Paradise of Asmodeus

Crononautii, part V

2011-08-04T21:07:00.007+03:00

“Şi ce putem să facem în această situaţie?”bâgui Lamyr.

“Nimic, nu suntem în măsură să manipulam această dimensiune cosmică superioară, prin urmare, nu avem cum să plasăm o nouă misiune într-un alt ciclu cosmic! Trebuie să mă gândesc. Oricum, problema cea mai mare este aceea că orice misiune crono-spaţială ulterioară ar putea să fie deviată într-un mod similar, fapt care-mi compromite intenţia de implementare a acestei noi tehnologii. Mai mult, în condiţiile în care chiar şi călătoriile spaţiale obişnuite, realizate în acelaşi timp, însă care acoperă distanţe mari, comportă sustragerea din continuum-ul spaţio-temporal datorită dezvoltării unor viteze super-luminice, există riscul ca Genitorii să ne saboteze
şi aceste transporturi strict spaţiale conferindu-le o valenţă dimensională suplimentară, valenţă care se poate dovedi fatală oricărei forme de transport cosmic pe distanţe mai mari de câteva cicluri planetare standard lumină. Genitorii controlează timpul la o scală superioară, iar asta ne poate arunca Imperiul în haos. În ultimă instanţă, daca vor dori, ar fi capabili să ne submineze transporturile spaţiale, fragmentându-ne flota şi privându-ne de cea mai mare parte a resurselor galactice. Chiar dacă ne vom păstra suveranitatea în cosmosul hexa-dimensional, Imperiul nostru ar putea să fie redus la sute de mii de ciorchini formaţi din sisteme planetare auto-suficiente militar şi economic, dar incapabile să comunice altfel decât informaţional cu restul Imperiului. Ne-ar putea transforma într-o serie nesfârşită de colonii care, odată cu trecerea timpului şi menţinerea acestei cenzuri transcendente, ar dezvolta culturi, poate chiar şi limbaje proprii, şi, nu în ultimul rând, ar cunoaşte şi ritmuri de evoluţie diferite. Regimurile locale ar avea de ales dacă să mai respecte suveranitatea unei conduceri centrale extrem de distante, sau dacă doar să se folosească de cunoaşterea imperială până în momentul în care simbioza nu ar mai fi posibilă. Iar asta se poate întâmpla chiar în sânul aceleiaşi specii!”

“Nu ar fi mai inspirat să negociem?propuse Lamyr, într-un acces de spontaneitate care-l surprinse chiar şi pe el.

“Dacă nu voi reuşi să realizez vreun salt ontologic în apele mocirlei în care mi-am găsit cele mai eficiente idei de până acum, adică să izbutesc să-mi extind capacitatea de control la un nivel care să exceadă capacităţile intelectuale ale speciei mele, cred că negocierea va fi singura soluţie! Totuşi, până atunci va trebui să fac tot ce va fi posibil ca să găsesc o soluţie mai bună decât tratativele, iar asta pentru că Genitorii au intervenit în cupola noastră de sticlă tocmai pentru că nu sunt mulţumiţi de ceea ce văd aici! Se pare că insectele care se zvârcolesc înăutru vor să-şi depăşească condiţia şi devin periculoase pentru observatorii înşişi! Negocierea ar implica suficiente concesii încât o bună parte a tehnologiilor noastre ar deveni futile!”

Lamyr se uita perplexat la Imperatoare. Ceea ce i se întâmplase pe durata ultimei unităţi temporale standard îi părea ireal, fiind probabil momentul cel mai oportun ca cineva să alunece în psihoză. Totul, începând de la convocarea de urgenţă la Palatul Imperial, derularea pe retina ochilor lui simieni a peisajului architectural matusalemic reprezentat de epicentrul Imperiului Wuan, cât şi conţinutul discuţiei sale cu Ishtar, îl făcuseră să dezvolte o rezistenţă mentală faţă de cele întâmplate, ca şi cum faptele experimentate ar constitui un vis, şi nu realitatea cea mai profundă a lumii în care se născuse. Nu ar fi crezut să o audă pe însăşi Ishtar spunând ca întregul Imperiu condus de ea, incluzând şi persoana imperială, nu este decât un furnicar în comparaţie cu o rasă mult mai veche, capabilă să le transforme civilizaţia într-un puzzle de organe supra-dezvoltate, dar lipsit de sistemul circulator care să le ţină în viaţă, cât şi de legătura coordonatoare faţă de sistemul nervos central. Iar acest mozaic viu urma să revină la componentele sale de bază, părând ca aflându-se în situaţia de a parcurge traiectul evolutiv invers de la sistem la organizarea pluri-celulară, o organizare, la rândul ei, destul de complexă, însă net inferioară structural şi funcţional celei actuale.

“Ai punctat bine problema, oricum!”rosti Ishtar, ridicându-se în picioare în zona îngustă din faţa tronului, şi apărându-i în întreaga ei mareţie naturală. O masă de carne neagră ca smoala, înaltă de cinci unităţi spaţiale standard, din care se ramificau şapte apendice, patru laterale, două aflate în prelungirea trunchiului robust, iar ultimul, dorsal şi cel mai lung dintre toate, pierzându-se undeva în apa din bazinul în mijlocul căruia se afla tronul. Ştii, cred că a venit vremea să-mi numesc un alt Mare Oficiant Imperial! Oficiantul în exerciţiu va deveni cât de curând incapabil să-şi mai îndeplinească îndatoririle profesionale din motive cât se poate de obiective. Să spunem că a devenit mult prea implicat emoţional! Oricum, de multă vreme eram curioasă să-i testez potenţialul genetic, şi cred că a venit timpul, acum când timpul încetează să mai opereze în favoarea noastră, ca rugile să-i fie îndeplinite! Da, ai intuit corect, tu urmează să fii noul Mare Oficiant Imperial!”

“Bine, dar nu mă simt pregatit pentru aşa ceva!“vorbi Lamyr, fiind suprins să constate că tocmai a articulat un refuz. “Ce se va întâmpla cu munca mea de la Academia Militară?” “Ce-ar mai fi Academia Militară în absenţa transporturilor spaţiale? Nu cred că poate exista alternativă în situaţia actuală! După cum prea bine ştii şi tu, Lamyr, acum nu eşti pregătit să ocupi funcţia de Mare Oficiant, şi nici nu cred că vei fi pregătit vreodată, nici dacă-ţi vom prelungi viaţa pentru câteva zeci de mii de cicluri planetare standard!”zicând acestea potentata râse zgomotos, într-un acces neaşteptat de emotivitate, după care continuă: “Pur şi simplu îţi lipsesc caracteristicile genetice pentru aceasta. Însă pentru mine aceasta nu constituie o problemă deoarece intenţiile mele cu tine sunt cu totul altele. După ce vei fi format la un nivel general în privinţa atribuţiilor specifice acestei funcţii sacerdotale te voi trimite în calitate de negociator ca să discuţi cu Genitorii. Cred că ai calităţile diplomatice necesare, iar natura ta eminamente umană îi va face pe aceştia să te investească cu maximumul de încredere posibil, iar asta pentru simplul fapt că-ţi va fi imposibil să ascunzi vreo informaţie esenţială faţă de ei! Delegarea ta ca negociator va echivala cu trimiterea unui cristal informaţional. Vor vedea prin tine ca prin apele străvezii de pe Pritivi! Într-un fel, vei fi un soi de emisar neutru! Din fericire pentru scopul misiunii acesteia tu ţi-ai păstrat întreaga umanitate, inclusiv detaşarea emoţională a unui alogen faţă de problemele unei rase cu care a intrat în contact de abia la vârsta maturităţii lui. Tu nu ai niciun interes subiectiv sau vreo condiţionare matriceală, în toate înţelesurile cuvântului, ca să aperi o cauză faţă de care vei rămâne până în clipa morţii tale esenţialmente străin!”cuvântă Ishtar, accentuând ultimele vorbe într-o intenţie ilocuţionară redundantă de a-l co-interesa pe subalternul ei.

“Este o onoare nebănuită, de fapt, Majestate!”îndrugă Lamyr. “Dacă stau să mă gândesc, eu am încetat să mai exist în sensul pământean al cuvântului încă din momentul în care am fost adoptat de wuani. Iniţierea mea ca ofiţer wuan a constituit o nouă naştere pentru mine, relevându-mi, pe deasupra, inutilitatea şi puerilitatea existenţei mele de până atunci. Cred că din acel moment orice s-ar fi decis în privinţa mea nu ar fi avut, în fapt, cum să-mi modifice condiţia. Oricum, am văzut şi am învăţat infinit mai multe decât ar fi trebuit să vadă şi să deprindă un pământean!”

“Iar acum îţi ofer practic totul, iar quintesenţa propunerii mele constă într-o întâlnire de care niciun wuan nu a avut parte. Aşa că poţi să afirmi că vei ieşi extrem de caştigat pe linia cunoaşterii! Acum vei fi condus în camera Marelui Oficiant în exerciţiu, unde acesta te va iniţia ca sacerdot imperial pe durata următoarelor supra-unităţi temporale standard. Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc personal, Lamyr, probabil că dacă strămoşii tăi şi ai mei ne-ar fi fost comuni am fi reuşit să avem un dialog mai complet!”şuieră Imperatoarea, provocând un val de zâmbete în rândul membrelor Gardei Imperiale. “Voi, oamenii, valorizaţi atât de mult ştiinţa de dragul ştiinţei, însă tehnologia voastră mentală nu vă permite nici măcar să vă securizaţi emoţiile cele mai neprofesionale!”adăugă ea, aşezându-se amuzată pe tron. “Mă doare capul, mă simt de parcă aş fi primit zeci de rapoarte de pe câmpul de luptă, cred că Genitorii o să rămână blocaţi pentru restul ciclului cosmic!”

