Sub ochiul de la marginile infinitului

Sincretism

2012-01-25T01:22:00.001+02:00

(Sau când se va alege praful)

Câteva contuzii ale primei sfârtecări emotive revin ca personaje sedentare în ochiul priceperii, căutând libertatea. Nu poți reține peisajul muzicii de război ce suferă în tropeta crucii. Oprește-te și Reamintește-ți scadența ultimelor Dorințe, vise, planuri răstălmăcite în mestecatul zicalelor pozitive. Deglutiția lui ”a fi” socotește că e mai bine să ”nu fi”. Ultima dintre păreri e să crezi că poți percepe, apoi că poți anula percepția și ca poți înghiți ”duhul” propriu care să te izbăvească. Fantezia misticului.

Contracții

2012-01-20T22:59:00.000+02:00

Tragerea în jos complică precursorii speciei scufundând puterea voinței. Alterarea proprie crește, fiind scindată-n forțele producției refuzului sacadat. Tremur, roșire, scamatorii ale paralimbajului și statusul reținerii încruntate... . Înghețul cutiei pandorei din propriul spirit angrenat în agoasa zeilor.
În general, ”silă gnostică” din peisajul umbrelor ce detronează speranța. Simplu spus: întunecarea reperelor ce-ți îngrădește orizontul și revenirea la forma impulsurilor stricte care susțin viața. Nulitate.

Tur de timp. Turtim. Tâmp

2012-01-15T02:01:00.000+02:00

Prin clădirile ultimelor fisuri sociale, continui să nu rimez cu mai nimic, iar prologul unui film știut pe dinafară alimentează starea, apoi înfundă orice gest spre propria-i fărâmițare/descompunere. Problema e că ajung uneori, în diferite grade, să fiu mai apropiat de orice stare absurdă, de creativități morbite, de sunete oarbe prăvălite peste timp în muzica (oarecum cumplită, deci necomercială și fără divertisment) a veacului prezent, decât de ”plictisul” firescului și sărbătoarea unui bun simț banal. În rest, deseori, par a fi poate ”ieșit din timp” și căzut în Sine, cu speranța unor gânduri mai adânci, mai lari, mai pline.

Sinteză

2012-01-10T03:55:00.001+02:00

Un prepronderent muzical sentiment de caravană grăbită se apropie.

Misticizarea pomului proaspăt tăiat din rădăcină vine ca un preludiu și cerne siguranța viitorului. În general, viață!

Sub scoarța zilei trecute sau viitoare (fiindu-mi totuna-întruna), sub ridicarea din pat ca din morți, vine o activitate a întrebărilor la care nici tu și nici eu nu am luat parte și, cum lipsa m-a fascinat întotdeauna mai mult decât plinătatea, pe astă activitate merg.

Am renunțat de mult în a căuta rețete și m-am convins că așa este. Mai ales când aceeași prăjitură este obținută din rețete diferite, iar mâna ta se murdărește indiferent de input-uri.

Sudoarea unui spirit vine din curajul pedagogic (poate, încă) de a asculta o persoană, a-i pricepe ”hăul” și de a-l împinge în el. Înapoi în el, prin vise, refulări, frici, conexiuni și axoni, sinapse, neuroni.

Apoi, ieși/respiră/plângi/țipă/deschide/dialoghează și alte cuvinte ”grele” (ca sens) din argoul suferindului și a portretului propriu încă necarismatic. În acest context mi-e greu să folosesc cuvinte mari precum: mentalitate, educație, prietenie, iubire, cultură, limbaj, etc. din dorința de a nu le banaliza. Le numim doar încercare de a fi prezent.

În același timp mi-e greu să mă conving că cineva trebuie în genere să își epuizeze clipele simple/nerecuperabile lângă unul care crede cele de mai sus. Dar probabil și asta e o dereglare rece.
Cu aceeași precizie, în aceeași lipsă, aprecierea se va instala în firescul tău, ca anticorpul propriei izolări cu finalitate în comuniune și în paradoxul alegerilor mai mereu spre nuanța negației, refuzului sau singurătății.

