… te-ai gândit că-i de la tensiunea mică şi ai băut două cafele să contracarezi durerea de cap; după ce ţi-ai făcut şi două ceaiuri pe care le-ai băut fierbinţi [iar uneori te-au ars la limbă]; după ce ai petrecut fix 30 de secunde respirând profund, apoi alte 30 de secunde masându-ţi tâmplele [fără efect]; după ce te-ai plimbat până acasă [de la lucru] prin aerul rece al serii, străduindu-te să nu mişti prea mult capul; [ocazional, după ce ai petrecut câteva ore încercând să o ignori]; după ce iei în sfârşit un algocalmin şi îţi simţi capul ca nou, te gândeşti ce minunat e fără durere, şi brusc te simţi în stare să muţi munţii din loc… doar că [de foarte multe ori] e deja foarte târziu, iar tu eşti lipsită de vlagă, aşa că te arunci în pat.

… ai stat încordată toată dimineaţa din cauză că erai în criză de timp; după ce ţi-ai făcut 100 de calcule să termini tot până la ora 12 fără 20, să ajungi la timp în punctul X; după ce plângi în două două reprize şi arunci cu pantofii prin casă că nu-ţi găseşti rochia preferată [care nu te face prea lată în şolduri]; după ce în sfârşit ai găsit rochia; după ce te sună soră-ta să-ţi spună să ajungi la 12 şi 10; după ce ţi-ai uscat şi părul, ai impresia că dintr-o dată ai tot timpul din lume la dispoziţie… dar nu-ţi găseşti poşeta neagră, şi parcă ţi-ar plăcea şi alţi pantofi.

… vor urma şi altele (precis)!

– Veniţi, e o piticanie aici, în vârful dudului! şuieră viermele.
– Şi ce vrei să îi facem noi? răspunseră câţiva ce se credeau mai cu moţ.
– Să se joace cu noi!! a fost totuşi reacţia majorităţii, într-un glas subţirel şi vioi.

De întors, s-au întors cu toţii pe ramura cea mai de sus a dudului.

– Fetiţo, îţi place să te joci cu fluturii? întrebară viermii în cor.
– Daa!!

Aşa că viermii s-au dus la culcare.

Îngeraşii ăia mici din ceramică sau ce-or fi nu se cheamă bibelouri.

Am văzut în Belgrad o bătrânică, pe pietonală (Kneaz Mihailova), ce croşeta macrame. Avea oricum o stivă expuse. Şi bună-mea are macrame-uri; bibelourile nu se ţin corect decât pe macrame-uri. Dar am deviat.

Deci are bună-mea o colecţie impresionantă de bibelouri. Şi Maia (cealaltă bună) avea, dar muuult mai puţin, şi în general le aducea mătuşa, dar asta-i altă poveste; oricum fuseseră mulţi ani de când nu mai primise un bibelou (bibelou, nu bibelou nou, ci bibelou simplu).

În liceu încă nu învăţasem să fac cadouri (şi oricum nu aveam buget – în general, nu doar pentru cadouri), astfel încât, în clasa a IX-a i-am dăruit colegei mele de bancă un bibelou – e drept, dar era căţel, iar eu ştiam că ei îi plac căţeii… dar tot un bibelou rămâne. Nu ştiu cât de mult a apreciat atunci cadoul; dacă stau să mă gândesc mai bine, nici eu nu l-aş fi apreciat (la justa lui valoare), ba chiar mi-ar fi picat faţa.

Odată, demult, când magazinul de metalo-chimice din Dacia era mai spaţios, iar nu ciuntit, ca azi, pe latura din dreapta a clădirii era un magazin DOAR cu bibelouri. Sau era doar radion din magazinul de metalo-chimice? În fine, exista cel puţin un magazin cu bibelouri pe vremea când anul începea cu 199, că am impresia că până la eclipsă dispăruse; magazinul, dar nu şi bibelourile!

Dacă nu mă înşel, cred că de câteva ori m-am şi gândit că atunci când o să fiu mare, îmi voi lua multe bibelouri de acolo, că îmi plăceau cam multe. [Iar cu ocazia asta, îi pot spune şi lui Andrei ce mi-am dorit când eram mică şi urma să îmi îndeplinesc când o să fiu mare. Doar că am deja, cum să spuneam, o stivă de bibelouri la bună-mea, dar magazin de unde să iau altele noi, nu!]

