StoryMania

Calatorie la Leipzig sau oriunde altundeva

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Mon, 11 Oct 2010 13:55:00 +0000

Te trezeşti de dimineaţă, te uiţi încă o dată, atent, ca ferestrele să fie toate închise, îţi arunci rucsacul pe umeri şi apuci drumul către aeroport. Când mergeai cu părinţii şi bunicii la munte te pregăteai îndelung, mergeai în gară cu ore înainte de venirea trenului; vrei să păstrezi câte ceva din acele obiceiuri, aşa că nu ţi-ai luat haine elegante, iar rucsacul este vechiul tău tovarăş portocaliu de drum. Pe culoarele aseptice ale aeroportului te simţi stingher, singur în jeanşii tăi destul de rupţi, cărând monstrul acela diform - când toţi ceilalţi s-au aliniat standardului “valiză pe roate cu mâner extensibil”.

Îţi spui numele - o altă incertitudine - şi primeşti biletul. De-acum eşti sigur - vei zbura.

Leipzig - oraş al anilor 2000, prins între statuia lui Bach din faţa bisericii Sfântul Toma, o stradă a culturilor alternative, un seminar pentru jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, record shop-uri, cluburi, flaşnete şi überalles starea de aeroport.

Cimitirul Vesel - sau cum sfarsitul inseamna un nou inceput. O emisiune realizata de Adina Dragomir pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Wed, 29 Sep 2010 08:58:00 +0000

Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi cetea ea

De cu tânăr copilaş
Io am fost Stan Ion Pătraş,
Să mă ascultaţi, oameni buni
Ce voi spune nu-s minciuni.

Viziuni în antiteză… asupra morţii. La Săpânţa oamenii văd moartea diferit: o ignoră, nu o iau în serios. La Săpânţa, moartea este un început, nu un sfârşit. Oamenii învaţă să accepte propriul sfârşit cu seninatate şi să se pregătească pentru un nou început.

Dumitru Pop Tincu este urmaşul lui Stan Ion Pătraş, fondatorul Cimitirului Vesel. El mi-a spus povestea cimitirului şi a săpânţenilor.

Viena alternativă

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Fri, 07 May 2010 07:49:00 +0000

O călătorie radio, de principiu, prin Austria. În mod special, prin Viena.
Invitaţi: Bogdan Ghiu, Lou Gelehrter, copii ai fostului comunism, alţi backpackeri şi
turişti culturali.
Via facebook.com, telefon internaţional cu Peru, norul vulcanic, basist de rock experimental, Prater, Hundertwassser etc.

Decat o Revista - sau de ce am vrut sa spun...decat o poveste. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Wed, 14 Apr 2010 13:27:00 +0000

Nu-mi mai aduc aminte exact cand am facut prima oara o emisiune despre reviste. Ce vor, de ce vor, de la cine si cum, si cat, si toate astea...

De atunci, am trecut prin interviuri cu fotografi, reporteri, redactori-sefi, cititori, detractori, amatori...Am inregistrat corespondente de la Paris si de la New York. Am rasfoit on air pagini prin care se perindau modele, campanii umanitare, logo-uri, motto-uri, brand-uri, aere, fasoane si, de ce sa nu recunosc, si bucatele genuine de opinie perfect comestibila, pusa in pagina intr-un fel apetisant.

Despre DoR m-am hotarat sa spun o poveste cu sound si layout dupa ce am rasfoit primul numar. Asa se prescurteaza Decat o Revista. DoR. E initiativa unui grup de oameni cu opinie de a-si face, singuri, o revista in care sa nu fie legati de maini si de picioare. In care sa ancorez chiar si eu, cititorul mult prea des maturat din pagina de clisee, ifose sau, pur si simplu, de inertii editoriale.

Povestea DoR mi-au spus-o, intr-un fel, pionierii ei - Cristian Lupsa, Raymond Bobar, Smaranda Schiopu si Ani Sandu.

Mi-au spus-o si cativa oameni cu...opinie care, din pacate, nu prea mai citesc reviste.

Andra Ailincai, event designer

Cristina Duta, training coordinator

Madalina Paun, jurnalist

Am vrut sa aflu cum se face o revista si am ajuns la cu totul alte intrebari - pentru cine o faci? Cat poate supravietui, neadapostita fiind de palaria emfatica a unui trust mare? Si in ce masura e perisabil sau nu ingredientul magic care ne-a adunat, pe toti, in jurul unei reportofon si-n majuscula unui titlu: OPINIA.

Fata cu cercel de perla. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Tue, 30 Mar 2010 15:31:00 +0000

Imi plac. Si cerceii, si Vermeer, si Scarlett Johansson, si Haga, si Delft, si Proust, si locurile pitoresti, care-ti umplu cateva de ore din viata de parca ai fi primit un cadou frumos. Intamplarile cu giuvaeruri...ca de curtezana.

Asa ca...am hotarat sa spun o poveste in care sa le aduc pe toate. Frumuseti din alte timpuri, cu podoabe complicate la urechi, la turban, pe vesmintele scumpe, aranjate in cute si falduri de vopsea de un pictor celebru.