Lamyr fu escortat în afara Sălii Tronului de gărzile masive şi inexpresive. “Deci pot să-mi citească gândurile, nu doar emoţiile şi intenţiile! Garda Imperială este formată din wuane selecţionate genetic! Sunt complet expus în faţa lor, însă ea vrea să mă numească Mare Preot, de parcă ne-am afla într-o parodie de teocraţie, una în care zeii numesc un muritor oarecare ca să le reprezinte interesele tocmai pentru faptul că acesta este mai uşor de controlat!”gândi Lamyr, conştient că inclusiv această constatare îi putea fi înţeleasă ad litteram de companioanele lui.

Urcară în ascensorul tubular până la un nivel superior şi pătrunseră într-un hol amplu, cu tavanul înalt de circa 10 unităţi spaţiale standard. Pereţii metalici ai pasajului erau de un alb strălucitor. La intervale regulate, ferestre dreptunghiulare lăsau să se vadă un spaţiu asemănător unei caverne în care wuani îmbrăcaţi în haine militare desfăşurau antrenamente de luptă. Ceea ce era surprinzător era faptul că aceştia păreau să nu folosească arme anihilatoare de la distanţă, bazându-se doar pe forţa fizică brută şi pe uzul armelor albe. Probabil că acolo aveau loc antrenamente pentru situaţiile extreme care pot să apară în lupta de la sol. Ceea ce era şi mai surprinzător era faptul că militarii angajaţi într-un duel şi care nu ajunseseră în faza luptei corp la corp fie levitau în aer, fie proiectau arme înspre oponenţii lor, ca într-o veritabilă confruntare dintre eroii Walhallei din mitologia lumei de baştină a lui Lamyr. Un pumnal din titan, cu mânerul învelit în piele, se izbi de geamul securizat al ferestrei pe lângă care tocmai treceau. Lamyr avea senzaţia că tocmai a schimbat cercul Infernului, caz în care îi păru ciudat faptul că urma să-l vadă pe Iuda într-un alt loc decât între fălcile lui Ishtar. Iar după ce Iuda şi-ar fi expiat păcatele, el, asemeni lui Dante, urma să viziteze Paradisul. Totul părea să fie o comparaţie deplasată, cu tentă paranoică, însă asemănările erau evidente, cu diferenţa că el, spre deosebire de Dante, nu era în măsură să spună care este binele şi care este răul, aici, în lumea fizică, şi de ce Genitorii ar fi fost mai buni decât Imperiul expansionist al wuanilor. În definitiv, singurul motiv pentru care Lamyr nu se sinucisese îl constituise tocmai dragostea lui faţă de cunoaştere. Era, poate, un păcat luciferic, însă era nu mai puţin adevărat că accesul la informaţie pe care i-l oferise răpirea lui de către wuani reprezentase o ocazie unică pentru un pământean. Oare Genitorii, care deviaseră misiunea de pe Pritivi în no man’s time, puteau să fie consideraţi ca fiind reprezentanţii forţelor echilibrului universal? Iar dacă ar fi fost aşa, atunci de ce aceştia nu au intervenit mai devreme, preferând, în schimb, să interfereze în lumea cu şase dimensiuni a lui Ishtar de abia acum, cand wuanii înşişi începuseră să călătorească în timp, ajungând la limbul sferei de control macrocosmic a Genitorilor?” Ajungând la capătul coridorului intrară într-o încăpere relativ mică, cu tavanul jos, de forma unui pătrat cu latura de circa 12 unităţi spaţiale standard. Raportând-o la proporţiile restului camerelor Palatului aceasta părea să fie o chilie, fiind mult mai modestă ca spaţiu şi mai puţin pretenţioasă din punct de vedere arhitectural. Escorta îl părăsi numaidecât, lăsându-l singur în bezna pătrunzătoare a odăii. Uitându-se îndărăt remarcă faptul că partea interioară a uşilor glisante creea aparenţa lemnului unui arbore de esenţă nobilă. Practic, de îndată ce descinse în universul concentraţional al acestei camere monastice, întreaga interfaţă psiho-senzorială hiper-tehnologizată se destramă, lăsând loc unui alt tip de lume, habitaclul celei mai importante demnităţi sacerdotale. Se auzi un foşnet din partea opusă a încăperii, iar o voce gravă, ca de bariton, îl invită să se apropie.

“Numele meu este Sedu. În zilele care urmează voi încerca să-ţi ofer o pregătire sumară pentru cea mai însemnată responsabilitate imperială, aceea de Mare Oficiant!”

O lumină palidă se aprinse din direcţia vocii, şi Lamyr putu să vadă silueta unui bărbat înalt, umanoid, însă cu pronunţate trăsături sauriene. Pielea albă îi strălucea în reflexe verzui, cum nu mai văzuse nici la membrele Gardei Imperiale. Ochii albaştri aveau contururile drepte, iar colţurile lor externe formau două unghiuri ascuţite. Era aproape cu desăvârşire chel, exceptând un smoc de păr din vârful capului, care arăta ca şi cum ar fi fost implantat, fiind uscat şi cărămiziu, ca părul artificial al unei păpuşi. Un miros greu, ca de lemn ars, domnea în încăpere, iar senzaţia olfactivă biunivocă se intensifică pe măsură ce înaintă în direcţia lui Sedu. Era acelaşi tip de emisie osmică cu cea care îi invadase nările în Sala Tronului, însă atunci fusese mult prea copleşit de emoţii ca să poată discerne percepţiile de restul proceselor lui mentale. Mirosul de reptilă udă i se păruse ceva firesc având în vedere aparenţa fizică a lui Ishtar, Lamyr nemairemarcând contrastul dintre natura inteligentă a Imperatoarei şi ansamblul percepţiilor senzoriale, care-l trimitea cu gândul la orice altceva decât la civilizaţia materială. Era ceva dezagreabil, dar, deopotrivă, plăcut în izul camerei în care se afla. Poate doar mirosul de nicotină să-i fi generat, în scurta perioadă în care fusese fumător, aceste aprecieri ambivalente.

Parcă intuindu-i gândurile, Sedu i se adresă: “Te întrebi de ce te atrage urâtul? Totul pare să fie neplăcut simţurilor tale mamaliene, dar, în acelaşi timp, te fascinează! Să fie starea hipnotică în care se găseşte o rozătoare aflată în faţa unui şarpe veninos? Sau să fie chemarea sângelui din care ai fost plămădit? Crezi că dacă ai intra în cavoul familiei tale simţurile ţi-ar rămâne mai încântate?” “Îţi înţeleg deprimarea, însă să ştii că nu este vina mea că urmează să fii înlocuit!”bravă Lamyr, neştiind cum să interpreteze cuvintele lui Sedu. “Ce te face să crezi că-mi pasă de ceea ce se va întâmpla cu mine! Problema este că nu ştiu dacă tu vei face faţă exigenţelor postului! Tu ştii că nimic din ceea ce ar putea să ţină de bunul simţ intelectual, ultimul fief al raţiunii după ce am constatat că Arhiva Imperială nu deţine nicio informaţie care să justifice numirea ta în funcţie, nu susţine numirea ta ca Mare Oficiant? Este ca şi cum Ishtar s-ar contrazice pe sine însăşi!” “E cu atât mai ciudat, dar se pare că asta urmează să se întâmple, nu?” “Însă Ishtar trebuie să aibă o raţiune, cu atât mai mult acum, când Genitorii au interferat cu planurile noastre!”pufni Sedu. “Chiar că nu pot să-mi dau seama ce urmăreşte cu tine! E bine să-ţi reamintesc că această funcţie este viageră, ceea ce înseamnă că, indiferent de gradul de competenţă al ocupantului acesteia, acesta o va exercita până la sfarşitul vieţii. Ceea ce înseamnă că întinderea mandatului nu poate să fie scurtată la modul formal, ci doar durata de viaţă a celui care ocupă funcţia! Informaţiile pe care le vei afla odată cu iniţierea ta te vor face indezirabil pentru viaţa laică. În primul rând, pentru că vei vedea lumea şi Imperiul în lumina altei cunoaşteri, în al doilea rând, pentru că nu putem risca ca datele la care vei avea acces să fie aflate de oricare dintre cetăţenii imperiali, acestea constituind secrete de stat de cel mai înalt nivel. Cât de priveşte pe tine, Lamyr, în cazul tău, nerespectarea caracterului viager al acestei funcţii ar echivala cu popularizarea acestor secrete de stat întrucât mă îndoiesc că vei reuşi să-ţi controlezi mintea suficient de bine încât să scapi unei scanări telepatice la care ai putea fi expus ulterior! Cred că evoluţia ta în societatea noastră a ajuns la apex, însă problema este aceea că piramidele nu au fost construite pentru libertatea pământească a ocupanţilor lor!” “Vrei să spui că voi înceta să mai am o viaţă aşa cum m-am obişnuit să am?” “Din câte consider eu nu vei mai avea o viaţă deloc, iar asta pentru faptul că eşti una dintre cele mai nefericite opţiuni pentru calitatea de Mare Oficiant!” “Ishtar te-a consiliat să-mi spui asta?” “Nu, însă un Oficiant care-şi deleagă atributele are obligaţia să-i spună tot ceea ce consideră ca fiind necesar succesorului său!” Zicând acestea, Sedu activă vocal ecranul computerului biroului său. “Iar acum cred că va trebui să începem cu prima lecţie, dragul meu neofit!”