Coloristică

2012-01-08T01:44:00.001+02:00

Întuneric și răsunet. La etajul superior toaleta-i asaltată, presiunea-i vată și lupta-i apă. Eliberarea vecinului de la ora 1:00 AM, pereții subțiri creați cu stimulente comuniste și ridicate pe spatele întors Istoriei, ca tatuaje cu cerneală roșie, îmi creează reperul unei scrieri. Sunetul răzbate spre urechi, game perechi și gânduri despre eliberarea unor lucruri vechi. Nici furtuna de aseară nu zdruncinat acest sentiment lejer de ianuarie ne-nins.

Istoricul e prins de reglementarea cârceilor picioarelor prinse în podea. Iartă genul, firea-i psihotică, permisul social e pierdut spre un tărâm scârțâitor. Recunoaște-ți ușurințele!

Adițional celor petrecute/auzite mai sus, pare fi perioada unei interiorizări. Unii zic cea de-a treia mare interiorizare, alți nu zic nimic. Scăparea lui Jung ar fi că genul masculin își croiește conștientul până la 25 de ani. Femininul până la 18-19 ani. Scăparea mea, doar pâlpâie frâiele în nemulțumire.

Mi-am adus aminte acele cercuri unul într-altul și care se rotesc fiecare în sensuri opuse. Cred că am găsit cam ceea ce le umple. Ideea simplă ar fi să le opresc treptat pentru a le face să se rotească în același sens și să lucreze.

Un articol

2012-01-07T12:19:00.000+02:00

Câteva dintre argumentele CONTRA adoptării monedei euro. aici

Este vorba despre corelarea ciclurilor de afaceri România și Zona euro, convergență reală și structurală, venituri, etc.

Care

2012-01-06T01:35:00.000+02:00

Din locul orei de acum, întunecată în contraindicații ale strângerii firii și gândului, finisez incursiunea cu aplecare spre timpurile viitoare care îmi par mai familiare ca oricând.
Îmi pun la îndoială aproape cu o precizie orară legea de mișcare și mă lipesc zidurilor gri-dezgustate ce-mi explică motivația și susține, implicit, viața. Visul blocajului în lift și nearderea din cuptor. Căderea. Trezirea.Tăcerea. Privirea.
Aparența fixează nimicul și ajunge să te definească, digerându-te cu poftă după 40 de zile de post ca-ntr-un ciclu al hârtiei albe în devenirea Cărții vii. Libertatea ... de a pierde ambele trenuri disponibile și cu plecare în direcții opuse. Datorită multor pasaje lipsă din necesitatea alegerii singura mișcare posibilă va fi doar întru, ca în oricare dezechilibru emoțional pe care ești nevoit să îl rezolvi nepregătit.
Cu privirea-n 4 versuri despre Infinit, respingi simțirea concretului.Hăul.

2012

2011-12-30T01:05:00.001+02:00

Probabil că asta va fi ultima înșiruire de fraze colonizate de minte în anul 2011, pentru a face loc poate unei noi stări a firii în anul 2012. Anul se poate termina promițător, poate începe promițător, în fine... va aduce aproximativ alte 365 de zile la cele 8300-8400 parcurse până acum. Despre 21.12.2012 prefer să nu îmi dau cu părerea.

Anul acesta a fost în poziția lingurii ce trebuia să hrănească 7 guri deodată. Cărți citite, paradoxuri, informații, constrângeri, figuri de stil, păreri, prezentări, emoție, prietenii și oameni întâlniți, recesiuni și renașteri, mințile și hotarele proprii, iar enumerația poate continua. La fel de multe ar fi și mulțumirile pentru cei din jur ... nu mai menționez dar, cumva, se pot citi singuri printre rânduri.

Cel mai mult m-a ”muncit” în sens individual-nocturn (că social-diurn nu prea a putut fi vorba) obsesia limbajului la care am revenit prin primăvară parcă; suficient pentru ca, în lipsă de altceva, să dizolv reperele pe care clădisem niște imagini despre varianta benefică/pozitivă a Lumii.