Arta. A marilor si micilor maestri, transformata in naratiune de un veritabil pasionat de Vermeer - Quentin Buvelot, curator sef la Mauritshuis, Galeria Regala Olandeza de la Haga.

http://www.mauritshuis.nl/index.aspx?siteid=54

Frivolitati. Ale mele. Care port cercei, de perla si nu numai, cu drag, cu nostalgie, cu gandul la Fornarina, la Velata, la Liz Taylor, la Vittoria Caldoni, la Helene Fourment, la Angelina Jolie, la Isabella d'Este, la Maria de Medici, la Fata cu cercel de Perla. Frumoasa. Necunoscuta. Transformata in poveste de un autor ca nimeni altul - Johannes Vermeer.

Mic tratat gastronomic pentru pofticiosi si rafinati. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Mon, 15 Mar 2010 18:57:00 +0000

Totul despre...gastronomie. Asta va propun. Si inca in doua episoade. Un mic tratat
vegetarian, vegan, gourmet si slow food de alimentatie contemporana (cu Georgiana Ilie, jurnalist; Jonathan Safran Foer, scriitor; Ilse Mohri,
chef, Ruxandra Constantina, apfitoterapeut MED AS, Iulia Blaga critic de film).

De la catelul din cescuta de espresso, fotografiat de Georgiana, la strudelul nocturn preparat la indicatiile lui Ilse, de la paste italienesti cu fructe de mare la spuma estoniana de petale de trandafiri, am calatorit prin bucatarii de toate felurile. Titrate, improvizate, utilate sau imaginare. Cu Julia Child, cu Ratatouille, cu Doamna si Vagabondul uniti intr-un sarut Disney de o spagheta norocoasa.

Am vorbit despre mancare sanatoasa, gustoasa, ideologizata, infestata de E-uri sau epurata de toxine, dupa cum au gasit de cuviinta invitatii mei.

Eu si colegul meu de la butoane, Bogdan Florea, am inghitit in sec si am plecat intins spre bucatariile proprii. Acolo unde am savurat, dincolo de experiment culinar si trend gastronomic, gustul unor conversatii zemoase, condimentate, unice prin verva calorica a unor oameni care iubesc sa dezbata ce e in farfurie. Pentru cunoscatori si pentru...inocenti.

Bon appetit!

Sacrul de pe uliţă - biserici de lemn din Maramureş. O serie de documentare de Raluca Rădulescu pentru Radio România Cultural

noreply@blogger.com (Raluca Radulescu) — Tue, 09 Mar 2010 08:11:00 +0000

Despre bisericile de lemn din Transilvania s-au scris teze de doctorat, tratate şi studii de tot felul. S-au publicat cărţi şi albume. Au fost şi sunt în continuare un subiect... la modă.

Opt biserici de lemn din Maramureş au intrat în anul 1999, în patrimoniul mondial UNESCO. Sunt biserici de lemn, vechi de sute de ani. Şi le-am căutat... la ele acasă în Maramureş. Sunt nu mai puţin de 100. Plus vreo 18 care astăzi se află pe teritoriul Ucrainei. Cele mai multe au rămas în Maramureşul istoric: 45. În Lăpuş mai sunt 30. În Ţara Chioarului mai sunt 18, iar în Ţara Codrului au rămas în picioare doar 7.
Nu sunt întotdeauna uşor de găsit. La unele te duce... drumul. Pe altele trebuie să le cauţi, să le ştii sau să-i rogi pe localnici să te îndrume. Altfel e sigur că mai devreme sau mai târziu, te rătăceşti. Uneori nici măcar GPS-ul nu mai găseşte traseul. Însă imposibil este să alegi: toate sunt frumoase. Fiecare e specială în felul ei. Eu am lăsat hazardul să hotărască şi să-mi scoată în cale ce crede de cuviinţă...

Aşa a început povestea documentarelor despre bisericile de lemn din Maramureş.

Acum sunt împărţite... frăţeşte în trei ediţii STORYmania:

Biserici de lemn din Chioar

Biserica de lemn din Remetea Chioarului

Bisericile de lemn din Şurdeşti

Biserica de lemn din Chechiş (Baia Mare)

Biserici de lemn din Chioar şi Codru
Biserica de lemn din Vălenii Şomcutei
Biserica de lemn din Stejera
Biserica de lemn din Buzeşti

Biserici de lemn din Maramureşul istoric
Biserica de lemn din Deseşti
Biserica de lemn din Călineşti
Biserica de lemn din Bârsana
Biserica de lemn din Ieud (deal)

o posibila poveste a jazzului romanesc in doua parti

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Mon, 08 Mar 2010 15:10:00 +0000

Dacă ar fi să povestesc jazzul american, aş înghiţi câteva pahare de whisky, aş fuma un trabuc, mi-aş ascunde privirea sub pălărie, aş aştepta o vreme înainte de a spune cu o voce de fum că totul a-nceput pe străzile deocheate din Chicago. ...
Dar sunt atât de departe de acea lume.
Un ocean, o istorie, o societate; îndeajuns de departe e ţara mea pentru a părea că nici n-ar trebui să vorbim despre jazz aici....dar oricine ar crede astfel, s-ar înşela. Mai mult, pentru ţara mea, jazzul a jucat un puternic rol social pe parcursul timpului şi a fost rând pe rând înţeles ca simplă muzică de dans, ca muzica libertăţii şi a bunul simţ, supapă politică în perioada comunismului, nostalgie, afacere, elită în anii de după ’89.

