganiada și Ciocoii vechi și noi (primul nostru roman autentic, realist) e destul de clar că nu se poate stabili un raport de descendență. Cu toate că, încercând să descrie ospățurile pe care le organiza Dinu Păturică, Nicolae Filimon se surprindea vizitat de tentații și veleități epopeice, afirmând că ar trebui să scrie o epopee (destul de tragi-comică și aceasta), dar își declină responsabilitatea: „Aș dori să descriu numărul ospeților, împreună cu calitățile morale și fizice ale fiecăruia în parte, dar asta se atinge de epopee și mi-e frică să nu mă trântească Pegas”.

Țiganiada își subminează conștient verosimilitatea și o face în virtutea unei concepții despre literatură care subminează adorația modernă a ei: Și fieș’care poate să crează / Cestor întâmplări adevărate / Ce se vor spune de-acum nainte, / De nu cumva toată cartea minte.

Greu să se nască de aici epigoni.

Curtea cu jurați

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are două fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. – Rai
E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jețuri de mătase,
Cu searbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu „pun-te, ia-te, masă” în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcere și tot ce nu e muncă;
Cu toate câte-n fire sunt Rai și nu sunt Iad.
Trecând prin amândouă, cunosc pe unul ș-altul.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvăț ce este cumplita sărăcie,
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inimă pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc.
Știui să-nvăț ce este a banului valoare…
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare…
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu; /…/
Și toate împreună formează-o bogăție
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie…
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieței carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați…
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitărei,
De zgomotul din sală, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzărei,
Țipând să mă trimită pe șase luni la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecăței,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puște de soldați…
Îmi pare că simt încă palpitele etății,
Palpitele acelea sunt imnul libertăței,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul , nu e vorbă, afar din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori…
Jurații m-achitară, făcând o nerozie,
Noroc că se arată cu minte uneori.

Alexandru Macedonski (Literatorul 1883)

]]> http://sinaxis.wordpress.com/2009/11/08/doi-suprareali%c8%99ti/feed/ 0 bastrix http://sinaxis.wordpress.com/2009/11/08/doi-suprareali%c8%99ti/ http://feedproxy.google.com/~r/Sinaxis/~3/hPPlyh33nPc/ http://sinaxis.wordpress.com/2009/11/06/marturie-despre-o-forma-de-posesie-demonica-mai-pu%c8%9bin-obi%c8%99nuita/#comments Fri, 06 Nov 2009 07:37:44 +0000 Pr. Dorin http://sinaxis.wordpress.com/?p=3077 ]]>

În Letopisețul cantacuzinesc al lui Stoica Ludescu se vorbește, la un moment dat, despre pedeapsa pe care o suferă Grigore-vodă, de la Dumnezeu, pentru uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino în trapeza mănăstirii Snagov, de ziua Sfântului Ignatie Teoforul:

„iar Gligorașco deaca veni de la oaste și al doilea rând /a doua oară/ , la august 1712, și lui încă-i trimise Dumnezeu judecată, că se bolnăvi un cocon /copil/ ce avea, foarte rău și făcea grozăvii multe. Că era mic, înfășat, iar el sărea ca unul de 30 de ani și tot țipa și zbiera, ca caii, până-și dede duhul.

Și-l îngropară în biserică la Mihai-vodă. Iar Gligorie-vodă încă să întristă și tot să căia de moartea lui Constandin. Și pierdu mintea și sfatul, cât nu știia ce face, ci umbla, tăvălindu-se din zi în zi”.

În ultimul timp parcă oamenii nu mai au logică deloc. E bună și logica la ceva. Silogismul nu e doar o formulă. Toată lumea face aserțiuni, dar puțini le așază într-un context cu premise și concluzie, ca să vadă dacă presupunerile lor se validează, dacă au sens și rațiune.

Rămânerea în orizontul imediat a ceea ce se vede cu ochiul liber și se insinuează ca adevărat duce la erori fatale de judecată. Iar erorile fatale de judecată duc la erori fatale de viață, la nefericire, accidente, singurătate, nebunie, sinucidere, moarte și moarte veșnică.

Este, în esență, ceea ce nu mai înțeleg tinerele generații ale zilelor noastre, oripilate din ce în ce mai mult, că trebuie să meargă la școală și să învețe. Și, într-o măsură poate la fel de mare și de gravă, ceea ce nu înțeleg nici cei maturi sau cei bătrâni, destul de mulți, că cititul mult, educația multă, învățătura neîncetată înseamnă istovire fizică și mentală, dar și exercițiul atenției și al libertății interioare, fără de care suntem – cu adevărat – maimuțe lucrătoare și mâncătoare de E-uri.

Ceea ce văd din ce în ce mai mult în oameni este revolta irațiunii. De la cei mici până la cei mari, indivizii mai întâi fac și apoi gândesc. Fac ce le trece prima dată prin cap. Dacă le vine să înjure, să scuipe, să dea cuiva cu ceva-n cap, să strige sau să-și exprime nemulțumirea în orice formă, asta fac. Să te fereacă Dumnezeu de altercații, pentru că poți găsi persoane, care nu mai au limite, chiar și pentru motive banale sau puerile.

Am văzut, în Bucureștiul nostru drag, femei venerabile ca vârstă și înfățișare înjurând nu doar birjărește, dar și cu o răutate șocantă, pentru o nimica toată. Aberațiile răutății se răzbună pe cei care se lasă pradă ei și îi transformă în monștri. Mă întreb dacă asemenea oameni n-ar fi în stare de atrocități sau în cazul unui regim exterminator, câți din cei de azi s-ar oferi fericiți să devină torționari și justițiarii unei puteri demente. Cred că destul de mulți.

