Încep această scrisoare deschisă către viitorul antrenor al Stelei, oricare ar fi el, prin a spune că nu sunt şi nu voi fi niciodată un suporter stelist. Niciodată. Dar asta nu mă opreşte să nu constat anumite lucruri ce se întâmplă în acel club. Au fost mulţi antrenori în acest sezon care s-au perindat acolo (nu mă puneţi să-i enumăr pe toţi că le-am pierdut şirul, serios! nu mai ştiu numărul lor şi ma tem să nu cumva să uit pe cineva), mulţi dintre ei au câte 2-3 mandate în Ghencea, asta după ce au plecat prima dată pe uşa din dos, umiliţi şi batjocoriţi de cel-a-cărui-nume-nu-trebuie-rostit. Şi vin eu şi întreb acum, onorabil, ce mai reprezintă postul de antrenor la (încă) cel mai galonat club de fotbal din România? În afară de o cârpă de şters praful prin birourile clubului. Mai reprezintă ceva? Vă mai puteţi lăuda cu menţiunea trecuta în CV că aţi antrenat Steaua pentru câteva luni, un an, cel mult, când ştie toată lumea ce înseamnă acest lucru?

Viitorule antrenor al Stelei… indiferent cine vei fi…

De ce te arunci cu capul înainte când alegi să semnezi cu această formaţie, fără să te interesezi de la ceilalţi ce înseamnă să fi antrenor aici, că ai pe cine să întrebi, nu te poţi plânge de asta? Oriunde vei întoarce capul, vezi un fost antrenor la Steaua. Deschizi televizorul la o emisiune sportivă, pac un fost antrenor. Nu ştiu ce reprezintă pentru tine acest post, dar ştiu ce a reprezentat pentru cei dinaintea ta: o pată neagră pe imaginea lor, o perioadă pe care vor să o uite din cariera lor de antrenor profesionist. Asta va reprezenta şi pentru tine dacă mergi pe drumul respectiv, sunt sigur de asta. Odată semnat contractul, ţi-ai semnat practic dreptul de a fi umilit public ori de câte ori greşeşti şi atunci când nu te ridici la aşteptările cel-a-cărui-nume-nu-trebuie-rostit.

Nu te baza că îl vei putea schimba, au încercat şi alţii înaintea ta şi au eşuat lamentabil. El nu poate fi schimbat, ăsta e felul lui de a fi. Dacă continui să foloseşti argumentul clasic cu “Steaua nu se refuză”, dă-mi voie să-ţi spun că Steaua se poate refuza oricând şi la orice oră, fiindcă nu e decât un club de fotbal care încă se hrăneşte şi trăieşte din propria istorie. Aşa cum poţi refuza, nu ştiu, o echipă din Egipt la fel o poţi refuza şi pe Steaua. Nu e echipă de vedete, nu are o filosofie de joc înclinată spre spectacol, toată imaginea creată de acest club s-a creat cu mulţi ani în urmă, şi se datorează unor oameni  care au îndrăgit prea mult fotbalul. Au câştigat simpatie şi trofee atunci, făcând din Steaua ceea ce reprezintă astăzi, cel mai iubit şi cunoscut club de fotbal din România. Această comparaţie nu se datorează Stelei de acum, nici pe departe, se datorează Stelei de dinainte de ’89, când, ajutată fiind şi de intervenţiile partidului atunci când era nevoie, Steaua câştiga trofeu după trofeu. Iar oamenii continuă să umple stadioane şi în ziua de azi pentru această echipă deoarece afinitatea câştigată atunci e uriaşă şi nu ştiu zău când va dispărea imaginea bine impregnată a Stelei din minţile românilor cum că e cea mai bună echipă.