Adus limbajul ca element constitutiv în viziunea mea, totul s-ar putea spune că s-a sfărâmat și, în logica ontologică existentă,... ființa a erupt eliberând dezechilibre ale priceperii pe care le credeam rezolvate. Și probabil este elementul cel mai ”adânc” la care am putut ajunge și simți până acum (dacă despre stări extatice nu poate fi vorba) pentru că punerea sa la îndoială îți suspendă cele mai apropiate cunoștințe/imagini despre tine și ceilalți, iar de aici conturul următorilor 3-5 ani, cel puțin în evoluția ”arderii interne”, îl cam am făcut. Vom aștepta și conținutul!

Automat am ajuns să împart istoria individuală în două perioade: perioada înainte de a adopta limbajul/cuvintele și cea de după ce copilul (de preferat) începe să învețe o primă limbă, gândește în aceasta, se identifică și vorbește o limbă.( Exagerând, se poate spune că suportă prima limitare de tip general).
Mai cu seamă m-ar interesa prima perioadă și probabil d-asta am început cu psihologi, psihiatri, psihanaliști... apoi mistici și alți filosofi neparcurși încă.

LA MULȚI ANI!

Experiența angoasei

2011-12-24T02:36:00.001+02:00

Jurăminte și vechi și noi, și tari și moi, crapă ca niște boi-eroi sub noi ...sălbăticie lirică plăcută, cu Urmuz perfid sinucigaș după harbuz. Osul frontal sfărâmă duritatea conținutului enumerat de percepția mizeră și primește această statuie a detaliilor durerii cu jenă. Privește cu ochii culeși rapid dintr-o ieșire din/de ghenă. Spre pernă.

Inițial fără vro căutare anume, răspunsul săptămânii trecute, una destul de încurcată (a se simți începută satisfăcător, continuată bine și eșuată pe final) pentru cât pot eu (intrinsec) oferi în plan faptic, se găsește pe undeva în structura necesar-nepotrivită a detaliilor plasate în cerințele concretului.

Această structură concepută prin felul de a fi, gânduri validate și feed-back, limite emoționale, sociale, etc. și la care am acces zilnic ”nenorocește” orânduirea expansiunii gândirii în aprop(r)iatul-viitor.

Pentru a evita nepotriviri viitoare această structură ce apare ca validă în majoritatea cazurilor trebuie pusă în ordine. Probabil e nevoie de o altă muncă, în speranța că va fi folositoare și în cele din urmă experiența pe tine aduce în prim plan fie ordinea spiritului, fie nebunia. Țintesc prima variantă și prin urmare la pacea aceasta sunt disponibil.

În primul rând :

Cum îmi pot defini o structură universală a detaliilor la care am acces?

Care ar fi calea de a contura o structură permisivă în jurul conceptelor pe care le văd esențiale în fiecare zonă a activității (în principal personale) și de la care pornesc extensiile interpretative?

...

Idei și căi

2011-12-21T02:27:00.001+02:00

Căsăpim secunde brute, neprelucrate metodic, printre scurgeri, plângeri și mirungeri cu ale românismului sentimente, slabe de îngeri și zgâlțâite serios de ultima (continua) criză economică, în discursul ei capitalist.

Dilema ornamentantă după împrejurări cu necesarul imediat al susținerii dependenței de cale, se transformă în explicația, firavă, a excesului, al ciclului lăcomiei, al voinței zeilor sociali. Ajungem astfel la apocalipsa ideilor pe care nu le putem dobândi/genera, concentrată de facto în ceea ce pricepem să facem ca indivizi, ca devenire, etc.

