Străin şi călător..............

Bilanţ de an nou. La Mulţi Ani 2012.

2011-12-31T18:22:00.000+02:00

Acum mai mult ca oricând este timpul de a ne face un bilanţ a ceea ce a însemnat trecerea prin 2011. Aşa, cu "profit şi pierdere". Iar pentru 2012, nişte previziuni, ţinte, dorinţe. Fiindcă totdeauna e bine să luăm doar ce e bun, vom renunţa la capitolul "pierdere" şi vom spune că 2011 a fost o experienţă cu întâmplări planificate şi altele ce au venit pe neaşteptat, o experienţă despre care îmi place să cred că ne-a făcut mai buni şi mai umani. Pentru 2012 nu am aşteptări nici mai mari, nici mai mici, ci mai pline de însemnătate şi mai înălţătoare, aşa cum deja v-am urat unora dintre voi. Pentru ceilalţi dintre cititori care vă consideraţi călători, vă urez acum să aveţi parte de călătorii nici mai multe, nici mai puţine decât în 2011, ci mai pline de interacţiuni cu oamenii, cu cultura lor, cu natura în general. Un călător înţelege totdeauna acest lucru, aşa cum am mai spus-o.
Aşadar La Mulţi Ani şi la cât mai multe călătorii... frumoase !

Viena gătită de sărbătoare - Partea I - De la Operă la Catedrală

2011-12-23T12:01:00.001+02:00

Weihnachtsmärkte, Adventmärkte sau mai pe româneşte pieţele de Crăciun, cu turta dulce într-o varietate de forme că nu trebuie să fi copil pentru a rămâne cu gura căscată de admiraţie şi poftă, wurst-ii tradiţionali cu muştar, punch-ul cu diverse mirodenii, merele învelite în caramel sau ciocolată, Gluhwein sau vinul fiert cu mere şi scorţişoară, apfelstrudel sau ştrudelul cu mere, fisticul învelit în zahăr ars, cartofii copţi cu felurite sosuri, castanele coapte, diversele acadele întoarse şi dulcegării nenumărate de nici nu poţi să le spui pe toate pe nume, împreună cu atmosfera de sărbătoare dată de voioşia celor ce se înfruptă din cele enumerate mai înainte la un pahar de vorbă multinaţională, în sunet fin de colinde ce răzbate prin gerul aşternut peste urbe, toate acestea în interiorul unei capitale imperiale printre clădiri emblematice cu multă istorie, face din Viena cea mai dorită destinaţie pentru perioada târgurilor de Crăciun.

Trecusem de mai multe ori prin Viena dar niciodată în această perioadă a anului. Şi cum întâmplarea a făcut să ne aflăm cu ceva treburi prin Vest şi să ne întoarcem spre România la începutul lui decembrie, am zis că e musai să trecem şi prin Viena, chiar dacă doar pentru puţinul timp de o zi, pentru a vedea dom-le cum ar fi cu târgurile astea de Crăciun, mai ales că deja experimentasem în două reprize în anii trecuţi, ceva similar în Strassbourg.

După o zi foarte încărcată, cu mulţi kilometri parcurşi, cu un scurt ocol prin Graz (despre care deja v-am relatat câte ceva aici), iată-ne intrând în Viena puţin după miezul nopţii. Oboseala îşi spune cuvântul aşa că ne cazăm şi lăsăm totul pentru dimineaţă.

Ce poţi face într-o zi în Viena? Păi dacă eşti cu maşina, o laşi într-o parcare subterană undeva aproape de Opera, aşa cum am făcut noi. Te va costa cam scump, 3,5 Euro pe oră. Dacă nu eşti cu maşina, ia un metrou până la Karlsplatz (U1, 2 sau 4).

De acolo mergi pe Kärntnerstrasse unde vei da întâi de Staatsoper, clădirea Operei vieneze, cu un stil arhitectonic inspirat din renaşterea franceză, una dintre cele mai importante opere din lume, care i-a avut ca directori pe Richard Strauss şi Gustav Mahler, clădire pe care nu ai cum să o ratezi undeva pe stânga. Admir-o, fotografiaz-o şi dacă ai timp, cumpără-ţi un bilet de la vânzătorii îmbrăcaţi în costume de epocă ce te vor îmbia la una din reprezentaţiile din cursul serii. Sigur o să merite, chiar dacă nu eşti un fan al operei. Se poate şi vizita când nu sunt reprezentaţii contra unei sume de 6,5 Euro tur ghidat ce include şi muzeul operei şi durează vreo 40 de minute. Mai multe amănunte aici.

După Operă, tot pe stânga vei întâlni unul dintre simbolurile vieneze în materie de dulcegării. La parterul Hotelului Restaurant Sacher, vei găsi originalul Sachertorte, delicioasa prăjitură din ciocolată renumită în întreaga lume. Merită încercat.

Continuă pe Kärntnerstrasse artera pietonală vieneză spre centrul oraşului vechi, unde vei savura parada celor ieşiţi la cumpărături, vei face o porţie de window shopping sau de ce nu chiar de shopping adevărat şi piperat, te vei desfăta cu reprezentaţiile artiştilor ambulanţi şi dacă vei obosi vei încerca o pauză de cafea vieneză, ritualul local de la ora 11:00 AM.

Pe stânga, pe colţ: Cofetăria Sacher

Dacă te simţi norocos poţi chiar să-ţi încerci norocul la ruletă.

Undeva pe dreapta însă, vei da de Malteserkirche, o biserică gotică închinată lui Jean de La Valette, Mare Maestru al Cavalerilor de Malta ce a avut un rol important în lupta pentru apărarea Maltei împotriva turcilor pe la 1565 (înăuntru se află un monument închinat lui La Valetta).

Mergi mai departe şi vei da de Swarowski Wien Center care nu putea fi amplasat altundeva mai bine decât aici, în capitala ţării din care a apărut fenomenul cristalin de la Wattens.

Pe lângă Swarowski, în stânga, vei da de o piaţă, Neue Markt, odinioară piaţa de făină a oraşului, astăzi un loc deschis de parcare impersonal, care are în mijlocul său o replică a Fântânii Donner (Donnerbrunnen), numită aşa după sculptorul său din perioada barocă Georg Raphael Donner. Fântâna este un omagiu adus râurilor pentru aportul adus în viaţa economică a Imperiului Habsburgic (şi vorbim aici despre Dunăre, dar şi de cei patru afluenţi simbolizaţi prin cele patru figurine nud aflate în cele patru colţuri de jos ale statuii respectiv Morava, Enns, Traun şi Ybbs). Originalul statuii se află la Palatul Belvedere de Jos.

Tot în Neue Markt se află Kapuzinerkirche, o biserică cu aspect modest, de provincie, a ordinului capucinilor, o ramură a ordinului franciscan. Sub această biserică, se află Kaisergruft, cripta imperială fondată în 1619 de Împăratul catolic Matthias. Aici se găsesc rămăşiţele a trei generaţii de Habsburgi, înmormântate începând cu anul 1633, 149 la număr, dintre care 12 împăraţi şi 19 împărătese, Maria Theresa şi soţul ei Franz Stephan şi ultima împărăteasă habsburgă Zita ce a murit în 1989. În sarcofagele frumos ornamentate în mai multe stiluri, se găsesc doar o parte a rămăşiţelor pământeşti ale decedaţilor, deoarece, aşa cum prevedea ritualul habsburg, erau separate inimile familiei imperiale (ce se găsesc în cripta de la Augustinerkirche) şi intestinele ce erau puse în urne de cupru în catacombele de sub Stephansdom. Cripta capucinilor, aflată sub această biserică modestă, a fost aleasă ca loc de veci pentru Habsburgi, ca un act de umilinţă. Pentru a sublinia acest lucru, ritualul de înmormântare prevedea un schimb de replici între preot şi reprezentantul casei regale din convoiul mortuar ce se pregătea să introducă sarcofagul înăuntru. Preotul întreba: "Cine îndrăzneşte să intre aici?". Marele maestru al curţii răspundea: "Sunt Majestatea Sa Împăratul Austriei, Regele Ungariei". Preotul zicea atunci: "Nu-l cunosc. Cine vrea să intre aici?". "Împăratul, Regele Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiciei, Iliriei, Lodomeriei, Arhiduce al Austriei, Mare Prinţ al Transilvaniei, Mare Duce al Toscanei şi Krakoviei, Duce de Lorena, Salzburg, Styria, Carinthia şi Carniola." Preotul insista: "Nu-l cunosc. Cine vrea să intre aici?" Atunci Marele Maestru îngenunchea spunând: "Un umil păcătos care imploră iertarea Domnului". Abia atunci era lăsat înăuntru.
Ca să vizitaţi cripta imperială, nu trebuie să parcurgeţi niciun ceremonial, ci doar să plătiţi biletul de intrare care costă 5 Euro pentru adulţi şi 11 Euro pentru familie. Orele de vizitare sunt de luni până duminică între 10:00 şi 18:00, mai puţin în zilele de 1 şi 2 noiembrie. Mai multe detalii aici.


Prin stânga este intrarea la Kaisergruft (intrarea din piatră)

Interiorul modest al bisericii

Întorcându-te pe Kerntnerstrasse, vei da de magazinul Steffl, unde la etajul 7 vei da de o cafenea cu o vedere asupra catedralei şi nu numai. Este fix vis-a-vis de clădirea pictată de mai jos.

Continuă-ţi drumul printre clădirile frumos ornamentate.

Vei da de o clădire, unica de acest gen ce nu a aparţinut aristocraţiei austriece, ci a fost sediul general al Companiei de asigurări de viaţă Equitable. De aici şi numele clădirii Equitable Palace. Pe partea dinspre Karntnerstrasse, într-o nişă acoperită de un perete de sticlă, se păstrează o buturugă de copac de prin secolul XVII în care sunt bătute multe cuie. Tradiţia vieneză prevedea că ucenicii fierari şi chiar meşterii fierari, trebuiau să bată un cui în această buturugă pentru a avea noroc. De aici denumirea zonei respective de Stock-im-Eisen-Platz.

Mai departe, nu aveţi cum să rataţi o clădire controversată de prin anii 90 despre care se spune că ori îţi place ori o deteşti. Este vorba despre Haas Haus, o clădire modernă din sticlă şi fier, în care se oglindeşte foarte bine catedrala, clădire ce adăposteşte birouri la etaj, magazine la parter (parcă era Zara), un hotel, un restaurant şi o cafenea la etajul superior. Se află în piaţa catedralei Stephansdom, asupra căreia poţi avea o vedere de ansamblu dacă te afli la cafeneaua sau restaurantul de la etajele superioare.

Am ajuns în piaţa Stephansdom, unul dintre principalele atracţii turistice ale Vienei, loc ce odinioară se afla în afara zidurilor cetăţii, ba mai mult era un cimitir, peste care s-a construit faimoasa catedrală, loc actual de masivă invazie turistică, despre care, însă o să vorbim în postul următor.

Aşadar, va urma...

Graz - ieslea de gheaţă nevăzută

2011-12-10T19:24:00.001+02:00

Am rămas foarte dezamăgit după trecerea prin această urbe a Regatului de Est. Nuu, nu vă gândiţi că ar avea oraşul ceva. Dimpotrivă. Nu este degeaba desemnat de către UNESCO "City of Design". Dar ce să faci în jumătate de oră noaptea? Graz merită din plin să-i acordaţi o perioadă generoasă de timp pentru explorare, mai ales că acum este şi perioada sărbătorilor de iarnă, iar austriecii sunt renumiţi pentru celebrele pieţe de Crăciun. Dezamăgirea mea a venit în urma faptului că nu am reuşit să surprind lucrul inedit pe care anul acesta oraşul l-a avut de arătat lumii în această perioadă a anului şi anume opera unor artişti ce au realizat scena Naşterii Domnului, sculptând în gheaţă ieslea şi personajele participante la scena Adventului în mărime naturală.

Auzisem de opera sculptorilor în gheaţă pe canalele de ştiri, şi cum eram în trecere pe lângă Graz în drumul de întoarcere spre casă, am zis că n-ar fi rău să ne oprim preţ de o jumătate de oră să vedem ieslea de gheaţă. Zis şi făcut deşi era totuşi 22:00, iar la 24:00 aveam check-in-ul la un hostel în Viena. Ce putea să fie aşa de greu să găseşti Primăria şi apoi undeva prin jur să dai de aşa o minunăţie? S-a dovedit a nu fi chiar aşa. După câteva căutări, am găsit un loc de parcare pe lângă Opera şi am luat-o la pas prin gerul ce se lăsase peste oraş, în direcţia Primăriei în faţa căreia ştiam că trebuie să fie o piaţă de Craciun şi pe acolo pe undeva trebuia să găsim şi obiectivul îngheţat vizat de noi.

Herrengasse, strada pe care "am călcat-o în picioare" în drum spre Rathaus mi-a provocat două stări: una de uimire şi alta de mâhnire pentru că nu am avut cu ce să fotografiez aşa cum aş fi vrut ceea ce are de arătat. Dar totuşi, am surprins puţin din Herrengasse împodobită pentru Craciun, o stradă cu un tramvai retro,

clădiri ce îmbină vechiul cu modernul,

Stadtpfarrkirche - o biserică încastrată în clădirile alăturate de pe această stradă,

biserică ce prezintă şi o curiozitate prin faptul că în unul dintre vitralii apar Hitler şi Mussolini ca fiind părtaşi la Patimile lui Isus (vezi aici) - ,

Gemaltes Haus sau casa pictată cu zeităţi din mitologia romană şi greacă, cunoscută şi ca Hertzogshof, casă folosită prin secolul XV de Ducele de Styria,

Landeszughaus sau Armureria Provincială - cea mai mare şi mai veche armurerie din lume, cu o colecţie impresionantă de arme şi armuri) prim planul fotografiei sau partea din stânga) - lipită de Landhaus (planul îndepărtat din dreapta al fotografiei) locul ce găzduieşte Parlamentul, o clădire ce îşi avea locul mai degrabă prin Italia dacă te iei după stilul arhitectural bazat pe elementele constructive ale unui castel lombard, ce are o curte interioară în stil renascentist italian cu coloane şi arce, locul despre care am aflat ulterior că găzduia obiectivul ţintit de noi dar neatins, adică sculptura de gheaţă,

şi nu în ultimul rând Rathaus sau Primăria, în faţa căreia în perioada aceasta este amenajată o piaţă de Crăciun cu toate cele: Glühwein sau vinul fiert, Apfelstrudel sau celebrul ştrudel cu mere, Wurst, figurine de marţipan şi turtă dulce, nuci glazurate, castane prăjite şi alte asemenea delicii culinare, oferite la vânzare din micile căsuţe amenajate ca şi cum ai fi într-un miniorăşel. Peste toată piaţa şi mai ales pe faţada Primăriei, un frumos spectacol de lumini proiectat este menit să-ţi satisfacă şi simţul vizual.

După ce ne-am învârtit printre oamenii veseli din piaţă, cu ochii pe ceasul care arăta deja aproape 23:00, cu gândul că s-ar putea să nu găsim ceea ce căutam am făcut o ultimă încercare întrebând pe cineva care ne-a spus să ne întoarcem pe Herrengasse şi undeva pe dreapta este o intrare. N-am găsit intrarea, nici nu am ştiut în ce clădire era şi am plecat dezamăgiţi. Acum ştiu că trebuia să fie Lanhaushof, în locul marcat pe harta din subsolul postării, dar nici acum nu sunt dumirit dacă la acea oră puteam să vedem sculptura dacă am fi găsit-o.

Mai aveţi timp să mergeţi pentru cei ce doresc şi au posibilitatea aceasta, sau pentru cei ce sunt în trecere cu ceva mai mult timp decât am avut noi. Dacă ajunge cineva, vă rog arătaţi-ne şi nouă poze, doar aşa ca să ne facem sânge rău, dar să ne simţim utili fie doar şi cu această succintă recomandare.

Puteţi vedea ieslea de gheaţă aici şi aici.

Vizualizare hartă mărită

Muzeul Conacul Bellu - bijuteria arhitectonică din Urlaţi

2011-09-30T05:49:00.000+03:00

Se spune că esenţele tari se păstrează în sticluţe mici. Am găsit la Urlaţi în judeţul Prahova, o asemenea "esenţă tare" de istorie românească şi mai ales o "esenţă tare" de pasiune în conservarea, restaurarea, expunerea şi prezentarea patrimoniul nostru naţional - atât cât a mai rămas din el. Este vorba despre o bucăţică mică din domeniul familiei Bellu, despre care foarte mulţi dintre noi nu ştim mai mult decât că a donat un teren în Bucureşti, destinat unui cimitir care îi poartă numele, deşi această familie a jucat un rol foarte important în cultura românească şi a lăsat o moştenire importantă neamului nostru.

Sosiţi de prin Macedonia pe la 1870 în Ţara Românească, cei din familia Bellu aveau să îndrăgească aceste pământuri româneşti pe teritoriul cărora vor rămâne aducând cu ei averi însemnate, şi vor contribui la "scrierea" istoriei româneşti din acea vreme, istorie în care vrând - nevrând această familie începea să îşi găsească locul. Încearcă şi chiar reuşeşte alianţe matrimoniale cu case la fel de importante şi înstărite cum ar fi Văcăreştii, Sturdza, Cantacuzinii, Ştirbei.

Baronul Alexandru Bellu, colecţionar şi om de cultură, una dintre figurile remarcante ale familiei, a îndrăgit plaiurile Urleţene, motiv pentru care şi-a lăsat amprenta asupra locului. Astfel se face că aici se găsesc multe dintre obiectele colecţionate de acesta, rezultatul pasiunii sale în acest domeniu, unele datând de prin secolele II şi III. Tot Alexandru Bellu este unul dintre pionierii artei fotografice româneşti, la Conacul Bellu găsindu-se expuse câteva dintre realizările sale în acest domeniu. Îi plăcea să fotografieze oameni de rând în diferite ipostaze, peisaje sau chiar animale. Prieten bun cu Nicolae Grigorescu, se spune că reuşeau să se influenţeze reciproc unul pe celălalt, într-atât de mult încât nu se ştie dacă Grigorescu a pictat Carul cu boi după o fotografie de a lui Alexandru Bellu, sau acesta din urmă a fost inspirat de pânza lui Grigorescu.

O parte dintre colecţiile strânse de-a lungul vieţii constând în elemente şi piese decorative cioplite vechi aduse de prin alte părţi, coloane, capiteluri, ancadramente de uşi şi ferestre datând din timpuri stravechi, ceramică, mobilier, artă orientală, etnografie, picturi, fotografii, cărţi vechi, icoane şi arme - pot fi admirate în Muzeul Conacul Bellu adăpostit de ceea ce a mai rămas din complexul odinioară destul de vast, şi anume "casa mică" aşa cum i se spunea.

Construită în stil vechi românesc, cu parter şi pivniţă la subsol (cu rol de cramă),

cu prispă

şi stâlpi de lemn

şi acoperiş cu şiţă,

amplasată într-un decor de poveste, inspirând dragostea pusă în construirea şi mai ales în păstrarea şi refacerea ei, clădirea te va fascina de la prima vedere.