Nu ştiu unde o să le aşez pe toate când s-o termina debandada cu zuvrăvitul, vopsitul etc, dar încă mai am timp să mă gândesc.

Da’ chiar, mai are cineva bibelouri? E cineva interesat de un schimb? Dau cântăreaţă de operă pe ciobănel cu oi, că arată minunat pe lângă nişte pui de găină (se văd mai în spate, în fundal).

În continuare ar trebui să scriu „vă veţi simţi ca acasă”, pentru că exceptând limba şi literele chirilice, chiar m-am simţit ca acasă. Cu toate că n-am văzut niciodată un asemenea trafic pe străzile urbei mele, dar asta-i altă poveste.

Şi mi-am adus aminte şi de un banc cu ocazia asta, un om care merge la un hotel, iar receptionerul îl întâmpină călduros cu „la noi vă veţi simţi ca acasă!”, la care omul a replicat „da? atunci plec, eu voiam linişte”. Mă distrează la culme bancul ăsta, nu ştiu pe voi; am obiceiul să stric farmecul bancurilor, mă gândesc că şi pe ăsta l-am făcut praf.

Dar să revin la subiect.

Am fost la Belgrad pentru trei zile săptămâna trecută. Sigur că pentru unii asta nu se deosebeşte de un drum până la Severin, dar pentru mine a fost o piatră de hotar, şi la propriu, şi la figurat. Iar acum vă rog să vă minunaţi, stimaţi cititori, aşa ceva nu s-a mai văzut şi nici nu s-a mai auzit  – am ieşit pentru prima oară din ţară!

Acum că v-aţi mai trezit din uimire, să revin (iar) la frumoasa mea excursie. Şi friguroasă, că a fost frig. Întreb omul de lângă mine „cum e vremea la Belgrad?”. Ce vreţi, aplicaţia accuweather e pe telefon, nu la mine în cap. „E mai cald la ei decât la noi, îs 15 grade” a venit răspunsul, care s-a tradus la mine în 4 tricouri şi două bluze subţiri. Şi o foaie de ceapă pe post de geacă.

Desigur, a fost cam ciudat să văd trei sfert din oameni cu paltoane şi căciuli, dar am zis că mi se pare. Până m-a plesnit vântul cu două perechi de palme, şi am înţeles atunci cât de mult greşisem.

Deci afară de soarele cu mulţi dinţi ascuţiţi şi literele chirilice şi faptul că n-am avut ocazia să folosesc singurul cuvânt sârbesc de-l ştiam, dobro!, mi-a plăcut la nebunie.

În prima zi, la capătul unui bulevard ce părea că nu se mai termină, am ajuns la grădina zoologică. Una maaaare, unde m-am uitat luuuung la elefanţi, cămile, girafe, ponei, capre, struţi, vaci (da, au vaci, şi sunt drăguţe!), lei, tigri, jaguari (la ăştia trei am zis „Doamne ajută” că nu suntem de aceeaşi parte a grilajului), căprioare, ratoni, şi multe zburătoare. Între care câţiva păuni mai cu moţ ce îşi făceau siesta într-un copac, nestingheriţi. Plus unul care mă sfida cu fiecare poză de voiam să i-o fac, pentru că nu prea stătea la pozat. O să vedeţi voi în poză.

Bine, la zoo am ajuns din greşeală, pentru că noi urmaserăm indicativele pentru cetatea Kalemegdan. La fel cum din greşeală ne-am rătăcit a doua zi, şi am descoperit (eu, adică persoana mea a descoperit) cum să ajungem gratis la gară, fără să dăm 10 euro pe taxi.

Şi, ca să vezi, tot din greşeală cumva am ajuns şi la Catedrala Sf. Sava, pentru că am coborât cu câteva staţii mai devreme din autobuzul 26, şi ni s-a părut că vedem o cupolă cunoscută din poze. E pe măsura renumelui, adică frumosă, mare, dar şi  înaltă, mai ales dacă te uiţi dinăuntru în sus spre cupole şi simţi că te ia cu ameţeală. Momentan e în renovare, dar chiar şi aşa e impresionantă.