Pentru că obsesivitatea modelului ontologic mă controlează, cele mai legitime întrebări pentru mine cel puțin de început sunt:

1. Ce este FIINȚA astăzi?( fără pretenția de a răspunde complet)

2. Dacă trecerea de la un cadru, în general definit prin postmodernism, este întradevăr atât de absurd pe cât pare la nivel individual sau are o motivație și-un sens? (mai ales prin conflictul clasic individ-general, unde cel de-al doilea termen implică atât societatea, cât și limbajul, cultura, religia sau orice alt factor extern devenirii ființiale)

3. Dacă trecerea se face prin alterarea ființei? (alterarea ființei necesitând conceptualizare mai mult sau mai puțin acceptabilă)

R pătrat (intensitate)

2011-12-18T02:16:00.002+02:00

Un fizic pătruns de păstaia necrofagă a înghețului. Izolare, foame și sete. Încrengătura noilor sentimente de supraviețuiri coapte pe traseul părăsirii paradisiace. Uneori îmi simt mintea că face conexiuni greșite, bineînțeles după ce greșeala cu pricina se produce, ca-ntr-un model ce nu mai vrea să aibe noimă și care-și socotește, în pauza unui gând, constrângeri false. Refuză nesuportarea pentru ați accepta echilibrul și pentru a refuza ipocrizia unei imagini deformate pe fundalul tunetului disonanței.

Negația îmi însoțește obrazul lipit de rugina oaselor clădite pe mișcarea principiilor din jurul nevoii dialectice ... nu timpul omoară, ci nedobândirea limbajului care să ți-l umple. Dar nici aici nu accepți tratament estetic; alungă vântul rece și ieși desculț pentru a trage aer în piept și pentru a o lua de la capăt, de la capătul lumii și capătul timpului, iar între inspirație și expirație toată Biblia îți răsună în fire, în somn, în organe și membre, fiecare trezire diurnă anunță o nouă alungare. Și tu EȘTI.

PS: Prea puține cărți sfinte totuși pentru un număr prea mare de respirații complete.

De zi

2011-12-14T15:02:00.001+02:00

Lumea ta, geografic regăsindu-se între ruși și psihanaliști, crează decorul destrămării interne... rămân cumva binedispus. Între Dostoievski, Lev Tolstoi și Freud. Între o cădere ordonată și vărsămintele ridicării minții din cercul peșterii traversezi Volga și Dunărea. Impulsuri plasate aproape la dimensiuni cosmice între extremele binecuvântării și impulsurile primitivismului neadaptat structurate pe ego și nesiguranță. Lumea se îngustează la Vest și se aplatizează la Est. Geometria contururilor cețoase din care iese revelația unei energii românești.

Portretul activității minții individuale are reperele ascuțite între pedagogia scolasticilor blegi, naivi, transmiși cu funcție parcă vegetativă, și aceași răceală dobândită experimental, cu stimulentele culturii sângelui fără duh.

Parcă nu mai pot scrie, dar pare a fi necesar pentru a nu fi ipocrit cu opiniile rotunjite prin aproximare în minus. Morala neactivității sau alterarea opiniilor prin acțiune.

Constrânse complicații

2011-12-14T02:26:00.002+02:00

Ca o chimică reacție împotriva oricărei posibile afecțiuni încurajatoare, construiești în tine un sistem stăruitor dominat de conturul negru-alb subsumat spațiului cuvintelor zilnice de după apus. E ora 2:08 și noaptea luminează înțelesuri ... cvasi-forme, care poate nu sunt interceptabile altfel. Demonstrații pacifiste simple între om-actor, om-spectator, palavragiu nostalgic, sfânt palid sau bețiv liber nostim. Echilibrarea postmodernă ajunge să fie în direcția în care ceea ce ți-e îngăduit se anulează cu ceea ce nu îți este, iar șocul perpetuează dubla negație și în final refuzul mișcării sub diagnosticul nevrozei futilității. Refuzul oricărei forme de comuniune socială, al limbajului, al sinelui... suspenzi catafaticul cu apofaticul, refuzi cauza și efectul și înstrăinezi procesul devenirii. Doar soliciți din ce în ce mai agresiv ”luminozitatea” orizontului; aceasta să crească în intensitate și să-ți mărească priceperea.