Următoarele zile aveau să se dovedească revelatorii pentru Lamyr. Deja ştia despre modul în care funcţiona Arhiva Imperială, însă o serie de evenimente care ţineau de detaliu, mai degrabă, îi fuseseră aduse la cunoştinţă de abia acum, deşi consecvenţa lor logică era evidentă. Ishtar, în calitatea ei de entitate hexa-dimensională, capabilă să manipuleze continuum-ul spaţio-temporal în şase dimensiuni, avea, prin natura ei, posibilitatea înnăscută de a evalua orice posibilitate factuală aparţinând actualului ciclu cosmic al Universului, iar apoi, în funcţie de liniile crono-dinamice asociate unei posibilităţi oarecare, să întrevadă dacă şi cum un anumit eveniment va avea loc. Apoi, ţinând cont de gradul de dezvoltare tehnologică a Imperiului Wuan, nu mai rămânea decât să-şi trimită supuşii, fie mobilizând flote militare, fie comandând instalaţii de wuano-formare ori distrugătoare planetare pentru a imprima un curs factual sau altul pentru ceea ce fusese iniţial o simplă posibilitate factuală computabilă matematic. Clarviziunea prospectivă a Imperatoarei, susţinută de nivelul de civilizare materială al wuanilor, îi permiteau acesteia să fie conducătoarea de facto a întregului Univers cunoscut. Mai mult, cât timp wuanii nu întâlniseră până în prezent o altă rasă inteligentă capabilă să îi concureze, şi chiar dacă ar fi întâlnit-o aceasta nu ar fi avut cum să manipuleze mai eficient dimensiunile fizice, Imperiul condus de Ishtar se putea considera ca fiind, la modul virtual, un imperiu universal, wuanii controlând actualul ciclu cosmic sau, altfel formulat, ei stăpâneau lumea în limitele impuse de timp.

Hinduşii, un popor ancestral de pe lumea de origine a lui Lamyr, ar fi enunţat aceste lucruri prin relaţia dintre Shiva, ca personificare a timpului transcendent, a eternităţii, dar şi a spiritului, şi Kali, ca personificare a materiei fizice, a ciclurilor cosmice recurente care formează samsara. Kali, ca alt mod de a spune timpului determinat şi imanent, lumii de acum sau lumilor care au fost ori care se vor succeda acesteia. Shiva, în schimb, desemna ansamblul lumilor existente cât şi, implicit, posibilitatea actuală de a conţine simultan în esenţa sa divină toate universurile succesive. Kali, deşi zeiţă a morţii, era viaţa lui Shiva, reprezenta materializarea principiului divin, iar esenţa acestuia din urmă era aceea de a fi, nu de a exista. Kali dansând pe trupul imobil al lui Shiva aflat în transă enstatică, obţinută într-o eternă savasana, asana cadavrului.

Iar wuanii, în tot acest proiect macro-cosmic expansiv atât în spaţiu, cât şi în timp, însă nu în timpuri diferite, nu şi dincolo de limitele fizice ale acestui ciclu cosmic, erau albinele lucrătoare care îndeplineau sarcinile acestui plan gargantuesc. Prin Imperiu Ishtar ajunsese la controlul efectiv al lumii în care ne aflam, la instanţierea divinităţii în universul fizic. Nu doar teologic, dar şi practic, Ishtar era divinitatea unică a lumii. Teologia şi ştiinţa convergeau în şi prin Ishtar, şi chiar dacă ar fi existat zeităţi acestea nu ar fi avut cum să fie superioare acestei super-fiinţe materiale. Cel puţin nu în limitele universului controlat de catre Ishtar. Singurul motiv pentru care Ishtar nu putea să fie considerată ca fiind echivalentul perfect al lui Kali era natura ei materială destructibilă, calitatea ei de fiinţă vie apartenentă unei specii biologice.

Lamyr se amuza gândindu-se la truda tehnologiilor religioase din istoria umanităţii, în special a celor din antichitate, de a creea într-un mod artificial o imagine divină monarhilor în scopul de a desăvârşi exploatarea socio-economică a supuşilor. Ei bine, wuanii chiar concretizaseră acest deziderat ultim al oricărei teocraţii sau al oricărui totalitarism edificat pe baze religioase, cel mai adesea ţinând de cultul soarelui şi, implicit, al descendenţei solare a suveranilor. Nici nu fu surprins să constate că persoana imperială nu fusese straină de culturile religioase ale antichităţii midi-orientale terriene. Ishtar influenţase într-un mod direct apariţia culturilor religioase sumeriene, asiro-babiloniene şi egiptene. Aceeaşi Ishtar, iar viitorul Mare Oficiant se cutremură gândindu-se la vârsta considerabilă pe care suverana lui o avea.

Însă cea mai mare şi, totodată, singura revelaţie informaţională şi iniţiatică autentică avea să o primească de abia înspre finalul sesiunii la care îl supusese Sedu. În momentul consacrării efective a Marelui Oficiant, adică în momentul în care ceremonia de investire se apropia de sfârşit, Ishtar stabilea un contact psiho-emoţional complet cu mintea sacerdotului, iar acesta începea să opereze ca un decodor al proceselor mentale ale Imperatoarei. Dacă aspirantul nu era pregătit psiho-emoţional, atunci avea moartea garantată, dată fiind amplitudinea energiei psihice posedate de Ishtar. Acesta era motivul pentru care recrutul era supus unui program de purificare psiho-emoţională extrem de solicitant, asemănător practicilor mistice ale asceţilor orientali. Nu de puţine ori aspirantul eşuase în tentativa lui de a se conecta în mod direct la Arhiva Imperială şi murise ca urmare a unui accident cerebral. Au fost şi cazuri în care neofitul a intrat în combustie, diferenţa de potenţial energetic arzându-i fiecare milimetru pătrat de ţesut organic.

Urma perioada de purificare, iar Lamyr era din ce în ce mai înspăimântat de ceea ce i-ar fi putut rezerva viitorul.

I will show also a sweet dream, next night

Estoria, regatul de dincolo de Stramtoarea Mortii

2011-07-06T22:42:00.009+03:00

Matt privea oceanul reflectând luminile palide ale lunilor. O lumină sepulcrală învăluia ţărmul, iar briza bătea cu putere unduindu-i pletele blonde. Valuri spumegânde se izbeau cu furie de stâncile de granit.
"Pentru astfel de momente merită să înduri arşiţa vieţii!"gândi Matt, descălecând de pe malukul său. Hexapodul înalt de doi metri şi jumătate necheza uşor, mişcându-şi capul înainte, ca pentru a simţi mai bine vântul tăios care venea dinspre întinderea de apă sărată.
"Da, Ruol, şi eu mă bucur că mai există şi lucruri bune pe lumea asta!i se adresă Matt, mângâindu-l pe spate. "În noaptea asta va trebui să mă hotărăsc care va fi calea pe care o va urma poporul meu! Şi tare mi-e teamă că nu există decizie bună sau rea în chestiunile de stat!"
Matt îşi priponi malukul de picioarele din fontă ale unuia dintre turnurile de observaţie, păianjen rece şi nepăsător faţă de intenţiile vrăjmaşilor de dincolo de locul în care cerurile se uneau cu apele, într-o cununie veche de când lumea, şi se îndreptă spre dig. Spera ca prospeţimea umedă a oceanului să-i limpezească gândurile şi astfel să poată lua hotărârea cea mai înţeleaptă. Păşi pe piatra udă şi alunecoasă a stăvilarului şi înaintă agale spre locul în care soliditatea rocii lăsa loc fluidităţii atotcuprinzătoare a apelor.
Valuri puternice mugeau înspre extremitatea opusă a digului, spărgându-se în mii de stropi şi inundând mici porţiuni din incizia în formă de peninsulă implantată de om în coasta oceanului. Era o seară de vară târzie, iar forţa valurilor creştea treptat, vestind apropierea sezonului ploios. Ţărmurile estoriene erau deosebit de agitate în jumătatea rece a anului, ceea ce va face ca, cât de curând, capturile pescarilor să scadă simţitor. Ajunse la marginea suprafeţei de piatră şi privi spre zarea înnegurată. Apele tulburi şi dense constituiau o peliculă de nepătruns de ochiul omenesc. Recunoscu stânca în formă de piramidă pe care obişnuia să stea de fiecare dată când venea aici. Se căţără iute până în vârful ei, agăţându-se cu degetele de apexul ei tăios, conştient că un val mai puternic l-ar fi putut proiecta în ocean, ori, în cel mai fericit caz, l-ar fi aruncat înapoi, pe granitul dur al stăvilarului. "Ce trebuie să fac acum, spune-mi tu, stâncă a zeilor?"murmură Matt. Un val se lovi de dig şi acoperi stânca cu mantia lui lichidă.