Nu știu cât de mult e de vină alimentația sau câte mutații ne produc un regim alimentar și o atmosferă contaminate, dar înregistrez zilnic nenumărate mutații în mentalul unei populații abrutizate de o muncă mecanic-abstractă și de stres, de presiunile unei vieți comercializate până în cele mai mici detalii, în care singurul vis al oamenilor e să ajungă să stea, și în care stresul cronic al unora se varsă ca o maree asupra tuturor și nu ai unde să te ascunzi.

Intoleranța psihicului uman la aberațiile și insanitățile lumii contmporane se transformă, irațional, în intoleranța omului față de semenii săi și determină răzbunarea lui pe mediul dimprejur, deși acesta, săracul, nu e decât o victimă în lanțul victimelor, care se extinde. Pentru că omul ilogic sau irațional nu judecă profund motivațiile durerii și ale mâniei sale, ale agitației sau disperării sale, ci le dă curs fără menajamente față de cei din jur.

Logica te învață să gândești cu premise, demonstrație, scop sau finalitate. Dacă te uiți jur-împrejur, ca Mircea Badea, observi că Dumnezeu nu există, pentru că nu se vede. Dar dacă începi să te gândești, care ar fi premisele unei lumi fără Dumnezeu, ce șanse ar fi ca ea să apară din senin, ce finalitate are un astfel de univers, vezi că nimica nu mai are sens fără Dumnezeu. Până aici, apologia e acceptabilă pentru cei credincioși. Dar și credincioșii și necredincioșii trebuie să folosească unealta minții în orice moment al vieții, pentru că altfel se îndreaptă spre o logică duhovnicească și spre o gândire rațională numai în aparență.

Păcatul și prelestul sunt gânduri fracturate și stări nelămurite interior sau în conștiință, care par bune sau plăcute, dar cărora nu li s-au cercetat temeinic rădăcinile și urmările. Sfinții Părinți din vechime studiau logica, filosofia și retorica ani de zile, mai înainte de a deveni dumnezeiești teologi. Și adesea aveau dascăli păgâni și nu fugeau de ei pentru că aceia erau păgâni și se închinau la idoli, ci învățau ceea ce era natural pentru suflet și folositor pentru gimnastica mentală și pentru sănătatea judecății.

Așa vin astăzi neoprotestații și fură tot ce se poate de la ortodocși și apoi le transformă în neghină. Dar ortodocșii nu se duc să învețe ce e bun și de la ritori, și de la filosofi, și de la literați, și de la artiști, și de la oamenii de știință și de la teologii eretici și apoi să transforme totul în aur, ci bagă capul în nisip, ca să nu se smintească, bieții, cumva, și rămân tot la fel de proști, cum erau și mai înainte, doar cu ecuson de binecredincioși.

Când am început să vin la Biserică, să citesc Filocaliile și Sfinții Părinți, printre primele lucruri pe care le-am înțeles au fost: să privesc patimile din mine și să le înțeleg resorturile, să cunosc logica duhovnicească, a războiului cu gândurile și să reciclez ortodox orice material brut din realitate sau din cărți, transformându-l, implicit, în apologetică.

Credeam că ceea ce am înțeles eu a înțeles toată lumea, care se întoarce cu pocăință la Biserică. Dar aflu, peste mulți ani, că destui se înrolează în partidul ortodox și defilează zgomotos fără niciun drept și niciun merit, doar cu declarații inflamate și autoflatare, cu decupaje textuale și umori resentimentare.

Și toate au legătură cu logica și cu inapentența modernă pentru silogism. Adică pentru legătura neîntreruptă în gândire.

Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vârful rupt,
Cu turla leșintă-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streșinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.

Un tei acoperă cu frunza șindrila sfântului locaș
Un preot cântă liturghia, bătrân și gârbov, în veșminte,
Pentru creștinii și păgânii acestei margini de oraș
Și pentru câți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.

Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu râvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bârne, și povârnită pe pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.

Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș,
Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfială, scoțând căciula, face cruce.

Tudor Arghezi

În viață se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoționează. Cel mai rău se emoționează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbește în presa scrisă și la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 și n-a pățit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârtește pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiță de la înec din cascada Niagara.

A supraviețuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini și fără picioare și nu-și imaginează viața cu nimeni altcineva. N-are niciun ban și crește singură 12 copii. Și-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb și pictează remarcabil.

Chiar și mai puțin de atât ne reține atenția. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în fața televizorului. E lumea noastră, o recunoaștem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim.  Dacă cineva trece peste un obstacol existențial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont și o perspectivă.

Cu toată decăderea învățământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-și propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea și edificarea lui în valoare.

Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu și a  inimii.

Cetățenii lumii trăiesc și li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulțească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni și din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolați, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează și anormalul bolilor, deficiențelor, accidentelor, fenomenelor excepționale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezumă umanismul.

Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc:  conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.

Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar și nu privește niciodată la desăvârșirea umanului, ci numai la protejarea unei umanități discursive în mecanica ei existențială.

Cât de învechită e literatura veche românească?

Dan Horia Mazilu

Chiar nu mai avem nevoie de literatura romana veche?

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Fiecare cultura – spunea un mare filosof al nostru – fiinteaza ca un ansamblu de solutii pe care spiritul unui popor le da istoriei – adica timpului – si conditiilor geografice – adica spatiului; heterogenia fiecarei culturi trebuie sa produca, in cazul unor intrebari si al unor raspunsuri corecte, imaginea spiritului creator al comunitatii in chestiune. Sigur ca aceste intrebari nu pot fi globale, dupa cum nici raspunsurile nu vor fi atotcuprinzatoare. S-ar naste pericolul eterogenitatii si solutia nu o poate oferi decat secventialitatea. Marile epoci se cade sa fie chestionate separat, iar raspunsurile asamblate dupa aceea.