Proces

2011-12-10T03:28:00.000+02:00

Primesc că am ajuns într-o dinamică psihică, ca trei drepte paralele cu o a patra căptușite și închise în capete cu cheia sol.

Se însușesc realități care, interiorizate pe termen scurt, alungă orice urmă de consens general psihic și te conduc la disonanțe cognitive fără măcar să le poți urma cauzele. Mi-e greu să folosesc limbajul, simțindu-l ca-ntr-o înăbușire a unicității individuale printr-un război, pare-se, pe cât de banal pe atât de neevitat.

Pe rând, nopți care îți suportă presiunea unor motive, le simți repetându-se cu obsesivitate. Pe unde vom trece? Cu ce fire și sens? Nebuloasa unui care nu are ce face și sapă în gol. În propriul gol.

Un mic unic amic trainic ce temeinic și veșnic îți cheamă conturul sperat falnic. Cazi jalnic periodic, metodic... .

Sunt suficiente de explicat și toate trebuie conturate în propriul demers ontologic, devenire, legi pe care ți le-ai creat singur.

Mi-a rămas recent din cele citite întrebarea (cumva benefică) de ”Cum apare simțul -normalului- în om?” Altfel zis, cum ajungi tu să spui că asta e normal să fie așa? Răspunsul ca un conflict individual - general poate fi dat. La fel și privind problematica prin intermediul limbajului și a reacțiilor/influențelor din perioada pre-cuvântare. Pe de altă parte, mă nemulțumește.

Apeducte și furnale

2011-12-04T14:31:00.001+02:00

Am uneori, cotrobăind sunetul de bătaie al inimii, dureri. Consistența cedează prăbușindu-se cu vasele prin camerele inimii, confort 2, mobilate cu gălăgia duminicală a metronomului roșu și energetic. Imaginația împarte mitocondriilor joviale futilități ca o zgripțuroaică blestemând și oferind bomboane în Ajun. Avem decembrie ... sfârșitul zilnic trage frigul. Mi s-a-ncurcat sania sub cântec, bălăcind aride simfonii sfinte. Căutam zeii pe timpul ăsta, în trecutu-mi definit de amintirea fricilor, marilor emoții și blocaje, fotosinteza nuanțelor copilului cu vârsta plasată într-un interval continuu sub trei-patru ani.

Rezistența la transformare nimicește trăirea plină și îți anulează posibilul-farmec al micilor bucurii ale perioadei. Îți digeri, ca o economie energofagă, chinul când domolit, când intensificat din propria stare de veghe.

Așteaptă lacrimi dezghețate în colțul ochilor, de culoarea unui fum cenușiu ce-ți trădează ”arderea internă” !

UPDATE:

Va începe o altă săptămână a aventurii de final de an. Oamenii ”puțini”, firavi, gâtuiți, țin în mână verdictele slăbiciunii celorlați și le aruncă în ritmul romanțelor postmoderne. Pe de altă parte, clarvăzători patologici întăresc credința că adaptarea nu-i pentru toată lumea. La fel și creștinismul aprins de mizele în fața cărora am ajuns să justificăm prezentul.

În chin

2011-12-03T01:53:00.001+02:00

Drumul tău pedagogic închis în vis închinat unui chin construit din dalele emoțiilor refulate. Mă autoresping.

Îmi pare că nu mai avem șanse de vreme cu soare și încep altă scrisoare. Pe masă apare cadoul meu, ridicat din foste mărțișoare și care ne lasă în urmă priviri pleșuv-mirositoare. Ora și mâna nepieritoare ... motivul idiot al somnului. Îmi las trează a patra parte a zilei pe șanțul primelor obsesii nefolositoare și caut să afișez modul meu de a-mi zămisli ”normalul” lumii. Introspecție și maieutică, fundație spre veșnicie? Port tracii în mine și limbajul minții lor indiferente.