România a cântat jazz încă de la începutul secolului, sincopele şi notele tulburi s-au infiltrat în viaţa de oraş a locurilor acestora, doamnele şi domnii din epocă grozav mai săltau în ritm.
La data de 23 august 1944 Regele Mihai I, într-o proclamatie catre tara, anunta iesirea României din razboiul contra Natiunilor Unite, în timp ce maresalul Ion Antonescu si ministrii sai erau arestati. La putere era înscaunat un guvern format de noua coalitie Blocul National Democratic, din care faceau parte taranistii, liberalii, social-democratii si comunistii. România a intrat în sfera de influenta a URSS.
Pentru jazzul autohton a început o nouă epocă politică. Rockul, popul, care prindeau din ce în ce mai mult teren în gustul tinerilor din întreaga lume, datorită radiului şi industriei în continuă dezvoltare a caselor de discuri, erau interzise de regimul communist. Versurile lor erau considerate o adevărată ameninţare la adresa societăţii noastre. Dar cu jazzul….era altă poveste.
...
În decembrie 1989 s-a jucat cartea sângeroasă a libertăţii şi a democraţiei.
Ce s-a întâmplat cu jazzul după acea iarnă? A devenit el muzica noii generaţii sau a intrat într-un con de umbră mai degrabă? Şi dacă da, de ce s-ar fi produs acest fenomen? Din motive financiare? Din motive ale unei lipse spirituale?
Poate, chiar, ceea ce timp de 80-90 de ani a fost numit jazz, se transformă, devine altceva, iar acest produs muzical-conceptual are nevoie de un nou nume. Poate, peste câţiva ani, noile istorii ale muzicii vor vorbi într-o nouă definire a muzicii de „originile noului gen în stilul improvizatoric care caracteriza jazzul”. Să fie jazzul chiar un gen pe cale de dispariţie?

La astfel de întrebări am încercat să răspund căutând muzicieni care, într-un fel sau altful, au fost influenţaţi de anumite idei adunate sub denumirea jazz, chiar dacă – de-a lungul timpului - au migrat către alte forme de expresie muzicală. Unii chiar au ales alte locuri ale lumii pentru a-şi dezvolta aptitudinile artistice într-ale ethosului jazzistic.
Ascultaţi. Invitaţi la microfon: pianistul si profesorul Mircea Tiberian, Virgil Mihaiu preşedintele ICR Lisabona, Florian "Moşu" Lungu, contrabasistul şi compozitorul Vlaicu Golcea, chitaristul Sorin Romanescu, Saşa Liviu Stoianovici membru fondator Nu şi Apa Neagră, saxofoniştii Mihai Iordache şi Cătălin Milea, pianistul Lucian Ban.

Fascinatia spatiului exotic. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Tue, 02 Mar 2010 09:59:00 +0000

S-a intamplat dupa ce am vazut Avatar-ul lui James Cameron. Desi cred ca aveam de mult germenii ideii in minte.

De ce avem nevoia de Pandora? De El Dorado? De Atlantida?

De ce ne cheama Sudul? De ce ne cheama Nordul? Ce au in comun desertul si Aurora Boreala? Pe scurt, in ce sta fascinatia ca de magnet a unui spatiu exotic care se cere mereu descoperit, creat, recreat, visat, idealizat ca o varianta personalizata de Eden sau de Infern?

Fie ea reala sau 3D, calatoria spre tentantele spatii ale misterului mi s-a parut un pretext de conversatie si de fantezie mai mult decat incitant.

Despre Sud am vorbit cu Daniela Zeca Buzura, autoarea Istoriei romantate a unui safari, un volum care ne poarta printre secretele, mirodeniile, miresmele si insinuarile Magrebului in fraze somptuoase, care curg lenes si bogat dinspre viziunea occidentala in iatacul tainic al Orientului.

Fotografii de Mihai Adrian Buzura

Despre Nord mi-a povestit Joanna Kavenna, pornind de la Ice Museum, o calatorie literara in timp, inapoi in enigmatica Thule, careia autoarea ii pune eticheta de travelogue imaginar.

Sud si Nord. Pandora si Campiile Elizee. Paradis artificial si infernuri explorate cu minutie dantesca. Pe firul lor am pornit intr-o expeditie sonora de doua episoade, populate de colegul meu, Bogdan Florea, cu pasari, nisipuri in furtuna, gheturi pe care patineaza crivatul si animale fantastice abia intrezarite intre sunetele oazei si cele ale Polului.

Va invit intr-o lume exotica, amenintatoare, solara, tenebroasa, a carei eterna chemare vorbeste despre nevoie de a explora, din ce in ce mai profund, un sine invesmantat in incandescenta propriei imaginatii.

Teatrul de improvizaţie

noreply@blogger.com (Daniela) — Sun, 14 Feb 2010 16:16:00 +0000

Cîţi oameni au curaj să iasă pe scenă fără să ştie nimic? Improvizatorul ajunge să adore această stare de punct zero, de nimic, starea asta devine esenţa creaţiei. (Vlad Massaci - foto dreapta - sursa: http://www.artactmagazine.ro)

Regizorul Vlad Massaci este cel care a adus în România conceptul de teatru sport în 2003. În următorii ani, tinerii actori care au primit antrenamentul au înfiinţat trupe de teatru de improvizaţie sau au sprijinit la rîndul lor alţi actori atraşi de acest gen de spectacol.

Teatrul de improvizaţie şi, în forma sa de competiţie, teatrul sport cîştigă tot mai multă popularitate şi la noi, tinzînd spre cotele atinse de decenii în Occident.

De unde vine farmecul show-ului de improvizaţie?