Sărind înapoi la zoo, ţin să vă spun că cetatea e fix lângă, dar era deja seară când am terminat de salutat toate animăluţele, aşa că am lăsat-o pe a doua zi. Şi bine am făcut, pentru că a doua zi (cu câteva ore înainte de rătăcire), cred că am petrecut acolo pe puţin 3 ore. Una admirând hoarda de tancuri de la intrare (cu ghilimele, pentru că aşa se întâmplă când mergi cu doi adulţi care au dat în mintea copiilor), şi încă două în muzeul militar, care mi s-a părut un fel de labirint armat (la propriu, cu tot felul de la cuţiţe, sulite, pistoale etc) şi care a culminat cu o cameră dedicată lui Broz Tito.

Ce-am făcut noi după ce-am văzut camera închinată lui Tito? Ne-am urcat în autobuzul 41, să mergem şi la Muzeul lui Tito, în altă limbă denumit House of Flowers. Adică într-una din celelalte părţi ale Belgradului. E vizavi de stadionul Partizan, dar ceva mai în spate. Şi întâi am dat ocol pe strada paralelă de-am descoperit vreo 3 ambasade (cea a Indoneziei m-a impresionat în mod deosebit, e aşa, mai fistichie) până să ajungem la poalele… mă rog, în faţa porţii. Iar acolo la poartă era un portar, care după ce ne-a luat 200 dinari (vreo 8 lei) de căciulă, ne-a pus o bulină roşie în piept şi ne-a trimis la plimbare pe deal în sus.

Irelevant că am ajuns cu juma’ de oră înainte de închidere, iar colecţia etnografică am vizitat-o cu îngrijitorii pe urmele noastre, că nah, era ora 6 deja şi stingeau luminile. Ce vreau să spun e că vizavi de mausoleul lui Tito, se află o clădire (a căror uşi de ieşire scârţâie de te ia cu fiori). O clădire cu nişte culoare lunguieţe, pe pereţii cărora se află înşirate vitrine cu diverse obiecte adunate de sus-numitul în călătoriile lui prin lume. De la opinci şi mânuşi, măşti boliviene, porturi populare sau lăzi de zestre, până la colecţia de păpuşi artizanat. Foarte frumoase, mi-au luat ochii, ce mai. E ca un fel de cum avem noi uşile de la frigidere pline cu magneţi, doar că el are mai multe şi mai mişto.

Într-un final am ajuns înapoi în staţia lui 41, cu gândul să ajungem în Studentski Trg, acest nod autobuzic al Belgradului, de unde să luăm 26-le, să mergem acasă. Atâta doar că socoteala din autobuz nu s-a potrivit cu a lu’ nenea care ne-a informat, undeva pe la jumătatea drumului şi între staţii, că intră pe alt traseu. Mă rog, e un fel de a spune că ne-a informat, că nu nouă ne-a zis, ci celor care măcar mai rup o vorbă (afară de dobro şi, că între timp mai învăţasem un cuvânt, apoteka). Deci el a zis, dar n-am înţeles noi.

Aşa că ne-am trezit la un moment dat nicăieri. Din fericire, eu sunt gps natural, aşa că într-o oră am descoperit gara Beograd Dunav, cea în care ne adusese trenul. Din păcate, era deja întuneric, aşa că a trebuit să dibui nu doar clădirile, ci şi literele latine şterse de pe plăcuţele de stradă (acolo unde erau „bilingve”).

Cum necum, eu cu superputeri de orientare în spaţiu şi hartă în mână, am indicat drumul spre centru. Şi pentru că nu mai mâncaserăm de la prânz, ne-am omenit cu o pljeskavica gurmanska de la o pleşcăviţărie din drum, pe care am şi luat-o ca reper pentru epopeea de a doua zi spre gară.

Apropo de pljeskavica, la sârbi nu prea există noţiunea „cu de toate”. Acolo tre’ să spui cu ce vrei pljeska, altfel rişti să primeşti doar carne-n chiflă. Noi ne-am descurcat, am arătat cu degetul acolo unde „puţină varză” nu avea efect, afară de crema cu boia, care sună aproximativ la fel. Oricum, bună pljeskavica, şi mare.

Bine, din ce-am înţeles, sârbii au în general astfel de porţii la mâncare, adică mari. Cu o seară înainte, era să mă dovedească la restaurantul Tri Sesira, o porţie uriaşă de pui mânăstiresc, dar până la urmă am dovedit-o eu pe ea, că mi-am adus aminte ce apetit exacerbat am de când m-am lăsat de fumat.