Am prea puțină ordine în mine și orizontul luminat de becuri ce se încălzesc greu, ultimele tendințe ecologice. Încet, ăsta îmi e complexul și ecoul unui gol ce creează tăcerea ca variantă la banalitatea limbajului și inutilitatea orelor duse la capăt, ca-ntr-un discurs prost al generațiilor prezente despre iubire, respect, credință și zei-oameni înviați. În fine, motivele mele nemulțumite care sper să nu mă ducă la retragere, ci să întărească condiția căutării.

Poate că oamenii în final se dezvoltă prin adevărurile generale pe care le acceptă.

Replicați!

2011-11-30T03:17:00.000+02:00

La ora aceasta a insomniilor strecurate în legi ale firii, oboseala și răceala anterior dobândită finalizează loviturile date sistemului imunitar. Sunt, în ideea desăvârșirii sociale, blocat în podul casei și sabotând traforaje vechi, împletitura amintirilor și a cauzelor trecute ... ruperea lui AZI de IERI prostește posibilitatea și limitează la unghiul necesităților generate. Îți elimini forța creatoare prin abandonarea limbajului format în lumina dormitorului, iar tu ești blocat în baie pe întuneric, bâjbâind spălarea mâinilor și a feței. Strănut!

Începutul și nevroza

2011-11-24T02:27:00.001+02:00

Pe post de prolog: Se zguduie pauza, nu-i rost de niciun răgaz când filtrate mânii discută cu trecutul. Două mâini netezesc ochii treziți ieftin și scutură înghețul ce domină lobul, orizontul și fontul unei minți consistent-anxioase. Am reușit zilele trecute și prima postare economică (aici).Una referitoare la criza datoriilor suverane.

Această tactică a retragerii, exersată şi verificată din copilărie, poate stimula cu uşurinţă o „regresiune" la dorinţele infantile. Dar nu de asemenea dorinţe depinde nevroticul, ci de retragerea sa, pe care el bucuros o plăteşte cu orice sacrificiu. Este şi aici vizibilă o confuzie amăgitoare cu „formele de autopuniţiune". Dar nu autopuniţiunea îl interesează pe nevrotic, ci sentimentul de relaxare (Gefühl der Erleichterung) prin retragere, care îl apără de o prăbuşire a vanităţii, a orgoliului său.

(Alfred Adler)

Încep un studiu mai curios-barbar, în urma unor recomandări primite printre multe alte trebuințe necesare, al unor autori ca Jean Piaget, Noam Chomsky,Alfred Adler,Viktor Frankl,Carl Jung, Jacob Bohme, Meister Eckhart și alții după aceștia... . Asta ar fi o primă etapă de tot adunat cunoștințe printre alte aplicații.
Adler începe cel puțin capabil întrucâtva să scoată în evidență cultivarea obsesiilor și ne-comuniunea socială. ( ca o formă a refuzulului dilatării întru ființă în limbajul meu ars cu final gălăcios). Un model de psihologie individuală.
Dincolo de asta, celelalte ore se manifestă cu mirosul ziarului unui șofer de taxi primitor-primitiv bifând știri de primă pagină. Ochi mari, dezbrăcați de licăriri lacrimogene, sudați cu minereuri colorate în primăveri trecute de 2007. Capul mic fredonează mersul fantomatic al gândurilor de pe tăcute rute ocolitoare. Spațiul convulsiilor antrenează echipa unor emoții regăsite ... spre lumină!

Obiectele voinței

2011-11-10T02:06:00.002+02:00

(Inițial încercasem să adorm. Degeaba)
Urc în noapte ca să-mi dau cu părerea la coborâre. Trezirea ar trebui să fie la ora 7:30 dimineața. Încă fac față și caut făgăduințe.

Și probabil încet-încep un model ontologic. Unul care să acapareze priceperea mea cât mai intimă în ceea ce mai reușim să fim zilnic. Sper să-mi explice motivații, stări și, în final, comportamente; apoi, pe parcursul unor ani întregi, să se intre mai în interiorul ”curiozității economice” pe latura ei viguros-socială.