Evident ca prima intrebare, intrebarea primordiala, trebuia, cred, sa incerce a deslusi substanta si caracteristicile celor dintai organizari spirituale ale romanilor. Ea nu se poate adresa decat literaturii vechi (sau medievale), caci in acea vreme – nesatisfacator delimitata pana acum (iata o prima tema de dezbatere), au fost codificate marcile duhului romanesc.

Sa constatam ca acest depozit de raspunsuri – literatura romana veche (ii propunem cititorului sa accepte, macar pentru discutia de fata, aceasta sintagma impusa de o traditie a cercetarii) – este tratat, in anii din urma, cu tot mai putin interes. Se intampla acest lucru, in chip bizar, tocmai in vremea care, pe de o parte, a eliminat toate oprelistile ridicate candva in cercetarea aportului Bisericii si a literaturii ei – furnizoare a cartii si a propunerilor privind cele dintai temeiuri pentru o miscare cu caracter cultural si literar cat de cat coerenta, constienta de menirea ei – intr-un timp cand spatiul unde s-a nascut acest neam fremata de primejdii, cand asezarile politice erau incipiente, iar ordinea sociala abia isi cauta, trudnic, rosturile – si capabila sa produca, in timp, elementele unor definiri particulare, iar pe de alta parte, ofera toate deschiderile trebuincioase unor cercetari in stare sa dovedeasca mersul sincron (in genere) al scrisului romanesc cu evolutiile europene.

In aceasta fraza – parca nesfarsita – se afla suficient de multe teme (ce pot fi oricand transformate in motive) care sa sustina relatia cu literatura veche. Pentru abordarea acestor teme, scrisul vechi romanesc ar trebui sa fie cunoscut. Or, intr-o „biblioteca“, cea romaneasca, unde nici macar textele lui Dimitrie Cantemir nu au fost editate in intregime, este greu de pretindem asa ceva. Depozitele de carte veche pot oferi material de lucru editorilor pentru inca vreo cateva decenii. Cu conditia ca acesti editori sa existe… In clipa de fata, ei pot fi numarati pe degetele a doua maini: cercetatorii vechisti din institutele Academiei Romane (cu cateva realizari remarcabile, caci vreo cateva dintre multele edituri in functie acum nu sunt deloc ostile tiparirii textelor vechi) si cativa universitari incapatanati (tot mai putini, din pacate, pentru ca filologia clasica este pe cale de disparitie, iar slavistica s-a stins). Si numarul lor va scadea constant, pentru ca literatura veche trebuie cunoscuta. Iar scoala de pana la universitate pare a fi delegat altcuiva aceasta indatorire.

Un text vechi se citeste mai ales la porunca programei scolare (caci el, desi precursor al unei discipline retorice remarcabile, nu mai poate provoca delectii stilistice lectorilor de azi); elevii ar trebui sa plece din liceu cu cateva nume in minte si cu cateva texte in amintire. Dar programa actuala a invatamantului preuniversitar nu mai ingaduie astfel de situatii. Literatura romana veche abia daca este prezenta, Cantemir (sa ramanem langa acest nume – emblema a romanitatii) abia daca este pomenit… (Literatura veche era predata in liceu si in perioada interbelica si dupa reforma invatamantului; in anii dintre cele doua razboaie mondiale existau manuale alternative – doar trei pentru fiecare disciplina si pentru fiecare clasa de liceu, iar scrisului vechi ii era repartizat un an intreg, iar manualul – unul dintre cele trei – era semnat de Adamescu).

Secventa aceasta fundamentala a istoriei literaturii romane mai traieste acum in universitati. Si acolo, insa, defectuos plasata in economia semestrelor, fiindca averea ei este mai greu de insusit in primul an de studii.

Scrisul nostru vechi ar trebui sa reprezinte in continuare un obiect predilect al cercetarii literare. Obstructiile – o spun din nou – nu vin acum din partea caselor de editura. Anii din urma au adus in librarii contributii remarcabile, dar, daca cercetam actele de identitate ale autorilor, vom vedea ca anii lor sunt multi. Prin urmare, tot vechea scoala (remarcabila, dar marcata, uneori, de vechile habitudini)… Tinerii sunt putini. Nu lipsesc – din fericire – in totalitate, dar figurile lor nu au cum sa umple o sala de seminar… Si cata nevoie ar fi de ei pentru rezolvarea „temelor“ de care vorbeam mai sus si a altora.

Ei ar putea sa contribuie la fixarea limitei intre Vechi si Modern in literatura romana (caci istoricii de la Cluj, de pilda, au o opinie, parerea academicianului Razvan Theodorescu difera de a lor, iar ipoteza propusa de mine se deosebeste de ambele) ar putea sa parcurga textele vechi cu ochii lor proaspeti si cu instrumentele acestui timp, ar trebui sa-i convinga pe cititori ca poemul „Viiata lumii“ al lui Miron Costin este, de fapt, un florilegiu de poezie antica scris in duh baroc, ori ca nu stiu care cronicar – nici noi nu-i cunoastem numele – s-a priceput sa afle in literatura bizantina motivul „intalnirii dintre monah si imparat“ (subordonat temei „regelui care consulta un mag, un ghicitor, un proroc“) si sa-l adapteze, innobilandu-si compunerea. Nu degeaba mi-am intitulat cartea la care tin cel mai mult „Recitind literatura romana veche“. Textele vechi trebuie parcurse din nou, nu doar rasfoite, si comorile lor, cercetate prin grile adecvate, aduse la lumina.