După moartea lui Alexandru Bellu şi înmormântarea cu fastul de rigoare în cimitirul din Bucureşti care îi poartă numele, soţia acestuia Alexandrina a donat în 1926 complexul de la Urlaţi Academiei Române. Din 1955 în "casa mică" (singura care a rezistat - aşa cum am mai spus) a fost organizat un muzeu de etnografie, iar cladirea a fost declarată monument de arhitectură. Din 2004, urmare a pasiunii unor oameni cu suflet pentru păstrarea acestui loc, s-a demarat un proces de refacere ce s-a încheiat cu succes în 2008, urmare fiind ceea ce se vede astăzi.

Vedere din spate

Premiat în 2010 cu Premiul Comitetului Naţional Român al Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM), Muzeul Conacul Bellu, care în prezent este secţie a Muzelului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, este o bijuterie arhitectonică despre care puţini ştiu şi merită să nu o rataţi. Meritul pentru ceea ce s-a făcut în ultima perioadă de timp pentru ca muzeul să arate aşa, îi revine în mare parte sufletului acestui loc în persoana doamnei Gabriela Sanda Nicolau. Restaurarea s-a făcut în cele mai mici detalii, păstrându-se originale foarte multe dintre elemente: tâmplăria, coloanele din lemn ale cerdacului, pavajul din piatră măruntă existent pe podeaua cerdacului de o frumuseţe deosebită.

Uşa

Detaliu

Pavaj din piatră măruntă

Colecţia impresionantă de obiecte din interior vă las să o descoperiţi singuri, eu neavând fotografii întrucât acestea pot fi făcute numai cu o aprobare în urma unei cereri făcute în prealabil la Muzelul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova (dacă am înţeles bine) şi numai apoi se plăteşte taxa de fotografiat şi poţi poza.

Într-o laterală a construcţiei se află amenajat un mic lapidariu.

Pe cealaltă laterală este intrarea în crama ce expune o colecţie impresionantă de exemplare foarte vechi de obiecte folosite în obţinerea vinului.

Intrarea în cramă

În afară de clădirea muzeului, complexul de clădiri al domeniului Bellu mai cuprindea "casa mare" sau palatul, o cuhnie sau bucătărie ca cea de la Mogoşoaia, o biserică. Acestea au fost distruse de cutremure, bombardament, timp sau pur şi simplu de nepăsare, în prezent existând doar mici urme ale existenţei lor, dorinţa celor de la muzeu fiind de a le putea reconstrui în forma iniţială cândva.

Interesantă este şi construcţia de la intrarea în complex (foişorul) recent restaurată, care se va deschide publicului pentru vizitare odată cu inaugurarea acesteia în data de 1 octombrie 2011 ora 14:00 în cadrul Zilelor Oraşului Urlaţi. Foişorul adăposteşte expoziţia "Alexandru Bellu - artist fotograf şi pasionat colecţionar".

Aşa că, dacă aveţi timp şi nu aţi fost încă mergeţi cu toată încrederea. Nu o să regretaţi. Adresa este Urlaţi, str. Orzoaia de Sus nr. 2, Judeţul Prahova. Intrarea este 8 lei (4 lei pentru studenţi, etc). Taxa de fotografiere este de 25 de lei numai după obţinerea unei permisiuni aşa cum am spus mai sus.

Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi

2011-08-07T23:47:00.000+03:00

Se zice că alături de cel de la Mogoşoaia şi cel de la Hurezi, Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi împreună cu cele amintite deja, sunt cele mai bine conservate construcţii de acest gen. Că e aievea au ba, am vrut să vedem azi şi eventual să ne mândrim că facem parte din naţia care a putut ctitori asemenea edificii durabile. Dacă domnitorului nu îi era greu să meargă de la Bucureştiul - centru comercial de atunci (sec XVII) sau de la Târgoviştea - capitala administrativă tot de atunci până la Potlogi - reşedinţa dumnealui aflată cam la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, am zis că în zilele noastre este o nimica toată - cam vreo 40 km din Bucureşti. Aveam să descoperim că nu este chiar nimica toată dacă nu ignori craterele dintr-o porţiune de drum pe unde am mers noi.

Am identificat uşor ţinta noastră, aflată lângă biserica satului, construită tot de Constantin Brâncoveanu (acum în faza de restaurare dacă se poate numi aşa din moment ce am văzut ferestrele pronaosului echipate cu termopane) şi lângă singurul sens giratoriu din comună. Prima impresie: dezolant. Zidurile de împrejmuire a domeniului erau parcă roase (poate oarece localnici au avut nevoie de cărămizi pentru construcţie), iar după poarta de intrare şedeau de pază pesemne doi dulăi nu foarte prietenoşi. Noroc cu fata de la bilete (da, se plăteşte bilet de intrare) pe care noi am numit-o ghida noastră care a ieşit şi ne-a întâmpinat oferindu-se să ne deschidă şi să ne conducă prin palat. La ieşire aveam să constatăm că biletul de numai doi lei de persoană merită cu prisosinţă prin prisma îndrumărilor şi explicaţiilor primite. Aflăm că edificiul a fost ridicat la 1698 de Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Poarta arcuită prin care am intrat avea de o parte şi de alta încăperi pentru corpul de gardă. În partea stângă după intrarea prin poartă, era o droşcărie (unde se reparau căruţele), apoi zona de grajduri. În partea dreaptă, era o bucătărie care în prezent nu mai există. În spatele zidului de faţadă ce încadrează intrarea, erau odăi pentru personal. Pe partea dreaptă lipită de zid, nu am putut să nu observăm o construcţie artizanală (probabil cu ceva cărămidă "completată" din ziduri) ce serveşte drept locuinţă unei familii nevoiaşe. (Cred că nu plăteşte impozit pe clădire).

Intrarea văzută din interior

Am aflat că în prezent, Ansamblul Brâncovenesc aparţine Consiliului Judeţean Dâmboviţa. Dar înainte de a fi luat sub tutela acestuia, a fost al nimănui, ceea ce explică lipsa totală a mobilierului din interior, iarba crescută haotic prin grădină, construcţia artizanală despre care am menţionat, faptul că foarte mulţi localnici şi-au făcut jocurile copilăriei pe aici şi chiar şi-au organizat nunţile "no cost" în subsolul boltit ce odată avea destinaţie de cramă, aducându-şi de acasă mese, scaune, mâncare şi toate cele.

Ne-a frapat asemănarea cu Palatul de la Mogoşoaia, cu scara principală ce urcă la foişor de unde se intră practic în palat. Diferenţa ar fi faptul că scara urcă prin stânga foişorului, se pare o eroare de execuţie după spusele ghidei.

Parterul cuprinde pivniţa mare boltită despre care am menţionat, o bucătărie cu un cuptor care nu mai există dar care va fi reconstruit conform cu cel original, o sală de mese pentru 12 persoane, debarale şi cămări. Înainte de a urca scările spre foişor, se văd aerisirile cramei, foarte frumos ornamentate.

Foişorul păstrează ornamentaţiile şi coloanele originale, iar în dreapta şi în stânga foişorului se mai pot observa picturile ornamentale din jurul ferestrelor cu influenţe persane.

Foişorul oferă o privire de ansamblu asupra gradinii sudice şi a porţii de intrare.

Blazon

Intrarea

Intrarea se făcea într-o sală mare cu arcade boltite ce servea drept sală de primire pentru oaspeţi.

În dreapta erau camerele domniţei iar în stânga se găseau camera de lucru a domnitorului, dormitorul acestuia şi camera tronurilor. Tronurile se mai păstrează încă la Mogoşoaia.

Camera de lucru

Pe partea nordică a clădirii, opus foişorului, asemeni Palatului de la Mogoşoaia se găseşte logia cu coloanele sale foarte bine păstrate, de unde se putea contempla grădina din partea de nord unde avea acces doar familia domnească.

Palatul mai are şi alte încăperi. Camera secretelor, aflată în dreapta holului principar de recepţie, avea o uşă (în prezent zidită) ce era acoperită în partea dinspre holul de primire cu o tapiserie foarte bine încadrată între alte picturi, ce o reprezenta pe domniţă, prin ai cărei ochi domnitorul putea vedea din spatele tapiseriei şi eventual putea auzi oarece bârfe. Domnitorul a avut patru băieţi şi trei fete. Fetele dormeau cu slujnicele. Pentru băieţi, le-a construit camere. Mai există o capelă unde domnitorul obişnuia să se roage şi un turn de observare a împrejurimilor la care se ajungea urcând o scară spiralată.

Nu în ultimul rând, pivniţa boltită cu stâlpul puternic din zidărie pe care se sprijină întreaga construcţie, era încăperea ce servea drept cramă. Interesant este că structura nu prezintă urme de fisuri în urma cutremurelor.

Din spusele ghidei am aflat că s-au accesat fonduri prin programul Regio pentru punerea în valoare a potenţialului turistic al zonei, prin accesarea a circa şase milioane de euro pentru restaurare. Rămâne de văzut cum se vor cheltui banii.

Am plecat nu înainte de a face o vizită şi bisericii din apropiere care era închisă. Poate data viitoare, după ce se vor fi cheltuit cei şase milioane de euro.

Cum ajungi? Păi uite:

Vizualizare hartă mărită

"Biserica robilor" Butimanu - sat Decindea

2011-08-02T20:45:00.000+03:00

Alergăm câteodată sute de kilometri pentru a face cunoştinţă cu cine ştie ce cultură, vestigii sau monumente, fără a lua în consideraţie prea mult locurile dimprejurul nostru.

La nici 40 de kilometri depărtare de centrul Bucureştiului se află un locaş de cult ce păstrează între "zidurile" sale din lemn o istorie nespusă a obidirii.

Se spune că ar fi fost construită dintr-un singur stejar prin 1530-1540, undeva pe la vreo 200 de metri de locaţia actuală. Iniţial biserica avea în înălţime cam un metru mai puţin în partea de jos, adică fără fundaţia actuală, era mai scundă şi în partea de sus, neavând acoperiş din tablă, ci din şindrilă. Dacă azi, cu greu intri prin porticul de intrare fără a te apleca, odinioară, când era cu un metru mai scudă, trebuie să fi făcut serioase plecăciuni pentru a îi putea trece pragul. Cred că tocmai acesta era scopul, pentru aducere aminte a ceea ce înseamnă umilinţă, biserica fiind construită pentru (şi de către) robii zonei la momentul respectiv. Biserica este atestată documentar din 1791 pe vatra veche a satului. În 1836, satul a fost tras la linie şi biserica a fost mutată în locaţia actuală. Cu ajutorul Comisiunii Monumentelor Istorice, în 1937 biserica a fost ridicată cam cu un metru pe soclul de cărămidă care se vede astăzi şi a fost restaurată. Marele istoric Nicolae Iorga a fost interesat de acest locaş de cult, prin 1932 făcându-i o vizită despre care în cei opt ani de viaţă rămaşi se pare că nu a avut timp pentru comentarii prea ample.

Cum ajungi?

Pe DN1A dinspre Bucureşti spre Ploieşti, după ce se trece de Buftea, Crevedia şi Lucianca, urmează Butimanu. După intrarea în Comună, traversarea lacurilor din stânga şi dreapta drumului şi urcuşul ce urmează, faceţi la dreapta (este un indicator spre Barbuceanu) şi mai mergeţi circa un kilometru. Pe dreapta o să vedeţi biserica. Dacă este închisă, întrebaţi prin sat şi va veni cineva să vă deschidă.

Niš - poarta dintre Orient şi Occident - Partea a II-a - Oraşul

2011-07-01T19:29:00.000+03:00

Am văzut cu ochii minţii mărimea şi importanţa avută de-a lungul timpului, trecând pe sub diferite stăpâniri - de oraşul-cetate ctitorit pe malurile Râului Nisava, aflat la intersecţia unor importante rute comerciale actuale, extinse peste mult mai vechile, cunoscutele şi umblatele drumuri pe care se transportau mărfuri, oameni sau arme (ca să numim aici doar Via Militaris sau Via Diagonalis din perioada romană şi bizantină sau Drumul Constantinopolelui din perioada Evului Mediu şi cea de sub dominaţie otomană), drumuri care şi azi ca şi atunci leagă Europa de Asia Mică şi Marea Mediterană de Marea Neagră, conferindu-i oraşului importanţa sa perenă, oraş care în prezent, deşi are doar vreo 250.000 de locuitori, este al treilea oraş ca mărime din Serbia (după Belgrad şi Novi Sad), dar are cel de-al doilea aeroport internaţional din ţară.

Aşadar am ieşit pe poarta cetăţii şi am purces la luarea pulsului oraşului actual, mergând pe artera ce se continuă fix de la ieşirea din fortăreaţă (despre care am scris aici), drum care parcă se vrea o prelungire a vechii istorii până în zilele noastre. După ce am trecut podul peste Nisava, am intrat pe o axă pietonală (Obrenoviceva) ce trece prin punctul zero al oraşului Centar Grada sau zona centrală a oraşului Piaţa King Milan şi se continuă până după Piaţa 14 Octombrie (aproape de care se află Catedrala Ortodoxă). Imediat după Nisava, pe stânga, stă de veghe cu faţa la râu, Primăria oraşului, o clădire veche restaurată, locul unde odinioară era reşedinţa de vară a Prinţului Milan Obrenovic. În stânga ei, se găseşte cea mai frumoasă fântână cu apă de băut construită iniţial pentru a potoli setea drumeţilor, dar şi pentru a desfăta ochii trecătorilor de azi.

Fântâna Cair; în spate se vede Primăria

Intrând în Piaţa King Milan, pe dreapta sunt câteva clădiri vechi, ce adăpostesc mici prăvălii, dintre care denumirea uneia mi-a atras atenţia prin etimologie.

Oare ce o fi în "magazinul" din dreapta?

În centrul pieţei stă de veghe Monumentul Eliberatorilor Niš-ului.

Piedestalul sculptat în marmură neagră - ce susţine statuia în bronz a unui călăreţ pe cal în mărime naturală (oare de ce aproape orice oraş are un monument cu un călăreţ călare pe cal?) reprezentând un mesager al libertăţii în mână cu un steag - conţine pe cele patru feţe, inscripţii şi basoreliefuri cuprinzând referiri la perioadele reprezentative: perioada de dinainte de 1877 aferentă luptei de eliberare de sub turci şi perioada de lupte din timpul primului război mondial.

Mai departe, strada se continuă cu un şir de terase unde lumea se relaxează la un pahar de vorbă, o îngheţată sau o cafea. Există pasaje de acces pe sub aceste terase, adică în subteran, ce dau într-o a doua stradă, situată fix pe sub cea cu terase, de data asta cu magazine (pentru cei ce vor shopping).

Dolce farniente

Există chiar şi Mall-uri, pentru cei interesaţi de branduri renumite.

Un Mall mai mic

Şi unul mai mare

Clădiri vechi, bine întreţinute sau restaurate există la tot pasul.

Undeva înspre stânga cum se merge pe artera asta despre care tot vă vorbesc, se ramifică cea mai bine păstrată parte a vechiului Niš sub forma unei alei ce aparţinea odinioară unui cartier (Sagr Cincar Mahalla - sagr în turcă = meşteşugar) care era faimos pentru atelierele meşteşugăreşti ale secolului XVIII. Este vorba despre Kazandzisko Sokace regăsită prin ghiduri în engleză ca Tinkers Alley sau mai pe româneşte Uliţa Cazangiilor. În prezent străduţa poartă denumirea de Kopitareva, ce şi-a închis ultimul atelier rămas prin 1990, dar care în prezent are un farmec aparte, găzduind numeroase cafenele şi restaurante, loc de relaxare şi de potolire a foamei sau a setei. Nu ai cum să o ratezi. În capătul ei, pe dreapta intersecţiei se găseşte un mall modern cu pereţi cortină din sticlă albastră (vezi prima poză din acest post), iar în stânga, acolo unde de fapt începe străduţa, se găseşte o fântână cu apă de băut, iar mai în spate, un monument în bronz ce îl evocă pe Stevan Sremac (un faimos scriitor sârb ce a lăsat o moştenire semnificativă culturii locale).


Kopitareva este în spate, prin dreapta fântânii

Kalca, un vânător cu un dar aparte întru ale povestirii, nedezlipit în plimbările lui de credinciosul câine Capa, a sosit pe aceste meleaguri şi a stat în gazdă la un localnic Ivko, plimbăndu-se prin împrejurimi pentru vreo trei zile, timp în care prin darul său de a povesti şi de a înflori peripeţiile sale, a rămas ca o legendă prin partea locului. Stevan Sremac, autorul, inspirat de acest personaj a scris Ivkova Slava, o lucrare recunoscută ce are ca inspiraţie tocmai această legendă vie. Sculptorul Ivan Felker, a reuşit să surprindă în bronz tocmai unul din momentele în care scriitorul "se documentează" asupra lucrării sus amintite, de vorbă cu povestitorul vânător, la un pahar de rachiu local (rakija).

Monumentul Stevan Sremac şi Kalca (şi eu)

Am intrat pe Kopitareva şi ne-am potolit foamea la una dintre multele terase.

Dacă vreţi un sfat: nu încercaţi salata albaneză (sau dacă încercaţi, măcar să ştiţi despre ce e vorba); sunt nişte bucăţi de pâine înmuiate într-un sos picant, ceea ce noi am crezut că ar fi un aperitiv de genul bruschetelor, motiv pentru care am cerut ospătarului, sub privirile lui uimite, să ne aducă salata cerută, acesta bineînţeles aducând din nou aşa ceva:

Albanian salad

Ne-am continuat drumul până în Piaţa 14 Octombrie unde, în stânga se vede Saborna Crkva sau Catedrala Ortodoxă, cu arhitectura sa ce joacă un rol important în istoria artei sârbe. Zidurile sale poartă amprenta mai multor stiluri arhitecturale: Sârbo-bizantin, Islamic, Renaştere şi chiar Baroc apusean. Iconostasul este refăcut după ce în 2001 a luat foc. Catedrala păstrează părţi din rămăşiţele lui Artemije Martirul, primul duce al lui Constantin cel Mare. Catedrala a fost construită în 16 ani şi a fost finalizată în 1872, dar numai după războiul de eliberare de sub turci din 1878 Catedrala şi-a intrat în drepturi depline.

Catedrala Sfânta Treime

Se făcuse târziu, aşa că ne-am întors, am luat maşina şi am plecat spre casă nu înainte de trece prin locul pe unde renumitul prinţ Stefan Nemanja, le-a urat bun venit cruciaţilor lui Frederick Barbarossa, loc unde azi este Biserica Panteleimon, ridicată în 1878 prin contribuţia familiilor sârbe.

Am rămas cu mulţumirea că vom reveni în acest loc plin de istorie în care cuvântul de ordine este "păstrare" şi că vom savura şi alte locaţii adiacente nevizitate cum ar fi (aviz amatorilor de călătorii prin aceste zone):

- Burbanj - unul dintre cel mai mare câmp de execuţie din Serbia, locul unde acum se găseşte un triplu monument... nu vă spun mai multe.