Ah, şi era să uit, dar mi-am adus aminte acum. Am mai fost şi la un fel de muzeu al nostalgiei anilor ’60-’80. Am revăzut un prieten temut în copilărie, scaunul dentistului de la Generală 24, dar am văzut şi ce sufragerii mişto aveau sârbii acum 30 de ani. Plus că aveau reviste cu postere deocheate. Un fel de Bravo pentru adulţi, dar mai soft.

Şi cu asta închei prima relatare despre Belgrad, că-mi pică ochii-n gură de somn, şi mai am de pus şi pozele pe care voi le admiraţi acum. În plus, am scris deja un cearceaf întreg, m-aş mira oricum să-l citească cineva.

O să mai scriu despre Belgrad, că mai am impresii despre clădirile bombardare şi urme de gloanţe, statuile ciudate din faţa Parlamentului, transport public şi inscripţii, dar nu ştiu când. Ca o paranteză, vreau să scriu şi despre ce cărţi am mai citit, pentru că intră tot în planuri de viitor apropiat.

Noapte bună!

ps: scuzaţi calitatea pozelor, sunt făcute pe fugă, cu mâna înfrigurată pe bumbul declanşator; şi nici tragere de inimă nu mai am la ora asta să le bibilesc; multumesc.

Voiam de fapt să scriu despre ce mică e lumea, şi ce fain e să descoperi că la biroul de lângă stă colega ta de facultate, cu un an mai mică. Evident, ne-am cunoscut doar anul ăsta, deşi am terminat amândouă facultatea de câţiva ani (Doamne, brusc m-am simţit bătrână!). Nu e primul caz din istoria personală, acum 6 ani, la primul job serios, mi-am cunoscut în training un alt coleg (de an, de această dată), deşi, vorba aia, frecventam de mai bine de doi ani aceleaşi cursuri. Teoretic, bineînţeles, practic sunt sigură că ne mai  văzuserăm prin barul facultăţii.

Dar să revenim la lucruri mai importante.

Cum ar fi că sâmbătă, în preamăreaţă zi de naştere a iubitului (nu ştiu dacă premeditat îl cheamă şi Andrei), m-am trezit cu noaptea-n cap şi cu chef de bucătărit. Pe lângă faptul că tiramisul l-am înnobilat (e un fel mai delicat de a pune problema) cu un plic întreg de zahăr vanilat bourbon, că numai gust de tiramisu n-a mai avut, am dat-o în bară (nu ştiu dacă ar trebui să fac publice chestiile astea, dar mi le asum) şi cu cozonacii.

Trecem cu vederea peste aluatul superdospit, care s-a lăţit vreo 3 centrimetri în jurul vălăului în care dormea. Şi peste faptul că am înecat acelaşi aluat în prea mult ulei, de l-am făcut din cale-afară de elastic (poate prea elastic). Dar nu pot trece peste faptul că am uitat să pun esenţe şi o idee mai mult zahăr (sau, vorba lu’ mama, am pus, dar puţin). Rezultatul a fost un cozonac evident nu sărat, dar nici dulce. A fost aşa, cam ca azma pe care-am făcut-o eu în copilărie, şi în care, de asemenea, am omis să pun sare. În parte şi din neştiinţă, dar asta e, nimeni nu se naşte învăţat, şi cu atât mai mult eu.

Dar stai! Epopeea culinară nu s-a încheiat! Întrucât nu poţi supravieţui o zi întreagă doar cu tiramisu şi cozonac insipid, mi-am pus înapoi şorţul de mare bucătăreasă şi am mai tras un loz. Mă rog, o bucată de carne din congelator, care părea extrem de fragedă. Poate prea fragedă, dar mie nu mi-a picat fisa pe loc. Şi după ce-am căptuşit-o cu usturoi şi alte condimente, într-un mare fel, am culcat-o pe un pat de varză, într-un vas roman, şi dusă a fost (la cuptor, adică). Ei bine, după o oră, minunea minunilor, friptura mea de viţel (pentru că da, trăiam cu impresia că acolo era carne de viţel),  ce să vezi, se transformase în ficat de porc! Da, exact faţa aia am făcut-o şi eu când am ridicat capacul…

Şi gata cu aventurile în bucătărie, m-am făcut destul de râs.