Aceste comori reprezinta indreptatirea indiscutabila a incizarii numelui romanului Dimitrie Cantemir (fiindca tot l-am pomenit de doua ori) pe frontonul unei vestite biblioteci din Paris, alaturi de numele celor mai mari glorii ale umanitatii. Este, pana una-alta, singurul…

Elvira Sorohan
Restructurarea invatamantului superior

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Restructurarea scolii superioare, aplicata grabit si in domeniul Literelor, aduce dupa sine o ingrijoratoare scadere a nivelului, in loc sa-i aduca un spor. Impunerea „programului Bologna“ se intampla intr-un moment prielnic tuturor confuziilor si contestarilor ce tind sa pulverizeze, de la radacina si pana in varfurile culturii si literaturii romane, tot ce e valoare caracteristica.

Furia de a pune eticheta „expirat“ pe opere reprezentative pentru ce va fi fost, la un moment dat, mentalul romanesc, parte din ce a fost si este dintotdeauna, nu va fi potolita prin reducerea duratei studiilor universitare de profil umanist. Dimpotriva, va fi intetita. Pare ca o eminenta cenusie pregateste „materia“ pentru un tratat de „nimicologie“, cum spunea cerchistul I. D. Sarbu. Cine incurajeaza fenomenul, chemand la posturi de televiziune, spre manipularea unui tineret oricum ratacit, niste negativisti semidocti, fara opera, condamnati la complexe? Este acesta inca un mare rau, le mal roumain postcomunist. O ciudatenie suicidara, un blestem.

In aceste conditii, speranta ramane in scoala, cu precadere in scoala superioara, adica in Universitate. Cu un program redus la trei ani de studiu, cum erau vechile institute pedagogice, ironizate de universitatile traditionale, nu risca invatamantul superior umanistic sa abdice de la menirea initiala si perfect rationala? In facultatile de Litere, unde se intra fara examen de admitere, se resimte deja o dramatica prabusire a nivelului cultural, in general, si a pregatirii de profil, in special. Submediocritatea se generalizeaza alarmant, iar capii scolii romanesti asista netulburati la un sacrificiu care ne va costa pierderea personalitatii specifice, traditional aparata de invatamantul umanistic. E un tip de invatamant care pune in lumina sunetul unic al artelor romanesti, intre care literatura are un rol de prim ordin.

Facultatile de Litere, asa cum erau organizate pana acum trei ani, formau nu numai profesori, dar in general oameni de larga cultura literara romaneasca si universala. Fenomenul literar se studia in istoria lui, ca devenire valorica. Selectia valorilor era un criteriu operant hotarator pentru calitatea si limbajul exegezelor. Indiferent de perioada predata, profesorul cult si talentat ca didact intretine interesul studentilor. Din experienta se stie ca nu materia face prestigiul profesorului, ci profesorul face prestigiul materiei. Si asta cu atat mai mult cu cat numarul orelor saptamanale de literatura romana ale unui student este de patru, in timp ce, printr-o disproportie inadmisibila, pentru un elev din clasele terminale ale unui liceu umanist este de cinci plus doua. Profesorii universitari, ingrijorati de pregatirea viitoare a absolventilor fara masterat si doctorat, nu-si mai pot asuma deplina responsabilitate.

Este absoluta nevoie sa se mentina predarea fenomenului literar romanesc in evolutia lui, pe criterii estetice, bineinteles, nu fracturat si fracturile reluate concentric. Orice istorie are un inceput. Scrisul original romanesc (nu traducerile) din perioada medievala reprezinta un moment fara de care nu se poate concepe evolutia stilului narativ. Este un punct de referinta implicat adanc in coerenta procesului de constituire a valorilor din secolele urmatoare, ce nu s-au nascut din nimic. Ex nihilo, nihil. Moralismul, fibra constitutiva a mentalului romanesc, a coborat in cuvinte expresive pentru prima data in naratiunea cronicarilor. In buna traditie latina, ei au concentrat sensul lectiei istoriei in maxime, proverbe si cugetari care au traversat secolele. Si-au organizat astfel discursul, incat el sa aiba functie modelatoare pentru cititor. Se face dovada ca au intuit rostul pragmatic al scrisului.

Din operele lor s-a constituit prima serie narativa, alcatuita ca organizare, stil si scop dupa acelasi canon. Este o matrice stilistica ale carei urme se citesc in literatura de evocare istorica pana in secolul XX. Creatorii de „scene istorice“ si-au recunoscut sursa in seria narativa a cronicilor, iar astazi nu se mai face nici macar efortul minim de a accepta ceea ce ei au acceptat, ca au trait pe creditul naratiunii vechi. Unde ne sunt astazi prozatorii modelatori de constiinte morale? Nu-i avem, dar ii negam pe cei vechi, intr-o maniera paguboasa pentru personalitatea prozei romanesti, profund marcata de accentul moralizator, mostenit si din stilul sententios, cu asupra de masura, al fictionalei „Istorii ieroglifice“, ca si al „Tiganiadei“. Ele insele desprinse din magma celei dintai naratiuni originale in limba noastra.