Ceea ce se vede cu ochiul liber se poate concentra în formula: talent plus spontaneitate plus imaginaţie şi umor, alături de un public deschis şi creativ. Dar succesul teatrului de improvizaţie presupune încă multe alte ingrediente, dupa cum am aflat atît de la regizorul Vlad Massaci, cît şi de la membrii trupei Improvisneyland

(foto stînga: o parte a trupei Improvisneyland alături de mine în studioul Radio România Cultural)

Povestea a fost spusă de Daniela Vasile la Radio România Cultural în 17 noi. 09, cu reluare în 26 ian.10 şi o puteţi asculta şi aici:

...Şi bicicletele se împuşcă, nu-i aşa? O emisiune de Daria Ghiu pentru Radio România Cultural

noreply@blogger.com (Daria Ghiu) — Thu, 04 Feb 2010 18:46:00 +0000

Povestea bicicletelor începe de la o roată mare şi una mică. De la o şa, un cadru de lemn şi mult curaj. Porneşte de la Muzeul Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti şi continuă cu o istorie contemporană a bicicletelor. Roţile din lemn sau fier au devenit oţel sau fibră optică. Viaţa bicicletei piere astăzi prin nefolosire, prin abandon, prin decizia fiinţei vii de a o lăsa la un moment dat deoparte... prin înlocuirea ei cu alta: mai nouă, mai tânără, mai performantă.

Pe artistul Eduard Constantin îl interesează spaţiul public, iar proiectele sale artistice fac întotdeauna zoom pe acele lucruri pe care noi, ceilalţi, nu le vedem, cum se spune, din prima. Eduard Constantin face ceea ce noi nu mai reuşim în goana noastră. Priveşte altfel... Calcă atent pe stradă şi apoi ne face şi pe noi atenţi la ea. Aşa au apărut bicicletele abandonate pe lentila aparatului său de fotografiat. Sute de fotografii.

Aceeaşi idee a recuperării memoriei acestor prelungiri mecanice pe două roţi a descoperit-o artistul Dan Perjovschi, în nesfârşitele sale drumuri la picior prin lumea largă.

Vă invit să ascultaţi o poveste despre viaţă, abandon, inutil, spaţiu public, copilărie. Alături de o nostalgică a vechilor biciclete şi de artiştii Eduard Constantin şi Dan Perjovschi.

Le mulţumesc lor pentru privirea atentă în jurul nostru şi lui Ştefan Munteanu, cel care a ilustrat muzical această emisiune: cu zgomotul străzii şi al bicicletelor.

Portretul unui gentleman sau cum l-am cunoscut pe Alan Brownjohn. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Thu, 04 Feb 2010 07:24:00 +0000

Da, m-am luat dupa Henry James...Si am incercat un portret mai schematic, pornind de la sabloane si calatorind prin tweed si romantism englez, prin solitudini marine si poeme de William Butler Yeats pana la forma finala. Pana la portretul lui Alan Brownjohn. Poet. Britanic. Gentleman. Star, in felul lui discret, fara rebeliuni, insa, si fara vedetisme.

http://www.contemporarywriters.com/authors/?p=auth170

Am facut un interviu...anonim. De care mi-a parut rau tocmai pentru ca a trecut ca o boare de insolit intr-o zi obisnuita, complet neremarcat si cunoscut de prea putini. L-am facut pentru mine. Din el a iesit o poveste in care se aude marea. De ce si cum...ramane sa ascultati, daca va face placere.

http://atelier.liternet.ro/arhiva/8735/Ioana-Baldea-Alan-Brownjohn/Exercitiu-de-anonimat-cu-o-vedeta.html

Le multumesc invitatilor mei, poetul Alan Brownjohn, curatoarea Catherine Payling si jurnalistul Sebastian Ispas, precum si lui Kevin MacCarthy, autorul lecturii din versurile lui Yeats. Si lui Bogdan Florea, cel care a pus in pagina sonora o poveste la care inca ma intorc cu mare drag.

Ce nu stim...despre pantofi. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Mon, 25 Jan 2010 07:54:00 +0000

Nu stim...multe. Spunem pantofi si spunem Converse sau Jimmy Choo, spunem stiletto shoes sau mocasini, spunem UGGs sau Manolo Blahnik. Asa ca de ce sa nu vorbim despre cultura pe care o purtam in picioare?

Eu am ales sa o fac, explorand pantofii ca artefact, cu pret supradimensionat, brand celebru, secole de istorie in spate sau produs de serie disponibil in nuantele vedeta ale ultimului sezon.

http://www.batashoemuseum.ca/

Va invit sa ascultati o poveste spusa in colaborare cu Bata Shoe Museum din Toronto, creatorul Mihai Albu si fashionista Corina Naduh. Le multumesc tuturor si, fara a pretinde ca ma pricep la pantofi, va fac reverenta de rigoare de pe virtuale tocuri ametitor de inalte, cu speranta ca si story-ul in cauza va fi...la inaltime.

Plimbare pe cararile unui Bucuresti neconventional

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Fri, 15 Jan 2010 08:58:00 +0000

O emisiune realizata de Adina Dragomir pentru Radio Romania Cultural

Ne-am intalnit in cea mai veche zona a orasului. Eram vreo 10. Era o sambata dupa-amiaza dintr-un august calduros. Am hotarat de la inceput ca nu ne grabim. Ne-am rezervat cel putin 4 ore pentru a intra intr-o poveste.