- Turnul Craniilor - Cele Kula (Skull Tower) - un macabru turn ce are în zidărie cranii umane, unic în lume... iarăşi nu va spun mai multe.

- Dealul Cegar - un loc unde s-a dar o bătălie importantă împotriva turcilor

- Mediana - fostă reşedinţă a lui Constantin, actualmente muzeu arheologic

- Lagărul de concentrare , un muzeu al atrocităţilor fasciste

- Cerje Cave - o peşteră pe la 515 metri sub nivelul mării

- Dealul Kamenica - un loc pentru panorame asupra oraşului

- Niska Banja - o staţiune pentru cei ce doresc spa la cote maxime

- Djavolja varos - un loc cu formaţiuni stâncoase ciudate

Dacă ar fi să îmi caut cazare nu aş ezita în a alege Konak Duo, pentru atmosfera specifică locală (se vede undeva în fotografiile de pe strada Kopitareva) şi aş mânca la Dim din aceleaşi considerente.

Am lăsat în urmă dorinţele şi am purces spre nordul ţării, unde la Porţile de Fier ne aşteptau vameşii români pentru a ne face intrarea în ţara unde a doua zi urma să ne îndeplinim sarcinile dictate de slujbe, nu înainte de a surprinde un frumos apus sârbesc.

Niš - poarta dintre Orient şi Occident - Partea I - Fortăreaţa

2011-05-14T23:07:00.000+03:00

Sursa foto: http://www.nistourism.org.rs/

Cunoscut drept "Poarta dintre Orient şi Occident" (aşa cum l-au numit mulţi dintre scriitorii, istoricii şi geografii care i-au acordat o minimă atenţie), datorită situării sale strategice la confluenţa principalelor rute Europene vechi şi noi ce leagă Marea Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră de ţinuturile Europei Centrale şi de Vest, anticul oraş Naissus numit astăzi Niš a dezvoltat un mix de cultură răsăriteano-vestică motivată nu doar de influenţa mercantilismului celor ce treceau pe rutele menţionate mai sus şi înnodate în acest loc, ci şi de efectele belice ale mai multor naţiuni, ca să amintim aici de huni, celţi, traci, goţi, iliri şi nu în ultimul rând de romani, aceia care şi-au "extras" unul dintre cei mai capabili imperatori de pe aceste meleaguri. Este vorba despre Flavius Valerius Constantinus (sau mai cunoscutul Constantin cel Mare) născut în Naissus (Niš), întemeietorul Constantinopolelui, cel ce avea să schimbe soarta creştinilor în Imperiul Roman scoţându-i pe aceştia din catacombe şi din arenele romane cu gladiatori, prin decretarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului în urma Edictului din Milan din anul 313, astfel deschizând calea uneia dintre cele mai răspândite religii actuale. Că Niš mai este cunoscut şi ca "Oraşul lui Constantin", este o recunoaştere a faptului că marea personalitate a lăsat moştenire locului natal urme palpabile ce rezistă până în zilele noastre.

Dar să începem cu sfârşitul sau cu regretul prea puţinelor ore petrecute în acest oraş extraordinar. Nu ştiu de ce nu am auzit încă de "City Break Niš", că tare ar merita măcar pentru acomodarea auzului ce ar putea genera dorinţe de evadare spre această destinaţie. Această ieşire am experimentat-o nedocumentat şi cu incertitudinea lucrurilor ce ar fi putut să însemne trecerea frontierei bulgaro-sârbe. Pentru cazul neplăcut în care lucrurile ar fi decurs nefavorabil (nu aveam paşapoarte ci doar cărţile de identitate), am fi rămas la Vidin pentru că tocmai ce făcusem cunoştinţă cu acest district bulgar ce include superbul orăşel Belogradchik ce ne-a impresionat foarte mult şi despre care trebuie neapărat să vă spun câte ceva într-un post viitor. Aşadar, repede spre vama Vrska Cuka, unde am crezut că vameşul sârb o să ne întoarcă fiincă nu văzusem un stop pus aiurea în tramvai, mult înainte de barieră, despre care mi s-a spus că ar fi fost bine să îl respect. Vameşul a oftat dând din cap şi zicând "cuscre, cuscre", şi-a văzut de controlul lui, după care ne-a ridicat bariera. Gata. Suntem pe pământ sârbesc, doar cu buletinele.

Drumurile sunt bune, terenurile foarte bine cultivate, totul curat, deşi multe sunt vechi (tractoare, maşini, fabricuţe), însă foarte bine păstrate. Oamenii sunt foarte relaxaţi, discută între ei pe stradă, circulă foarte încet şi prudent. Din loc în loc pe marginea drumului sunt ori cimitire imense cu multe monumente din marmură, ori nişte piedestale ca cele pe care stau Bibliile prin biserici, pe care sunt aşezate nişte cărţi imense din marmură cu multe nume sculptate şi foarte multe flori în jur, probabil pentru a păstra vie amintire victimelor recentelor altercaţii militare. Cred că ăsta este cuvântul de ordine pentru naţiunea asta: păstrare. Şi am observat asta în absolut orice: obiective istorice, autoturismele vechi dar în stare bună de funcţionare, spaţiile verzi, nenumăratele livezi şi vii, petice de pământ variat cultivate şi îngrijite, păstrarea vie a numelor martirilor prin monumentele vechi şi noi ridicate în acest scop. Asta nu înseamnă că nu sunt şi excentrici care vor altceva decât tradiţie. Probabil au şi ei turnuleţele lor (vezi foto).

Fortareaţă sârbă contemporană la margine de drum

Privelişte rurală

După vreo două ore de condus printre dealuri şi sătucuri, iată-ne ajunşi pe la miezul zilei la intrarea în oraşul lui Constantin, la porţile Occidentului (sau Orientului - depinde de ce parte eşti; eu nu prea m-am dumirit). Am încercat să facem repede cunoştinţă cu oraşul, îndrumaţi de bunăvoinţa celor ce au editat pliantele şi ghidurile oferite gratuit de domnişoarele drăguţe vorbitoare le limba engleză de la centrul de informare situat în interiorul porţii de intrare a vechii Fortăreţe din centrul oraşului. Am avut norocul să găsim un loc de parcare exact lângă această poartă, pentru care chiar nu am plătit (dar să nu spuneţi la nimeni). Parcarea e cam în felul ăsta: există două zone, una roşie şi alta verde, cea roşie fiind mai scumpă (unde am parcat era roşie parcă) pentru care plăteşti cu SMS introducând numărul maşinii în mesaj sau cred că se putea lua şi cupoane pe care trebuie să treci numărul maşinii şi ora, etc dar nu am văzut de unde. Aşa că ... pas. Ceea ce ştiu este că parcarea este limitată la două ore în zona roşie. Plăteşti întâi pentru prima oră şi dacă depăşeşti o plăteşti şi pe a doua. Prima oră 32 de dinari, a doua 96 de dinari. (1 euro = 100,661 RSD, sau 1 RON = 24,685 RSD). Zona verde are tarif unic de 21 dinari pe oră.

Niš este un oraş cu o istorie zbuciumată ce se scrie de mulţi ani, dacă luăm în considerare faptul că prima menţiune despre urbe se situează pe la anul 150 când Claudio Ptolomei în "Geografia" sa zice că "oraşul este cel mai mare din Dardania". Prin secolul V, hunii lui Atilla aproape că distrug oraşul. Împăratul bizantin Iustinian îşi aduce aportul la înflorirea oraşului, reconstruindu-l în secolul VI şi înconjurându-l de o inexpugnabilă fortăreaţă.Se pare totuşi că nu a fost atât de greu de cucerit din moment ce prin secolul VII slavii reuşesc acest lucru, acest moment marcând începuturile Evului Mediu pentru oraş. În secolul XII, Niš devine parte a statului sârb sub conducerea renumitului prinţ Stefan Nemanja, cel ce le-a urat bun venit cruciaţilor lui Frederick Barbarossa în locul unde azi este Biserica Panteleimon. După cucerirea oraşului de către turci în 1386, urmează o perioadă de cinci secole de dominaţie otomană, întreruptă pentru scurtă vreme de o cucerire austriacă prin secolul XVII care nu a durat. În aceste cinci secole, oraşul a cunoscut o înflorire prin faptul că era un centru administrativ şi militar puternic în Balcani, în această perioadă ridicându-se şi cea mai puternică şi mai bine păstrată construcţie din Balcani - Fortăreaţa de pe malul Râului Nisava. Pe la 1800 sârbii se hotărăsc să scape de robia turcească printr-o bătălie celebră eşuată dată pe un deal din apropiere (Cegar) unde acum se găseşte un monument comemorativ unic în lume sub forma unui turn ridicat de turci ce are zidite craniile unor sârbi spre aducerea aminte a celor ce ar fi vrut a se ridica împotriva otomanilor. Adevărata independenţă avea să vină în 1878, an după care Niš încetează de a mai fi o aşezare orientală, întorcându-şi faţa spre Europa. În primul război mondial, oraşul devine capitala Serbiei, mutată din Belgrad. Pe timpul celui de al doilea război mondial, nemţii bombardează oraşul şi ca represalii construiesc aici un lagăr de concentrare ce se vede şi azi. Pe timpul bombardamentelor NATO din 1999, Niš a suferit distrugeri importante prin dărâmarea a 120 de clădiri şi deteriorarea altor 3400. În prezent, oraşul pare vindecat de rănile războaielor, păstrând totuşi vie amintirea evenimentelor prin monumentele şi muzeele sale. Iar oamenii, par a se bucura întru totul de viaţă, pesemne având proaspăt în memorie ce înseamnă a fi aproape de moarte.

Dar să intrăm în Fortăreaţă. Pe unde prin ată parte decât prin Poarta Istanbul (de Sud), în interiorul căreia pe partea stângă (cum intri) există centrul de informare despre care deja v-am spus.

Poarta de Sud (Istanbul) a Fortăreţei Niš

Centrul de informare pe dreapta (vedere spre ieşire)

Pe la multe fortăreţe pe unde am fost am plătit intrare, aşa că mă aşteptam să plătesc şi acum. Dar, surpriză... Nicio taxă. Ba mai mult. Ceea ce în vechime aici era cea mai rezistentă fortăreaţă din Balcani, azi este cel mai relaxat spaţiu de recreere, sub forma unui parc întreţesut cu istorie, prin care se plimbă diverse generaţii de oameni. Cum oare să îţi uiţi istoria în acest fel? Pe cele 22 de hectare înconjurate de cei 2100 de metri de ziduri ce au cam opt metri înălţime şi o lăţime medie de trei metri, printre rămăşiţe de pietre funerare adunate frumos într-un lapidariu, rămăşiţe ale unei vechi temniţe, o moscheie minusculă ce s-a păstrat relativ destul de bine, o veche stradă bizantină, o minunată baie turcească Hammam transformată azi într-un restaurant interesant, rămăşiţe de coloane romane sau alte elemente arhitecturale romane sau bizantine, urme ale termelor romane, un arsenal turcesc depozit pentru armele vremii, au crescut copaci imenşi printre care localnicii au construit alei cu băncuţe numai bune de plimbat şi odihnit. Există chiar şi un trenuleţ ce face inconjurul fortăreţei, pe aleile de lângă zidurile cetăţii, ce face deliciul celor mici şi nu numai. Deasupra Porţii de Sud şi a celei de Vest (Belgrad) te poţi urca pentru o panoramă a împrejurimilor. Există chiar şi un spaţiu amenajat pentru spectacole, lângă arsenalul turcesc.

Promenada


Scena

Vedere spre Râul Nisava de pe zidurile cetăţii; pe râu au loc intreceri sportive de caiac canoe, motiv pentru care i-au amenajat malurile în acest fel.

Un român pe Nisava

Ziduri turceşti

Lapidarium

Moscheea cu minaretul dărâmat (dreapta)

Se văd în dreapta rămăşiţele unei străzi bizantine

Hammam - Restaurant

În acest moment al postării, fac o paranteză pentru a-mi exprima indignarea şi pentru a-mi cere scuze faţă de cititorii mei. Despre ce este vorba: după ce am dat o formă finală postării de faţă şi după ce am postat-o pe blog, bineînţeles după ce probabil unii dintre dumneavoastră aţi şi citit-o, m-am trezit ieri seară că postarea dispăruse şi că nu mai aveam salvat decât ce era scris până în acest punct, ca postare nefinalizată. Nu îmi explic motivul. Probabil este ceva constructiv din moment ce mi-am propus să îmi fac salvări de siguranţă din acest moment încolo.

Aşadar, continuăm.

Poarta de Vest sau Poarta Belgrad (ridicată de turci aşa cum au fost de fapt ridicate toate zidurile, într-o mare grabă, folosind orice le cădea la îndemână ca materiale de construcţie - de la blocuri de piatră, coloane romane găsite la faţa locului, chiar şi pietre romane de mormânt), este închisă accesului din şi înspre interiorul Fortăreţei, este foarte bine păstrată şi găzduieşte în prezent un muzeu, o colecţie de artă şi un restaurant cu terasă în faţă. În spatele Porţii, în afara Fortăreţei, se găseşte Pijaca Tvrdava (un bazar turcesc "ad literam", deşi se află în Serbia), cu o multitudine de tarabe înşirate de o parte şi de alta a aleilor acoperite cu un soi de acoperiş multicolor ce poate fi văzut de deasupra Porţii. Ca să ajungi deasupra, există un acces prin dreapta Porţii Belgrad, cu nişte scări care te duce sus pe deasupra Porţii, apoi pe ziduri spre Poarta de Sud şi apoi deasupra acesteia, de unde poţi avea o imagine de ansamblu asupra Cetăţii, asupra Râului Nisava, asupra Universităţii Niš din apropiere, asupra străzii ce pleacă de la ieşirea Porţii de Sud şi devine pietonală după ce trece Râul Nisava.


Spre creneluri

Vedere spre Poarta de Sud (se vede acoperişul Hammam-ului în dreapta)

Jos în stânga - Bazarul

Vedere asupra Porţii Belgrad

Universitatea Niš; în dreapta jos, am parcat maşina

Vedere de deasupra Porţii de Sud înspre Piaţa Centrală (Centar Grada), acolo unde ne vom îndrepta în continuare

După ce ne-am simţit ca nişte străjeri pe zidurile Cetăţii multiseculare închipuindu-ne cam cum ar fi fost prin acele veacuri, şi după ce am luat o porţie de istorie şi de aer proaspăt oxigenat de copacii înfipţi adânc în istoria din interiorul Fortăreţei, am decis că ar trebui să părăsim această oază de relaxare şi să ieşim pe acolo pe unde odinioară ieşeau solii turci în drumul lor spre Stambul (adică pe Poarta de Sud), dar să nu mergem chiar atât de departe, ci să rămânem prin împrejurimi şi o ţinem drept pe podul peste Râul Nisava şi în continuare prin Centar Grada să încercăm să luăm pulsul urbei moderne, să vedem dacă "păstratul" ăsta vechi se reflectă cumva şi în viaţa contemporană cotidiană, chiar dacă era prima zi după Paşte. Dar despre asta,
va urma...

Tur Plovdiv - Partea a IV-a - Oraşul vechi

2011-03-30T21:42:00.002+03:00

Centrul vechi al Plovdivului este un melanj de istorie tracă, vestigii romane, edificii otomane, renaştere bulgară, puse în mojarul vieţii cotidiene contemporane ce se împleteşte printre străduţele înguste pavate şi construcţiile limitrofe unele mai vechi ca altele, cu funcţionalităţi actuale diferite începând de la găzduirea de muzee, expoziţii, case memoriale, săli de concerte, locaşe de cult, arene pentru manifestări în aer liber, parcuri pentru relaxare, magazine, restaurante şi culminând cu domicilii ale unor localnici. Per ansamblu, centrul vechi al Plovdivului este un muzeu viu pluridisciplinar căruia merită să îi acorzi un timp special pentru a-i admira exponatele de orice fel şi pentru a-i simţi freamătul.

Centrul vechi gravitează în jurul unei uliţe pietruite, aşa cum oraşul contemporan gravitează în jurul unui bulevard pavat, în traducere liberă uliţa Staborna versus Bulevard Kneaz Alexander Battemberg. Nu prea ar fi "versus" întrucât cele două au un numitor comun care este Piaţa Giumaia, locul unde cele două se întâlnesc sau locul unde noul întâlneşte vechiul. Când spun nou, mă refer la magazinele de firmă şi lumea frumos îmbrăcată ca la o paradă de modă, ieşită la promenadă şi/sau cumpărături pe Bulevard. Vechiul, este de fapt motivul principal pentru care este aşa de iubit Plovdivul, vechi înşirat în mare parte de-o parte şi de alta a uliţei Staborna din centrul istoric (şi nu numai), reprezentat nu doar prin ce este palpabil adică edificii, ci şi de ceva mai puţin palpabil cum este cultura, tradiţia şi modul de viaţă al localnicilor, pe care trebuie să le simţi pentru a-ţi putea face o părere.

O incursiune în centrul vechi începe din Piaţa Giumaia, acolo unde stă de strajă versiunea în bronz a întemeietorului oraşului Philipopolis, Filip al II-lea al Macedoniei, o realizare a sculptorului Cyril Naydenov, veghind asupra forumului roman din depărtare.

Looking forward

Stadionul roman, cea mai mare structură romană din Balcani, cel despre care se spune că putea găzdui aproape 30.000 de oameni (cel mai mare stadion de fotbal al Bulgariei actuale, cel din Sofia are o capacitate de 43.000 locuri), se întindea din actuala Piaţă Giumaia înspre sud pe sub artera pietonală Kneaz Alexander Battemberg şi pe sub o parte dintre clădirile limitrofe, vreo 250 de metri până la scările ce urcă spre Sahat Tepe. După stilul arhitectonic al construcţiei porţii principale de intrare, perioada ridicării edificiului ar trebui situată în timpul domniei lui Septimus Severus. Scopul acestui stadion a fost iniţial de a găzdui sporturi extreme ale vremii respective, cum ar fi luptele cu gladiatori sau cu animale, aruncarea discului ş.a., toate acestea în cinstea zeilor locali sau a imperatorilor de atunci. Asta până la introducerea creştinismului, când s-a renunţat la luptele cu gladiatori. Pe la jumătatea secolului al III-lea, stadionul se pare că a avut şi rol protector şi de refugiu împotriva hoardelor goţilor. Ultima atestare documentară, de prin secolul XI ne relevă că stadionul devenise hipodrom.

O poartă de acces în arenă pe sub un şir de locuri din marmură

Moscheea Giumaia, construită pe locul unei foste biserici bulgare (St. Petka) pe timpul domniei Sultanului Murad II (sec XIV - de unde denumirea de Muradiye), este una dintre cele mai frumoase temple religioase islamice din Balcani, şi una dintre cele mai mari şi mai vechi moschei din Bulgaria. Este celebră pentru cadranul solar , minaretul subţire şi zvelt şi pentru picturile murale. Moscheea avea trei intrări: una pentru oaspeţi de seamă, una pentru femei şi una pentru oameni obişnuiţi. Au fost vremuri când moscheea oferea adăpost şi hrană celor nevoiaşi. După ce intri pe intrarea principală, descoperi pe cealaltă parte mihrab-ul, altarul decorat. Plafonul are nouă domuri de asemena decorate şi cu inscripţii din Coran, de care atârnă candelabre iscusit executate.