Foarte mulţi suporteri şi foşti jucători au ajuns să nu se mai identifice cu Steaua de astăzi, dar mulţi antrenori care păreau a fi echilibraţi şi a avea coloană vertebrală continuă să cadă în capcana întinsă de cel-a-cărui-nume-nu-trebuie-rostit şi sunt ademeniţi la echipă. Şi au fost îngrijorător de mulţi în ultimii ani, iar numărul lor continuă să crească – mai adăugam un nume pe impresionanta listă – Laurenţiu Reghecampf.

credit foto: gsp.ro

Chelsea poate fi un model de echipă pentru oricine, genul de formaţie luptătoare, muncitoare şi care nu-şi pierde speranţa niciodată. A dovedit-o din plin în acest an. A rezistat eroic în faţa super-ofensivei Barcelonei şi a demonstrat că Messi & Co. pot fi opriţi. A rezistat la fel de eroic şi în faţa bavarezilor, ducându-i şi învingându-i acolo unde nu credea nimeni că va reuşi – la loviturile de departajare, unde se spunea că nemţii nu au adversar. Chelsea a fost dată ca victimă sigură atât cu Barcelona, cât şi cu Bayern, dar a demonstrat tuturor că se poate câştiga trofee şi fără spectacol şi fără o posesie prea mare.

Bayern a început fulminant partida, Schweinsteiger având primul şut spre poartă, deviat în corner. În urma loviturii de la colţ, Kroos expediază un şut de la marginea careului, mingea trece alături (’4). Urmează o serie de încercări de a şuta la poartă care l-au avut în prim-plan pe Arjan Robben (’9, ’22 şi ’28). Nemtii o înghesuie în propriul careu pe Chelsea, dar defensiva “Albaştrilor” se descurcă bine. În puţinele ocazii avute de englezi, trebuie să reamintim şi lovitura liberă executată de Mata în minutul 34, cu o finalizare deplorabilă, mult peste poartă. În minutele  ’34 şi ’37, Muller şi Kroos încearcă să-l învingă pe Cech, dar nici unul nu poate să cadreze mingea pe poartă.

Repriza secundă s-a jucat pe aceeaşi partitură – cu Bayern atacând în valuri şi trecând în repetate rânduri pe lângă deschiderea scorului, Chelsea fiind mai atentă la faza defensivă decât la cea ofensivă. Au fost câteva ocazii rarisime ale nemţilor, dar zeul fotbalului a fost englez aseară. Cech a fost învins abia în minutul 83, de Muller, care a împins mingea în plasă cu capul. Bucuria bavarezilor nu a durat mult – un corner bătut perfect îl găseşte pe Drogba, care se înalţă şi loveşte primul mingea cu capul şi o plasează în plasa porţii lui Neuer.

Bayern a avut posesia de partea ei, ocaziile mai mari, dar la final tot englezii s-au văzut cu trofeul deasupra capului.

Scorul după 120 de minute a fost acelaşi, 1-1, marele perdant al zilei fiind olandezul Robben, care a ratat o lovitură de la 11 m, demonstrând încă o dată axioma că jucătorul care scoate penalty-ul şi execută, ratează (’95). A fost nevoie de loteria penalty-urilor pentru a stabili câştigătoarea acestei ediţii. Dacă nemţii sunt renumiţi pentru tăria de caracter pe care o au la loviturile de departajare, englezii au crezut în şansa lor. De la “albaştri” a ratat Juan Mata, de la “roşii” au ratat Ivica Olic şi Bastian Schweinsteiger. La final a fost 4-3 în favoarea londonezilor. Dacă vreţi să revedeţi loviturile intraţi aici.

Câteva cifre interesante ale finalei

• Roberto Di Matteo este al 7-lea antrenor italian care câştigă trofeul suprem Champions League, primul tehnician care reuşeşte asta cu un club străin.
• Chelsea este prima echipă londoneză care a câştigat Champions League şi a 22-a formaţie în istoria competiţiei.
• Bayern – Chelsea a fost al 10-lea meci în care s-a ajuns la loviturile de departajare, ultimul fiind în 2008, când tot Chelsea s-a aflat în finală, dar a pierdut loteria.
• Drogba a înscris 9 goluri în 9 finale de Champions League jucate de Chelsea.
• Ultima finală de Champions League încheiată cu 0-0 la pauză a fost Juventus – Milan în 2003.
• Jerome Boateng şi Petr Cech sunt singurii jucători care au jucat toate minutele în acest sezon de Champions League.