Povestitor: Adrian Majuru - scriitor, istoric si doctor in geografia umana
Intriga: Bucurestiul e de neragasit? Istoricul ne-a provocat! Trebuia sa cautam dincolo de aparente, dincolo de blocurile inalte, dincolo de strazi pavate. Trebuia sa cautam in mahalale, in arhitectura bisericilor si a caselor cu pridvor si mai trebuie sa cautam … in povesti.
Traseu: Hotelul Hanul Manuc - Piata Unirii - Aleea Dealul Mitropoliei - Aleea Patriarhiei - Str.11 Iunie - Str. G-ral Candiano Popescu - Calea Serban Voda - Str. Bibescu-Voda - Piata Unirii.

Iata ce-a iesit:

Festivalurile din România....multe şi la fel

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Wed, 02 Dec 2009 12:13:00 +0000

FESTIVÁL, festivaluri, s.n. Manifestare artistică (muzicală, teatrală etc.) cuprinzând o serie de reprezentații și având caracter festiv. – Din fr. festival.

Anul 2009, România, vara.
Participarea la festivaluri este cea mai eficace şi veridică modalitate de a înţelege şi, astfel, de a putea critica fenomentul muzical de masă – ca act artistic, social, de propagandă, de promovare a unor anumite valori, atitudini, convenţii etc. Fuziunea inevitabilă dintre locul ales şi oamenii care, venind, creează acolo un microclimat comportamental diferit de tot restul anului – determină apariţia artiştilor şi a stilurilor noi. Mai ales în timpul nostru – cel al vitezei, internetului, călătoriilor, informaţiilor – festivalurile au crescut treptat în amploare şi au devenit barometre de neînlocuit pentru a testa nivelul cultural, necesităţile, aspiraţiile, gustul publicului – fapte care influenţează dezvoltarea industriei muzicale.
Reuşesc organizatorii locali să fie, ideatic şi strategic, la înălţimea conceptului actual de festival? Să creeze noi generaţii cu adevărat luptătoare pentru valori artistice? Sau e doar o mâzgă comercială prin care alunecăm cu toţii, fără o direcţie anume? Cum aleg organizatorii să promoveze artiştii şi care este ideea generatoare a proiectelor, factorii care determină continuarea lor anuală, într-o formă sau alta sau dimpotrivă – stoparea activităţilor.

Privire critică asupra ofertei româneşti pentru cei dornici să simtă şi pe plaiurile noastre o fărâmă din vibraţia care face planeta să se rotească. Personaje principale: Bestfest, Gărâna International Jazz Festival, Festivalul Sighişoara Medievală, Tecknival. Line-up, mesaj, atmosferă.

maratonul de poezie si de jazz: colaj audio labirintic.

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Wed, 02 Dec 2009 12:03:00 +0000

Despre Maratonul de poezie şi de jazz din iunie 2009 nu am a povesti mai mult....veţi asculta, poate, colajul meu şi-mi veţi prinde nebunia iscată de acea noapte de o undă, de vreo vorbă. Starea poeziei în România? Starea poeţilor după o noaptă lăsată în voia beţiei (şi la propriu)...de cuvinte? Am despicat în mai mult de 4 cele 7 ore de înregistrări plus interviurile, pe care, cu ochii întredeschişi, le-am făcut până înspre 5 de dimineaţă, la Operetă, în foaier. Ce a rezultat e o poveste mozaic, disjunctivă, cu accente de Patti Smith şi Anda Călugăreanu pe alocuri, cu geografii spontane şi jazzuri cu inflexiuni de doină românească.....şi multă multă poezie.

George Enescu sau calea lungă a unui geniu înspre pop icon

noreply@blogger.com (Maria Balabas) — Wed, 02 Dec 2009 11:19:00 +0000

Istoria mea cu George Enescu a-nceput cândva în clasele terminale de liceu. Un afiş apărut nu ştiu cum pe ziduri anunţa lansarea unei cărţi semnate de Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene, la Conservator. Îl cunoşteam pe Pascal Bentoiu, citisem câteva dintre articolele sale publicate în volum, îmi plăcuseră în mod special afirmaţiile sale privitoare la formaţiile rock şi mă cucerise pe de-a-ntregul atitudinea sa vizavi de muzică şi existenţa ei în societate. Când am ajuns la Conservator, sala de lansare era aproape goală. Pentru un personaj care mie îmi echivala cu un rock star, mi s-a părut nedrept. De atunci, însă, răsfoiesc constant Capodopere enesciene, un volum pe care autorul însuşi îl recomandă drept subiectiv în primul şi în primul rând. Simt cum mă apropii, citind-o, de un model de gândire caracterizat de analiză şi erudiţie, dar şi de vioiciune şi libertate. Voi încerca şi eu să creez, aici, o imagine a lui Enescu altfel. L-aş vrea pe Enescu un simbol şi al altor personalităţi decât criticii muzicali, îl vreau subiect necesar important în vieţile unor alţi muzicieni din România decât doar cei care studiază în Universitate, ca posibil pop sau doar icon pentru tinerii muzicieni-nemuzicieni – care preiau modele şi modélele din afară, deşi ar putea găsi, la fel de bine, şi în personalitatea lui George Enescu non-conformismul, lupta, hmm mondenul?! mult mai mult decât atât: originalitatea şi spiritul adânc românesc.
Despre George Enescu şi cum este el perceput de către muzicologi, jazzmani, diggeri, DJ, melomani, căutători şi doritori de simboluri muzicale.