De vrem sa aflam originea noului, n-o putem face decat daca ne intoarcem la timpul intemeietorilor. Specialist clasic in istoria literaturii engleze, Saintsbury decreta ca „vechiul fara nou e o piedica, iar noul fara vechi e o prostie extrema si iremediabila“. Asadar, nu putem comite greseala, cu incalculabile consecinte, de a taia radacinile literaturii proprii. Traditia nu e un punct fix, e un pattern mereu perfectibil. Cum spuneau Calinescu si Paul Zarifopol, trebuie sa ai un gust rafinat printr-un lung exercitiu cultural ca sa poti asculta pulsatia inca vie a textelor vechi. In aceste texte e conservata imaginea umanitatii noastre medievale, atat cat putea fi de spirituala in context. Istoria mentalitatilor are in aceste texte vechi, citite cu instrumente moderne, un generos punct de plecare. Sa fim la fel de seriosi si responsabili, incat sa repetam, odata cu Miron Costin: „Biruit-au gandul sa…“ ne integram traditia.

Bogdan Cretu

De la Hegel, preafrumoasa soata a Strutocamilei, la Nea Goe Basarab

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodata un public larg, nu egal, dar macar apropiat ca numar de cel care urmareste literatura contemporana? Cine mai citeste, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Cantemir ori „poemationul eroi-comico-satiric“ al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoastem. Ceea ce conventional numim literatura veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studiosi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obisnuiti. Si nici macar criticii literari, care nu prea au detenta filologica, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginati pe Alex. Stefanescu scriind comprehensiv despre „Istoria ieroglifica“? Mai bine nu…

Cum intamplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de putina vreme, le predau la Literele din Iasi sa fie chiar cel de literatura veche, ma voi feri sa comit niscaiva ipoteze pandite de riscul unor „densitati periculoase“ si va voi impartasi doar cateva aspecte pitoresti, dar elocvente, ale experientei mele cu studentii din anul I. Prima constatare pe care sunt nevoit sa o fac, inca de la primele intalniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este ca absolventii de liceu, care au obtinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezinta inceputurile literaturii romane. Au in schimb prejudecati pe necitite: presupun ei ca ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum sa-i atraga.

Nu manifesta nici macar deschiderea de a-si bate cat de cat capul: Antim parca le-ar placea, dar nu sunt dispusi sa invete cate ceva despre retorica sacra, Ureche e cam sec, Miron Costin cam cicalitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul barfitor si foloseste cuvantul „curva“. Le place, fireste, episodul celei de a doua domnii a lui Dumitrasco Voda Cantacuzino, de unde afla ca existau si in secolul al XVIII-lea proteze dentare. Poate vi se pare ca e de saga, dar nu e: exact acesta este nivelul la care e perceputa literatura veche. Pentru ca vin din liceu cu ideea inerta ca important intr-un text este ce anume transmite el, nu cum o face. Inutil sa mai adaug ca si particularitatile unui limbaj datat ii incurca destul de mult.

Care e, totusi, solutia de a ii atrage? Am incercat sa ii fac sa se apropie de cronicari prin mijloacele narativitatii, simplificate destul de mult. Letopisetele nu sunt literatura propriu-zisa, ci doar prin ricoseu, dar discursul narativ, rudimentar de regula, aici si-a deprins ticurile. E un fel de protoliteratura… Ii plimb prin Eco si incerc sa ii fac sa aplice cateva concepte in analiza unor fragmente, dar din „Sase plimbari prin padurea narativa“ retin de obicei deosebirea dintre filmele porno si celelalte. Lucrurile mai merg cum mai merg: din cronicari, din „Viiata lumii“ si din „Psaltirea“ lui Dosoftei mai pricep cate ceva… Cartile populare le plac, ca sunt povesti, chiar daca e mult misoginism in „Povestea lui Sindipa filosoful“ si nu prea se lamuresc ei ce l-a apucat pe Sadoveanu de a rescris textul in „Divanul persian“. Limba veche are surprizele ei, care uneori pot atrage… Pana la un punct insa.

Iar acest punct este Dimitrie Cantemir. Rar student care sa citeasca in intregime romanul. De vreo cinci ani, de cand fac seminarii la literatura veche, am intalnit unul singur. Ambitios tare, baiatul… Lucrurile generale, legate de mecanismul alegoriei animaliere si de structura romanului sunt destul de limpezi, cand le expun. Cand trecem insa la lucrul concret pe text, totul se complica. In ce limba o mai fi scriind si Cantemir asta? Ce e cu sintaxa asta sucita, cu topica asta nefireasca? De unde sa stie, saracutii, ca ei latina nu au facut nici in liceu si nu fac nici in facultate?

„Istoria ieroglifica“ pretinde o lectura-studiu, iar ei nu prea sunt obisnuiti cu asa ceva… Prin urmare, analiza unor fragmente trebuie sa depaseasca, mai intai, stadiul de traducere propriu-zisa. Cand fac acest efort, cu care nu sunt invatati, se simt atat de obositi, incat totul devine un talmes-balmes in capul lor. Daca ar fi dupa mine, as pune romanul lui Cantemir in programa de la ultimul an sau in cea de la Master. E nevoie de mai multa experienta pentru a deslusi si a degusta cum trebuie romanul printului moldav.

De cele mai multe ori, studentii fac ceea ce stiu ei ca trebuie sa faca: invata pe de rost. Si atunci sa vezi boacane, gafe, rateuri… Marea problema este ca ei vin din liceu cu o cultura generala extrem de precara: nu stiu mai nimic despre umanism, despre iluminism, nu au o idee corecta despre literatura romana in diacronia ei. Cum sa ma mai mir ca o studenta il considera pe Hegel soata Strutocamilei? Ca doar de la Helgea la Hegel e doar un pas. Sau ca alta considera ca Ibraileanu ar fi nici mai mult, nici mai putin decat un personaj din subsolul „Tiganiadei“. Ce sa mai spun cand intalnesc scris intr-o lucrare, negru pe alb, „Nea Goe Basarab“? Ca domnul Goe al lui Caragiale s-a facut mare si a devenit student la Litere? N-ar fi exclus… Desigur ca exista si exceptiile imbucuratoare, dar ele sunt atat de rare, incat nu reusesc sa stearga impresia negativa pe care majoritatea o imprima.