credit photos: bleacherreport.com

După ce am asistat la invazia de petro-dolari şi şeici în “sportul rege”, chinezii par şi ei tot mai interesaţi de fotbal, în special cel european şi brazilian. În ultimele zile s-a tot discutat de formaţia Guangzhou Evergrande, care din câte se pare s-a orientat spre Europa pentru a-şi crea o echipă imbatabilă. După ce l-au achiziţionat pe cel mai bun atacant de la Borussia Dortmund şi marcator din Bundesliga, Lucas Barios, chinezii şi-au adus şi un antrenor pe măsură, cu nume: Marcelo Lippi, fostul antrenor al formaţiei Juventus, Inter Milano şi Squadrei-Azzura. Italianul în vârstă de 64 de ani a semnat un contract valabil până în luna noiembrie 2014 şi anunţă că va aduce conceptul italian în fotbalul chinez.

Guangzhou joacă în prima ligă chineză pe o arenă de ~58.000 de locuri şi este considerată cea mai bună formaţie din China la ora actuală. A câştigat titlul în Super-Liga anul trecut (2011) şi a terminat campionatul pe prima poziţie în League One cu un an în urmă (2010). În 2012 sunt lideri după 10 etape jucate, acumulând 22p.

Din lotul lui Evergrande mai fac parte şi brazilienii Paulão, Cléo, Muriqui, dar şi argentinianul Dario Conca (29 ani). acesta fiind la un moment dat cel mai bine plătit jucător de fotbal din lume, cu peste 12 milioane de euro anual.

În Super-Liga chineză evoluează şi românul Cristian Dănălache, care ocupă primul loc în topul marcatorilor, cu 7 goluri. Acesta evoluează pentru Jiangsu Sainty (3).

Ar fi cazul să ne îndreptăm puţin atenţia pe viitor şi spre fotbalul chinez fiindcă sunt sigur că vom mai auzi multe în această vară despre ei. Având în vedere că la ora actuală China este considerată puterea mondială, să nu ne mirăm dacă în viitor fotbalul chinez va deveni unul dintre cele mai puternice campionate din lume, un important pol al fotbalului mondial.

credit foto: goal.com

Răspunsul meu este afirmativ. Se câştigă destul de bine, la început nu ajungi chiar la sume din care să-ţi permiţi să te întreţii şi să trăieşti decent, dar dacă eşti perseverent şi joci cu cap, poţi ajunge să-ţi rotunjeşti serios veniturile. Desigur, înainte de a te arunca în minunata lume a poker-ului, trebuie să ştii că fără cunoştinţe minime despre joc şi fără să cunoşti regulile de bază ale texas-hold-em-ului, nu faci nimic. Să joci poker online e ca şi cum te-ai arunca într-un ocean fix în mijlocul a câteva sute de rechini flămânzi. Dacă eşti un peştişor mic, nici nu apuci să clipeşti de două ori ca ai si ajuns felul principal pentru un astfel de prădător marin. Aşa să vă imaginaţi: jucătorii de poker cu state vechi sunt ca şi rechinii, sunt nişte prădători care abia aşteaptă să prindă câte un fish/noob/începător pentru a-l devora, a se înţelege, ai lua toţi banii.

Să presupunem că intri cu 5$ la o masă de hold-em NL (No-Limit). Dacă eşti începător şi nu te poţi controla îi vei pierde în câteva minute, pentru că vei fi tentat să joci fiecare mână, să plusezi atunci când ai o mână slabă, iar adversarul tău e foarte probabil să aibă una puternică, să dai fold cu o mână puternică ş.a.m.d. Când joci poker online este foarte important să înveţi să te controlezi. Eu am pierdut mulţi bani tocmai din această cauză, pentru că jucam haotic, până când m-am dezmeticit, am mai învăţat şi am început să joc prudent, pragmatic şi calm. Auto-controlul e un factor esenţial atunci când vrei să joci orice joc care presupune folosirea minţii, iar pokerul nu face abstracţie de la această regulă. Anumiţi jucători profesionişti ziceau că aici e vorba de 70% ştiinţă şi doar 30% noroc. Sau o fi invers?