Cultura self - help. O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Mon, 30 Nov 2009 09:08:00 +0000

Ce se intampla cand tratam filozofia ca pe o sedinta de psihoterapie, literatura ca pe un compendiu de informatii utilitare si arhitectura ca pe o declaratie de identitate? Nimic bun, imi veti spune.

Si totusi, Alain de Botton ne demonstreaza contrariul. Scrie despre Proust, despre calatorie, despre iubire, despre modernismul arhitectural si topografia londoneza. Scrie despre Platon, despre fobii, despre avioane, despre mancare intr-o maniera proaspata si surprinzatoare care, dincolo de orice, isi propune sa reintegreze "marea cultura" in viata de zi cu zi a omului pe care o exprimare prea "scortoasa" si un prea strans guler imaculat al academismului l-au indepartat de lucrari esentiale ale umanitatii.

http://www.alaindebotton.com/

E o forma de accesibilizare culturala. E si un exercitiu...practic. In vara lui 2009, Alain de Botton a petrecut o saptamana la Heathrow, ca "writer in residence" si, dupa aceasta experienta de...Tom Hanks deghizat in scriitor, a scos o carte despre cum e sa petreci o saptamana intr-un aeroport.

Mie nu mi-a placut, initial. Mai tarziu, l-am adorat. In mare parte si datorita Anei Maria Onisei, jurnalista si bibliofila ferma, care stie, intr-o maniera savuroasa si bine argumentata, sa puna punctul pe i, cand vine vorba de literatura.

Ne puteti asculta, pe trei voci, in aceasta dezbatere nepretentioasa despre ritmul vietii contemporane si modul in care se integreaza cultura in ea, evident, daca si numai daca...nu va temeti de Alain de Botton.

http://atelier.liternet.ro/arhiva/8097/Alain-de-Botton-Ema-Stere/Arhitectura-fericirii.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1407/Alain-de-Botton/Eseuri-de-indragostit.html

Cine este Gabriel Garcia Marquez? O emisiune de Ioana Baldea pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Mon, 30 Nov 2009 06:55:00 +0000

50 000 de dolari. Atat costa jumatate de ora de interviu cu Gabriel Garcia Marquez. Si acesta este motivul pentru care, probabil, nu veti asculta niciodata un interviu semnat de mine, cu el. Ii puteti asculta, in schimb, pe Gerald Martin, biograful lui oficial, pe Ximena Reyes, jurnalist, Nancy Gomez, expert in comunicare, Cornelia Marinescu, editor, intr-o poveste despre Macondo, despre fluturi galbeni, despre mitologie columbiana tradusa in universalitate de un scriitor al carui destin l-am explorat cu placere, in doua episoade, la Storymania, pentru Radio Romania Cultural.

http://atelier.liternet.ro/articol/8189/Ioana-Baldea-Gerald-Martin-Gabriel-Garcia-Marquez/Cronica-unei-biografii-tolerate.html

Multumesc Editurii Litera si lui Gerald Martin pentru sprijinul acordat in spunerea acestei povesti, atat de incomplete, atat de ambitioase...

Bucuresti… acasa. O emisiune realizata de Adina Dragomir pentru Radio Romania Cultural

noreply@blogger.com (Adina Dragomi) — Tue, 24 Nov 2009 07:22:00 +0000

Eu iubesc Bucurestiul. L-am descoperit acum 7 ani. Pana atunci il mai intalnisem, dar niciodata nu am stat de vorba. In anul I de facultate eu l-am descoperit pe el si, mai ales, el m-a descoperit pe mine: a descoperit omul care voia sa gaseasca povesti, sa scormoneasca dupa frumuseti acoperite de praf, sa asculte cantecul ascuns de zgomot, sa-si gaseasca locul, sa gaseasca… “acasa”.

Am stat de vorba cu arhitecti, istorici si fotografi despre cum arata acum Bucurestiul: ce le place, ce nu le place, ce-ar schimba si ce solutii ar gasi pentru a-l transforma in… “acasa”.

Unii optimisti, altii agasati de imaginea capitalei, au alcatuit impreuna o poveste despre Bucuresti.

Povestea lor are si o concluzie: orasul e imaginea oamenilor care-l locuiesc. Iar frumusetea lui… depinde de noi, locuitorii.

O zi din viaţa lui Jonathan Safran Foer. O emisiune de Ioana Bâldea pentru Radio România Cultural

noreply@blogger.com (Ioana Baldea) — Mon, 16 Nov 2009 14:02:00 +0000

Este copilul teribil al literaturii americane contemporane. E creatorul primului roman multimedia. E taciturn, vanitos, imprevizibil, vegetarian, newyorkez, elitist, nevrotic şi de o originalitate creativă care te interzice. Care m-a interzis. Şi care m-a convins să-i bombardez agentul cu mail-uri şi telefoane până când, după luni de insistenţă, am obţinut un interviu cu Jonathan Safran Foer chiar înainte de lansarea noii sale cărţi de non-ficţiune - Eating Animals.
http://http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.eatinganimals.com%2F&h=524813a56d37e5d2b68c1748e05ec6df

Primele lui cărţi, Totul este iluminat şi Extrem de tare şi incredibil de aproape, i-au adus fani şi duşmani înverşunaţi, premii şi lapidări metaforice, un renume de autor excentric şi precoce şi corolarul conform căruia, în literatură, după el "nimic nu va mai fi vreodată la fel".