Încă mai trebuie să-mi clarific zone, să reconsider credințele introspectate și răstălmăcite ciclic aproape. Reperele viitoare cu întreaga mea ordine sunt împinse pe un fundal cu caracter mofluzesc departe...prin lipsa sunetelor, limbajului, sentimentului religios și de tot felul, acțiunilor, etc. Nici măcar justificarea asta nu contează. Pare a fi un ca și cum: ca și cum ai trage aer în piept și ai rămâne doar cu arderile în forma lor de necurată energie, de înecăcios fum de care nu poți scăpa. Și sentimentul te domină în devenire, în alcătuirea zilei de mâine, în obsesii, alegeri și oameni.
Cu ceva sinceritate aș putea zice că sunt o expresie fâstâcită a nulității. Noroc cu cei din proximitatea imediată.

Non-

2011-11-07T03:02:00.001+02:00

Pricep, storc, discut mut, copt, adulmec fiecare seară cu aplecarea balerinei și a lebedei. Nu-ți da cu părerea, citește și doar înjură... printre dinți sare zgură când dai cu ochii de lirică obscură. E duminica mea de stat în pat...ziua mi-a dat mat, fără a sacrifica regina acceptăm șah-matul, tunelul spre pântecul fiecărui morman de înfrângeri îți formează patul și ți-l așează între Dumnezeu și nemișcarea proprie. Absoarbe prieteni, crește oameni și pune întrebări ființei. Uită schilodirile limbajului minții ce-ți blochează dinții, părinții...
În esență, cam ăștia suntem frecându-ne la ochi cu două brațe și 10 degete pe care le spălăm ca Pilat din Pont, ca după o greșită condamnare. Primesc confirmări la neputințe, limite la alegeri, susținere în nemișcare punctuală. Refuz pozitiv orice pornire negativă.
Mă arunc în imagini la care nu am descrieri încă. Progresiv ajungi la muzică, la sunet, la forme abstracte de imagini. Am epuizat-o și p-asta. Nu mai pot asculta nimic. Am depărtat compasul și busola, călătoria strâmtă așteaptă fluxul mării. Așteptăm ridicarea ca pe o revelație supranaturală, sens și răspunsuri.

Sincopă

2011-11-02T01:01:00.000+02:00

Zilele abrupte, pași grași și grăbiți în fața unor prielnice finisaje practice. Legătura cu trecutul încă e dominată de către susținerea contorsionată în complexe de inferioritate ale aparițiilor explicative pre-induse ... previziunea oricărei speranțe de împlinire întârzie. Eliberarea vine și neagă logica propriei construcții aducând răspunsul unei priceperi fisurate de reacții fade, stângace, gesturi imprudente în expresie ... sincope în singurătate și afirmare. ”Posesiuni” care nu pot fi duse până la capăt de un intelect cu o rezonanță brutală în explicare, ghidat de logica nemulțumită a experienței întârziate. Adevărul se transformă în ”adevărul tău”. Iar acesta, singurul adevăr la care poți ajunge, poartă în el limitări atent selectate de o întreagă condiție a agilului afundat ontic în insomnii.

Pe/În/La Rând

2011-10-29T01:57:00.000+03:00

Am rămas cumva la vârsta asta, privitor nemulțumit, între două tipuri de literatură: una ontologică și una care ar ține mai mult de practică, de îndemnarea muritorului ce-și așteaptă sfârtecat, în final, moartea. Altfel zis, Ființa și acțiunea, mai mult determinarea ei de fapt. Aproape nicicând Rolul, personajul sau dialogul.

Timpurile mă găsesc prins în ființă, fire și devenire a ființei. Niciodată ajungând în concret însă, ci rămânând și căutând ieșirea din propriile limite ale firii fără a atinge orizontul cel mai apropiat al praxiologiei, precum ”veșnicul nemulțumit”. Se tinde, prin proprie dilatare a ființei, să ”cuprinzi” imediatul, să ți-l aproprii prin măsură, prin bună așezare, prin proprie ordine și disciplină interioară, ca și când ai fi fost deja acolo și oameni/evenimente deja cunoscute ți se petrec în jur.
Și-am ajuns, după tot periplul ăsta, să încep să refuz literatura cu delăsarea pe diagonală a unui întreg fado portughez. Cuvintele și-au rupt legătura cu formele pe care le reprezintă, evaporându-și propria epidermă și consistență. Scrisul, Ideea manifestată prin Cuvânt .... fără procesul devenirii lor și doar prin simplă acumulare (fie și filtrată) se percep ca bruște alterări ale faptelor concrete. În final, metafore ce crează ființă aparentă propagată pe un pattern suprarealist, dacă este să ajungă în cele mai creative forme.