Unde a plecat regele?"se interesă prinţesa, remarcând absenţa fratelui ei mai mare."Domnişoară, cred că s-a dus într-una dintre obişnuitele lui plimbări zenitale de pe malul oceanului!"îi răspunse Edwin, consilierul regal. "Din nou? De la o vreme încoace lipseşte de la palat în fiecare seară, trebuie să fie tare neliniştit dacă a început să prefere compania naturii!"
"Aşa şi este, prinţesă! Şi cred că Majestatea Sa are motive temeinice să fie îngrijorată având în vedere situaţia politică a regatului nostru!"
"Ştiu asta, însă nu cred că apele întunecate ale oceanului sau spiritele celor morţi îi vor putea arăta rezolvarea problemelor prezentului!"îl contrazise ea fermă, pe un ton care, totuşi, îi trăda îngrijorarea.
Prinţesa Isodore era o jună diafană care de abia împlinise 16 ani, iar întreaga ei viaţă de până atunci gravitase în jurul curţii monarhice a Estoriei. Ceea ce înseamna că era cu desăvârşire străină problemelor specifice lumii exterioare, intereselor politice de pe continent, războaielor sângeroase purtate între naţiuni îndepărtate. Isodore cunoscuse doar tihna şi protecţia vieţii de la palat, dezvoltându-şi falsa impresie că trăia într-o lume guvernată de legi morale, şi, prin urmare, cele posedate de către poporul în sânul căruia se născuse, inclusiv libertatea acestuia, sunt bunuri inalineabile, ori că fericirea le este garantată prin naştere tuturor oamenilor. Însă întorsăturile politice din ultima vreme ameninţau să sfărâme cupola de cristal a prinţesei estoriene.
"Iertaţi-mă Alteţă, dar treburile îmi solicită prezenţa în altă parte!"se scuză Edwin, înclinându-şi uşor capul, după care părăsi încăperea.
"Nimeni nu mă ia în serios!"se enervă prinţesa, dezamăgită. De când murise tatăl lor lucrurile se schimbaseră enorm în privinţa relaţiilor politice ale regatului lor cu statele învecinate, însă aproape nimic din instabilitatea politică care încrunta frunţile şi răvăşea liniştea demnitarilor estorieni nu pătrunsese în iatacul de cleştar al prinţesei, care remarcase doar că fratele ei devenise mult mai tăcut şi mai trist. La început pusese acest lucru pe seama morţii regelui Louis, însă acum, când trecuseră aproape doi ani de la încetarea lui din viaţă, Isodorei i se părea de-a dreptul ciudată atitudinea lui Matt, odinioară atât de plin de viaţă şi de copilăros. "Dacă puterea este cea care-ţi răpeşte copilăria, atunci mi-aş dori ca niciodată să nu am parte de ea!"gândi prinţesa, ieşind pe largul balcon al dormitorului ei. O panoramă superbă se înfăţişa ochilor ei albaştri. Oceanul îşi etala evantaiul spumos de-a lungul coastei Estoriei, iar cele două luni, decorând cerul vineţiu, reflectau razele soarelui, acum inaccesibil privirilor venite din tărâmul sublunar. Briza oceanului îşi făcea simţită prezenţa chiar şi acolo, pe terasa Palatului Regal, trădând forţa copleşitoare a naturii neînsufleţite, singura de care Isodore fusese învăţată să se teamă, şi singura pe care o adora, în sublimul ei de netăgăduit. Însă vremurile se schimbaseră, după cum îi tot spunea Edwin. "Oare ce o fi vrut să spună bătrânul Edwin prin asta?"

"De ce ne-aţi chemat la ora asta, Majestate?"vorbi lordul Kyron, ministrul de război.
Regele stătea în dreptul uşii, ud leoarcă, lăsând stropii de apă să i se scurgă de pe haine pe podeaua de marmură a Sălii de Consiliu. "Oceanul mi-a vorbit!"exclamă el, înaintând spre capul mesei rectangulare, din lemn de nuc.
"Majestate, să lăsăm fanteziile deoparte, nu cred că este momentul oportun pentru excesele minţilor noastre înfierbântate!"îl dojeni, impasibil, Edwin. "Cu toţii suntem preocupaţi, însă asta nu justifică comportamentele iraţionale!"
"Nu ştii ce mi s-a întâmplat în seara asta, Edwin!"rosti regele, surâzând, şi-şi ocupă locul rezervat la masa Sălii de Consiliu.
"O nălucă?"nu se lasă înduplecat Edwin.
"M-am dus la stânca-piramidă de la marginea digului de sud şi..."
"Iar aţi fost acolo, Majestate, dacă sora Dumneavoastră află lucrul acesta se va supăra, ştiţi foarte bine ce era să vi se întâmple când aţi mers acolo în săptămâna morţii regelui!"
"Ştiu, însă se pare că am scăpat cu viaţă, nu-i aşa, dragă Edwin? Ceea ce s-a întâmplat şi acum!"
"Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi?"
"M-am suit în vârful stâncii, iar un talaz m-a târât în ocean!"
"Pe toţi zeii, parcă aţi fi un copil, se pare că unii oameni nu se învaţă minte niciodată!"se isteriză Edwin.
"Am căzut în apă, iar atunci oceanul mi-a vorbit, acum ştiu ce trebuie să facem!"
"Sigur nu v-aţi lovit de stânci?"se întunecă la faţă Edwin, uitându-se cu atenţie la pletele bogate, în căutarea semnului exterior al vreunei lovituri.
"Nu te mai zgâii aşa la mine, că nu mai sunt de multă vreme un copil!"
"Aş spune că sunteţi chiar mai rău decât unul!"replică Edwin, producând câteva râsete în sobra Cameră de consiliu.
"Nu înţelegi ce vreau să spun! Lucrurile stau exact aşa cum spunea bunica mea, regina Astrid. Atunci când crezi în ceva, atunci când investeşti un obiect sau un fenomen al naturii cu capacităţile pe care tu ai dori ca acel lucru să le aibă, este extrem de posibil ca lucrul respectiv chiar să capete sau, mai bine spus, să-şi deconspire virtuţile pe care tu i le bănuieşti! Asta este relaţia mea cu oceanul, care este cea de-a doua casă a mea! În definitiv, toţi ne-am născut în apă!"
"Să lăsăm problematicile biologiei umane pe seama specialiştilor, Majestate!"răspunse Edwin, deloc sedus de pledoaria regelui.
"Ei bine,"continuă Matt "acela a fost momentul în care oceanul mi-a vorbit, ca să spun aşa! Scufundându-mă în apă am deschis ochii şi am văzut viitorul! Am întrezărit, prin perdeaua sticloasă a apelor, calea pe care trebuie să o urmăm!"
"Ce aţi văzut, Majestate?"îl întrebă Kyron.
"Lord Kyron, nu trebuie să-l încurajaţi!" se opuse, ofuscat, Edwin.
"Am văzut harta în formă de stea a Lwuanei! Cu ei trebuie să ne aliem!"
"Poate că aţi văzut o banală stea de mare, Majestate, şi mai cred că dacă trebuie să mulţumiţi apelor pentru ceva, atunci mulţumiţi-le că v-au lăsat în viaţă şi de data asta!"punctă consilierul.
"O stea de mare desenată în contururile neregulate şi cu munţii zimţuiţi şi înalţi ai Regatului Lwuanei? Nu prea cred? Mai mult, sunt sigur că ceea ce am văzut mi-a fost înfăţişat de către zeul oceanului însuşi, altminteri nereuşind a-mi explica claritatea imaginii din faţa ochilor mei!"
"Cu alte cuvinte, ne propuneţi să ne aliem cu Lwuana!"rezumă lordul Kyron.
"Mda, înţeleg ce vrei să spui, Kyron, cuvântul regelui este literă de lege, iar dacă Majestatea Sa hotărăşte o anumită mutare pe eşicherul politicii continentului nostru, atunci noi trebuie s-o urmăm. În definitiv, asta este tot ceea ce contează, însă nu sunt convins de justificarea mitică pe care aţi adus-o acestei viitoare acţiuni politice de maximă importanţă pentru statul nostru!"rosti Edwin.
"Nu înţelegi, Edwin, este voia zeilor! Ştii la fel de bine ca mine că regina Astrid nu s-a inselat niciodata in viziunile pe care le-a avut! Si mai stii cat de mult aveau sa conteze precognitiile ei in modelarea istoriei poporului nostru!" Stim asta, Excelenta!"incuviinta sfetnicul. "Este adevarat ca regina Astrid a fost vestita pentru intuitia ei iesita din comun. Dar, totusi, nu avem inca motive sa credem ca darul ei s-a pastrat in linia genetica a familiei regale. Pana acum niciunul dintre descendentii ei nu au facut dovada clara ca ar detine, la randul lor, calitatile ei premonitorii!" "Poate ca ar fi timpul sa reconsideram acest fapt, nu crezi?"il contrazise regele pe un ton jovial, dupa care-si intari spusele: "Eu cred in vrerea zeilor!" "Nimeni nu se indoieste de sacralitatea vointei divine, Majestate!"interveni Aaron, comandantul Gardei Palatului. "Insa trebuie sa discernem cu atentie situatiile in care realmente are loc o teofanie de cele in care exista doar suspiciunea unei manifestari a zeilor in planul nostru lumesc!" "Nu se spune ca suveranii sunt fiii zeilor!"il contrazise Matt. "Daca, in materialismul nostru crescand, refuzam chiar si monarhilor posibilitatea de a comunica cu zeii, atunci cum sa mai speram in pastrarea unei punti de legatura intre noi si ei?" "Luwana nu ar fi cel mai puternic aliat, dupa cum stim cu totii!"interveni Kyron, lasand sa se inteleaga ca si-a asumat hotararea regelui, avand, totusi, rezervele de rigoare, dupa care continua: "Desi are o armata mai putin numeroasa si mai slab echipata decat Wadonia, Luwana are o granita mult mai intinsa cu Estoria, fapt care ne-ar face-o mult mai utila ca aliat, decat ca inamic..." "Cred ca de avantajul asta ar putea beneficia doar luwanii, vecinii nostri rasariteni nu sunt in masura nici sa ne sprijine corespunzator, si cu atat mai putin sa ne atace!"obiecta Edwin, golindu-si potirul de vin . "...si, cum spuneam,"isi continua expunerea ministrul "Luwana mai are avantajul strategic al unor fortarete greu de cucerit. Nu in ultimul rand, gandindu-ne la relatiile noastre diplomatice pe termen mediu si lung, politica lor este inmiit mai pacifista, si, odata ce le vom castiga increderea, ne vor deveni aliati militari si parteneri economici de nadejde multa vreme de acum incolo!" "Asa este!"il aproba Aaron. "Moralitatea ar trebui sa fie un criteriu decisiv in alegerea aliatilor nostri! Nici nu stiu cum am putea, de altfel, sa ne bizuim pe cuvantul Imparatului Aarul in eventualitatea in care am sprijini Wadonia in razboi!" "Corect!"fu de acord Matt. "Trebuie sa recunoastem ca neutralitatea de pana acum a regatului nostru a dat nastere multor suspiciuni in privinta caracterului conducatorului sau. Asta ca sa nu mai vorbesc de avantajele militare pe care Imperiul Wadoniei le-a avut ca urmare a neimplicarii noastre in acest razboi, care a devenit deja, fie ca vrem sa acceptam sau nu, o veritabila pandemie a continentului nostru! Caci, daca Luwana nu poate sa fie criticata pentru neinterventionismul ei de pana acum, acesta datorandu-se fortei sale de lupta destul de limitate, Estoria si-a creat o reputatie negativa prin simpla ei inertie, lasandu-se astfel in voia valurilor capricioase ale istoriei!" "Prin urmare, am stabilit!"se supuse hotararii majoritatii si Edwin. "Indiferent de justificarea, rationala sau oracolara, a deciziei Majestatii Sale, Estoria va porni razboi impotriva Wadoniei!" Probabil ca aceasta este cea mai buna solutie intr-o situatie atat de delicata!" "Ca bine graiesti dragul meu sfatuitor!"il felicita Matt, usor ironic. "Acum va trebui sa ne facem un plan de actiune! Trebuie sa-l instiintam numaidecat pe ambasadorul luwan!"propuse Kyron. "Iar toate actiunile noastre vor trebui organizate in functie de disponibilitatea militara a viitorului nostru aliat. Daca le permitem wadonilor sa cucereasca Luwana vom pierde importante ascendente de ordin strategic!" "Foarte bine, convocati-l pe ambasador in Sala Tronului!"incuviinta tanarul rege ridicandu-se in picioare si punandu-si palmele pe masa veche, din lemn de nuc, care asistase la atatea consilii de razboi. "Sunteti constienti ca odata ce am luat aceasta hotarare nu mai este cale de intoarcere!"