Moscheea Giumaia văzută din spate

Faţada principală

Minaretul frumos ornamentat

Intrarea

Mihrab touch

Continuăm explorarea urcând pe strada Saborna ce începe chiar din spatele Moscheii. La mică distanţă, pe dreapta, situată puţin mai în spate, se află Casa Danov, ce are intrarea pe prima străduţă la dreapta (Mitropolit Paisiy), o vilă fostă reşedinţă a lui Hristo Gruev Danov, unul dintre primii editori bulgari, vilă ce este decorată cu coloane corintice situate în partea de sus. Casa găzduieşte un muzeu al presei scrise, al rolului pe care aceasta l-a avut în promovarea limbii bulgare din punct de vedere literar şi bineînţeles, are şi o colecţie de lucruri ce au aparţinut lui Danov, el fiind nu doar un simplu editor de cărţi, ci şi un revoluţionar ce a luptat cu ce a putut el mai bine, adică cu distribuţia de literatură interzisă. Danov a publicat primul ziar al Plovdivului, Mariţa.

Coloanele corintice?

Intrarea

Clădiri pe str. Saborna

Mai în faţă, tot pe dreapta, privirile ne sunt atrase de nişte trepte ce au la capătul de sus Biserica Sveta Bogodoriţa (Fecioara Maria) cu un frumos turn cu clopot roz. Se pare că în data de 15 august aici se sfârşeşte un pelerinaj, moment când zona devine ticsită de oameni.

Scările

Biserica

Clopotul

Curtea îndeamnă la linişte, aici aflându-se nişte morminte ale unor personalităţi printre care şi acela al lui Danov de care am vorbit mai sus.

Există un portic de ieşire prin spate,

care odată trecut îţi dezvăluie o altă biserică, Sf. Marina, clădită prin sec. XII, apoi transformată în mănăstire, apoi demolată de otomani prin sec.XIV şi iar reclădită prin sec XIX în forma actuală, în stil neo-romanic ce păstrează un iconostas aparte din lemn sculptat şi pictat, şi o clopotniţă neobişnuită adăugată ulterior. Se spune că ar fi fost construită cu ajutorul donaţiilor oferite de doi colectori de taxe de prin Koprivştiţa care s-ar fi retras în Plovdiv.

Biserica Sf. Marina. Intrarea prin dreapta.

Ne întoarcem şi coborâm treptele spre str. Saborna pentru a continua drumul. Pe stânga întâlnim Academia de Muzică, Dans şi Arte Fine cu o laterală pictată ciudat şi cu un monument în formă de monedă bătută dăruit de nu ştiu ce oraş german.

Pe dreapta, clădirea ce găzduieşte Galeria Naţională de Artă, te solicită prin urcuşul unor trepte dacă vrei să ajungi la ea, însă îţi oferă un loc extraordinar de relaxare în părculeţul din faţă amenajat artistic, unde poţi simţi arta, folosind-o.

Pop spirit relax

Continuăm urcuşul pe strada Saborna, solicitant datorită pavajului neuniform, pe lângă magazine de suveniruri, case frumos decorate şi străduţe laterale.

Pe stânga, o clădire cu un balcon din fier forjat este locul unde te poţi opri pentru a mânca, mai ales că au în spate o terasă cu o panoramă asupra oraşului nou. Am încercat Tarator, o supă rece din iaurt cu castraveţi, nuci de pădure şi mărar, foarte răcoritoare. Felul principal a fost diferit pentru fiecare dintre noi. Oricum, o masă pentru doi a costat undeva la 25 de leva.

Ceva cu pui, ciuperci brocoli + pâinea cu brânză (lipia împăturită)

Legume cu caşcaval

Puţin mai sus pe dreapta, dăm de un muzeu al farmaciei, într-o clădire ce iese în evidenţă prin exteriorul colorat şi bine întreţinut şi prin nivelul superior proeminent.

Muzeul farmaciei

După Muzeul Farmaciei, un mic părculeţ te îmbie la un popas, după care urmează fosta casă a revoluţionarului Stoian Ciomakov terminată în 1860, apoi reşedinţă a prinţului Ferdinand, care găzduieşte în interiorul elegant o colecţie de tablouri ale lui Zlatiu Boiadziev cunoscut ca pictorul din Bresovo (un sat de lângă Plovdiv).

Pauză verde

Muzeul Zlatiu Boiadziev

O privire înapoi pe str. Saborna

Continuăm şi dăm de un muzeu al icoanelor şi apoi de Biserica Constantin şi Elena. Muzeul Icoanelor aparţine Galeriei de Artă a oraşului şi are o colecţie de icoane adunate de prin bisericile din Plovdiv şi din împrejurimi. Clădirea face parte din curtea Bisericii Constantin şi Elena, fiind amplasată pe locul vecii şcoli primare ce era parte componentă a complexului bisericesc. Partea din spate se sprijină chiar pe vechile ziduri ale unui turn de apărare fortificat al vechii garnizoane bizantine. În faţa muzeului am întâlnit un foarte bine pus la punct centru electronic de informare turistică.

Biserica Constantin şi Elena se află într-o curte împrejmuită de ziduri, cu acces printr-o poartă de lemn largă, complex ce include câteva construcţii bisericeşti cu funcţii diferite. În afară de biserica în sine, cu ziduri înalte cu cornişe de cărămidă frumos decorate, se află o clopotniţă înaltă, un paracliser, o casă parohială, o fântână de marmură şi o şcoală. Biserica este cea mai veche din Plovdiv, fiind construită de Constantin prin 337. De atunci, a tot fost modificată până prin 1832 de când a rămas cu actuala înfăţişare. Se remarcă prin frescele pictate de pe terasa simplă de lemn de la intrare, în partea dreaptă a acesteia fiind reprezentat întemeietorul Constantin dormind, îmbrăcat ca un monarh bulgar medieval, păzit de deasupra unui nor de Isus.

Muzeul icoanelor cu un automat de informare turistică în faţă

Spatele muzeului ce se sprijină pe un vechi turn (mai în faţă se vede şi Biserica)

Intrarea în curtea Bisericii Constantin şi Elena

Fresce frontale

Terasă simplă din lemn la intrare

Clopotniţa

După Biserica Constantin şi Elena, urmează o intersecţie, loc unde se termina Strada Saborna, de unde în stânga se poate merge spre două case reprezentative pentru arhitectura renascentistă bulgară, înainte se continuă spre vechea cetate Eumolpia situată pe vârful dealului Nebet Tepe, iar spre dreapta, prin vechea poartă de acces în cetate se trece spre altă zonă a oraşului vechi.

Noi vom continua spre stânga, pe lângă o casă tradiţională foarte frumos amenajată într-un magazin de suveniruri, pe străduţele înguste pietruite, spre două dintre cele mai reprezentative case tradiţionale renascentiste bulgăreşti: Casa Balabanov şi Casa Hindlian.

Casa Balabanov este una dintre puţinele case în stilul renaşterii bulgare care se poate lăuda cu o curte şi o grădină mare. Construită la începutul sec.XIX pentru Hadji Panaiot Lampşa, în prezent poartă numele ultimului proprietar Louka Balabanov, fiind de mai multe ori restaurată. Casa păstrează mobilier şi decoraţii interioare ce pot fi văzute contra unei taxe de intrare, însă numai atunci când municipalitatea nu organizează tot felul de recepţii, concerte, întâlniri oficiale. Se pretează la astfel de evenimente şi datorită faptului că are o foarte frumoasă grădină destul de generoasă, înconjurată de ziduri înalte.

Casa Hindlian poartă numele primului proprietar, Stepan Hindlian, un comerciant ce a călătorit foarte mult, ce a construit-o pe la 1835 şi i-a dotat interiorul cu fresce frumos colorate, iar prin nişele create în pereţi, a comandat picturi cu imagini de pe unele din străzile oraşelor pe care le-a vizitat.

În împrejurimi sunt şi alte case construite în acelaşi stil ce-ţi fură privirea, cu diverse destinaţii.: una dintre ele am văzut că este restaurant. Printre ele, străduţele înguste pietruite se împletesc într-un frumos labirint. Există chiar şi un lapidariu în aer liber, amenajat sub forma de părculeţ ce păstrează diverse coloane, pietre ş.a. descoperite prin împrejurimi.

Intersecţia cu magazinul de suveniruri

Revenim în intersecţia de mai înainte, pentru a continua urcuşul spre Nebet Tepe pe strada Dr. Ciumakov, o prelungire a străzii Saborna. Pe această stradă se găsesc câteva case frumoase în stilul renaşterii naţionale, prefaţând fortăreaţa, dar numai câteva au fost restaurate, unele sunt nelocuite, altele servesc drept reşedinţă unor oameni în vârstă. Dar cea mai frumoasă şi mai importantă creaţie a Renaşterii Naţionale este clădirea Muzeului Etnografic sau Casa Kuiumgioglu, un loc unde ostentaţia ia locul eleganţei. Construită pe la 1847 de către un arhitect din Kosovo (Regiunea Asenovgrad) pentru un bogat comerciant grec, "Casa Regală" cum i se mai spunea datorită impozanţei sale, şi-a schimbat destinaţia de-a lungul timpului, de la reşedinţa lui Argir Kuiumgioglu, la şcoală de fete, apoi un magazin de modă cu făbricuţă aferentă, un depozit de făină, un loc de producere a vinului, un depozit de tabac, până în 1927 când a devenit muzeu.

Faţada cu logia elegantă ce se sprijină pe coloane, este o frumoasă îmbinare de albastru închis şi auriu, peste care se reazemă un acoperiş ondulat. Muzeul găzduieşte exponate din bogata cultură şi civilizaţie din regiunea Plovdivului. În timpul verii se organizează diferite concerte de muzică clasică în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră din Plovdiv.

O privire înapoi: în stânga intrarea la Muzeul Etnografic, în depărtare clopotniţa Bisericii Constantin şi Elena

În drumul nostru spre cucerirea înălţimii vechii cetăţi, în partea stângă dăm de o foarte frumoasă casă-muzeu (Atanas Kraştev) minuţios restaurată ce expune în încăperile sale o galerie de artă (Red Pony Art Gallery).

Ne mai rămâne ultimul tronson de case înainte de vârful dealului, case care ori sunt nerestaurate, ori sunt nelocuite, ori locuiesc în ele bătrâni, case printre care, străduţa îngustă ne conduce către destinaţia finală - înălţimea Nebet Tepe. Senzaţia printre aceste clădiri este aceea a unui decor de mucava al unui film vechi. Straniu.

Anybody home?

Spatele ultimelor case de pe deal. Art deco?

Ajunşi în vârf descoperim rămăşiţele unui vechi rezervor de apă roman,

şi ceea ce a mai rămas din prima aşezare tracică, cu punctele slabe vis-a-vis de punerea acestor ruine în valoare şi slaba prezentare şi ocrotire a lor. Totuşi, în ciuda celor afirmate mai sus, merită tot efortul de a ajunge aici sus pentru imaginea oferită asupra Râului Mariţa şi a oraşului nou (şi vechi), dintr-un loc de unde îţi poţi da seama cât de înspăimântătoare putea fi o fortăreaţă situată aici pentru cei care ar fi vrut să o cucerească. Îţi trebuie un efort de imaginaţie pentru acest lucru, astăzi nemaiexistând decât câteva pietre dezordonate şi nişte părţi din ziduri, toate acestea parcă hrănind copacii tineri răzleţi ce par a creşte din stâncă. Dealul Nebet Tepe pe al cărui vârf ne aflăm acum, moşteneşte denumirea turcă ce înseamnă "turnul de apărare din deal". Aici am întâlnit tineri ce se odihneau pe multisecularele stânci, delectându-şi privirile cu panoramele oferite de acestea în cele patru vânturi. (Chiar bătea un vânt puternic acolo sus).

Privire generală

Mariţa (râul..din depărtare)

Mai "presus" de Plovdiv

Ne întoarcem până la intersecţia precedentă şi continuăm în stânga unde dăm de poarta de est a cetăţii (Hissar Kapia) construită în timpul împăraţilor Marcus Traianus şi Marcus Aurelius,

accesul prin zidurile fortăreţei de pe cele trei dealuri, ce azi înlocuiesc o parte din fundaţiile unor construcţii.

Clădirea galben-portocaliu, cea mai mare casă construită în stilul renaşterii bulgare din Plovdiv, construită de Hadji Gheorge (de unde numele de Casa Gheorghiadi), găzduieşte Muzeul Eliberării Naţionale ce descrie prin exponate lupta de eliberare bulgară. Aici se găseşte expus clopotul ce a dat semnalul Atacului din aprilie 1876 pentru înlăturarea turcilor.

Din păcate, în acest moment, camera foto a hotărât că nu mai vrea să reacţioneze datorită obştescului sfârşit al bateriei, motiv pentru care, pentru următoarele minunate bijuterii arhitectonice nu am expuneri vizuale.

În apropiere se mai află un Muzeu al Renaşterii Naţionale în interiorul Casei Nedkovici, o casă cu o faţadă superbă simetrică şi o logie înaltă atipică, ce expune mobilier, bijuterii ornamente.

Străduţele din spatele zidurilor sunt numai bune de plimbat, mai ales că sunt deosebite, din loc în loc au trepte.

Casa Lamartine, cunoscută sub denumirea aceasta deoarece proprietarul Gheorghi Mavrudi a permis scriitorului Alphonse Lamartine să petreacă "doar 3 zile în 1863" aşa cum scrie pe undeva pe acolo, în prezent este sediul Uniunii Scriitorilor şi găzduieşte o mică expoziţie dedicată lui Lamartine. Casa este originală datorită suprafeţei de sprijin mici de la parter, ce se tot lăţeşte pe măsură ce urcăm fiecare din cele două etaje, astfel că proiecţia etajului superior este în stradă, dând senzaţia că edificiul s-ar răsturna în orice moment (parcă ar sta în aer) fiind din acest punct de vedere o abordare arhitecturală foarte îndrăzneaţă. (vezi aici).

Am lăsat la urmă ceea ce este cel mai reprezentativ pentru Plovdiv şi anume Amfiteatrul Roman. Construit prin sec. II dar descoperit abia prin anii 1972, Amfiteatrul păstrează doar o mică parte din construcţia originală, are în prezent 7000 de locuri şi este restaurat suficient cât să poată ţine în fiecare an prin iunie sau iulie concerte în aer liber şi stagiuni de vară ale Operei. Interesant este faptul că o arteră circulată cu patru benzi de circulaţie intră pe sub acesta şi iese abia pe partea cealaltă a dealului, acolo unde am mâncat (se vedea de undeva de pe terasă).

Au rămas multe locuri nedescoperite în Plovdiv, un motiv în plus pentru a mai reveni pe aceste meleaguri care m-au surprins de-adevăratelea. Cu siguranţă acest oraş este în acelaşi timp modern, istoric, vechi, artistic, viu, cu personalitate şi cultură proprie, iar de-ar fi să aleg între capitala Bulgariei şi acest oraş pentru un timp de relaxare, aş alege Plovdivul fără ezitare.

Tur Plovdiv - Partea a III-a - Un oraş contemporan cu Troia

2011-03-16T21:23:00.003+02:00

Nu toate oraşele vechi au rezistat în timp. Nu toate cele care au rezistat sunt în prezent şi centre culturale puternice. Puţine dintre acestea sunt întinse pe şapte coline. Însă doar unul se găseşte în Balcani, este contemporan cu Troia, este un muzeu deschis în aer liber, viu şi locuit, este oraşul mai vechi chiar decât Roma, Constantinopole, Cartagina sau Atena, trecând prin metamorfoze de denumire şi identitate proprie de la Evmolpia, Philipoppolis, Trimontium (denumit în acea perioadă şi Ulpia, Flavia sau Julia), schimbat în final în Pulpudeva, cu modificări ulterioare spre Puldin sau Ploudin şi devenit în final Plovdiv, supranumit Parisul Balcanic.

După un real maraton despre care v-am povestit deja aici şi aici, am ajuns într-un final, pe întuneric, în Plovdiv, locul care avea să ne ofere începând chiar de atunci foarte multe surprize. Aşteptam hotelul ca pe un cireş copt aşa că am mers cât am putut pe ul. Patriarh Evtimii (unde era adresa hotelului) până unde am avut voie, apoi am făcut stânga pe ul. Otets Paisiy, am parcat şi am plecat să căutăm cireşul copt (a se citi hotelul). Prima surpriză: amplasarea hotelului este fix pe bulevardul pietonal principal (Kneaz Alexander Battemberg), colţ cu strada menţionată mai sus. Nu am mers decât vreo 100 metri pe jos.Vreo 50 de metri pe ul. Otets Paisiy,

(maşina este în spate în dreapta şi am mers până unde se vede cedează trecerea şi drum înfundat în stânga; aia e strada cu hotelul; bineînţeles că pozele sunt făcute a doua zi)

şi vreo 50 de metri pe ul. Patriarh Evtimii, unde am avut parte de încă o surpriză: zonă pietonală foarte frumos luminată, cu terase şi lume pe stradă şi chiar cu nişte reprezentaţii free (era unul care se juca cu nişte flăcări şi nişte beţe, alţii cântau, artă ce mai... şi asta pe la 20:00; temperatura le permitea - erau cam +10 grade iar pentru începutul lui martie era super bine).

Hotelul este despărţit de McDonalds-ul din faţă de Bulevardul pietonal Kneaz Alexander Battemberg

Best Western Hotel Bulgaria

Ajunşi la recepţia hotelului am aflat că cele două camere (ultimele rămase) rezervate pe booking (una pentru nefumători - standard double room - şi alta pentru fumători - deluxe double room) erau situate una la un etaj, iar cealaltă la alt etaj. La recomandarea recepţionerului am schimbat camera mea de nefumători standard cu una deluxe tot de nefumători pe acelaşi palier cu cealaltă. Aveam să aflu la inspectare ce înseamnă deluxe pentru care am plătit pe noapte (2 persoane) 30 euro; curat, spaţios, elegant, vedeţi şi voi pe site-ul hotelului aici. Toate laudele pentru hotel. Pont aflat de la recepţie: sâmbăta şi duminica, maşina poate rămâne pe stradă, acolo unde am lăsat-o. În cursul săptămânii, se plăteşte. Aşa că dacă ma voi mai duce pe acolo o să îmi amintesc lucrul acesta.