Să povestesc puţin şi despre cum am făcut încălzirea de dimineaţă. Voiam prima oară să spun mişcare, dar eu fac mişcare zilnic, mai bine de o oră de mers pe jos, pentru că – da, ai ghicit! – merg pe jos la lucru.

Aşadar, în această dimineaţă, am avut treabă pe Tache Ionescu, la Evidenţa Populaţiei. Mers, rezolvat, plecat. Plecat cu gândul că iau expresul 2 de la Bastion. Şi cum mergeam agale, cu căştile în urechi, ce văd la 100 de metri în faţă? Exact, este expresul, traversând intersecţia în viteză! Aşa că m-am lansat într-un sprint de 100 de metri pietoni, de m-am mirat singură de unde atâta energie pe capul meu. Atâta doar că am ajuns în staţie exact când acelaşi expres pleca din staţie. Şi dus a fost, şi cred că nici şoferul n-a aruncat un ochi în oglinda laterală să mă vadă cu limba scoasă de-un cot.

Înjur gentil în gând, şi îmi pun toate speranţele în autobuzul 40. Îmi şi închipuiam cum ar fi să-mi treacă şi ăsta prin faţa ochilor. Ei bine… ei bine… cine a trecut în viteză pe lângă mine?

Dar în sfârşit, dacă pentru vremea respectivă pot folosi drept scuză „eram mică şi…” (celălalt epitet îl las la alegerea cititorului, nu e greu de ghiciti oricum), cu timpul se presupune că îţi mai vine mintea la cap. Dacă mai vine. Dacă se lasă aşteptată (cu mine vorbesc acum), pentru următorul concediu ţine, dragă Dora, cont de următoarele sfaturi:

1. NU te uita exclusiv după gâze şi flori. Deschide bine ochii atunci când păşeşti, nu doar pentru a evita să cazi prin gropi, dar şi pentru a te asigura că rămâi cu capul pe umeri. La propriu. Nu de alta, dar în excursia din august de la Vadu Crişului (un loc foarte pitoresc, o să vă arăt poze – calitate inferioară, o să vedeţi voi de ce),  nu am văzut indicatorul rutier al Poliţiei, aşa că l-am ras puţin cu creştetul capului. Am constatat atunci că tabla indicatorului e mai tare decât capul meu, pentru că mi l-am cam crestat. Nu vă speriaţi, n-avea oricum ce minte să iasă de-acolo.

2. NU pleca de acasă fără baterii la aparatul de fotografiat. Sau dacă nu le ai acasă, şi-ţi spui că le cumperi de la primul butic, aşa să faci. Ah, primul butic de când ieşi pe uşă, nu primul butic de cum ai intrat în gara de unde iei trenul până la destinaţie. Pentru că acolo au numai ziare, chipsuri şi cola. Şi pentru că n-o să mai ai timp să treci strada, până la alimentară. Şi pentru că nu îţi rămâne timp nici cât să bei tot sfertul de pahar cu cafea de la crâşma din gară (care oricum e proastă). Şi pentru că Lavazza de la terasa din Vadu Crişului n-o vei savura oricum pe de-antregul, fiind prea preocupată să îţi tamponezi capul cu rivanol din cauză că vezi punctul 1. Şi, bineînţeles, pentru a evita o dispută cu însoţitorul, care nu-şi doreşte (şi alte) fire albe…

3. NU pleca de acasă până nu te asiguri că ai cardul de memorie în aparat. Altfel păţeşti ca mine. Am sărit jos din tren, am văzut o stivă frumoasă de lemne, numai bună de pozat, iar când s-o pozez… „insert memory card”. Motiv obiectiv pentru care a trebuit să mă folosesc de camera lui Samsung (Mini 2) pe toată durata excursiei.

4. NU fi morocănos precum un pensionar ce plăteşte factura la ghişeu. Pentru că o să te concentrezi mai mult pe ger şi pe temperaturile sub zero, şi mai puţin pe tot ce-ţi oferă un peisaj montan şi iernatic. Bonus: eşti sursă de stres pentru cei de lângă tine. Bonus dublu: inclusiv pentru tine.