Notă

2011-10-25T01:18:00.001+03:00

Sunt pus, păcălind vremurile, să amân ieșirea ... mulți însă cer ne-răbdare, pe când cerul meu încarcă misiunea viului cu dialectica ”rătăcitorului”, a unui întârziat palid.
În concret, misiunea cere soluții, soluția rezultate, iar rezultatele așteaptă bunăstare. Încă amân.
În termeni de ființă însă am ajuns într-o formulă curioasă de proces al accesului la limbaj, al introspecției, al relaționării și al devenirii. Individualitate dintr-o margine curbată de Europă ce-și află (pentru ca apoi să-și trădeze) Timpul. Din ce în ce dinamica mă-ngheață, lumina apune, scrisul nu are rost; renunțarea la a adânci cuvintele și sensul apare în final ca zid pentru devenire. Renunțarea la obsesii devine limită rigidă pentru ”a fi”. Teama sau poate dorința de a evita aparența susține efortul, mișcarea deschide focul și aprinde viziunea.

Centru

2011-10-20T01:01:00.001+03:00

Inspiră-expiră adânc, ritmul mișcării mușchilor sintetizează lipsa voinței de respira în făclii de lună și brumă. Deschiderea ochilor devine ciumă. Rămâne un foarte apăsat străpuns infailibil în inimă...rațiunea strecoară durerea. Mirosul se pierde, iar auzul prinde fragmente. Orizontul își crapă marginile și relativismul pătrunde-n simțuri pentru a fi cuprins din 4 zări. Ființa se reduce și pierde cunoașterea, sensul și viul.
Oamenii foșnesc și trag de emfaza unor amintiri pierdute. O întreagă experiență așteptând credința, barca și mersul pe apă.

Solicitări și terapii

2011-10-19T01:47:00.002+03:00

Ca-ntr-o libertate fara arbitru, scrisul recitit reformulează sensibilități de mult pierdute, ”impietăți” pe care le-ai trecut cu vederea și mize care, practic, nu-ți mai aparțin în organizarea comportamentală prezentă. Ființa își neagă treptat posibilitatea de ” a fi”. S-au isprăvit propriile rădăcini și devenirea fie șubrezește, fie supune voința retrogradă și te eliberează (sau nu) spre ”acum sunt”.
Memoria îți reține cumva, la fel ca întreaga ta devenire, doar momentele care îți sunt validate în concretul imediat Astfel, normalitatea (firescul tău) se limitează așadar la simpla compatibilitate, la armonizarea primară a succesiunilor de cazuri validate de contextul tău imediat, în care îți propagi devenirea. Gândirea (o putem numi gândirea care construiește în concret) rezumă claritatea percepțiilor celor petrecute și validate, în timp ce hăul și angoasele nimeresc întotdeauna pe calea incompatibilităților și respectiv a căutării terapiei.
Cumva, am ajuns să opun rezistența ambelor: și gândirii și hăului. Justificarea scoate în față intimitatea accesului la limbaj și a mecanismului de fructificare a traducerii percepțiilor prin renunțare la aparență și confruntarea cu ceea ce a rămas a se numi esență, deci ceea ce este dincolo de limbaj (descriere lexicală).
Primul set de întrebări ar fi : Realitatea (și mai ales realizarea ei) necesită acum esență sau aparență pentru a fi posibilă? Care este raportul dintre cele două? Unde apare disocierea și cum?
Poate că noi, privind din Aparență, ne punem de acord asupra ceea ce este Realitatea? Inversul îmi pare departe.