Recunoaşterea de seară a împrejurimilor a culminat cum altfel decât cu o cină de zile mari la recomandarea personalului de la hotel care merită 10 puncte pentru toate ponturile primite. Au bulgarii ăştia un chef de a merge seara în restaurante şi de a se simţi bine şi relaxat care este foarte molipsitor. A fost o masă tradiţională bogată şi o atmosferă deosebită, ce mie personal mi-a satisfăcut încă o curiozitate gastronomică şi anume kavarma bulgărească, un fel de tochitură cu foarte multe legume şi carne de miel servită într-un vas foarte gros de fontă aşezat pe un suport care dedesubt avea un fel de spirtieră aprinsă de ospătar la masă, care spirtieră nu a ars decât atât cât a trebuit pentru a păstra mâncarea fierbinte destul de mult timp (parcă a ştiut cât timp îmi va lua să o devorez, mai ales că a fost stropită preliminar şi cu ceva mastică şi stinsă cu un "Cerga" roze). Şi pâinea.... merită să mergi acolo şi doar pentru pâine; un fel de lipie cu două feluri de brânză înăuntru. Un deliciu, ce mai, de toate felurile: olfactiv, gustativ, vizual şi auditiv (muzică tradiţională într-un decor tradiţional nemaipomenit), şi asta pentru doar 15 euro pentru două persoane. Restaurantul se numeşte Daiana şi este cam la 200 metri de hotel.

Festin

Aragaz personal şi o foarfecă pentru mâncare

Cu "maţul plin", simţurile satisfăcute şi aburii aferenţi datoraţi bineînţeles diferenţei de temperatură, nu altfel, am procedat la încărcarea bateriilor într-o formă deluxe, aşa cum era şi denumirea camerei. Lucru realizat pe deplin din moment ce dimineaţa devreme am avut chef de "observări" fenestre, timp în care se producea într-un recipient-accesoriu al camerei de hotel, licoarea neagră-maronie matinală de trezit şi de sorbit. Am descoperit că aveam vedere asupra Sahat Tepe - unul din cele şapte protuberanţe terestre pe care este aşezat oraşul (de remarcat influenţa otomană în denumiri: tepe=deal),

asupra Amfiteatrului roman, uau...,

sau o parte mică din oraş.

Pe de altă parte (adică pe partea cealaltă a hotelului), vedere spre zona pietonală

Credit foto: Răzvan Catrinescu

şi spre Primărie (stânga), împreună cu Piaţa Stambolov cu terase şi multele opere de artă (sculpturi, statui, monumente), care piaţă reprezintă o dilatare a bulevardului pietonal Kneaz Alexander Battemberg, numai bună pentru o relaxare binemeritată în urma unor varii motive.

Credit foto: Răzvan Catrinescu

Nu mai aveam răbdare, abia aşteptam să iau pulsul oraşului. Nu am reuşit foarte curând, întrucât reprezentam doar un sfert din personalul călător treaz şi apt, timpul de aşteptare transformându-l cumva într-unul folositor prin umplerea sertăraşelor mele goale de la capitolul istoria Plovdivului, ajutat de un ghid complet al Bulgariei de la Editura Aquila (nerasfoit încă prea tare) şi de un pliant foarte util luat de la băiatul vorbitor de engleză literară de la recepţie, în compania unor triluri de păsărele ce se bucurau ca şi mine de căldura acelei dimineţi.

Ia să vedem: mai întâi se zice că a fost Eumolpia(s) o aşezare fortificată a tracilor pe lângă Râul Mariţa (cel mai lung râu al Bulgariei de azi) aşezată pe ridicătura care azi se numeşte Nebet Tepe. Parcă am mai auzit şi pe la noi de tracii ăştia. Viaţa, tradiţiile, cultura bogată, şi îndeosebi vinurile şi mierea tracilor sunt îndelung evocate de Homer, Herodot şi alţi antici. Să nu mai punem la socoteală că şi Spartacus tot din traci se trage.

La un moment dat, Filip al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon) s-a gândit că nu i-ar strica încă o cucerire. Aşa că a trecut la treabă şi a şi reuşit pe la 342 î.Hr. o victorie asupra Eumolpiei, dar cum nu era de loc modest, a schimbat denumirea aşezării în Philipopolis după numele lui (oraşul lui Filip) şi a creat cea mai temută fortificaţie din Tracia pe care celţii au eşuat în multiple rânduri să o cucerească.

Romanii, prin aspiraţia lor de cucerire a Traciei pe durata a vreo două secole, a reuşit într-un final prin secolul I d.Hr. să preia controlul şi asupra a ceea ce urma să fie numit în modul specific roman Trimontium, adică cele trei dealuri pe câte era întins atunci "Plovdivul" de atunci, ce va deveni centrul vastei provincii Tracia Romana, declarat metropolis, care va avea senat propriu şi căruia îi va fi îngăduit de Roma să bată monedă proprie şi să colecteze taxe, lucru benefic pentru dezvoltarea ulterioară a urbei. Se pare că asupra oraşului tocmai aceşti romani au avut cea mai mare influenţă, acest lucru văzându-se şi azi, fiind oraşul cu cele mai multe dovezi păstrate în acest sens din Bulgaria, chiar dacă ulterior prin sec. al III-lea goţii au încercat să distrugă cât mai mult cu putinţă. Totuşi, au rămas urme ale dezvoltării extraordinare ale metropolisului din perioada romană, reprezentate de drumuri pavate, sisteme de aducţiune a apei, amfiteatre, teatre, băi publice, canalizări, stadionul şi Praetoriul Roman.

În urma inutilei scindări a Imperiului Roman, oraşul a ajuns sub ocuparea Constantinopolelui, devenind parte a Imperiului Bizantin. Prin secolul al VI-lea au apărut şi slavii care s-au aşezat pe aceste meleaguri cărora aceştia au început să-i spună Pulpudeva cu variaţii spre Puldin sau Ploudin de unde numele rămas până în prezent Plovdiv. Aceştia au avut un rol însemnat în modelarea imaginii etnice a oraşului.

A urmat pentru o perioadă destul de mare (vreo şase secole), un ping pong jucat de noul Ţarat Bulgar cu Imperiul Bizantin în care joc mingea era chiar urbea de graniţă Plovdiv ce avea o poziţie strategică destul de râvnită, situându-se pe Via Militaris- principala artră militară a Peninsulei Balcanice, locul fiind un loc important de popas al cruciaţilor primelor patru cruciade.

Oraşul a început să nu mai fie disputat după ce turcii au cucerit Constantinopolele şi apoi s-au extins spre nord, fortăreaţa de graniţă Plovdiv de până atunci nemairegăsindu-şi rolul de apărare a graniţei, situându-se acum în jumătatea Imperiului Otoman, motivul pentru care începe treptat să dispară ireversibil semnele şi vestigiile vechiului imperiu. Turcii încep construirea de edificii orientale, moschei, băi turceşti ş.a., ceea ce începe să dea oraşului un iz uşor mistic cu un şarm aparte.

Începe apoi să se simtă influenţa renaşterii bulgare prin aportul clasei de mijloc care prin influenţa schimburilor comerciale cu Europa dar şi cu Rusia, conştientizează aportul adus de educaţie în dezvoltarea şi modernizarea oraşului, astfel că Plovdivul devine un centru puternic economic şi cultural al părţii europene a Imperiului Otoman tocmai prin efortul depus de această clasă.

În urma războiului ruso-turc din 1877-1878, Plovdivul devine capitala noului stat bulgar constituit, cu un guvern rus temporar constituit. Asta pentru puţin timp, deoarece în urma unui tratat Bulgaria este împărţită în trei: o parte cu capitala la Sofia - centru politic, altă parte (Rumelia de Est) vasală sultanului cu capitala la Plovdiv- centru cultural şi a treia Macedonia redată Turciei. Unificarea va fi realizată mai târziu în 1885, iar Plovdivul va rămâne până în zilele noastre al doilea oraş ca importanţă după Sofia. În prezent aici se ţin anual marile târguri şi expoziţii, aici au loc marile manifestări culturale.

Pot spune că am fost mult mai impresionat de Plovdiv decât de Sofia. Are parcuri imense, un bulevard pietonal larg cu magazine în care se împletesc arhitectura modernă cu cea veche, pieţe largi, un centru istoric despre care voi vorbi mai pe larg în postul următor, râul Mariţa cu tot ce înseamnă navigaţie şi entertainment aqua, dealuri, biserici, moschei (se spune că la un moment dat Plovdivul avea 500 de moschei), sinagogi, săli expoziţionale pentru târguri internaţionale, teatre, opera (vara sunt reprezentaţii şi în aer liber la amfiteatrul roman şi la Odeon), muzee, expoziţii, o bibliotecă (la care nu am ajuns), Universitate, restaurante, terase, cluburi şi preţuri mici (dacă te străduieşti, găseşti şi preţuri mai mari). Oraşul vibrează de artă, există foarte multe sculpturi, monumente, reprezentaţii stradale, simţi asta prin orice por. Şi oamenii... Oamenii par să fie detaşaţi de problemele stresante ale vieţii sau cel puţin de modul cum le percepem noi. Se plimbă agale şi zâmbind de parcă ar avea tot timpul din lume ca şi cum ei, localnicii ar fi turişti în propriul oraş, fie că sunt în centrul vechi, în parc sau pe bulevard, iar dacă ai nevoie de orice fel de conversaţie îţi sar în ajutor. Am întâlnit foarte mulţi de diferite vârste care vorbeau bine engleza. Clar este influenţa aerului cultural al cosmopolitului oraş. Nu am crezut că o să mă simt aşa de bine într-un centru urban de la sud de Dunăre cu cetăţeni vorbitori de limba bulgară. Cu siguranţă ar trebui să mai revin.

"Dimineaţa pe răcoare"

Piaţa Stambolov tot devreme

Arteziană postbelică în Piaţa Stambolov

Faţada random

Primăria

Artă?

Cap de linie: clădirea M-Tel

Băncuţe... pentru băieţii care refuză să intre în Outlet...

O ditamai poşta din perioada comunistă care este şi sediul Operei - Piaţa Centrală

Piaţa Centrală - arteziană

Piaţa Centrală - Voenen Club

Piaţa Centrală - Monument; în spate este Parcul Ţar Simeon realizat pe la 1891de un specialist elveţian


Exagerat de aerisita Piaţă Centrală care vara are de jur împrejur o sumedenie de terase	.

Odeonul cu ce a mai rămas din Forum

Tri-balcoane cu vedere la Bulevard

Odeonul dinăuntru - vara se ţin reprezentaţii artistice în aer liber

Morning start point

Altă faţă, altă culoare, altă terasă, acelaşi Bulevard

Gardieni

Fântâna din faţă are apă potabilă (pentru cei care nu vor să dea bani pe ea la terasa din spate)

Artă (doar pe stânga zici?)

Artă (de stat pe ea)

Save vs. spend

Liniştea de dimineaţă

Cam atât a fost plimbarea noastră matinală pe Bulevardul pietonal pavat cu piatră Kneaz Alexander Battemberg, doar până la Piaţa Giumaia de unde am început explorarea centrului vechi. Dar despre asta.....

va urma............

Tur Plovdiv - Partea a II-a - Peştera Bacho Kiro şi Mănăstirea Dryanovo

2011-03-04T10:51:00.004+02:00

După popasul scurt şi frustrant din Loveci (despre care v-am vorbit ceva aici), scurt pentru că oraşul merită cel puţin o zi întreagă pentru explorare şi frustrant pentru că noi nu am avut acest timp, având rezervare în Plovdiv, la o distanţă destul de mare, am purces la drum via Dryanovo, ştiind că orăşelul are ceva de oferit, mai ales că a fost oraşul unde s-a născut Nikola Fişev (Koylu Ficheto cum i se mai spunea) cel care a construit podul acoperit din Loveci, şi care a dăruit şi oraşului natal una din multele sale opere arhitecturale materializată aici printr-o biserică, pe care noi din aceeaşi lipsă de timp, nu am mai apucat să o vedem, alt motiv pentru o ulterioară trecere prin zonă.

Aşadar, am purces la drum conform traseului de mai jos, vinovată de această alegere fiind cine alta decât Ioana cea cu ...."în două sute de metri viraţi uşor la dreapta", adică vocea navigatorului. Şi nu o condamn pentru alegerea făcută având în vedere peisajele superbe şi satele mici mirifice, unele mai înstărite, altele mai sărace, aflate pe traseul cel îngust de abia de aveau loc două maşini una pe lângă alta, asta când se întâmplă asta odată la mult timp. Vorbesc aici de ultima parte a drumului după ce am ieşit în dreapta din drumul principal. Nu am făcut poze, deoarece eram în întârziere, dar m-am bucurat singur de peisaje, având în vedere că 75% din pasageri au decis să facă economie de vedere, eu singur rămânând treaz obligat forţat de "mânuirea" vehiculului. Două zone mi-au atras atenţia: satul Gostiliţa care mi-a făcut impresia că ar fi pe mâini bune,adică pe mâinile unor bogătaşi care presupun că şi-au agonisit ceva case de vacanţă pe aici, case care au înfăţişarea aidoma cu cele din Arbanassi, adică cu temelie şi zidărie din piatră; a doua zonă a fost Skalsko, un sătuc mic la a cărui periferie se află nişte formaţiuni înalte de pe care parapantiştii îşi satisfac nevoia de adrenalină. Şi acum gata şi cu drumul că e târziu, motiv pentru care nu am mai trecut nici prin micuţul orăşel Dryanovo care avea câte ceva de oferit, şi ne-am îndreptat direct spre Mănăstirea cu acelaşi nume, aflată câţiva kilometri mai la sud.

La o distanţă de circa 300 de metri de parcarea Mănăstirii, se află Peştera Bacho Kiro, situată în fascinantele canioane ale râurilor Adara şi Dryanovska, ce se întinde pe 3600 de metri dintre care doar o zonă de 700 de metri este deschisă vizitatorilor. Peştera formează un frumos labirint de galerii şi camere pe patru nivele, sculptate în timp de râurile subterane în stâncile calcaroase, formaţiuni frumoase cu nume de poveste: "Prinţesa adormită", "Piticii", "Patinoarul urşilor", "Şemineul" etc. În interiorul peşterii s-au descoperit cele mai vechi dovezi ale existenţei umane din Peninsula Balcanică, sub forma uneltelor din os şi cremene. Peştera este iluminată şi în anumite perioade ale anului se organizează concerte dat fiind acustica extraordinară de care dispune. La intrare, din cauza temperaturii de afară din perioada când am mers noi, erau formate stalactite şi stalagmite din gheaţă, ce au luat naştere prin picurarea apei din infiltraţii şi solidificarea ei sub formă de gheaţă. Intrarea a costat 2 leva de persoană pentru traseul mai mic (există şi un traseu mai mare pentru care plăteşti 4 leva, însă fiind aproape de ora închiderii, a fost singura opţiune oferită de ghidul simpatic ce ne-a şi explicat câte ceva în franceză - se pare că bulgarii se descurcă mai bine cu franceza decât cu engleza, acelaşi lucru întâlnit şi la Peştera Orlova, şi la Biserica Boyana, şi prin alte părţi ale Bulgariei).

Am ieşit şi ne-am îndreptat spre Mănăstire, nu înainte de a ne opri lângă parcare la Mehana Andyka (restaurant tradiţional bulgăresc) pentru un popas de o shopska (salata specială bulgărească) pentru care am plătit câte 3,5 leva.

Mănăstirea Arhanghel Mihail din Dryanovo fondată pe timpul domniei Ţarului Kaloian, a fost implicată în rebeliunea din Aprilie 1876 care avea să ducă la războiul ruso-turc. Era un centru al rebeliunilor anti turce organizate în secret de liderul popular Vasil Levski. A fost arsă şi reconstruită de două ori, cu adăugarea în sec. XIX de clădiri rezidenţiale. Liniştita curte interioară oferă un muzeu (care nu mai era deschis), biserica, un monument în memoria lui Vasil Levski şi chiar o cafenea. Biserica mai păstrează pe zidurile sale urme de gloanţe, rămase neastupate întru aducere aminte.

Motive pentru o revenire în zonă:
1. Eco poteca sau ecotraseul ce pleacă de lângă intrarea în peşteră şi care este una dintre cele mai interesante atracţii din zonă ce oferă o rută circulară cu altitudine cuprinsă între 270 şi 510 m, rută ce trece prin locuri naturale unice ce oferă privelişti incredibile asupra împrejurimilor reprezentative pentru flora locală a cărei biodiversitate oferă peste 200 de specii rare. Traseul are pe alocuri podeţe din lemn suspendate la înălţimi considerabile, şi se poate continua până în satul Bojenţi situat 15 km mai la sud, fiind necesare cam 3-4 ore de mers.
2. Traseul lung din peşteră şi un concert pe viu înăuntru.
3. Muzeul din curtea Mănăstirii.
4. Biserica St. Nikola din Dryanovo construită de Nikola Fişev.
5. Podul peste râul Dryanovska construit de acelaşi arhitect.
6. Casa Ikonomova construită tot de Nikola Fişev ce găzduieşte şi un muzeu de icoane.
7. Casa Lafcieva sau casa fără cuie construită în stilul renaşterii bulgare, ce are de asemenea un muzeu ce evocă modul de viaţă orăşenesc al celui de al XIX-lea secol.
8. Turnul cu ceas de pe la 1778.

Am lăsat amurgul să cadă peste liniştita vale ce găzduieşte de secole Mănăstirea şi peştera, şi am plecat în lungul drum peste Stara Planina care s-a terminat pe la ora 8 seara în centrul Plovdivului. Dar despre asta în episodul viitor.

Vizualizare hartă mărită

Tur Plovdiv - Partea I - Loveci oraşul cu un... "Ponte Vecchio" bulgăresc

2011-02-17T12:02:00.005+02:00

Cum îi şade bine călătorului cu drumul, şi cum ne şade bine nouă cu deciziile ad-hoc de a pleca în călătorie, şi cum lucrurile neplanificate ies de regulă cel mai bine, şi cum era o vineri seară, şi cum nu văzusem încă Plovdivul despre care auzisem numai de bine, chiar dacă acum mulţi ani mai trecusem prin oraş doar în tranzit (ce pierdere), şi cum prognoza meteo zicea ceva de 20 grade celsius acolo, chiar dacă era primul weekend din februarie, am sunat un coleg din Piteşti care la sugestia mea nebunească de a merge două zile la Plovdiv a răspuns în doar 5 minute afirmativ, apoi am rezervat pe booking.com camere şi la ora 2:30 noaptea am plecat, via Piteşti, fireşte, într-un tur care aveam să descoperim ulterior ca va însuma aproximativ 1400 km.

Podul acoperit din Loveci

Am hotărât că vom face un popas la Loveci, motiv pentru care din Piteşti am plecat spre Slatina, Craiova, pentru a trece vama cu bacul la Bechet. Inutil să menţionez că la Craiova am greşit direcţia şi ne-am întors de la Işalniţa. Odată ajunşi în vamă, aveam să descoperim cu stupoare că nu avem casă de schimb valutar, motiv pentru care, la indicaţia unuia de la primul ghişeu care urma să ne încaseze prima taxă, ne-am întors câţiva kilometri până la Bechet pentru a schimba ceva bani undeva la nişte angrosişti (adică unii care deţineau un magazin en gros, de la care am şi cumpărat ulterior ceva fructe), care angrosişti şi-au făcut apariţia abia pe la 8, şi care ne-au schimbat numai în euro, la un curs relativ convenabil: 4,3 lei pentru 1 euro. Timpul de aşteptare până la apariţia acestora l-am petrecut savurând nişte gogoşi calde de la o gogoşerie din apropiere care abia deschisese.