5. NU uita când tre’ să dai ceasul înapoi sau înainte, cu o oră. Rişti să ajungi în Poiană exact când se întunecă, de abia mai vezi la 2 metri în faţă. Şi tu te-ai mai fi plimbat, şi ţi-ai mai fi umplut şi plămânii cu aer curat, dar nu aveai lanternă. Plus că prin pădurile din zonă nu-ţi dă mâna defel să te plimbi noaptea. Nu ştii niciodată peste cine o să dai.

6. NU te enerva pe toţi idioţii care se plimbă pe calea ferată suflând în vuvuzea. Serios, consumi inutil energie. Din momentul în care ai identificat vuvuzeaua, nu mai tresări de fiecare dacă când o auzi. Rişti să nu mai fi atent la şuieratul trenului. Pe lângă alte chestii mult mai nasoale, perspectiva de a te arunca literalmente în lanul de urzici de pe margine nu e deloc plăcută. Pentru mine a fost de ajuns să caut într-o urzică un punct de sprijin, în timp ce urcam o pantă, să-mi dau seama ce tare pişcă.

Ajung 6 nu-uri pentru început. Am să încerc să ţin cont de ele pe viitor.  Până una alta, în limita celor 3.15 MP, luaţi şi admiraţi defileul Crişului. Recomand cu căldură!

În cazul meu însă, după cum am observat în ultimul an, concediile mele s-au înpărţit în două. Concediu pentru făcut curăţenie, şi concediu de colindat prin ţară.

Să ne-nţelegem. A fost unul singur la număr (cel de curăţenie), dar e suficient. Sunt sigură că din exterior se vede cam ciudat (pentru a fi blândă în exprimare). Până la urmă, pentru cei mai mulţi, a face curăţenie este o adevărată corvoadă. Dar când te cheamă Dora, iar ordinea se apropie vertiginos de manie, a-ţi lua câteva zile libere doar pentru a face curăţenie e mai degrabă motiv de bucurie.

Nu există, aşadar, (cu exagerarea de rigoare) bucurie mai mare pentru mine decât să mă desfăşor în voie cu activităţile casnice când e casa goală. Şterg praful cu atâta spor şi curăţ podeaua cu atâta zel, după ce toată lumea pleacă la lucru, ceva de speriat.

Mă trezesc fără greutate la ore la care alţii, dacă s-ar şti în concediu, s-ar întoarce pe partea cealaltă şi şi-ar continua somnul. Da, asta înseamnă inclusiv ora 8 dimineaţa.

E drept, nu în fiecare an mi-am luat un astfel de concediu, ţine şi de împrejurări totuşi. Anul acesta, apartamentul a trecut printr-un amplu proces de renovare, lucru care s-a lăsat, normal, cu mult praf  şi cutii pline cu lucruri care trebuiau să-şi găsească un loc. Iar eu n-am mai avut răbdare până în week-end (de atâta entuziasm, desigur), aşa că mi-am luat concediu din miezul săptămânii, numai pentru, cum altfel, o amplă acţiune de curăţenie.

Despre plimbatul prin ţară, e cam de prisos să spun ce presupune, orice om normal şi-l ia. Ocazional, unii oameni se mai plimbă şi prin afara ţării, dar eu nu i-am depăşit încă graniţele (şi asta pare de necrezut pentru unii, eu însă nu plâng).

Oricum, şi România, cu toate defectele ei, e frumoasă. Am fost de două ori în vizită la Braşov, admirându-l de pe Tâmpa şi inspirând aerul de munte. De câteva ori la Oradea, respectiv la Băile Felix (de unde mă smulgeam cu greu din bazinele cu apă termală). Şi într-o excursie la Vadu Crişului, pe defileu (unde mi-am spart capul de indicatorul rutier al Poliţiei, printre altele – întreaga drumeţie, de altfel, a fost presărată cu aventuri, promit să le detaliez cu proxima ocazie). Toate astea într-un singur an (care nici măcar nu s-a terminat).

Nu cred totuşi să fie de neînţeles un astfel de concediu. Îţi mai iei uneori concediu şi pentru a-ţi rezolva anumite probleme. Sau, cum îmi spunea cineva, un concediu pentru a merge la cât mai multe interviuri.

Sunt curioasă totuşi dacă şi-a mai luat cineva un concediu din-ăsta… să-i zicem tematic.

Surprizele au fost cu atât mai plăcute pentru mine, întrucât am reuşit să nu uit ideile care mi-au trecut prin cap săptămâna trecută. Nu toate, deşi oricum erau puţine. Ce-a rămas e cantitate neglijabilă, dar tot e mai bine decât nimic.