Îmi place ideea cărţii care nu e un simplu moft intelectual. Cred în cărţile care creează...un fel de mediu, în jurul lor. Nu e doar ca şi cum te-ai uita la un tablou, ci ca şi cum ai fi într-un muzeu. Lectura ar trebui să fie ca un spaţiu pe care îl parcurgi folosindu-ţi simţurile cât mai mult cu putinţă. (Jonathan Safran Foer)

Am vorbit cu Jonathan Safran Foer la telefon, într-o seară bucureşteană care, în locuinţa lui de lângă Prospect Park, din Brooklyn, a avut alură de după-amiază americană impregnată de o îndepărtată Europă de Est.

Mi-a ieşit o poveste din conversaţia asta. Una pe care-am încercat s-o spun "la cald", parca mai coerent cand i-am adaugat fragmentele unui alt dialog - cel cu Cristian Lupsa, jurnalist si... cititor, ca si mine. E o poveste pe care mi-am dorit-o şi despre care nu ştiu, nici acum, dacă am scris-o pe de-a-ntregul în eter sau dacă mi-a scăpat, pur şi simplu, printre degete. E o poveste cu un câine, cu o zi mofturoasă de toamnă, cu un scriitor cu ochelari şi ciudăţenii, cu strămoşii lui estici şi filme, şi dezastrul de la World Trade Center şi...Jonathan. E o poveste cu Jonathan Safran Foer.

http://www.timeoutbucuresti.ro/carti/6351/5475451/proza-de-24-k.html

http://www.lp.ro/un-documentar-al-radioului-publicdespre-jonathan-safran-foer-la-conferinta-de-feature-din-finlanda

Echipa de povestaşi

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Wed, 11 Nov 2009 10:41:00 +0000

Se compune din:

Maria Balabaş

Maria Balabaş este unul dintre acele personaje pe care nu ştii exact cum să le defineşti: mai mult fragment decât linie continuă, mai multă culoare decât metodă de lucru. Părinţii i-au spus: „muzică”! şi de atunci, într-un fel sau într-altul, sunetele i-au ordonat vârstele (altfel, ideile sale asupra propriei persoane par destul de năstruşnice, în lumina trecerii vremii)... Mai întâi a cântat la pian, cândva la chitară, după aceeea s-a aşezat la masa de scris despre muzică, apoi a tăiat benzile de magnetofon în radio, de curând s-a aşezat în faţa tastaturii, cu căştile pe urechi, cu softul în faţă şi microfonul alături.... da, da, a avut coroniţă, a fost şefă de an, a purtat pantaloni rupţi şi a trecut de la părul lung la părul foarte scurt, a ascultat Beethoven tot în acelaşi timp în care mergea la concerte rock; cu timpul – i se pare că devine tot mai înţeleaptă şi dezvoltă o pasiune pentru experimental – muzică de improvizaţie şi colaje de sunete... descoperă viaţa oraşului în care trăieşte, prin experienţa primită în călătorii şi discuţiile cu cei din jurul ei... este adepta fuziunii genurilor muzicale şi îi plac colaborările adevărate dintre artişti din medii sociale şi culturi diferite. Nu crede în rivalitate; are un frate şi câţiva prieteni buni; este vegetariană; în ultima vreme citeşte cărţi de istorie şi de ecologie acustică şi încearcă să se implice în programe sociale. Face şi fotografii. Din când în când mai publică un articol. A primit şi premii. Pur şi simplu îi place să lucreze în radio.

Ioana Bâldea (coordonator)

Mie îmi plac poveştile. Mai ales când au un sâmbure de realitate necizelată şi imposibil de încorsetat în şabloane ficţionale. Le colecţionez. Le scriu. Le înregistrez. Le gust. Le simt, câteodată. Mă plimb cu poveştile mele şi ale altora de la radio în presa scrisă, pe portaluri culturale şi oriunde se încheagă ele, din înregistrări, tăceri, întrebările mele, buclele naraţiunii care tot cum vrea ea îmi răspunde la salut.

Altfel, despre mine, nu ar fi multe de spus. Sunt jurnalist – am scris, am tradus, am publicat şi, dacă le iau pe toate la scuturat, cred că tot aici mă regăsesc cel mai bine, în marginea unui verb decantat în alambicuri mustind de vervă consacrată beletristic, sau decupat asimetric direct din viaţa de-acum 2, 12, 20, 200 de ani...

Adina Dragomir

Reporterul e ca un elev in clasa intai. Mie nu-mi plac oamenii care se grabesc. Cei care vor sa ajunga la gimnaziu fara sa treaca prin clasele primare sau la facultate fara sa treaca prin liceu. Cred cu tarie ca asa e si jurnalismul, desi, atunci cand am inceput munca de reporter, am simtit ca fac, laolalta, toate facultatile din lume.

Sunt un reporter cultural care deschide usi si intra pe geam (doar asa scrie in manuale ca trebuie sa faca un reporter adevarat, nu…?). Imi place sa cred, insa, in reverenta curajului meu. Pentru ca dincolo de fiecare usa, in spatele fiecarui geam pe care il “escaladez” se afla o poveste pe care o ascult ca un copil in clasa intai. Ma surprind curioasa, impresionata, uimita, melancolica, intrigata, flatata…de toate “facultatile” mele din fiecare zi.

Intr-o zi, mi-am dat seama ca toate starile astea prin care trec ar trebui date mai departe, celor care ne asculta. Sunt fericita cand imi iese acest miracol si foarte trista cand pastrez ceea ce simt doar pentru mine.