Aventura abia avea să înceapă şi aveam să regret faptul că nu am ales ruta prin Giurgiu (cu care eram de altfel familiarizat) pentru următoarele motive:

1) Taxele româneşti. Odată ajunşi înapoi în vama română, am fost nevoiţi să plătim întâi 30 de lei de maşină taxă locală plus câte 10 lei de persoană; apoi încă 70 de lei pentru bac, întrucât am fost patru = un total de 140 lei (faţă de vreo 25 de lei cât am fi plătit taxa de pod la Giurgiu).

2) Vameşii români chiar ne-au cerut acte: ale noastre şi de la maşină, cu verificări amănunţite.

3) După ce am trecut de vama română, a trebuit să aşteptăm vreo 2 ore să vină bacul, timp în care ne-am "desfătat" cu priveliştea sinistră de la locul de îmbarcare, loc în care maşina stă pe un beton, în faţă ai Dunărea, în stânga ai un gard care înspre apă este întrerupt, loc prin care ne-am îndreptat spre a veni în întâmpinarea unor necesităţi fiziologice presante, neştiind că la întoarcere un vameş avea să zică "nu părăsiţi ţara". Această situaţie mi s-a părut cel puţin haioasă pentru că eram doar într-un pullover şi cu camera de gât, pe un frig şi vânt puternic, locul de unde veneam era viran cu câţiva pomi, maşina era cu botul la apă, iar eu nu ştiam ce semn de punctuaţie să pun după expresia auzită de la vameş. Aş fi zis că mă întreabă şi atunci ar fi trebuit să-i răspund "aş părăsi-o dar să vină bacul". Dar el tot insista disperat "nu părăsiţi ţara". Măi să fie... Ăsta e imperativ. Încearcă să îmi explice că dincolo de gard e România iar eu mă îndrept spre un teren neutru. Ete na.... I-am zis că am fost acolo să fac un pipi şi mă întorc la maşină că doar nu oi fi nebun să umblu aşa dezbrăcat pe acolo, pe frigul şi vântul ăla. Şi doar unde aveam să mă duc decât la singura maşină care nici nu avea şofer. El nu şi nu că dacă o să vadă şefii pe camerele de luat vederi... Ce ar putea să vadă decât un pipi şi eventual un vameş care atunci când eu m-am dus acolo, el nu era la post. A înghiţit găluşca şi s-a făcut mic. Aşa că dacă treceţi pe acolo, aveţi grijă cu vameşul ăsta sau ce o fi el că e tare odihnit.

4) Îmbarcarea pe bac durează ceva pentru că trebuie să intre o grămadă de tiruri (vreo 18). Şi debarcarea aidoma.

5) Odată ajunşi pe pământ bulgăresc, a trebuit să plătim încă o taxă administrativă bulgărească de 6 euro şi să ne luăm vignetă (5 euro pentru 7 zile). Numai că nenea de la vignete se mişca în reluare şi a trebuit să aştept 40 minute ca să îmi poată elibera cu foarte mare lene o vignetă, timp în care în spatele meu s-a făcut o coadă cu şoferii tirurilor-colege la traversarea Dunării.

6) Drumul până la Plevna (spre Loveci) este dezolant, cu gropi şi cu peisaje gri. De la Plevna este mai accesibil.

Concluzie: timp pierdut faţă de varianta Giurgiu: 4-5 ore. Bani în plus: 115 lei şi 6 euro. Diferenţa de kilometri: sub 100 km.

Şi acum câteva cuvinte despre Loveci în care am ajuns în sfârşit pe la ora 13:00, după un ocol prin centrul Plevnei căutând în zadar o casă de schimb valutar.

Situat pe cele două maluri ale râului Osam, oraşul Loveci a fost fondat în Evul Mediu pe locul unei vechi aşezări trace, ca o fortăreaţă (Hisaria) amplasată pe locul unei foste garnizoane militare romane (Prezidium) situate strategic pe cel mai scurt drum roman ce unea Dunărea cu Marea Egee.

Fiind un important centru comercial în timpul Renaşterii Imperiului Bulgar, oraşul fortăreaţă Hisaria a fost râvnit de turci care au reuşit capturarea sa doar printr-un vicleşug evocat de multele legende locale asupra cărora nu insistăm. Sub stăpânire otomană, oraşul, denumit de turci Lofça, devine Oraşul de Aur (Altan Loveci) datorită înfloririi comerţului motivată de poziţia strategică pe care oraşul o avea, aflat la intersecţia unor drumuri importante, favorabile negoţului.

Tot în această perioadă, Nikola Fişev, un arhitect şi sculptor bulgar, construieşte celebrul pod acoperit peste râul Osam, pod care s-a dorit o prelungire a străzii principale comerciale şi în cealaltă parte a oraşului. Era principala arteră comercială circulabilă, ce avea de o parte şi de alta prăvălii şi cafenele, restaurante şi mici ateliere meşteşugăreşti. După ce a fost distrus o dată de inundaţii şi altă dată de un incendiu, podul a fost reconstruit după schiţele vechi ale lui Fişev, diferenţa fiind că în prezent nu se poate circula pe pod decât pietonal, iar de o parte şi de alta se găsesc doar mici magazine de suveniruri şi o cofetărie mică ce oferă o privelişte asupra râului şi oraşului. A fost principalul motiv pentru popasul nostru aici, în urma căruia am decretat că "Ponte Vecchio" din Florenţa are un reprezentant în Balcani.

De partea cealaltă a podului, se află o piaţă din care începe practic oraşul vechi, rezervaţia istorică şi arhitecturală Varoşa, cu străduţe înguste şi şerpuite şi clădiri vechi din perioada renaşterii bulgare, ce merită alocarea unui timp special, împreună cu cetatea ce străjuieşte de secole pe dealul aflat la marginea acestei rezervaţii, timp pe care am zis că o să îl alocăm cu proxima ocazie, având în vedere ora înaintată şi distanţa încă mare de străbătut până la Plovdiv.

Cum ajungi? Din Bucureşti cu maşina sunt vreo 225 km prin Ruse, vreo 3-4 ore. Nu recomand ruta aleasă de mine din motivele invocate mai sus.

Ce să vezi?
- Podul Acoperit
- Cetatea Hisaria
- Rezervaţia arhitecturală şi istorică Varoşa
- Clădirile baroce din zona centrală
- Casa Tinkov
- Casele memoriale Drasova şi Raşova aflate în zona Varoşa
- Parcul Baş Bunar
- Parcul Strateş ce găzdueişte cea mai mare grădină zoologică din provincie
- Monumentul lui Vasil Levski aflat pe deal lângă cetate
- Monumentele soldaţilor ruşi căzuţi în luptele războiului ruso-turc din 1877-1878
- Vara sunt festivaluri de muzică şi teatru în aer liber (în piaţa Todor Kirkov se găseşte o scenă special amenajată pentru astfel de manifestări artistice).

"Ponte Vecchio" made in Bulgaria

Podul pe dinăuntru

cu ceva târgoveţi (sunt 64 de magazine de o parte şi de cealaltă)

Piaţeta pietonală Todor Kirkov de la ieşire, înspre Varoşa, cu cafenele

Monumente (Todor Kirkov)

Clădiri vechi

Prin partea mai nouă a oraşului

Cofetăria (partea mai ieşită) din care se poate admira cetatea aflată pe deal

Cetatea Hisaria şi Monumentul Vasil Levski (pe deal)

Va urma.........

Back in time ... Retrospectiva 2010

2011-01-09T11:59:00.004+02:00

M-am gândit mult dacă să scriu acest post au ba. După îndelungi deliberări, am zis: "în niciun caz ba", chiar dacă:

- se va constata o oarecare întârziere la capitolul "momentul postării" (a se citi lene);

- câte cineva ar putea avea de comentat la modul "ce de se mai plimbă ăsta în loc să...." pe de o parte, pe de altă parte "doar atât? joci la juniori", iar pe de alta, "cu cât mai târziu cu atât mai rău întru fidelitatea naraţiunii evenimentelor";

- următoarele se cer o promisiune de expuneri viitoare cât mai apropiate ale retrospectivei, neîmbrăcată deja în logos scris urmare a impresiilor şi emoţiilor de călătorii trecute, îmbinate cu cele viitoare (dacă vor fi), aceasta însemnând o luptă dublă cu comoditatea (a se citi din nou lene);

- talentul meu oratoric (scriptic) şi capacitatea de a transpune realităţile de la faţa locului şi mai ales sentimentele încercate, nu se situează la înălţimea aşteptărilor unora dintre puţinii posibili cititori ai umilului meu bloguleţ.

Aşadar:

- am schimbat înfăţişarea blogului (un an nou, o înfăţişare nouă);

- am purces la întocmirea unei liste de "pe unde m-am preumblat" din care listă doar cu o mică parte am reuşit să fericesc tastatura, povestind întru pomenire monitorului şi celor ce deja au deschis aceste pagini virtuale.

Sfârşitul lunii februarie m-a găsit pe drum spre Olanda, trecând prin Koln unde m-a aşteptat preţ de vreo 130 de ani (ca să nu îi mai punem la socoteală şi pe cei 632 de ani în care a fost construită) Kölner Dom - Catedrala orasului cu iz de "Cologne".

Kolner Dom

Ajuns în Olanda, am vizitat Castelul Duivenvoorde (atât cât s-a putut vizita în această lună) din Voorschoten,

Kasteel Duivenvoord

apoi am încercat o "Heineken Experience" în Amsterdam,

după care am mers în Rijnsburg la una dintre faimoasele licitaţii olandeze de flori din cadrul Flora Holland unde mai fusesem deja de câteva ori, cap de destinaţie şi motiv principal al acestei hoinăreli.


Brokeraj flori

Începutul lunii martie mi-a rezervat o întâlnire cu Praga mater urbium, Oraşul de aur, o boemă capitală a cristalurilor de Boemia, cu sfinţii de pe Karlovy Most, cu ceasul astronomic, cu Râul Vltava, Muzeul Kafka şi bineînţeles Budvar şi Pilsner,

Astronomic vs. efemer

am făcut cunoştinţă cu Thomaskirche a lui Johann Sebastian Bach şi cu Felix Mendelssohn (monumentul) în Leipzig,


Thomaskirche

apoi în Kinderdijk am avut ocazia să fiu bătut de vânt într-o zonă agricolă aflată sub nivelul mării, acelaşi vânt care din 1500 pune în mişcare cele 19 mori de vânt ce gestionează apa necesară şi ne-necesară agriculturii, sit intrat în Patrimoniul UNESCO,


Haar molen

lăsând la urma turei să descopăr în 's-Hertogenbosch - istorie, artă şi cultură în mijlocul apelor.

Tot această lună este responsabilă de o schimbare de direcţie spre sud, la vecinii noştri bulgari, prilejuită de o onomastică multiplă (trei la număr), care în loc de "hai să te cinstesc" a devenit "hai să ne plimbăm" (în loc de... nu este tocmai ad literam, pentru că m-am întâlnit şi cu nişte Kamenitsa pe acolo garnisită cu ceva meniuri bulgăreşti), cu o hoinăreală de două zile suprapusă peste un sfârşit de săptămână, motiv pentru care în tranzit, ne-a făcut cu ochiul Pleven (Plevna,) oraş cu o puternică semnificaţie pentru România în legătură cu războiul ruso-turc de la 1877-1878, evocat de Panorama Plevna prin diaporamele circulare din interiorul colosului din beton cu rol de mausoleu şi muzeu.

Панорама “Плевенска епопея”

Fosta capitală a Daciei Mediteraneene, pe care împăratul Constantin a numit-o "Roma mea", Serdica romană adică Sofia de azi, ne-a desfătat (cum o mai făcuse şi altădată) cu ce are ea mai bun, motiv pentru care i-am dedicat un timp destul de substanţial, despre a cărui petrecere, numai de bine într-un post ulterior.

Monumentul Sfintei Înţelepciuni (o Sofie de 24 de m din bronz ce i-a luat locul lui Lenin după 40 de ani)

Tot pentru viitor voi lăsa şi sfârşitul călătoriei via două situri intrate în patrimoniul UNESCO: Biserica Boiana şi

Mănăstirea Rila.

Pentru că luna lui mărţişor nu se terminase şi pentru că aveam pe lista de aşteptare începută de foarte mic, de la clasele primare de istorie, de când am învăţat de izbânda lui Traian asupra Daciei, pentru care la interval de patru ani acesta a ridicat un monument triumfal pe teritoriul acestei Dacii, am zis că e timpul după atâţia zeci de ani să vedem dacă proful de istorie de atunci ne minţea au ba. Aşa că într-o zi (de duminică), după ce am fost la un târg de turism ca pretext pentru a putea vizita Casa Poporului din Bucureşti, pe care nu o mai văzusem din anii imediat după revoluţie şi care mi s-a părut că arată într-un mod jalnic, am purces cu un mic ocol prin Comana unde aveam să simţim istoria acumulată în ctitoria lui Vlad Ţepeş

Mănăstirea Comana

după care am peregrinat prin Parcul naţional cu acelaşi nume pe cărări puţin umblate şi destul de greu accesibile, şi ne-am îndreptat spre cel mai din amonte loc românesc aflat pe dreapta Dunării, bineînţeles după ce am trecut cu bacul spre Ostrov. Am lăsat Cetatea Durostorum (Silistra) pe altă dată considerând că aceasta cere alocarea unui timp special, am trecut pe lângă Cetatea bizantină Păcuiul lui Soare (tot pentru altă dată, poate odată cu Durostorum), apoi Mănăstirea Dervent a cărei prezentare virtuală descoperită ulterior vizitei este una care îi face cinste şi pe care o puteţi vedea aici,

am lăsat tot pentru aceeaşi dată viitoare şi Mănăstirea Sf. Apostol Andrei şi am ajuns la Adamclisi, unde ne-am plimbat pe aleile Cetăţii Tropeum Traiani

Un urmaş al romanilor la Tropeum Traiani

şi am admirat Monumentul Triumfal construit după planurile lui Apolodor din Damasc

moment în care s-a încheiat ziua, tura şi călătoriile sub semnul lui mărţişor, cu concluzia că proful de istorie chiar nu miţea.

Pentru că tocmai mă acomodasem cu Dobrogea şi pentru că tocmai experimentasem ce însemnă onomastică "plimbată" în loc de una "cu cinsteală" şi pentru că onomastica îmi aparţinea, luna aprilie a debutat cu o hoinăreală-maraton pe la Peştera şi Mănăstirea Ioan Casian, Cheile Dobrogei, Histria, Argamum şi Enisala, prezentată deja în trei expuneri: 1, 2 şi 3.

Băi romane la Histria - îmbrăcat

În alt sfârşit de săptămână al aceleiaşi luni, am zis că ar fi cazul să mai gustăm dintr-o şopska (un fel de salată bulgărească) şi să vedem dom'le ce e cu capitala asta a celui de-al doilea Regat al Bulgariei care pe la 1885 zice-se că era nu doar un important centru politic şi comercial, ci şi un concurent al Romei şi al Constantinopolelui (Stambulul otoman). Drept pentru care am plecat spre sudul Dunării trecând prin Biala,

Un român la capul podului

apoi pe la Nikopolis ad Istrum oraş fondat tot de Traian în cinstea victoriei asupra Daciei, din care nu a mai rămas mare lucru graţie hoardelor hunului Atilla,

Nikopolis ad Istrum (pe străzile oraşului)

am făcut un mic ocol printr-un superb sătuc ce merită o atenţie deosebită,

Arbanasi

şi am ajuns la Veliko Târnovo, căruia ne-am dedicat tot restul timpului rămas.

Veliko Târnovo şi Râul Yantra văzute de sus din cetatea Asaneştilor

La întoarcere, am oprit şi pe la o mănăstire cocoţată pe o stâncă, Mănăstirea Preobrajenie,

mănăstire care este responsabilă cu ulterioarele documentări vis-a-vis de edificii în inima muntelui, motivul următoarei ieşiri pe acest teritoriu.

Aşadar, următoarea lună, mai, ieşire unde altundeva decât tot Bulgaria, adică Basarabovo, Ivanovo, Cherven, Peştera Orlova, despre care deja am povestit: la plimbare prin parcul Rusensli Lom.

Împrejurimile Cherven-ului

Dezmorţirea şi încălzirea naturii ne-a provocat la o dezmorţire şi o tură de încălzire "de poftă" la munte, pe şapte scări - de jos în sus.

Spre Şapte scări pe Valea Şipotei

În luna iunie m-am întâlnit cu rhododendronii din Ciucaş, moment în care am aflat de ce i se spune masivului ăluia Muntele Roşu, despre care am "aberat" puţin pe aici: Ciucaş - un Munte "Roşu" cu o Vale a Berii.

Iulie avea să fie luna cu nişte realizări personale (nu materiale) aşteptate de ceva vreme, motiv pentru care am sărbătorit - cum altfel? - decât cu o plimbare, dar nu una oarecare ci una cu "ţel înalt": Acoperisul Romaniei - Moldoveanu 2544 m.

High life

Fierbinţeala lui august a fost "stinsă" de un weekend la malul mării (cu cortul) ceea ce nu ne-a împiedicat să "mişunăm" un pic prin Constanţa (cu impresii mai târziu),

Wake-up

iar la întoarcere ne-am prăjit printre pietrele încinse ale ruinelor a ceea ce a fost cetatea romană de pe linia de apărare a Dunării, Capidava.

Păzind Dunărea la meandru

Luna septembrie a vrut să ne arate ce e cu Shumen ăsta pe care îl programasem în drum spre o destinaţie a unui concediu care nu a mai avut loc, motiv pentru care am zis că dacă tot nu e concediu, măcar ....

Fortăreaţa

În drum spre Shumen, am oprit şi prin Razgrad, despre care probabil ştiţi de aici: Abritus, fortăreţa romană din Moesia Inferior - Razgrad, Bulgaria.

Curte interioară

În luna octombrie am reuşit să mai tai ceva din lista mea, şi anume Ansamblul Muzeal Goleşti, către care am văzut de nenumărate ori indicatorul pe lângă care am trecut zicând că "pe altădată", un "must see" după părerea mea, motiv pentru care îi voi rezerva un post separat,

Conacul Goleşti şi curtea interioară văzute din Foişorul lui Tudor Vladimirescu

şi am trecut dincolo de Piteşti pentru a mai diminua din listă altă "ne-încă-văzută", Mănăstirea Cotmeana, care de asemenea merită o postare.