Dar să nu deviez prea mult.

Mă gândeam eu, aşadar, săptămâna trecută, la expresia aia care spune că „nu există pădure fără uscături”.De fapt, mi-am imaginat-o. La propriu. Şi am constatat că pădurea-pădure e chiar frumoasă, cu tot cu uscăturile din ea. Adică mai o creangă ruptă aici, mai nişte frunze uscate rătăcite mai încolo… ce mai, în tot verdele ăla, o pată de culoare e binevenită. Mai puţin toamna târziu, când parcă toată pădurea e o uscătură (cu excepţia  pădurii de conifere, veşnic verde; pădurea, adică).

Eh, dar pădurea-i una. În schimb, la lucru-i alta. Altă pădure, mai metaforică, dar unde nu-i deloc plăcut să dai peste uscături. Îmi venea să zic la tot pasul, dar firma s-ar fi dus demult pe apa sâmbetei dacă era aşa.

În orice caz, când dai de uscături, nu prea-ţi vine să chiui de bucurie că uite ce frumos se încadrează în peisaj. Nici măcar de amuzament, dacă stau mai bine să mă gândesc. Că până să râzi, plângi în pumni când vezi ce-a făcut şi ce (mai) poţi repara. Şi cum, mai ales. C-aşa e-n tenis.

Până la urmă, tre’ să fiu de acord. Nu există pădure fără uscături, iar pe unele nu prea ai cum să le ocoleşti.

Aşa, deci ăsta ar fi un gând, pe care mă mir că l-am reţinut într-o proporţie covârşitor de mare exact aşa cum l-am gândit prima oară. Probabil sunt ultimii neuroni care se zbat să rămână în viaţă. În sfârşit.

Un alt gând la care am rumegat eu în aceeaşi zi cu cel de mai sus (a fost o zi prolifică de gândit, ce pot să zic) se referă la toate scenariile şi scenetele ce le compun în minte cu diverse ocazii. Gândul ăsta m-a făcut să pufnesc în gând în râs, pardon, în mijlocul străzii. Singură fiind, să ne-nţelegem. De ce, pentru că unele scenarii îmi par aşa de amuzante încât râd copios (tot pe stradă, şi tot singură fiind, cum altcumva?). Partea proastă e că dacă le povestesc cuiva, nu doar că nu par deloc amuzante, dar îşi pierd până şi sensul. Ca atunci când „trebuia să fii acolo să-nţelegi”. Evident că asta e mai greu de realizat. Abia reuşesc eu să intru în mintea mea să mai fac ordine, cu atât mai puţin alţii.

Iar la final, până nu uit bineînţeles (să nu uităm totuşi pentru ce-am început acest articol – să-mi conserv gândurile pentru posteritate, voi ce credeaţi?), o snoavă compusă de prietenul meu duminică după-masă, inspirată de o domnişoară care ocazional ne face zile fripte. Sau ore fripte, încă nu-s lămurită în acest aspect.

„Cum de n-a ajuns Nuţa până la ora asta, dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă atunci când a ieşit după apă, la fântâna din pădure (pentru că aşa-i la ea la sat), s-a întâlnit cu lupul? Iar când a dat cu ochii de lup, s-a întors acasă în fugă, trântind uşa după ea. Doar că a trântit uşa mai tare decât de obicei, astfel că uşa a căzut peste ea. Iar lupul a prins-o şi a mâncat-o. După care lupul a ajuns la Spitalul Judeţean, cu toxiinfecţie alimentară.”

Şi-am încălecat pe un dinte, şi v-am spus ce mi-am mai adus aminte.

ps: am o dilemă; trei sferturi din personajele din desene animate o iau la fugă cu braţele întinse în faţă. de ce, având în vedere că e foarte incomod şi nici nu prinzi cine ştie ce viteză? pe bune, am încercat eu odată!

Acest draft există de marţi. Iniţial se şi numea „şi dintr-odată a fost marţi”. N-am apucat să scriu însă nici măcar un rând, că deja se făcuse miercuri. Dar miercuri doar am deschis draftul şi l-am închis la loc. Joi am crezut că dau lovitura; de-asta am schimbat şi titlul. De-atunci au trecut, pe rând, vineri, sâmbătă şi duminică.