Si atunci? Daca nici printre literati cartile vechi nu-si mai afla cititori, ce concluzie putem trage? Ca literatura medievala, atata cata este ea, va ramane un domeniu destinat exclusiv cercetatorilor chitibusari, filologilor rabdatori? Cred ca da… Reeditarile din ultima vreme ofera mai multe editii filologice decat de uz scolar. Nu e un semn ca ne indepartam prea usor de niste texte inca neexplorate pana la capat? Totusi, fara aprofundarea acestui sector al literaturii autohtone, multe altele iti raman cam necunoscute. Chiar poti citi „Levantul“ fara sa stii nimic despre „Tiganiada“? Chiar poti pricepe de ce proza noastra de fictiune demareaza atat de greu fara sa stii care era stadiul naratiunii nonfictionale in secolele XVII-XVIII? Si oare anumite poeme din Eminescu nu te trimit la „Viiata lumii“, a lui Costin? Care, e drept, te trimite automat la poetii antichitatii…

Lucrurile se leaga, iar eclipsa pe care literatura veche o traverseaza se explica, in mare masura, prin lipsa de cultura a studentului mediu. Accesul e conditionat de minimele cunostinte pe care, din pacate, liceul de azi nu prea le mai asigura unui absolvent. Ca sa apreciezi, de pilda, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, e nevoie sa stii cate ceva despre traditia cartilor de morala princiara, de la „Principele“ lui Machiavelli, la „Orologiul domnilor“ al lui Antonio de Guevara, tradus la noi de Nicolae Costin ori „Curteanul“ lui Baltassare Castiglione. La fel, pentru a te putea bucura de virtuozitatea parodica a „Tiganiadei“ trebuie sa fi parcurs, in afara de marile epopei, „Batrachomiomahia“, „Gli animali arlanti“, „La secchia rapita“ si tot asa… Cine mai e dispus sa faca tot acest efort? Studentul de la Litere? Nu prea cred…Sa fie solutia rescrierea acestor capodopere? Au existat incercari, nu foarte reusite… Si, oricum, „Istoria ieroglifica“ repovestita e orice altceva, numai „Istoria ieroglifica“ nu…

In concluzie, cred ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca literatura veche e Cenusareasa literaturii romane. Ca ea devine un domeniu destinat doar cunoscatorilor. Eu unul cred ca e pacat…

Laura Lazar Zavaleanu
Un bine necesar

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Care e interesul actual al tinerilor (studenti si cercetatori) pentru literatura veche? O percep ca pe o corvoada, ca pe o materie „de umplutura“, cu care e bine sa-si incheie cat mai repede conturile si s-o uite dupa aceea, sau exista si pasiuni „reale“ in directia asta?

Ceva din sensul subsidiar al intrebarilor, asa cum se percepe el in ansamblu, pare sa sugereze ca pornim de la premisa unei indiscutabile crize a receptarii literaturii romane vechi. Daca miza avuta in vedere se refera, punctual, la locul pe care ar trebui sa-l ocupe domeniul in discutie in contextul dinamicii universitare actuale – cu transformarile continue de curricula, cu adaptari si ajustari repetate, intr-un efort cu inflexiuni sisifice vizand asezarea in matca bologneza a reformelor invatamantului romanesc – , cu siguranta varianta in care literatura romana veche ar putea fi redusa la statutul de optional nu poate decat sa dea impresia unui scenariu de apocalipsa a literelor, unde, din lipsa de priza la realitatea imediata, pulsanda, ar suporta acelasi regim literatura premoderna, ori, de-a valma, pasoptistii, clasicii, interbelicii, ba chiar si o parte considerabila a autorilor contemporani. Daca, dimpotriva, sistemul de referinta este cel amplu, panoramic, al istoriei literaturii romane in cadrul careia literatura veche ar parea sa aiba nevoie neintarziata de tehnici de resuscitare, cred ca, din fericire, spaimele milenariste nu ne vor tulbura nici de data aceasta.

Desi, probabil, cu o campanie de promovare a imaginii nu la fel de spectaculoasa si controversata ca tot ce iese pe piata – si nu numai pe piata culturala, unde PR-ul este, inca, destul de ezitant – la ora actuala, mi-as permite sa sustin ca receptarea literaturii romane vechi se afla sub bune auspicii, gratie, fie unui zeu al literelor (un Teuth platonician autohtonizat), fie, pur si simplu, unor profesionisti experimentati sau unor cercetatori tineri aplicati. Chiar daca nu mai exista, ca la inceputul secolului, o Catedra consacrata exclusiv domeniului asupra caruia ne focalizam acum atentia, pot fi punctate cateva repere esentiale. Mai concret, reintroducerea studiului literaturii vechi in manualele de literatura romana din liceu promite, ca prim spatiu de contact, recuperarea perspectivei diacronice (putem spera iar ca, reasezati la locul lor, poetii „de dinainte de Eminescu“ nu vor mai fi „Barbu si Arghezi“ numai pentru ca programa scolara, conceputa pe criterii tematice, propunea spre predare intai textele lor) si, deja, un necesar nivel de familiarizare cu autorii perioadei si opera acestora, ori cu trasaturile marilor curente culturale, ca sa notam numai cateva dintre avantajele semnificative.