Soarele scalda intr-o lumina de inceput de lume nisipul fin al plajei din fata Palatului Regal. Printesa Isodore statea pe balconul apartamentului sau si admira privelistea mirifica oferita ochilor ei albastri de spectacolul naturii la matineu. Un soare inca discret, privat deocamdata de intensitatea stralucirii sale diurne, imprima oceanului o tenta albastru-verzuie, in vreme ce sclipirile din larg ale crenelurilor si ale turnurilor Palatului de Vara de pe Insula de Margean pareau sa-i transmita, intr-un cod secret stiut numai de catre ea si de zeul de pe bolta, mesaje psychedelice interzise muritorilor de rand. Printesa inspira adanc in piept aerul sarat adus de briza, lasand ca masele de aer curat sa-i mangaie parul balai. Avea sentimentul ca ceva avea sa se intample cat de curand, o presimtire stranie, asemanatoare celei pe care o avusese in ajunul mortii tatalui lor, regele Louis. Probabil ca se lasase prea mult in voia gandurilor negre in ultima vreme. Tacerea cu care o invaluia fratele ei mai mare, devenit rege atat de timpuriu, si secretosenia care caracteriza intreaga curte in ultima perioada de timp o facusera sa-si dezvolte scenarii explicative pe cont propriu, mai mult ca sigur false, insa ingrozitor de deprimante. Ii era teama ca fratele ei va intra in razboiul despre care se vorbea la colturile palatului, tragand regatul intr-o confruntare nedorita si ii era teama ca Matt va alege bazandu-se pe intuitiile sale, care erau, de altfel, o trasatura de familie, si nu pe ratiune. Desi printesa Isodore era tinuta departe de bine si de rau, neavand habar care erau actantii acestui razboi a carui existenta de abia patrunsese in viata ei, precum aburii unui foc indepartat, printesa stia, totusi, de maleficul imparat al Wadoniei, iar simtul moral ii spunea ca Matt trebuie sa se tina departe de mania acestuia, desi nu stia exact cum ar fi mai bine sa faca un astfel de lucru. "Probabil ca fratele meu a decis deja ce sa faca, iar eu imi fac griji degeaba!"se linisti ea. O pasare marina, un erust cu penajul alb, cu dungi verticale negre, trecu in zbor deasupra terasei in care statea printesa, scotand un tipat strident, specific speciei lui, pe care insa Isodore il gasi nespus de tulburator. Atintindu-si privirile catre portile palatului remarca o agitatie nefireasca. Cativa oameni vociferau in fata portilor mari, din fonta, ale citadelei, iar in fata lor un barbat imbracat in uniforma militara vorbea cu ei gesticuland, probabil incercand sa-i convinga de ceva. Un membru al grupului facu un pas inainte si incepu sa tipe la militarul care le vorbise. Acesta facu stanga-imprejur si le ordona garzilor sa ii goneasca. Se creea o ambuscada si o multime de gura-casca se buluci in preajma locului incidentului. "V-ati trezit, printesa! Se pare ca nu mai aveti somn ultima vreme!"exclama Camille, guvernanta regala. "Ce se intampla acolo, in fata portilor?"o intreba ea mirata. "Probabil ca sunt niste negustori care vor sa-si vanda marfurile in palat, Alteta! Insa fratele Domniei Voastre a dat ordine foarte stricte sa nu mai intre necunoscuti in incinta palatului, indiferent de pretextul pe care l-ar folosi!" "Asta se intampla din cauza razboiului, nu-i asa?" "Nu stiu despre ce vorbiti, printesa" "Nu mai incercati sa ma tineti in ignoranta, toate lumea stie de razboiul care o sa inceapa, numai mie nu mi se spune nimic! Asta pana in ziua in care cineva o sa bata la usa iatacului meu, iar cand voi deschide, vor navali inauntru oamenii imparatului Aarul!" "Cum puteti sa spuneti una ca asta, printesa? Credeti ca fratele vostru ar permite sa se intample una ca asta? Fiti fara grija, daca vom intra in razboi se vor lua toate masurile de precautie necesare si nu se va ajunge in situatia in care sa aveti musafiri nedoriti!"rase Camille, incercand sa simuleze buna-dispozitie. "Dar nu inteleg de ce negustorii astia sunt atat de insistenti? Daca ar fi fost niste asasini platiti nu cred ca ar fi riscat sa atraga atentia asupra lor facand atata harmalaie?" "Nu stiu, printesa, dar ma pot interesa, ii promise guvernanta, ma duc sa va pregatesc micul-dejun, prilej cu care o sa ii intreb pe soldati ce s-a intamplat!"
Jos, in fata intrarii principale a palatului, negustorii veniti din Manyr, unul din porturile invecinate capitalei, continuau sa protesteze. Simon, conducatorul lor, se adresa sefului de tura care le interzise accesul: "In cazul in care il privati pe rege de darul care ia fost adus veti fi direct raspunzator pentru soarte Estoriei. Sau credeti ca exista vreo forta pe continentul asta capabila sa faca fata armatelor wadoniene?" 'V-am spus care sunt conditiile, daca vreti sa existe posibilitatea ca regele sa se uite la cadoul vostrul, atunci lasati-l aici, si faceti cale intoarsa numaidecat! Incepand din dimineata zilei de azi accesul strainilor in cetate este interzis cu desavarsire!" "In regula!"se invoi Simon. "Daca nu exista o alta cale, vom proceda asa! Dar doresc sa fiu asigurat ca darul va ajunge la rege si nu va incapea pe mainile altcuiva!" "Fiti fara grija, oricum, cu galagia pe care ati starnit-o cred ca intreg orasul a aflat de vizita voastra!" Simon desfacu de pe saua malukului sau un pachet lunguiet, invelit intr-o matura din matase. "Poftim, aveti grija ce faceti cu ea!" "Pare sa fie o sabie!"facu paznicul "Un motiv in plus ca sa nu va las sa intrati! Cum ati crezut ca vi s-ar fi permis accesul in Sala Tronului cu asa ceva! Poate ca ar fi mai bine sa va retinem aici pana Majestatea Sa va vedea despre ce este vorba!" "Si eu cred ca ar fi nimerit sa am o intrevedere cu regele avand in vedere importanta cadoului pe care il fac!" "Majestate!", i se adresa Aaron regelui "Unul din oamenii mei, seful de tura al pazei portii principale, a prelevat obiectul acesta de la un grup de negustori care doreau cu tot dinadinsul sa vi-l inmaneze personal. Se pare ca este o sabie!"zicand acestea Aaron ii intinse un colet invelit in matase si lung de circa doi metri. Matt il desfasura cu atentie si dadu la iveala un palos din otel, cu o lama lunga aproape cat un stat de om si un maner din lemn de sunir, un arbore extrem de rar din al carui lemn se faceau mobilele si accesoriile militare cele mai cautate, sunirul fiind un lemn extrem de dur si de rezistent, avand insa o maleabilitate deosebita. "Pe toti zeii marii, dar acesta este palosul lui Yargo, strabunicul casei De Vesaa, legendara sabie cu care se spune ca acesta si-ar fi sfartecat si decapitat toti dusmani atunci cand a intemeiat regatul Estoriei! Cum de a ajuns in posesia unui negutator sabia de atat de multa vreme cautata de toate familiile nobile de pe continent?" "Nici noi nu stim, tocmai de aceea, avand in vedere ca nu stiam care erau adevaratele intentiile ale oamenilor astora, sau daca macar ei sunt negustori, i-am retinut ca sa va dea explicatiile de rigoare!" Rostind acestea Simon facu semn cu mana unuia dintre locotenentii lui, iar in sala patrunsesera cei patru drumeti escortati de garzile regale. "Numele meu este Simon, si o sa va vorbesc in numele tuturor, Majestate!"spuse un barbat mai inalt, cu barul roscat, apropiindu-se de tronul unde regele statea cu sabia in mani, facand eforturi vizibile sa o mentina deasupra nivelului podelei. Mai aveti mult de luptat in fata stalpului de antrenament si de asudat in sala cu greutati ca sa va apropiati de performantele lui Yargo!"rase el. "Cum de iti permiti sa-i vorbesti astfel Majestatii Sale!"se rasti Aaron, pasind amenintator catre negustor. "Lasa-l, vreau sa aflu cum de ai intrat in posesia acestui obiect, comerciantule! Stii ca acesta nu este un bun comercial ca toate celelalte, pentru care sa te tocmesti pentru cea mai buna oferta!" "Stiu prea bine, Majestate, tocmai de aceea si doream sa vi-l fac cadou personal! Ne indreptam catre palat, cand. ajungand in dreptul digului de la est, acolo unde bunica Domniei Voastre avusese revelatiile, atentia ne-a fost atrasa de un obiect stralucitor care era aruncat printre stanci. Apropiindu-ne am gasit palosul legendar, era in ca ud, asa ca ne-am gandit ca Dumneavoastra v-ar fi mult mai util decat noua!" "L-ati gasit la dig, adica acolo unde mi-a vorbit zeul marii ieri seara, nu-mi vine sa cred!"exclama regele. "Mai aveti vreo indoiala, acum, in al doisprezecelea ceas, ca aceasta este voia zeilor, aceea de a lupta impotriva Wadoniei!"striga Matt entuziasmat, scapand palosul pe podea, care se infipse adanc in marmura treptelor tronului. "Nu, Majestate!"surasera la unison toti cei aflati in sala.
I will show also a sweet dream, next night