Luna noiembrie a fost mai "de voie", reuşind totuşi să vizităm Palatul Cantacuzino, o adevărată operă de artă pe lângă care am trecut de nenumărate ori şi în ignoranţa mea l-am trecut cu vederea, în curtea căruia se află şi Muzeul Naţional George Enescu,

Palatul Cantacuzino

Muzeul Ţăranului Român, a cărui clădire a mai avut plăcerea să mă invite înăuntru dar avea cu totul şi cu totul altă abordare şi alte exponate, pe vremea "cealaltă", însă eram prea mic să îmi mai amintesc mare lucru

Muzeul Ţăranului Român

şi am revăzut Palatul Mogoşoaia care intotdeauna îmi oferă plăcere şi relaxare prin parcurile dimprejuru-i.

Aceasta a fost retrospectiva anului 2010. A fost puţin? A fost mult? Dumneavoastră decideţi. Pentru mine a fost un an cu suişuri şi coborâşuri, din care vreau să reţin doar lucrurile frumoase.

Până una - alta, vă urez un an plin de călătorii memorabile şi multă sănătate pentru a le putea realiza.

Abritus, fortăreţa romană din Moesia Inferior - Razgrad, Bulgaria

2010-12-20T16:09:00.003+02:00

La 70 km de Giurgiu, pe E70 în direcţia Shumen, Varna, se află oraşul Razgrad, dezvoltat pe lângă vechea fortăreaţă romană Abritus, căreia merită să îi faceţi o vizită dacă sunteţi în trecere.

Construit iniţial prin secolul I ca o garnizoană romană, pe locul unei vechi aşezări trace, Abritus devine mai târziu un mare centru comercial şi militar al provinciei Moesia Inferior, motiv pentru care, prin sec. al II,-lea cohorta armată auxiliară Lucensium II a Legiunii XI Claudius va fi cazată aici, având cartierul general la Durostorum (Silistra de astăzi), cu scopul da apărare a graniţelor de nord a Imperiului. În 251, în bătălia de la Abritus, îşi găseşte sfârşitul imperatorul Traianus Decius, în luptele împotriva goţilor. Pe la începutul secolului al IV-lea, se construieşte o imensă fortăreaţă întinsă pe 14 hectare, cu ziduri groase de 3 metri şi înalte de 12 metri, având patru porţi de intrare în fortăreaţă (având fiecare porţi duble pentru o mai bună protecţie) şi 35 de turnuri de apărare (cu câte trei nivele). În interiorul fortăreţei sunt construite diferite edificii cu roluri diferite, printre care, o reşedinţă a unui guvernator, pe 3200 metri pătraţi, guvernator care cel mai probabil avea putere militară şi socială. Putem ghici puterea acestui guvernator, din opulenţa construcţiei ce îi era destinată. Astfel, porticul mare dinspre sud cu faţadă ionică, avea şase magazine, situate câte trei de fiecare parte, printre care se intra printr-un mic coridor într-o curte interioară mare (atrium) neacoperită, înconjurată de coloane romane. În părţile laterale, în spatele coloanelor, se aflau clădiri cu rol de depozite agricole. În faţă, se găsea o clădire de conferinţe cu nouă camere, ai căror pereţi erau pictaţi cu ornamente florale şi geometrice. Existau de asemenea dormitoare, ateliere şi depozite. Este inutil de spus că întreaga fortăreaţă avea un sistem bine pus la punct de aducţiune a apei. Clădirile au fost folosite până în secolul al VI-lea când Abritus a fost distrus de avari şi slavi. Din secolul V şi până la distrugere, Abritus a fost un centru religios creştin. Pe la sfârşitul sec al IX-lea şi inceputul sec al X-lea, a fost reconstruită din ruine o fortăreaţă bulgară care a fost distrusă de pecinegi pe la jumătatea secolului XI.

În timpul excavaţiilor, s-a descoperit cel mai mare tezaur bulgăresc însumînd 835 monezi de aur (4 kg), bătute de 10 imperatori romani. Alte obiecte scoase la iveală în urma săpăturilor pot fi văzute atât în muzeul de la intrare, cât şi sub un şopron, în aer liber.

Nu ştiu dacă se plăteşte intrare, dar noi nu am plătit pe la jumătatea lui noiembrie.

Dacă tot ajungeţi la Razgrad, merită să vizitaţi şi moscheea şi un turn cu ceas (pe care le-am lăsat pe altă dată din criză de timp).

Abritus

Casa guvernatorului

Sur le pont d'Avignon... (partea a II-a)

2010-11-28T17:08:00.004+02:00

Capitală a lumii creştine din secolul XIV, fiind pe rând capitală spirituală, economică, politică, culturală, Avignonul deţine un patrimoniu arhitectural şi artistic ce îi conferă şi astăzi titlul de deţinător al celui mai mare şi mai frumos ansamblu gotic din Europa. Centrul istoric, foarte bine conservat, este înscris în patrimoniul mondial UNESCO.

Ce se poate vedea în Avignon:

1. Palais des Papes, "La plus belle et la plus forte maison du monde..." (Froissart). Este cel mai important palat gotic al lumii, construit în aproape 20 de ani, sub directivele papilor Benoit XII şi Clement VI. Pentru 8,5 Euro în extrasezon, ai posibilitatea de a-i admira arhitectura dinăuntru, unde la loc de cinste stau frescele artistului Matteo Giovanetti, împânzite peste tot. Pe tot parcursul anului, se întâmplă tot felul de evenimente culturale, de la expoziţii diverse, la concerte şi festivaluri.

2. Le Pont Saint Benezet, (pont d'Avignon) sau ceea ce a mai rămas din podul atât de mult cântat, adică patru piloni din cei cei 22 existenţi odată. Deşi este destul de celebru, istoria sa este mai puţin cunoscută. Pentru aprofundare, vă invit să îl vizitaţi. Este martorul istoriei Avignonului.

3. Musee de Petit Palais, o adevărată incursiune în sculptura şi pictura Evului Mediu.

4. Les 4 Promenades, patru trasee care vă dezvăluie treptat mergând pe străduţele înguste cu un şarm aparte, obiectivele principale ale Avignonului.

5. O multitudine de muzee dintre care recomand Muzeul Lavandei şi pe cel al Vinului.

6. Primăria veche

Palais des Papes


Le Pont Saint Benezet

Musee de Petit Palais


Promenade

Primaria

Theatre

Sur le pont d'Avignon.... (partea I)

2010-11-21T19:26:00.000+02:00

Aşa m-am trezit cântând ca din senin, într-o seară târzie de 5 ianuarie, în timp ce mă luptam cu oboseala acumulată de prea mult condus pe Coasta de Azur în drum spre Spania, după ce am văzut indicatorul de Avignon spre dreapta... Şi am decis: vom rămâne peste noapte în jurul Avignonului să vedem despre ce pod este vorba în cântecul învăţat la ora de franceză încă din clasele primare. Nici nu aveam idee cu ce aveam să mă întâlnesc a doua zi.

Ieşim de pe autostradă şi ne îndreptăm spre Avignon în speranţa că vom găsi ceva acceptabil de dormit, de mâncat şi a doua zi de văzut. Deodată - ce să vezi - îmi mai aduc aminte de ceva din şcoala generală: de una din lecturile pentru vacanţa de vară scrisă de Alphonse Daudet - Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon. Măi să fie... Tarascon. Aici rămânem... mai sunt doar vreo 20 km până la Avignon pentru mâine. Zis şi făcut. Trecem pe lângă "Maison de Tartarin" şi oprim în faţa Hotelului "De Provence", unde vom rămâne peste noapte. Recepţionerul vârstnic cu maniere deprinse parcă în altă epocă, în perfectă armonie cu cocheta şi încântătoarea clădire a hotelului ce datează din sec. XVIII, ne predă camera şi ne recomandă un restaurant într-o localitate apropiată, întrucât la 23:00, în Tarascon nu prea ai unde să mergi să manânci. Localitatea apropiată se numeşte Beaucaire şi se află de cealaltă parte a Ronului, la cinci minute de mers. Este un orăşel pescăresc, despre care aveam să aflu a doua zi că este foarte bogat în istorie şi artă, întins lângă şi de-a lungul canalului cu ieşire la Ron, ce ţine loc de port şi care este înţesat cu diverse ambarcaţiuni. Găsim repede restaurantul "Le Soleil" pe lângă chei. Odată intraţi înăuntru, suntem întâmpinaţi de parcă pe acolo ne-am fi făcut veacul, de parcă am fi cunoscut pe toată lumea. Aveam să aflu că acest fel de a fi este tipic francezilor, atunci când intri într-un local. Mâncăm, povestim şi hotărâm să revenim a doua zi.
Ne întoarcem la hotel unde vom avea parte de o binemeritată odihnă.
Hotelul este o construcţie de prin sec. XVIII cu 11 camere, decorate în aşa fel ca să îţi confere intimitatea necesară, dar şi senzaţia că te-ai afla în alt secol, cu alte decoruri. Vorbesc aici de faptul că în camera unde am stat, am avut parte chiar de o minibibliotecă privată. Hotelul are o terasă situată la nivelul 1 (unde de altfel se găsesc şi cele 11 camere) cu foarte multe flori ornamentale, terasă unde am luat micul dejun, pregătit franţuzeşte de amfitrionul casei. Pentru mai multe detalii, vedeţi Hotel De Provence Tarascon.

Biblioteca privată

Holuri retro

Lobby... ca în sufragerie

Terasa

Vedere de pe terasă

Câteva cuvinte despre Tarascon:
Legenda locală se învârte în jurul unui personaj mitic "Tarasque" un soi de amfibiu jumătate animal, jumătate peşte care ar fi fost supus de Marta sosită pe meleagurile acestea tocmai din Palestina pe la 48 e.n. Un fel de "frumoasa şi bestia" versiunea provensală. Pe aceste considerente, următorii regi ai Franţei, au considerat că pelerinaje în locurile sanctificate ale Tarasconului şi împrejurimilor sunt imperios necesare, motiv pentru ca regiunea să înregistreze o prosperitate crescândă, prin aporturile acestora la construirea diferitelor biserici, castele etc. Prin secolul XV, Rene d'Anjou construia castelul care îi poartă numele, iar prin a doua jumătate a secolului XIX, Alphonse Daudet dădea naştere celebrului personaj Tartarin.

Ce este de văzut:
Castelul regal - cel mai frumos castel regal din Provence construit la porţile Mediteranei, pe bancurile Ronului. Intrarea = 7 Euro
Muzeul Souleiado - un muzeu al ţesăturilor provensale. Intrarea = 7 Euro.
Mănăstirea Saint - Honorat
Colegiul - biserică Sainte Marthe - cu spectaculoasa poartă de intrare, unde se zice că ar fi mormântul Martei
Mănăstirea Cordelierilor (un ordin Franciscan)
Primăria
Piaţa
Casa lui Tartarin
Rue des Halles, o veche străduţă comercială

Cu regretul de a nu fi avut suficient timp pentru o explorare amănunţită a Tarasconului, am plecat dimineaţă spre Beaucaire, aşa cum ne propusesem.
Aici ne-a întâmpinat un orăşel micuţ de pescari iubitori de lupte cu tauri (cărora le-a ridicat şi un monument), orăşel cu o istorie bogată, vechiul Ugernum roman situat pe Via Domitia care lega Italia de Spania, oraşul artei, istoriei şi al cărţii, un oraş unde poţi vedea un muzeu al calului şi al artei ecvestre, o fermă funcţională ca în anii 1900, un port de apă dulce aproape de Mediterana, un castel... şi enumerarea poate continua suficient de mult pentru a face din Beucaire o destinaţie de explorat. L-am trecut şi pe el pe lista de aşteptare pentru o viitoare altă vizită mai amănunţită. Aaa şi să nu uităm oamenii. Politicoşi, cu zâmbetul pe faţă şi permanent dornici să îţi vorbească.

Portul

Pro corida provensală

Una dintre pieţe

Se pare că a fost şi Napoleon pe aici

În stânga şi în dreapta sunt apartamente locuite ascunse de ziduri vechi.

Reminiscenţe ale saturnaliilor romane?


Veche influenţă iudaică

Părăsim şi Beaucaire cu promisiunea că voi reveni cu siguranţă, cu regretul de a nu fi surprins prea multe imagini şi cu nerăbdarea de a ajunge mai repede la obsesia mea... sur le pont d'Avignon.

(va urma)

Acoperisul Romaniei - Moldoveanu 2544 m

2010-08-05T10:13:00.008+03:00

"Copil fiind, paduri cutreieram.....".Vinovat....tata. Ii multumesc.
Mi-am dorit de mic sa ajung pe cel mai inalt varf al Romaniei. Nu a fost sa fie. Dar pentru ca aceasta ma rodea si era de prea mult timp pe lista mea de asteptare, am hotarat sa trisez un pic astfel incat sa pot ajunge in aceeasi zi pe varf si sa ma si intorc. Se poate, vointa sa ai. Asadar.....

Trezirea la 4, plecarea la 5 din Bucuresti. Masina dotata cu sofer experimentat in drumuri forestiere. Traseul il vedeti in josul paginii. Drum neasfaltat: 38 km din care primii 17 km acceptabili, restul...jale. (Restul dupa barajul de pe Valea Rea). Peisaj: superb. Ajuns la stana din Valea Rea la 10. Urcusul incepe lent, dupa ce se trece pe doi busteni de lemn peste apa, prin dreapta acesteia in sensul nostru de urcat, prin vegetatie crescuta abundent (atentie la urzici, va spune cineva care a avut pantaloni scurti si a facut o cura cu urzici antireumatica nebenevola - rezultatul se vede prinr-o fotografie mai jos). Dupa ce se trece de vegetatie, se urca pe sub padure, apoi pieptis pe langa apa, spre ceea ce se vede sus a fi o superba cascada. Dupa aproape 2 ore, ajungem pe platoul caldarii Vaii Rele, pe care il parcurgem printre lespezi si zone mlastinoase, zona fiind relativ plata, numai buna pentru un pic de odihna inainte de asaltul final. Acesta se face in doua etape: prima pana in Vistea, circa o ora, iar al doilea pe creasta printre saritori pana la varful Moldoveanu in mai putin de jumatate de ora. Dupa aproape patru ore suntem sus. Nu ne bucuram prea mult ca apar nori, motiv pentru a o lua inapoi la sanatoasa, cu rezultat: 2,5 ore pana la masina.

Praga mater urbium

2010-08-03T13:19:00.003+03:00

Nu toate oraşele se pot mândri cu etichetarea de "Oraşul de aur", sau " Oraşul celor o sută de clopotniţe", sau "Mater urbium (mama oraşelor)", sau cu faptul că centrul istoric este inclus în patrimoniul UNESCO, sau că este capitala cristalurilor de Boemia. Dar ca să le cumuleze pe toate, numai unul poate, şi acela este oraşul de pe Vltava, situat în Boemia centrală, de a cărui istorie sunt legate nume ca Jan Hus, Franz Kafka, Antonin Dvorak, Albert Einstein, oraşul "Revoluţiei de catifea", a cărui istorie este arătată şi mai ales păstrată de orice colţişor al său, fie că sunt clădiri, ape, străzi, obiceiuri, gastronomie, muzică şi chiar oameni. Este oraşul de care cu siguranţă odată ajuns acolo te vei îndrăgosti.

Aşa se face că, la un drum spre nordul Europei (cu treabă), am decis să facem un mic ocol prin Praga pentru a confirma cele spuse mai sus (evident că timpul scurt avut la dispoziţie nu a ajuns pentru cât aş fi vrut eu să petrec în acest oraş, motiv pentru care mi-am spus că o să revin cu siguranţă).
Totuşi, în acest răgaz scurt, am avut plăcerea să fac o mică plimbare pe străduţe, păstrate parcă din timpurile cavalerilor ce-şi ascuţeau săbiile de statuile Podului Carol de peste Vltava, am văzut ceasul astronomic cu ai săi sfinţi de ora exactă şi cu cadranele sale de unde nu poţi descifra cât este în realitate ora, piaţa din jur, puhoiul de turişti (ce o fi oare vara?), arhitectura clădirilor etc. Am simţit relaxarea care pluteşte în aer şi spiritul artistic al oraşului.
Comentariile mi-am propus să le las pentru data viitoare. Până atunci,........poze.

Karlovy Most

Retro style

Muzeul Kafka

Sfinţi de pe Podul Carol

Si un mic filmulet:

's-Hertogenbosch - istorie, artă şi cultură în mijlocul apelor

2010-06-27T11:35:00.012+03:00

Istorie? Trebuie să fie din moment ce este cunoscut din secolul XII. Artă? Cum altfel când a dat lumii un celebru pictor şi sculptor, şi când caracteristica de bază a industriei este fabricarea instrumentelor muzicale? Cultură? Păi este construit pe locul unde în antichitate se găsea un templu al unui zeu roman (Hercules Magusanus). În secolul XVI, fiind reşedinţă episcopală, a deschis porţile Reformei. Apoi a fost ocupat de spanioli, francezi, a fost alăturat Prusiei. Toate aceste influenţe culturale se regăsesc în construcţii, modul de a fi, în întreaga "viaţă" a oraşului. În mijlocul apelor? Unde altundeva decât în Olanda, ţinutul de sub ape?

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu - prin martie 2010 - că există un "Bosch" care nu se refră la scule electrice. Ba mai mult ... Că este "oraşul lui Bosch", sau "Pădurea Ducelui" sau "den Bosch" aşa cum localnicilor prescurtat le place a-şi da locul de naştere. Şi nu mică mi-a fost mirarea să aflu că acest Bosch a fost de fapt un celebru pictor şi sculptor.
Aşa că, la o întoarcere din "Ţara Lalelelor", mi-am zis că trebuie musai să fac un mic ocol pentru edificare. Zis şi făcut, deşi cam prea allegro pentru mine. Adică o după amiază foaaaarte mică. Dar plină.
Oraşul îţi arată puţin din vârstă încă de la intrare, prin ce a mai rămas din fortificaţiile puternicului bastion de apărare "situat în mlaştină" pe frontiera care despărţea Olanda de Nord de cea de Sud, prin ale cărui ziduri de necucerit şi-a căpătat numele vremii de "Invincibilul Dragon din Mlaştină". Astăzi, zidurile păzesc doar un biotop al vegetaţiei mlăştinoase şi "de zid", având diverse plante rare şi licheni, pomi şi arbuşti, formând un aşa zis coridor ecologic.