De asemenea, răbdarea şi calmul sunt două lucruri pe care trebuie să le iei în seamă ca jucător de poker, mai ales atunci când joci pe bani reali. Nervozitatea şi oboseala sunt doi factori negativi care îţi aduc numai pierderi, din punctul meu de vedere, al unui jucător amator de hold-em.

Întotdeauna l-am privit cu admiraţie pe acest mare domn al fotbalului, Pippo Inzaghi, şi mă bucur că am avut prilejul să-l văd jucând, chiar dacă doar la televizor, din păcate. La 38 ani încă se mai schimbă în vestiarul “Rossonerilor” şi continuă să joace cu aceeaşi vigoare ca la douăzeci şi ceva de ani, chiar dacă mai mult pe final de meci, dar când intră le face viaţa un calvar fundaşilor adverşi, în ciuda faptului că firele albe sunt tot mai vizibile. Nu mai poate să alerge cum o făcea o dată, nu-i mai intră golurile ca altădată, dar el continuă să joace şi să se bată pentru orice minge cu adversari care de multe ori i-ar putea fi nepoţi. De la o vreme însă gândurile de retragere nu-i dau pace. Neobositul Inzaghi a obosit şi el, nu-l mai ţin picioarele şi are de gând să pună ghetele în cui definitiv. Nu cred că va mai prinde un nou sezon în tricoul clubului său de suflet, AC Milan, cu care a cunoscut cele mai mari succese, dar are asigurat, alături de un alt jucător legendar, Raul Gonzales, un loc în top 10 al fotbaliştilor care au marcat fotbalul de după ’90.

Vechea gardă a Milanului se desparte! Alături de Inzaghi, alţi 4 domni ai fotbalului sunt cu gândul la despărţirea de clubul pentru care au trudit ani buni: Nesta, Gattuso, Seedorf sau Zambrotta – legendele care au devenit emblemele echipei, făcând parte din istoria ultimilor zece ani a milanezilor, fără să-l luăm în calcul pe Zambrotta, care a venit la Milan în 2008.

După ani întregi în care au jucat împreună, au ajuns să-şi cunoască unul altuia mişcările, a venit momentul să o apuce fiecare pe drumul lui. Nu ştiu câţi vor mai rămâne şi din sezonul viitor pe San Siro dintre aceştia, dar ştiu sigur că vor lăsa un mare gol în echipă dacă vor pleca, un gol greu de umplut. Îmi place să cred că toţi aceşti ani în care au jucat împreună înseamnă mai mult decât simplul fapt că au fost coechipieri, ci s-a legat o prietenie solidă între ei.

Pentru AC Milan trebuie să vină o schimbare radicală de echipă, o reconstrucţie generală şi sper ca din sezonul viitor să întinerească mai mult, fiindcă, oricât de mult i-am aprecia pe aceşti jucători uluitori, e greu să faci faţă la un asemenea nivel când media de vârstă a echipei bate undeva la 30+ ani. Contează foarte mult şi experienţa, dar tinereţea şi vigoarea dau un suflu nou echipei. Pofta de performanţă şi trofee la nivel european obligă conducerea clubului să schimbe strategia. Milan a fost întotdeauna recunoscută ca o echipă experimentată şi îmbătrânită. Oare îi vom prinde pe “rossoneri” cu media de vârstă 25 ani?

credit foto: socceranchor.com

Gimnastica românească a renăscut, ajungând din nou acolo unde-i este locul, pe podium – la Campionatul European de la Bruxelles. Fetele noastre au strâns 3 medalii de aur şi 2 de argint ieri, medalii care ne dau motive să sperăm într-o clasare pe podium la Jocurile Olimpice de la Londra din iunie. Meritele pentru această performanţă le au, evident, tandemul Mariana Bitang – Octavian Bellu, care de când au revenit la carma lotului de gimnastică al României, sportivele noastre sunt mult mai bine pregătite şi determinate. Jos palaria pentru evolutia lor si le dorim succes la JO 2012!