About the theoretical foundation of Christianity

2011-06-26T12:38:00.001+03:00

I assume that a hermeneutical approach of the writings which compose The Holy Book is the only one that can explain its philosophical and metaphysical content. Historical shades and facts must become secondary in our analysis, in all analysis ever made regarding this set of written thoughts. And I say that 'cause the historical shape represented by worldly events belongs to the showing manner used to present some important ideas and ethic principles which, indeed, has an universal and timeless value. Historical dress itself belongs to the stylistic elements of The Holy Book, mean while, the chosen race could be asserted as being just an example or a paradigm, in which case any other people having a national history enough complex could had been useful to the same demonstrative purpose.

Jucatorii polivalenti

2011-06-19T16:26:00.001+03:00

Un caz particular il constituie jucatorii care au calitatea speciala de a fi polivalenti. Este bine sa existe cel putin doi in lot, iar portarii nu trebuie sa se numere printre ei. Daca ai cumparat un portar polivalent la un pret apropiat de limita lui maxima inseamna ca nu cunosti suficient de bine regulile sau ca ai avut nevoie imperativa de un portar, sau de un nume... Jucatorii polivalenti pot sa fie solutii in caz de criza de lot- daca ai multe accidentari sau/si suspendari- sau in situatia in care abilitatea jucatorilor de pe un anumit compartiment nu se ridica, la un moment dat, la valoarea dorita. Un fundas cu sut puternic sau cu simtul golului va fi o optiune excelenta pentru postul de mijlocas sau de atacant, nu si pentru aceea de coordonator- deoarece, daca jucatorul este atat de valoros incat si-ar pastra o abilitate mare si pe alt post decat postul sau normal, inseamna ca relocarea lui ar fi o pierdere in termeni de unitati de abilitate a formatiei de start-. De asemenea, trebuie sa se tina cont de faptul ca un jucator versatil pierde din abilitate prin relocare direct proportional cu abilitatea lui.

Prin urmare, doar titularii sau rezervele care au o valoare medie in raport cu valoarea formatiei de start pot sa fie optiuni inspirate pentru schimbarile de post ocazionale. Pot sa mai adaug ca doar formatiile noi, aflate cel mult la al treilea sezon de la infiintare, se sustrag de la fraza de mai sus, doar acestea putand repozitiona un fotbalist polivalent indiferent de abilitatea lui, exceptand cazurile in care acesta este superior restului formatiei.

Ceea ce este interesant in situatia polivalentilor este faptul ca ei pot mari gradul de realism al meciurilor, producand impresia utilizarii unor sisteme de joc cu adevarat modulare- a unor module de joc in sensul riguros al cuvantului- cat timp ei poseda calitati speciale de tipul sutului puternic sau al faptului ca sunt specialisti in executarea loviturilor libere directe si sunt insarcinati- sau continua sa-si pastreze acest prerogativ- cu executarea loviturilor libere intr-un scenariu in care ei sunt atacanti sau mijlocasi, dar sunt pusi sa joace ca aparatori. Astfel, cu aceste modificari tactice, un sistem de tipul 1-5-4-1 sau 1-5-3-2 se poate transforma, la anumite faze de atac, in sisteme de tipul 1-4-5-1 si, respectiv, 1-4-4-2, fara ca prin aceasta sa se subtieze, in fapt, dispozitivul defensiv. Mai mult, un sistem ca (1)-3-5-2 efectiv devine, in momentul executarii unei lovituri libere, (1)-2-6-2.

Factorii colaterali care influenteaza jocul xperteleven

2011-06-19T15:45:00.002+03:00

1) Arbitrii

Adaptarea tacticii este influentata si de calitatea arbitrilor care oficiaza la centru meciurile xperteleven, prin urmare, setarea parametrilor de joc in functie de cei doi indicatori ai cavalerilor fluierului tine de pregatirea tactica si este un element care poate sa fie controlat de catre manager- spre deosebire de sansa sau de forta echipei, parametrul din urma putand sa fie reglat doar in timp de catre antrenor.

Cei doi indicatori ai centralilor sunt priceperea- notata "P" si strictetea- notata "S". Primul element vizeaza jocul la off-side, cel de-al doilea- jocul dur. Valorile arbitrilor la acesti doi indicatori variaza pe o scala de la 1 la 9. In general, toti managerii cu experienta in acest joc considera ca un arbitru favorizeaza jocul modern, la off-side doar daca valoarea lor la indicatorul P este cel putin egala cu 7, si, respectiv, ca arbitrii sanctioneaza jocul dur daca valoarea lor este macar egala cu 4 la indicatorul S. Insa, asa cum este si logic, de altfel, cele doua caracteristici sunt interconectate. Astfel, un arbitru de o pricepere cel putin egala cu 7, chiar daca are o strictete sub 4, ar putea sa taxeze prin avertismente si chiar eliminari jocul dur al unei echipe tocmai datorita valorii foarte ridicate a priceperii lui. Daca P=9 atunci aceasta probabilitate este chiar ridicata! Reciproc, un arbitru foarte strict, cat timp are un parametru decent la pricepere, macar 5, sa spunem, ar putea permite jocul la off-side, desi admit ca reciproca nu este perfect valabila.

La limita, se pot da contraexemple in care se poate afirma ca jocul la off-side cu un arbitru de P6 si, respectiv, jocul dur cu un central de S5 se pot dovedi total neinspirate, primul caz putand sa fie chiar falimentar.

Asta nu inseamna ca si rezultatele vor fi intotdeauna slabe, adaptarea tacticii fata de arbitrii fiind decat un singur aspect al jocului.

Pentru cei care folosesc jocul in varianta lui in limba engleza sau care consulta ghiduri scrise in engleza sau care utilizeaza notatii englezesti, trebuie mentionat faptul ca exista riscul confuziei intre notatia englezeasca pentru skill= pricepere- S si notatia romaneasca pentru strictete, care este identica.

2) Terenul de disputare al partidei

Acesta este un alt factor colateral, dar care tine si el de registrul tactic al partidei, si care influenteaza dinamica si rezultatul partidelor. Altfel spus, exista intotdeauna un bonus acordat echipelor care joaca acasa de care trebuie sa se tina cont in pregatirea unei confruntari. De asemenea, insisi arbitrii favorizeaza intr-o oarecare masura formatiile gazda, motiv pentru care, doar atunci cand evoluezi acasa iti poti asuma riscul de a juca dur sau la off-side intr-un meci condus de un arbitru ai carui indicatori sunt imediat sub limita, de genul P5 sau S4. Pe de alta parte, nu as recomanda jocul la off-side in fata unui central mediocru sub nicio forma, in timp ce jocul dur il vad ca inutil, exceptand, poate, confruntarile in dubla mansa din cupa...

Aspectul bonusului formatiei amfitrioane poate sa fie exploatat de catre echipa gazda prin alinierea unui sistem de joc mai ofensiv si a unei asezari mai indraznete si, respectiv, poate sa fie amortizat de catre managerul echipei vizitatoare prin adoptarea unui sistem de joc mai rezervat.

3) Factorul de coeziune al formatiei

Este, de fapt, un factor intrinsec, care insa nu devine vizibil decat in timp sau atunci cand se joaca in fata unui adversar cu o vechime mai mare in liga. I se mai poate spune si omogenitate a echipei. Relatiile de joc se creeaza de la meci la meci, un motiv in plus sa nu se abuzeze de achizitii.