Intr-o a doua etapa, la facultatile de litere, cursul de literatura romana veche, plasat, in planul de invatamant, pe parcursul intregului semestru intai al primului an, nu numai ca nu permite studentilor sa o perceapa ca pe „o materie de umplutura“, ci se constituie ca materie fundamenala, cea dintai cu care intra in contact noii invatacei. Este adevarat, varianta fericita a studierii domeniului pe parcursul intregului an universitar provoaca, inca, nostalgie, insa si in aceasta formula condensata, cursul cu statut magistral, finalizat cu un examen caruia i se atribuie un numar maxim de credite, depune marturie despre recunoasterea importantei legitime a acestei etape a istoriei literare romanesti, fara intelegerea careia nu ar fi trunchiata numai intreaga receptare a spatiului literar in ansamblul si in dialectica sa intrinseca, ci ar fi, in realitate, imposibila. Specialistul si-ar asuma astfel, in mod cu totul lipsit de logica demonstratiei, dar si de deontologie profesionala, izbucnirea literaturii moderne din neant, un fel de nastere nenaturala din apele marii, care, de data aceasta, n-ar mai fi sustinuta, asemenea nasterii Afroditei, de frumusetea mitului.

„Pasiunile reale“ ale caror baze se stabilesc in acest cadru curricular se materializeaza, in urmatoarele etape, prin lucrari de licenta sau disertatii de masterat. Existenta, la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti a unor Studii Aprofundate cu specializarea Literatura romana medievala, sau a unui Masterat de Literatura romana veche si premoderna la Universitatea din Pitesti confirma o data in plus nivelul de interes pe care il suscita domeniul nostru de interes. Doctoranzii aflati sub coordonarea stiintifica a specialistilor de referinta in literatura romana veche – d-na prof.dr. Elvira Sorohan, d-na prof.dr. Doina Curticapeanu si dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu – realizeaza studii laborioase, mizand nu numai pe acribia si spiritul academic al cercetarilor, ci si pe originalitatea interpretarii textelor deja intrate in circuit sau pe aducerea in lumina, din manuscrise, a unor pagini nesupuse inca publicarii. In aceasta directie, Scoala de Vara de la Manastirea Cozia, coordonata de Dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu, la care au participat, incepand cu anul 2000, studenti, masteranzi si doctoranzi pasionati de literatura romana veche, se impune tocmai prin efortul de descifrare si publicare a unor manuscrise inedite de secol al XVIII-lea aflate in biblioteca manastirii oltene.

Ce-i de facut in privinta literaturii vechi? E un „rau necesar“ pentru „cei mici“? Ar trebui redusa la statutul de optional? Poate fi rescuscitata prin noi metode de lectura / strategii de predare? Daca da, care?

Nu numai ca scrisul vechi nu este „un rau necesar“ pentru „cei mici“ (ar fi, poate, de amintit ca, la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“, in planurile mai vechi de invatamant, literatura franceza medievala era studiata abia in anul IV, de catre „cei mari“, pornind nu numai de la considerentul dificultatilor de limba, ci si al celor legate de complexitatea si efortul hermeneutic matur pe care il presupun textele timpului), dar el este receptat, chiar de protagonistii perioadei, ca un „bun necesar“, aproape indispensabil supravietuirii cotidianului care consuma si tulbura. Din aceasta perspectiva, o insemnare pe un manuscris transilvanean de pe la 1762 – „Eu, Nicolae, mai mic de toti, am facut aceasta putintica minune , fiind ostenit de barda…“ – nu mai vorbeste doar despre momentul scrierii sau impodobirii cartii, ci poate fi citita, cu ochiul contemporanului fracturist, ce-si focalizeaza atentia pe reactia individuala imediata, ca vers al unui poem.

Literatura „pentru oamenii mici“ (Catalina Velculescu), construieste, asadar, imaginea unei kalokagathii traite zi de zi, unde binele si frumosul scrierii ofera, in cele din urma, o alternativa de acces la frumusete si intelepciune, intr-o varianta autohtona a neoplatonismului bizantin. Tocmai de aceea, intr-o contemporaneitate ce pare sa sucombe sub semnul scatologicului, al uratului omniprezent, al licentiosului ca arta poetica a revoltei si autenticitatii absolute, iata ca literatura veche nu doar ca nu pare deloc ca ar trebui resuscitata, ci, mai mult, inca ne mai trezeste pe noi, resuscitandu-ne ea prin idealul sau estetic trait ca solutie ontologica, fara sa faca, in acelasi timp, rabat de la adevarul realitatii necontrafacute.

Poate ca aceasta si este una dintre metodele care pot pastra deplina bucuria intalnirii cu textele vechi: lectura lor proaspata, cu ochiul contemporanului mirat ca mare parte din ceea ce el declara acum ca avangarda absoluta a fost deja scris si trait. Nu blestemul repetitivitatii modernului obsedat de originalitate si de neputinta ei, ci binecuvantarea celor care, scriind, se scriau pe ei insisi, povestindu-se, ca sa se salveze de intunericul uitarii, si se defineau, precum Miron Costin, ca purtatori de cuvinte (logophoros).

Care este raportul dintre „interpretare“ si „suprainterpretare“ in literatura veche? Tot incercand sa „reactualizam“ fenomenul, nu cumva riscam sa-l transformam intr-un fenomen exotic, impregnat cu un anume procent de spectaculos si chiar de vulgarizare, si asta doar ca sa nu ne pierdem „clientii“?