O noua stea s-a nascut in gimnastica: numele ei este Larisa Iordache (15 ani), a carei evolutie a fost excelenta atat la sol cat si la barna, aproape fara greseala si cu un exercitiu perfect. Catalina si Larisa – experienta si tineretea lotului – au pus Romania din nou pe harta gimnasticii.

Senioare

Sandra Izbaşa – Locul 1 la sărituri (AUR) – 14.883

Cătălina Ponor – Locul 1 la bârnă (AUR) – 15.200
Larisa Iordache – Locul 2 la bârnă (ARGINT) – 15.133

Larisa Iordache – Locul 1 la sol (AUR) – 15.233
Cătălina Ponor – Locul 2 la sol (ARGINT) – 14.633

Junioare

Alina Stănilă – ARGINT la sărituri
Andreea Munteanu – ARGINT la bârnă
Silvia Zarzu – ARGINT la sol
Andreea Munteanu – Bronz pe echipe la individual-compus şi sol.

12 medalii adunate, 4 ani au trecut de la ultimul titlu european câştigat pe echipe.

Multumim, fetelor! Suntem mandri de voi.

foto: onlinesport.ro

Abia acum putem spune că s-a inaugurat în mod oficial Arena Naţională, pe 9 mai 2012, cu un meci de povestit nepoţilor seara înainte de culcare. O partidă istorică de care, din păcate, sunt convins că nu vom mai avea ocazia să ne bucurăm prea curând. România a găzduit finala Europa League, care le-a adus la Bucureşti pe Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.

Organizarea a fost de excepţie, atât în interiorul stadionului, la nivel sportiv, cât şi în afara lui. Masa mare de spanioli care a luat cu asalt Bucureştiul în ziua meciului a adus României un capital de imagine de care aveam nevoie. După ani întregi în care am îndurat umilinţe peste umilinţe din partea străinilor în presa internaţională, a venit rândul nostru să fim apreciaţi. Aveam nevoie de asta. I-am omenit cu mititei, bere, bucate tradiţionale româneşti, iar prin câmpul lor vizual le-au trecut numai femei frumoase. Sunt sigur că indiferent de rezultatul partidei că suporterii veniţi de departe s-au simţit perfect. Aşa cum spuneam şi la finalul meciului pe facebook, relaţiile României cu Spania sunt foarte bune după acest meci, practic de acum ne avem ca fraţii. Fraţii noştri iberici.

Meciul a fost câştigat de Atletico cu 3-0, graţie unei duble marca Radamel Falcao. Nici nu s-au aşezat bine echipele pe teren că, columbianul a şi luat o acţiune pe cont propriu, a intrat în careu, a driblat tot ce i-a stat în cale şi a înălţat balonul peste portar. 1-0  şi suporterii spanioli erau în delir! Era abia minutul 7. Prima repriză a aparţinut fără doar şi poate formaţiei pregătite de Diego Simeone. Acelaşi Falcao a liniştit apele pe teren în minutul 34 cu un nou gol, 2-0 fiind scorul cu care s-a intrat la vestiare.

În repriza secundă bascii au forţat egalarea, atacând în valuri, dar cu timpul care trecea în defavoarea lor a intervenit crisparea în jocul lor, care a dus, inevitabil, la un nou gol reuşit de Atletico, prin Diego, în minutul 85. Formaţia pregătită de “Nebunul” Bielsa nu a mai păstrat nimic pentru finală. Forma excelentă în care s-au aflat în fazele premergătoare ale competiţiei a dispărut înainte de actul final. Au avut şi ghinion, au ratat câteva ocazii care ar fi putut înclina puţin balanţa meciului, dar chiar şi aşa, partida a fost una antrenantă.

Diego Simeone intră din acest moment în categoria antrenorilor care îmi plac cum abordează un meci şi îl voi urmări pe viitor, alături de el se mai află şi Roberto Di Matteo. A pregătit bine meciul, chiar dacă cei mai mulţi îl dădeau ca victimă sigură în faţa lui Bielsa.

După această finală am rămas cu ideea bine impregnată în minte că România poate face faţă oricând şi la orice oră rigoriilor impuse de UEFA pentru organizarea unui asemenea meci pe splaiurile dâmboviţene.