Ghid pentru xperteleven

2011-06-19T13:07:00.011+03:00

 Xperteleven management browser game

Abilitatea jucatorilor 

Acesta mi se pare ca fiind parametrul cel mai important, de care depinde in mod hotarator randamentul oricarei formatii. O formatie cu jucatori slabi nu va avea cum sa aiba o forta prea mare, o formatie cu jucatori de abilitate redusa fiind fie una recent infiintata, fie una care a progresat extrem de putin sau chiar deloc. Logic, odata cu trecerea sezoanelor si cresterea abilitatilor individuale, se va mari si forta formatiei. Altfel spus, daca managerul este atent sa sporeasca abilitatile jucatorilor antrenati de catre el, cu timpul si forta colectiva a formatiei respective va creste.

Abilitatea este numitorul comun sau baza in calcularea pretului de piata al unui jucator. Fireste, valoarea de transfer a jucatorului poate sa varieze in functie de calitatile lui speciale, cel mai adesea pozitiv, iar aceasta pentru ca jucatorii care au doar calitati negative, sau mai multe calitati negative decat pozitive sunt destul de putini. De asemenea, valoarea de piata a unui fotbalist poate sa fie marita artificial, adica "umflata", de cel care il scoate la vanzare, cat si de tendinta generala, care s-a accentuat odata cu cresterea in vechime a formatiilor, si, implicit, a bugetelor acestora, de supralicitare a jucatorilor. 

A avea un anumit coeficient al abilitatii jucatorilor, in special a celor mai frecvent folositi, reprezinta masura valorii efective a unei formatii, fata de care forta ei vine, de regula, ca un indicator aproape redundant, de confirmare a parametrilor individuali. Bineinteles, forta, ca parametru de calcul de sine statator, are propriul ei impact in determinarea rezultatelor finale ale partidelor, insa, in cele mai multe dintre situatii, ea nu influenteaza major deznodamantul unei intalniri. Mai mult, selectarea formatiei celei mai bune si a tacticii relative la adversar celei mai adecvate poate sa creasca forta formatiei pentru o partida data, fapt care confirma importanta mai mare a abilitatilor jucatorilor si a modului in care ele sunt exploatate de catre manageri.

1) Ce jucatori sa achizitionati sau sa promovati

Principalul criteriu de selectie il constituie abilitatea jucatorului. In ultima instanta, la un pret rezonabil, chiar si un jucator de 34 de ani, insa cu o abilitate suficient de mare pentru a fi titular, constituie o alegere buna. Dimpotriva, un junior de 18 sau de 19 ani, insa cu abilitatea 3, desi nu costa nici un econ-cent in afara costurilor de promovare, nu reprezinta o alegere buna, cu atat mai mult cu cat cadetii sunt propusi la intervale regulate tuturor managerilor xperteleven. De asemenea, calitatile speciale ale jucatorilor, desi le cresc semnificativ preturile de achizitie, nu influenteaza marcant valoarea efectiva, de joc a acestora. In concluzie, daca vreti sa economisti bani si va ganditi sa va construiti echipa in timp, nu va hazardati in efectuarea unor investitii imediate uriase, care va pot limita solvabilitatea, atat de necesara pentru mentinerea lotului intr-o forma buna, pentru primele de joc si pentru eventualele gaselnite care pot sa apara pe piata de transferuri, in special pentru membri VIP, care-si pot seta echipele din ligile private sa caute si sa arhiveze informatii mercantile despre jucatori corespunzand unui anumit tip de profil.

Asta nu inseamna ca talentele speciale ale jucatorilor sunt lipsite de importanta, insa prea putine formatii isi permit realmente sa se joace cu fondurile, chiar daca managerii pot avea impresia ca dispun de bani.

Jucatorii intre 27 si 30 de ani lipsiti de calitati deosebite, insa cu abilitati normale- luand ca baza de pornire varsta 17 si abilitatea 3- adica avand abilitatea de minimum 13, sunt printre alegerile cele mai inspirate pentru transferurile de marca ale inter-sezonului. Insa, cum acest joc cunoaste o dezvoltare in timp extrem de rapida, si jucatorii cu varste cuprinse intre 23 si 26 de ani si cu abilitati care tind spre 10 reprezinta alegeri bune, desi, in unele cazuri, preturile lor se pot dovedi descurajante. Nu in ultimul rand, juniorii nu ar trebui sa lipseasca din nici un lot, principala sursa de obtinere a lor fiind pepiniera proprie si sistemul insusi- in momentul infiintarii unei noi formatii-.

Jucatorii trecuti de 30 de ani sunt dezirabili in masura in care nu costa prea mult si echilibreaza varsta unei formatii mult prea tinere. Pentru ligile inferioare, unde nu se poate vorbi de mare performanta si nici de abilitati deosebite, astfel de jucatori pot sa fie cumparati, in fiecare sezon unul, cu conditia de a nu costa prea mult, dar de a ajuta echipa sa promoveze treptat in serii valorice superioare. Bineinteles, la un moment dat se va ajunge intr-o faza critica in care abilitatile jucatorilor ligii se vor situa peste abilitatile jucatorilor ieftini si relativ buni de peste 30 de ani, chiar si peste cele ale fundasilor, care sunt, in general, mai ieftini, iar aceasta politica va fi abandonata. Dar, pe de alta parte, o echipa ajunsa la acel nivel ar fi de presupus ca poseda deja un lot valoros si nici nu ar mai trebui sa mai aiba nevoie de astfel de "plombe provizorii".

2) Calitatile speciale 

Totusi, calitatile deosebite sunt necesare intr-un lot, asa incat, cel putin din cand in cand, orice manager ar trebui sa cumpere, macar odata la doua sezoane, un jucator scump si cu calitati speciale, asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca detinerea calitatilor speciale trebuie sa constituie un criteriu de departajare general in preferarea unui jucator altuia, asta cat timp diferenta de pret nu este prea mare. Afirmatia este valabila si in cazul juniorilor, astfel, un cadet de abilitate 4 si varsta 17, care, pe deasupra, mai are si o calitate speciala utila postului lui sau macar echipei, ar trebui selectat neaparat, chiar cu riscul ocuparii tuturor locurilor din lot.

In general, orice formatie are nevoie de cel putin doi jucatori titularizabili si de unul de perspectiva cu calitatea de executant al loviturilor libere sau cu cea de a avea un sut puternic. De asemenea, pentru cresterea eficientei coordonatorului, dar mai ales a capitanului echipei, orice formatie necesita cel putin un lider de valoare de titular. In mod logic, sunt necesare toate calitatile pozitive, cu mentiunea ca unele sunt mai utile in anumite compartimente: este mult mai important sa ai un atacant cu simtul golului sau macar cu un sut puternic, decat un fundas cu astfel de calitati, si, convers, este mult mai de dorit sa ai un aparator cu un joc bun la cap, decat un atacant cu o astfel de calitate- asta desi postul de atacant reclama, la modul ideal, mai toate calitatile. Chiar si calitatea de "diva" poate sa se dovedeasca utila datorita faptului ca majoritatea antrenorilor nu dau jucatorilor lor numerele pe care acestia le prefera. Jucatorii silitori la antrenamente si tineri implica un cost de antrenament mai mic datorita faptului ca ei au particularitatea de a-si creste forma cel mai mult la antrenamente. Jucatorii materialisti se pot dovedi utili in special pe final de sezon si in meciurile de cupa, atunci cand, stabilind o prima nefiresc de mare pentru indeplinirea obiectivului, ei pot sa dea randamentul cel mai bun. Neajunsul il constituie faptul ca sistemul nu incurajeaza aceasta calitate, mai degraba pozitiva din punctul de vedere al managerului, asa incat aceste calitati nu sunt listate in fisele de cautare.

3) Raportul forma-abilitate

Forma jucatorului, ca si cea a echipei, care constituie suma formelor individuale ale jucatorilor unui lot, poate sa evolueze pe durata unui sezon influentandu-le calitatea prestatiilor si, in timp, determinandu-le insasi cariera acestora. Forma de baza a unui jucator este 10, iar orice abatere, ascendenta sau descendenta, de la acest etalon atrage dupa sine o crestere sau o scadere de moment a formei jucatorului. Astfel, daca abilitatea stagionala a unui jucator este un parametru vizibil de catre oricine si care ramane aceeasi pe durata unui sezon, combinatia dintre abilitate si forma de moment raportata la forma de baza ii determina abilitatea actuala, parametru care poate sa fie cunoscut cu exactitate doar de catre manager. Orice variatie de 4 gradatii ale formei produce o modificare de o unitate de abilitate actuala. De exemplu, un jucator de abilitate 6 care are forma 2 va avea o abilitate actuala si reala de 4, in timp ce unul avand abilitatea 5, insa forma 18, va juca ca un fotbalist de skill-ul 7. Media formelor actuale de pe durata unui sezon determina valorea abilitatii acelui jucator din sezonul urmator. Abilitatea se modifica aproape intotdeauna, insa nu este necesar ca si cifra care corespunde nivelului de abilitate sa difere deoarece sistemul xperteleven utilizeaza doar numere intregi, nu si zecimale. Astfel, un jucator de abilitatea 4.5 va fi considerat ca avand abilitatea 5, la fel ca unul de 5.4. 