Daria Ghiu

Foto: Vlad Morariu

Întotdeauna mă privesc poveştile celorlalţi

Un artist mexican, Rubén Ochoa, spune poveşti înlănţuind fotografii. Povestea fiecărei fotografii aduce cu sine un cuvânt-cheie, cuvânt-cheie care devine apoi protagonistul noii imagini. Astfel, se formează un lanţ de poveşti care se nasc una din cealaltă. Pot spune despre mine acelaşi lucru. Am început cu povestea lui Apolodor, am fost apoi lăzăristă la umbra Cişmigiului, am absolvit Facultatea de Litere şi un masterat de editare. Am descoperit cerul senin al Toscanei şi al Umbriei, întins peste vestigiile Renaşterii, cerul Berlinului, care se ridică seară de seară ca o cortină în spatele căreia se naşte arta vie. Am renăscut la Florenţa şi am crescut la Berlin. Acum, la Bucureşti, sunt pe cale să închei studiile de masterat la Universitatea de Arte. Continui să cresc şi fiecare pas înainte creează o verigă dintr-un lanţ de experienţe spectaculoase. Scriu despre artă, vorbesc despre artă, construiesc din cuvinte povestea celorlalţi, care devine astfel povestea mea.

StoryMania m-a făcut să-mi dau seama că toate poveştile celorlalţi mă privesc. Le privesc la rândul meu şi îmi doresc apoi să le rostesc. Pentru că povestitorii sunt motorul Lumii. Odată dispăruţi, Lumea stă pe loc.

Întotdeauna mă privesc poveştile celorlalţi.

Adela Greceanu

Foto: Cato Lein

Adela Greceanu este scriitoare şi jurnalistă de radio. S-a născut la Sibiu în 1975, a studiat jurnalistica, iar din 1998 lucrează la Radio România Cultural şi trăieşte în Bucureşti. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult..., Editura Eminescu, pentru care a obţinut Marele Premiu „Cristian Popescu” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu. Au urmat volumele de poezie Domnişoara Cvasi, Editura Vinea şi Înţelegerea drept în inimă, Editura Paralela 45. Marin Mincu a publicat în 1998 antologia critică numită Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov. În 2008 Adela Greceanu a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii, Editura Polirom. Adela Greceanu a susţinut lecturi în ţară şi în străinătate (Viena, Berlin, Leipzig, Medana, Göteborg, Stockholm, Uppsala, Budapesta, Genova), iar fragmente din cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, suedeză, bulgară, greacă, maghiară, italiană, turcă, slovenă. În prezent realizează emisiunea de literatură Noua revistă vorbită la Radio România Cultural şi colaborează la După 20 de ani. Poveşti adevărate şi Storymania, proiecte marca Radio România Cultural.

Raluca Rădulescu

Daniela Vasile

Am încercat cam tot ce aş fi putut încerca profesional la Radio România din ‘91 secolul trecut şi pîna acum: să fiu documentarist, reporter, redactor, să fiu realizator de emisiuni şi producător, să editez şi să ilustrez programe complexe, să fac proiecte şi bugete, să fac orice cap-coadă în talk-show-uri de tot felul şi în emisiuni de tip documentar sau magazin, să fiu la fel ca şi colegii mei mai “mari” şi să fiu altfel decît ei, să fiu în ton cu generaţiile prezente şi receptivă la cele viitoare, am încercat să fiu eu însămi…

Am reuşit – într-o statistică personală.

Şi dacă tot scriu acest résumé spre final de an, îmi permit să mai trag o linie şi să spun că mă simt împlinită pe cele trei coordonate prezente: Chef de vorbe, StoryMania şi Actualitatea psi la Radio România Cultural.

Totuşi, mi-a mai rămas ceva de făcut: Să o iau de la capăt.

De ce StoryMania?

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Mon, 09 Nov 2009 11:49:00 +0000

Pentru că ne place să spunem poveşti.

Pentru că există public care apreciază un verb care are miros, o locuţiune substantivală care ţipă sau un adverb care-ţi evocă instantaneu culoarea violet.

Pentru că există suficienţi oameni care oricum narează, radiogenic şi colorat, fără pretenţii de omniscienţă sau de exhaustivitate, poveşti cărora m-am gândit că le-ar sta bine într-un volum virtual, cu semnături multiple, publicat în eter...

Vă propunem un tip de emisiune cu datele tehnice ale unui feature şi pretenţia unei poveşti care se scrie... audio. Şi în care apar... filme, experimente socio-culturale, portrete contemporane, analiza extinsă a unui fenomen artistic, controversa iscată în jurul unei cărţi, dilema morala ivită de o nouă descoperire ştiinţifică, protestul de principiu în faţa unui realităţi nuanţate sau aplauzele de rigoare la rampa lansării unui proiect valoros.

Vă propunem o emisiune care să trăiască prin opinie, şarmul formulei narative, relevanţă discursivă în stilul marilor producţii ale genului, ilustrate de Ira Glass şi teoretizate de David Randall.

Vă propunem o emisiune recognoscibilă, ca discurs şi manieră radiofonică, în plaja emisiunilor de gen din FM. Una care să poată fideliza şi să se definească, în timp, ca expresie a unei mărci a redării şi ilustrării imaginative.

Povesti despre...

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Sun, 08 Nov 2009 12:10:00 +0000