Aşadar zidurile înconjurate de canale,

şi de piste pentru bicilete,

apoi inconfundabilele ferestre fără perdele, care par a spune că localnicii nu au nimic de ascuns,

canalele cu podurile mobile,

avantajosul garaj mobil (oare o fi plătind taxă de parcare la Primărie?), alternativa pentru locurile unde nu se poate ajunge pe apă,

clădiri mai noi,

înfrăţite cu altele mai vechi, într-o perfectă armonie, aşa cum fiecare instrument muzical făurit de locuitorii acestor meleaguri o va face,

pseudo-locuinţe "lacustre", deasupra micului canal Binnendieze care străbate centrul pe dedesubt, canal pe care se pot face plimbări cu barca, (ratate de mine din lipsă de timp), plimbări ce-ţi dezvăluie minunate arcade şi locuri pline de linişte, cu oraşul deasupra,

minunăţiile detaliilor arhitectonice făurite, păstrate şi mai ales întreţinute de localnici, de zici că sunt terminate anul ăsta, culminând - cum altfel - cu măreaţa, impunătoarea, intimidanta Catedrală, ce domină clădirile dimprejur şi al cărei turn se observă aproape din orice loc,

Catedrala St. Jan, cu ale sale ornamentaţii bogate gotice,

despre care se spune că ar fi una dintre cele mai frumoase catedrale din Olanda,

cu puternice influenţe franceze, pentru care se spune că s-ar asemui Catedralei din Anvers datorită faptului că locul coloanelor rotunde cu capiteluri este luat de grupuri de stâlpi de susţinere lipsiţi de capiteluri, inovaţie cu puternic impact vizual ce-i conferă catedralei de 28 metri înălţime înfăţişarea unui spaţiu care pare a se înălţa spre cer,

influenţele prusace cu al lor vultur,

şi bineînţeles influenţele olandeze prin care ni se demonstrează încă o dată că artiştii olandezi erau neîntrecuţi în arta luminii, nu doar în pictură, ci şi în arhitectură.

Tot aici se află cea mai frumoasă Madonă din Olanda, o statuetă care stă în mijlocul unei mări de flori, luminată atât de miile de lumânări, cât şi de ferestrele puse în aşa fel pentru a permite luminii să intre, dintre care o fereastră este chiar oblică pentru a permite razelor după amiezii să pătrundă. Nu am mai avut cum să o fotografiez. Am fost "invitaţi" afară pentru că era ora închiderii.

Nici nu am mai avut privilegiul de a urca în turnul de unde am fi putut vedea panorama oraşului, poate altă dată. Numai să fie vara, când turnul este deschis vizitatorilor pentru escaladare.

Poarta ferecată, însă,

nu ne-a împiedicat să mai admirăm împrejurimile, o piaţetă situată în dreapta Catedralei folosită probabil pentru diverse manifestări,

şi să aşteptăm ora exactă, moment în care urma să ascultăm gongul ceasului din turn care încă funcţionează cu precizie. Pentru a asculta mai mult decât un simplu gong, merită să veniţi miercurea, când cele 50 de clopote găzduite în turn vă vor încânta auzul începând cu 12 noaptea până la 1 după amiaza. Pentru noi nu a fost să fie.

Aşa că am traversat strada şi am aşteptat la o terasă amenajată pe trotuar, loc unde am descoperit oameni liniştiţi, unii veniţi la plimbare, alţii după serviciu, mulţi dintre ei vorbind fie germana, franceza, româna, evident, aşadar o lume pestriţă, dar având un calm şi o bunăvoinţă care nouă ne lipseşte.

După gongul orologiului, ne-am lăsat pierduţi pe străduţe, observând paşnicii locuitori, care nu se sfiesc să-şi arate mulţumirea sufletească,

bineînţeles cu biciletele de rigoare...,

o zonă de shopping unde preţurile sunt mai cumsecade decât la noi,

bineînţeles piaţa centrală cu formă triunghiulară, unde se organizează târguri de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, (în spate, puţin stânga, se vede Moriaan, clădirea cu turnuleţ, despre care se spune că ar fi cea mai veche clădire din cărămizi construită în Olanda, datând din secolul XIII, clădire care se pare că făcea parte din zidul de apărare ce înconjura piaţa, unde acum găsiţi centrul de informare turistică),

tot în piaţă se află şi Primăria, clădirea cu turn cu ceas (având 35 de clopote care în fiecare miercuri între 10 şi 11 funcţionează spre delectarea celor prezenţi), la origine gotică, dar remodelată baroc.

Am mai trecut pe lângă o biserică protestantă,

o străduţă îngustă (probabil sora Străzii Sforii din Braşov),

alte minuni arhitectonice,

şi nu în ultimul rând statuia patronului oraşului, Hieronimus Bosch.

După ce am mai privit odată asupra turnului Catedralei St. Jan, pentru a-mi întipări în minte locul de unde voi privi oraşelul data viitoare, mi-am spus că trebuie să mai revin, de data aceasta musai într-o zi de miercuri, vara, pentru a reedita şi de ce nu a-mi îmbogăţi experienţa trăită în acest colţ de lume, al cărui nume ne este greu să-l rostim, un nume care începe cu literă mică, dar care are ceva măreţ în el.

I did it again...

2010-06-24T19:46:00.001+03:00

again, no comment....

maybe, till another next time....

I did it....

2010-06-24T19:26:00.001+03:00

no comment

till next time...

Ciucaş - un Munte "Roşu" cu o Vale a Berii

2010-06-15T20:54:00.004+03:00

Multă vreme nu am ştiut de unde vine numele de Muntele Roşu. Nici măcar nu am încercat să ştiu, deşi am fost de câteva ori pe la cabana cu acelaşi nume, postată comfortabil la un acces rutier convenabil pentru cei ce se doresc sedentari cu pretenţii de sportivi week-endişti la "botul" maşinii urcată pe cine ştie ce coclauri mai mult sau mai puţin umblate. De ceva vreme însă - motivat de efectele experienţelor trecute, printre care cele cu aport sufletesc materializat de "călătorie" şi nu de turism, experienţe care au condus la transpunerea unora dintre ele în impresii ce au dat naştere acestui blog - am început să privesc mai cu atenţie la tot ce ţine de natură, aşa cum e ea, la tot ce ţine de oameni, comportamentele şi culturile lor, chiar semantica şi toponomia anumitor locuri.

Aşadar, într-o duminică m-am simţit dator mie însumi să-mi demonstrez că ceea ce citisem în urma unor documentări, se adevereşte. Adică faptul ca Muntele Roşu este numit aşa nu pentru că ar avea el însuşi ceva roşu, ci datorită unui fenomen unic în ţară dacă ne referim la amploarea lui şi anume prezenţa pe o suprafaţă destul de mare a unei specii de rhododendron sălbatic, ceea ce îi dă muntelui culoarea în această perioadă.
Scuzele de rigoare că nu am poze "roşii", noi mergând pe partea nordică a Masivului Ciucaş unde doar sporadic se putea vedea aşa ceva. Despre "Valea Berii", nici nu se poate spune că se poate asocia în vreun fel cu berea, deşi există o bere cu numele de Ciucaş (asta o lăsăm pe seama cunoscătorilor). Denumirea se pare că vine din slavă unde ber ar însemna trecătoare, ar mai putea veni de la faptul că hărţile vechi denumeşte valea "a Berei," se pare că odinioară sălăşluia pe aici o ursoaică pe nume Bera care se pare că a fugărit nişte englezi pionieri montagnarzi, de unde numele de "Valea Berei". Oricum ar fi, pe această vale nu există nicio asociere cu licoarea spumoasă bere, deşi la intersecţia cu DN1A se află o hală modernă care ar putea fi asociată de unii cu vreo fabrică de îmbuteliere a berii, ea nefiind săraca decât o fabrică de îmbuteliere a apei provenită din pârâul cu acelaşi nume, dealtfel foarte repede, spumos şi rece.
Aşadar, pregătirea ca la armată şi iată-ne ajunşi pe la 10:30 în Pasul Bratocea, unde lăsăm maşina şi pe la 10:45 purcedem la urcuş, care până la releul de televiziune se desfăşoară pe acelaşi drumeag îngust folosit de maşinile de intervenţie ce asigură întreţinerea turnului.

După ce trecem de turnul de televiziune, urmează un povârniş abrupt cu care ne luptăm din plin, prin pădure, unde marcajul nu excelează, dar la finalul căruia, ieşind în golul alpin, ne este recompensată străduinţa cu peisajul specific Ciucaşului adică stâncile ieşite parcă dintre vegetaţie. Dăm cu nasul de Colţii Bratocei,

o vedere de ansamblu,

după care întâlnim Porţile Bratocei deschise parcă pentru trecători.

Odată trecuţi dincolo ni se deschide orizontul asupra zonelor mai înalte ale masivului.

Ajunşi la zona de jnepeniş, vedem în stânga Muntele Tesla, o ridicătură împădurită cu un brâu golaş de grohotiş la poale.

Continuăm urcuşul printre jnepeni şi colţi de stâncă mai mari sau mai mici, mai apropiaţi sau mai depărtaţi, cu gândul de a ajunge în Şaua Ţigăilor unde ne-am propus un repaus de masă.

Cu o privire mai atentă, se pot vedea rhododendronii roşii în fotografiile următoare.

Ştiind că în jurul locului unde urma să zăbovim preţ de jumătate de oră pentru a ne încărca bateriile (a se citi stomacurile) urma să dăm peste un anume Goliat, cineva ne-a făcut un preview .... de genul feminin....

Din locul de unde am mâncat, adică de pe stânca aceasta,

am putut să-l admirăm pe adevăratul Goliat al Ciucaşului (stânga) în timp ce priveam panta care ne rămânea de străbătut până la atingerea Vârfului Ciucaş (1954 m) ce se vede în dreapta sus.

După siesta de rigoare, am plecat spre Vârful Ciucaş unde se ajunge în aproximativ 30 minute după un urcuş susţinut, trecând pe lângă Turnul Goliat (cel din faţă), Turnul Roşu (în planul al doilea). Se vede şi muntele Tesla în plan îndepărtat. Peisajul este extraordinar. În dreapta potecii se pot vedea Babele la sfat, Ţigăile şi valea de unde am urcat.

Într-un final am ajuns pe Vf. Ciucaş după circa 3 ore cu tot cu pauza de masă, deşi la plecare, indicatorul ne arăta durata parcurgerii acestui traseu până aici ca fiind de 3,5 - 4 ore. Pe cei câţiva metri pătraţi ai platoului din vârf, erau destui oameni motiv pentru care nu am întârziat prea mult şi am plecat mai departe dar nu înainte de a imortaliza momentul.

Plecăm spre Cabana Ciucaş tot pe bandă roşie, coborând pe lângă Ţigăile Mari, printr-un peisaj spectaculos.

Înainte de a junge la Cabana Ciucaş dăm de un lac

Cabana este în construcţie, se vede aportul noilor tehnologii, cărămidă Poroterm, ciment Holcim, etc. şi o maşină sovietică 4x4 cu care probabil s-au cărat aici toate materialele de construcţie inclusiv grămezile de balast şi nisip. Din acest moment traseul nostru devine unul monoton, întrucât a fost tăiat de buldozere un drum prin pădure, drum care se dovedeşte extraordinar de greu de coborât cu piciorul datorită pantei foarte mari. Mă întreb ce maşină trebuie să fi fost cea de a cărat materialele acelea la cabană. După o perioadă dificilă ce presupune "acţionarea frânei gambelor" ajungem după o coborâre serioasă la un izvor pe lângă Valea Berii, pe lângă care ne continuăm drumul până la DN1A.

Am ajuns la şosea după aproximativ 4 ore şi jumătate după ce am lăsat maşina. Numai că acum, ca să ajungem în acelaşi loc unde era parcată, ar fi trebuit să mergem pe şosea vreo 5 km, lucru care a ieşit din discuţie la un rapid vot.Rămânea decât varianta cu "ia-mă nene". Şi cum tocmai era oprit un "nene" cu familia la admirat, evident în drum spre Braşov, mi-am permis să-l rog să mă ia şi pe mine până în Pasul Bratocea, lucru care spre surprinderea mea s-a şi întâmplat. Am adus maşina, am "cules" companionii de călătorie şi am plecat spre casă cu o mulţumire pe care nu o pot reda în cuvinte. I-am spus muntelui "la revedere".

La plimbare prin Parcul Rusenski Lom

2010-06-04T19:32:00.006+03:00

La mică distanţă de Bucureşti (sub 100 km), dar pe partea cealaltă a Dunării, la sud de Ruse, se află o Rezervaţie Naturală numită după ultimul afluent principal de pe partea dreaptă a Dunării, Râul Rusenski Lom, maestrul natural artizan al impunătoarelor formaţiuni cuprinse de Parcul Natural cu acelaşi nume (Rusenski Lom), situat de-a lungul meandrelor acestuia. Cu o suprafaţă de peste 3400 ha, acesta reprezintă o largă varietate de habitate: mici lacuri naturale şi iazuri, terase cu păşuni şi fâneaţă aflate pe marginile râurilor, păduri formate pe suprafeţe aluvionale, stânci verticale înalte. Varietatea habitatelor contribuie la diversitatea florei şi faunei din zonă. Pe lângă acestea, Parcul mai adăposteşte numeroase obiective turistice din care cel puţin unul este înscris în patrimoniul UNESCO.

Am trecut pe lângă aceste locuri în drumurile înspre şi dinspre locurile vizitate prin Bulgaria, în mai multe rânduri în trecut (despre care probabil o să postez ulterior), fără a mă abate din drum pentru a le admira, şi am tot amânat zicându-mi că este destul de aproape de casă şi deci uşor de revenit oricând, neştiind de fapt ce ascund locurile acestea, altfel probabil că ar fi fost de mult "bifate". Dar cum niciodată nu este prea târziu, iată că într-o zi de mai 2010 liberă, le-a venit rândul, după o hotărâre "ad hoc" (cum v-am obişnuit).

Aşadar, repede sandvişuri, harţi, aş fi vrut o cameră pentru poze, dar nu am luat decât telefonul (pozele mai slabe), apă şi... plecarea cam târziu pe la 10:00 din Bucureşti. Pentru cei aproximativ 70 km până la vama bulgară nu trebuie decât vreo oră, care trece repede. Taxa de pod (nu prea ştiu pentru ce menţin taxa asta) este de 25 lei pentru maşina mică. Vigneta bulgărească pentru o săptămână (minim) 5 euro (nu am cumpărat-o din vamă, urmând să o cumpărăm de la următoarea benzinărie, unde am oprit pentru toaletă, dar pentru ca acolo nu aveau decât pentru o lună, am zis pas şi nici că am mai găsit în altă parte, deşi am mai oprit să întrebăm, motiv pentru care recunosc încălcarea legislaţiei bulgăreşti cu un plus în buzunarele mele - voi să nu faceţi aşa).
Prima oprire, Mănăstirea de la Basarabovo, un complex monastic săpat în stâncile calcaroase din canionul făurit de Râul Rusenski Lom.

Este o părticică a ceea ce a fost odată un complex monahal întins pe tată valea râului până la Ivanovo, rezistând până la năvălirea otomană. Se spune că Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti a ctitorit aţezământul, neamul lui fiind stăpânul unei moşii întinse din această parte de lume. Populaţia de aici a fost întotdeauna mixtă, vlahi şi bulgari, pentru că, în vreme de cotropire otomană, locuitorii fugeau în satele româneşti, peste Dunăre, de unde se întorceau în vreme de pace. Biserica avea şi câteva chilii săpate, din care nu mai vedem decât puţin.

Intrarea este liberă (sau cel puţin era când am fost noi).

Plecăm mai departe spre Ivanovo, înscris în Patrimoniul UNESCO cu o pictură dintr-o mănăstire săpată tot în piatră de călugării ermiţi.
După ce ratăm intrarea spre Ivanovo (atenţie, nu este marcat prea bine, este un indicator verde mic după ieşirea din Ivanovo), ne întoarcem şi mergem pe drumul şerpuit care la un moment dat devine foarte îngust, dar asfaltat, năpădit de vegetaţie de ai spune că ai ajuns într-un loc părăsit, lucru care se dovedeşte a nu fi adevărat acolo unde se termină. O parcare mare, la capătul căreia se găsesc nişte trepte pe care se urcă spre o chilie aparţinând complexului mănăstiresc situată cam la 100 de metri deasupra, nerestaurată şi cam neîntreţinută, pe tavanul căreia este un fragment pictat reprezentând cina cea de taină. Urcuşul anevoios pe nişte trepte umede, la umbra pădurii, se dovedeşte a fi recompensator odată ajunşi sus. În partea dreaptă chilia, în partea stângă spre un loc de panoramă.
Intrarea: 4 leva de persoană sau 1 leva pentru studenţi. După ce intrăm în chilie, de partea cealaltă a ei se află un balcon suspendat deasupra văii care oferă o panoramă superbă şi dă senzaţii de ameţeală.
Ne întoarcem şi mergem pe culme spre locul de panoramă, unde ne delectăm privirile cu o imagine de ansamblu asupra canionului din jur.

Plecăm şi ne îndreptăm spre Cherven, pentru a-i vedea Fortăreaţa care a fost un avanpost al Fortăreţei Veliko Târnovo a Asaneştilor. Din nou indicatorul este foarte mic (şi verde), foarte uşor de trecut pe lângă el. Aşadar stânga şi începem coborârea spre Cherven care se vede pe stânga cocoţată pe dealul care se ridică din canion (în jumătatea fotografiei)

depăşim satul şi mai mergem puţin spre oraşul medieval

şi urcăm spre oraşul construit pe un masiv de gresie şi calcare, oraş fortificat foarte bine apărat (nu şi de hoardele mongole) cu un izvor subteran carstic care asigura pentru vreme îndelungată apa necesară populaţiei asediate. Ceea ce a mai rămas din vechea fortăreaţă, vedeţi în poze. Intrarea ar fi trebuit să fie 4 leva de persoană (1 leva de student), însă noi nu am plătit pentru că nu am avut cui.

Pentru că mai aveam timp, am hotărât să mai vedem şi o peşteră, amenajată (cum aveam să descoperim ulterior) cu ajutorul Consiliului Judeţeam Giurgiu???? Curios.
Ajungi coborând pe un drum foarte îngust dar asfaltat.

Din păcate nu am fotografii dinăuntru. Intrarea este 6 leva de persoană sau 2 leva pentru studenţi, şi se face doar la oră fixă. Ghidul, a explicat turiştilor bulgari cu care am intrat, dar nu ne-a lăsat "neexplicaţi" încercând într-o franceză comprehensibilă să "subtitreze" speech-ul bulgar. Şi asta doar pentru noi doi. Peştera are 13 km de galerii, dintre care sunt deschise vizitării câteva, printre care una cu nume franţuzesc "Champs Elysee". În peşteră este destul de răcoare, aşa că dacă vă decideţi să-i faceţi o vizită, luaţi-vă ceva pe voi. Periplul subteran durează cam 40 de minute. Se spune că este a doua cea mai mare peşteră din Bulgaria.

Cu bagajul de cunoştinţe îmbunătăţit, ne îndreptăm spre casă, mulţumiţi de ceea ce ne-a dat Parcul Natural Rusenski Lom să vedem şi cu convingerea că nu numai în trecut vlahii şi bulgarii au avut ceva în comun, ci chiar şi în zilele noastre (măcar în această zonă). Păcat că nu profităm ca popor de istoria scrisă şi prin alte părţi decât acea închisă de graniţa actuală românească.

Am ajuns acasă pe la ora 6 după amiază. Aşa că dacă aveţi chef de o hoinăreală de o zi, nu ezitaţi. Aveţi suficient timp. Go for it.
Traseul poate fi vazut pe harta de mai jos.