Azi l-am ţinut deschis toată ziua, poate-poate, se întâmplă vreo minunte. Ei bine, uite că deja e 8 seara (9 chiar!). Cu puţin noroc, se făcea marţi şi poate modificam iar titlul. Am hotărât însă acum să pun piciorul în prag. Cât pe ce să mă înfig într-un cui ieşit de nicăieri.

De fapt, voiam să mă minunez cu voce tare ce repede trece timpul. Pentru mine. De când cu programul ăsta nou de 8 ore. Pentru cine nu ştie, mai bine de doi ani am lucrat pe program de 6 ore. A fost minunat, îi voi simţi lipsa. Trecerea pe 6 ore am privit-o atunci  drept mană cerească. Mai mult timp pentru a-mi pune în aplicare planurile de dominat lumea. Ce-i drept, mi-am dat seama repede că mai departe de farfuriile din chiuvetă şi de scamele de pe covor n-o să ajung cu dominaţia. (uneori e bine să te mulţumeşti şi cu mai puţin)

În sfârşit.

Am constatat că timpul trece aşa de repede, că dintr-o dată se face seară. Şi nu e doar din cauză că ziua descreşte. Ba chiar, am ajuns azi la concluzia că uneori ai aşa de mult timp, încât ţi se prelinge printre degete, iar uneori ai aşa de puţin timp, încât ţi se scurge printre degete. Nici într-un caz însă, nici în celălalt, nu simţi că s-a prins ceva de degetele tale.

Bineînţeles, acum că am timp lipsă la inventar, regret tot timpul ăla pe care l-am avut şi l-am pierdut din vremea în care aveam ce pierde. Acum, că timpul liber s-a micşorat drastic (în speţă cu vreo 3 ore), mă întreb cum rezistă cei care ani întregi lucrează minim 8 ore pe zi (la birou, mă refer). Cum îşi drămuiesc timpul, dacă şi ce apucă să facă, dacă gătesc zilnic, dacă au timp să se uite la vreun film sau să se plimbe prin parc, când mai dorm… ştiind că a doua zi la ora 7 tre’ să fie-n picioare. De luni până vineri.

Nu ştiu cum a trecut week-end-ul. Adică ştiu cum a trecut, dar parcă nu mi-a ajuns. Şi doar au fost două zile mari şi late! Şi acum trece şi luni. Iar de mâine încolo încep să simt week-end-ul următor.

Ah, şi paradoxal… deşi timpul se scurge parcă mai repede pentru mine de când lucrez full-time, când număr zilele până la o viitoare excursie, am impresia că numai în ciudă timpul trece mai încet. Cum vine asta?

De-a lungul timpului, mi-am facut un obicei cat se poate de prost (cel putin la prima vedere). De doua ori pe an trag o linie si analizez rezultatul. De doua ori pe an, rezultatul e negativ. E predestinat sa fie negativ, matematic vorbind, tinand cont ca toate valorile adunarii sunt negative. Pentru ca asta fac eu la sfarsit de an si de ziua mea; adun esecurile, adun sansele ratate, adun defectele (care-mi par, ironic, tot mai multe de la an la an, desi se spune ca pe masura ce imbatranesti devii mai intelept).

Desigur, nici de data asta nu am facut exceptie. Am stat eu si mi-am plans de mila, mi-am facut si mea culpa, mi-am innoit promisiunile fata de mine insami, mi-am dat cateva palme virtuale, si asa mai departe. Si pe cand imi ardeau inca obrajii (metaforic vorbind, bineinteles) de la sumedenia de palme incasate, mi-a venit mie ideea genial (si la mintea cocosului) sa-mi deschid frumosii ochi verzi (si umflati de plans) si sa ma uit in jur.

Pasamite, cand ai vederea limpezita de lacrimi, vezi altfel lumea. Asa am vazut eu ca nu tot universul comploteaza impotriva mea, dimpotriva. Mi-a facut si cateva surprize placute. Cele mai multe surprize s-au stins in cateva ore; altele dupa cateva zile. Dar mai sunt cateva care mai persista si acum. Amintirea celor trecute ma face sa zambesc in sinea mea. Cele ce dainuie si azi, ma fac sa arborez si cate o zi intreaga zambete. Iar astea reprezinta toate un mare plus, pe care sper ca il voi lua in calcul urmatoarea data.