Caius Dobrescu vorbea, intr-un numar recent al revistei „Cultura“, despre capacitatea „Istoriei ieroglifice“ de a ne reprezenta, prin traducere, pe piata occidentala a ideilor, mizand pe fascinatia pe care ar putea sa o produca „o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor“. Ne intoarcem, in acest fel, la raportul decelat intre „interpretare“ si „suprainterpretare“, precizand, astfel, cealalta latura pe care o propune arhitectura textelor vechi: cea evazionista, a fabulosului, a exceptionalului acceptat ca real, a miraculosului ca parte din viata cotidiana.

Minunile, spatiile utopice perfecte sau inspaimantatoare sunt receptate de medieval ca apartinand unei realitati de multe ori altfel decat a lui, dar nu mai putin adevarate. Traind in vecinatatea lui Dumnezeu (vezi vietile sfintilor si apocrifele) sau peregrinand in cautarea „locului unde odihneaste ceriul“ (Dosoftei) ori a Imparatiei Regelui Ioan, omul Veacului de Mijloc accepta ca totul e posibil si stie sa se bucure de poveste, vindecandu-se de neasezarea cumplitelor vremi printr-un proces de chronoterapie. Textul farmakon construieste, astfel, spatii compensatorii sau punitive (literatura apocaliptica), impunandu-le, pe langa criteriile estetice, pe cele etice. Revenim, in acest fel, la principiul kalokaghatiei, dar si la problema autonomiei esteticului pe care o aduceati in discutie.

Propunand subiecte „exotice“, spectaculoase prin insasi natura lor, literatura romana veche se salveaza de la a deveni ea insasi „fenomen exotic“.

Care mai e statutul cercetatorului de literatura veche? Mai poate el miza pe un factor strict estetic, sau e nevoit sa bata palma cu metodele „extraestetice“ (studii culturale, neoistorism, sociologie, imagologie etc.) ca sa poata rezista pe piata ideilor?

Adaugand, prin conceptia de viata a perioadei, principiului estetic intotdeauna si pe cel etic, ea obliga la cercetare interdisciplinara. De altfel, literatura romana veche (si ma intreb daca numai ea) si receptarea ei n-au mizat niciodata „pe un factor strict estetic“, iar faptul ca „a batut palma cu mijloacele extraestetice“ nu i-a adus, nicidecum, vorba cronicarului, vreo micsorare, ci, dimpotriva, i-a asigurat cadrul amplu de desfasurare interpretativa si actualitatea ideilor.

Valorizand trecutul din perspectiva integratoare, cu ambitia exhaustivului si a autenticitatii, cronicile obliga si la cercetare neoistorista. Construite pe o cultura a diferentei, a alteritatii, din care se construieste imaginea celorlalti, dar si imaginea de sine, textele Veacului Mijlociu reclama, in egala masura, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalitatilor si ideilor. Nu poti avea perspectiva completa a spiritului secolului al XVIII-lea romanesc daca nu citesti, de exemplu, si lucrarile remarcabile ale unor autori ca Stefan Lemny sau Daniel Barbu.

Mai mult, traind intr-o lume saturata de imagini si de simboluri, medievalul isi defineste lumea in ele si prin ele. Fie ca sunt creatii literare sau picturale, ele incifreaza, in fapt, aceleasi structuri ale imaginarului. Analiza conjugata de text si imagine (realizata, in exercitiul de relationare a similitudinilor culturale si artistice din spatii geografice si temporale diferite, tocmai pentru a demonstra privilegiul oferit de lectura textelor literaturii romane vechi dublate de iconografia perioadei), propusa de prof. dr. Doina Curticapeanu studentilor ce i-au frecventat cursurile, intr-un moment in care tehnica aplicata acestui domeniu era prin excelenta noua, configureaza, iata, itemii inca unei metode esentiale de lucru.

De altfel, toate aceste elemente demonstreaza ca relatia cu literatura romana veche este una dialogica, interactiva. Spre deosebire de literatura moderna si contemporana, textele medievale nu „raman in asteptarea lecturii“ (Paul Ricoeur). Ele isi creeaza cititorul, plasandu-l in tesatura operei, interogandu-l, formandu-l. De aceea, cercetatorul domeniului trebuie sa fie flexibil si deschis tuturor provocarilor la care este supus „iubitul cetitoriu“. Si, mai ales, sa raspunda cu proba iubirii, proba empatiei, a comprehensiunii, a participarii la poveste.

Pentru ca o literatura ce defineste iubirea ca forma absoluta de comunicare cu celalalt, fara de care orice act, oricat de aproape de idealul de perfectiune umana, este aneantizat, nu risca sa isi piarda actualitatea decat intr-o cultura sau o civilizatie ce si-ar nega, autodistructiv, accesul la cuvant: „Daca s-ar sui un om in ceruri si ar vedé marirea si frumusetea lui Dumnezeu, si stralucirea soarelui si a lunii si a stelelor si toate celelalte splendori si bucurii ceresti, ar fi ca nimic, daca nu ar avea un om cu care sa poata discuta intre ei cum a fost si ce a vazut “ („Floarea virtutilor si a obiceiurilor“, ed. Pandele Olteanu, p.39).

Chemat sa impartaseasca extazul trairii splendorii lumii acesteia si a celei de dincolo de ceruri, cum spun personajele platoniciene, statutul cercetatorului de literatura romana veche ramane unul prin excelenta privilegiat. El trebuie doar sa stie sa asculte povestea, sa-i recepteze/ descifreze sensurile si sa transmita mai departe bucuria.

Sursa

Considerațiile sunt și ele mai vechi, dar nu învechite, ci… foarte actuale.