Iata de ce este important ca jucatorii sa-si mentina o forma buna pe intreaga durata a sesiunii. Se poate intampla ca o rezerva care a fost antrenata constant sa-si upgradeze abilitatea, in vreme ce un titular care nu a fost mentinut intr-o forma buna fie din nepriceperea tehnicianului care a considerat ca meciurile oficiale pot sa inlocuiasca intotdeauna antrenamentele, chiar daca evolutia este slaba, fie datorita accidentarilor repetate, sa-si scada abilitatea. Maximul formei este de 20, ia minimul- 0. Tocmai datorita updatarilor de abilitate dintre sezoane nu se recomanda sa se cumpere sau sa se promoveze jucatori noi in lot in a doua parte a sezonului si, cu atat mai mult, in ultimele etape, intrucat exista riscul ca forma acestora sa scada cu o unitate, iar varsta sa le creasca cu un an.

Cogito-ul cartezian

2011-06-13T11:27:00.000+03:00

Puţini ştiu despre polivalenţa geniului care a fost René Descartes, dar şi despre subtilitatea interpretărilor care s-au adus operei lui. Altfel spus, pur şi simplu nu avem cum să-l expediem pe Cartesius limitându-i dimensiunea filosofică şi metafizică la celebrul sau enunţ, formulat pentru întâia dată în “Expunere despre metodă”: “dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum, sum, ergo Deus est”.

Fiind o figură complexă Descartes a adus contribuţii şi la dezvoltarea matematicii, ca urmare a proiectului sau multi-disciplinar de a diversifica şi de a perfecţiona ştiinţele particulare prin completarea lor şi prin introducerea ştiinţelor complementare şi hibride pornind de la o metodă universală, ale cărei principii urmau să fiu luate din matematică, singura disciplină peculiară care satisfăcea criteriile de claritate şi de distincţie inferenţială reclamate de către Descartes.

Fiind în egală măsură matematician şi filosof, Descartes a avut o gândire geometrizantă, el încercând să aplice, transpunând in facto dezideratul platonician de stăpânire a geometriei ca o precondiţie a accesului la filosofie, principiile geometriei la toate domeniile cunoaşterii pe care le-a investigat. Dacă geometrizarea mecanicii, în forma ei generală, aplicată sistemului solar, a avut drept efect teoretic producerea unei concepţii nerealiste, deşi, totuşi, heliocentrice, algebrizarea geometriei a generat geometria analitică. Mecanicizarea biologiei a determinat, în schimb, concepţia carteziană, aflată în opoziţie faţă de cea a contemporanului său, Leibniz, a caracterului de simple automate naturale al animalelor. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne surprindă această concepţie discriminatorie pe criterii de specie cât timp Descartes condiţiona faptul existenţei a unui ce indestructibil (spirit) de capacitatea de gândire a unei fiinţe, mai exact, de capacitatea acesteia de a realiza gândirea reflexivă, de a raţiona la însuşi faptul că raţionează .

În cazul aserţiunii fundamentale carteziane ”cogito, ergo sum” ar trebui subliniat caracterul esenţialist sau spiritualist al concluziei epistemologice care poate să fie extrasă din ea- “sum, ergo Deus est” ţinând deja de teologie şi de metafizică şi fiind mai puţin caracteristic modului de gândire al filosofului francez, pe care l-aş defini ca fiind, mai degrabă, un materialist renascentist, care nu excludea existenţa spiritului cât timp acest lucru nu contravenea legilor care guvernează materia, ba chiar se dovedea necesar unor domenii ca psihologia, fiziologia sau metafizica.

Pe scurt, “cogito, ergo sum” are o valabilitate în primul rând metafizică, şi de abia în plan secundar posedă una biologică. De altfel, sistemul categorial extrem de complicat al scolasticilor nu avea cum să fie străin lui Descartes, iar acesta era interesat să demonstreze, în primul rând, realitatea ontică a spiritului, în calitatea lui de substanţă independentă ontologic de lumea fizică, şi de abia în plan secund să explice procesele corporale prin dezvăluirea unui alt tip de substanţă- res cogitans- aflată la originea tuturor actelor fizice, însă diferită calitativ de res extensa.

Acest aspect reiese mult mai clar în opera lui Leibniz, acesta considerând că monadele- echivalentele leibniziene pentru noţiunea creştină de ‘spirit’- au doar atribute calitative, nu şi unele cantitative, ele fiind aspaţiale, nu şi extra-spaţiale, aşa cum un punct este adimensional. Mai mult, într-o ciudată epigonie la metafizicile dharmice ale Orientului, Leibniz susţinea că interacţiunile dintre monade operează doar la nivel metafizic, nu şi în cel fizic, ele fiind ideale, nu şi reale în sensul riguros al cuvântului.

La Cartesius “sum” indică tocmai faptul de fi, adică esseitatea gândirii, diferită de existenţă, rezervată corpului fizic şi lumii sensibile, în general. Cu alte cuvinte, înţelegerea, oricum infidelă textului cartezian, a lui ‘sum’ prin ‘exist’ este eronată nu doar din perspectiva unei analize semantic-lingvistice, dar şi din cea a unei analize categorial-filosofice. Afirmaţia este cu atât mai valabilă în cazul deducţiei finale, “sum, ergo Deus est”, fiinţa supremă aparţinând planului transcendenţei. Astfel, în conformitate cu sistemele categoriale moderne, vedem o dată în plus necesitatea stabilirii unor categorii precum cea a Transcendenţei, a Fiinţei sau a existenţei. Res extensa- materia fizică- la care Descartes reducea restul regnului organic, aparţine de registrul existenţei, iar res cogitans- materia cugetătoare, meta-fizică- aparţine sferei Fiinţei, în vreme ce divinitatea- de cea a Transcendenţei.

I will also show you a sweet dream, next night!"

Psychological quiz PMq

2011-05-24T23:56:00.003+03:00

Psychological quiz Phq » Quiz Maker

2011-04-26T14:04:00.003+03:00

Sydonay

2011-02-09T14:03:00.001+02:00

Sydonay, originally uploaded by Sydonay.

2011-02-03T22:46:00.002+02:00

Avril Lavigne- What the Hell

Forţa cuvântului

2010-12-19T20:53:00.001+02:00

Toate inovaţiile care au vizat introducerea de noi forme de logică au constat, aşa cum era firesc, de altfel, în inventarea de noi specii de logici formale sau matematice. Astfel, logicii clasice bivalente, aveau să i se adauge fie diverse tipuri de logici polivalente, cu trei, patru sau mai multe valori de adevăr, fie logici subsumate domeniului logicii bivalente, dar care lucrau cu alţi operatori, aşa cum este cazul logicii deontice. Însă toate aceste tipuri de logică au în comun forma simbolizată, matematică de expresie şi care transpune limbajul natural, aparţinând diverselor limbi vorbite, în limbajul său formal, simplificator. Aceste tipuri de logici se mai numesc, după forma sau facultatea de cunoaştere aferentă lor, logici ale intelectului.

Alături de ele există logica raţiunii, o facultate de cunoaştere care se exprimă discursiv sau lexical şi al cărei limbaj este, prin urmare, mult mai uzual, nefiind altul decât limbajul cotidian, al diverselor limbi vorbite sau chiar moarte. Logica raţiunii este logica ale cărei propoziţii se validează pe baza regulilor gramaticale, sintactice, semantice şi ortografice, reguli care, asemeni legilor logice ale logicilor formale matematice sunt auto-suficiente, asigurând expresiilor coerentă şi inteligibilitate chiar şi în absenţa unui corespondent concret la acestora. Altfel spus, referinţa ontică nu este necesară logicii lexicale a raţiunii, însă, cel mai adesea, logica raţională cu limbajul asociat ei au în vedere o referinţă ontică, având în vedere funcţia practică, de comunicarea a unor informaţii concrete, a limbajului raţional. Este evident însă că acest limbaj, fiind auto-suficient, poate excede facil limitele lumii fizice în care şi pentru care a fost construit generând aporii inferenţiale din cele mai variate, disputele scolastice despre îngeri şi universalii fiind dintre cele mai elocvente exemple în aceste sens. Limbajul raţiunii oferă surse continue de paralogisme şi paradoxuri, a căror formulare este corectă gramatical şi, uneori, chiar curentă în practica lingvistică.

Limbajele naturale care sunt, de fapt, limbajele raţionale, sunt acelea în care se formulează, dar se şi constituie, teoriile semantice. Astfel, analizând relaţia sens-referinţă, numită în unele contexte şi relaţia conotat-denotat, vom observa că un limbaj natural oarecare încearcă să dea seama de un obiect fizic referindu-se la el sau denotându-l. Obiectul la care se va referi limbajul se numeşte referinţă sau denotat, iar modul de realizare a actului referinţei este expresia limbajului natural, în timp ce sensul obiectului exprimat prin limbaj, neformulat explicit prin expresie, însă conţinut implicit în ea, prin definiţia cuvintelor care formează expresia, va defini obiectul respectiv. De exemplu, expresia ‘casă’ se va referi prin actul referii/denotarii- care poate să fie o verbalizare, o ostensiune, o inscripţie- la obiectul (concret) casă, care astfel va fi referinţa expresiei. Sensul expresiei ‘casă’ va fi dat însă de definiţia acestei expresii mono-lexicale, adică, ceva de genul: spaţiu acoperit, constituit din fier-beton sau cărămidă, cu deschideri prevăzute cu geamuri, utilizat de oameni pentru a locui. Problemele ţinând de polisemantismul sensului, în opoziţie cu stabilitatea sau monovalenţa referinţei sunt secundare, şi ţin de anumite dezvoltări fireşti ale semioticii, teoria semnelor, a cărei ramură este şi semantica, ele neavând importanţă în acest context.

Limbajul formal matematic al intelectului a fost creeat în scopul de a verifica corectitudinea limbajului natural lexical al raţiunii, procesul prin care expresiile ultimului sunt trasformate în formule ale primului numindu-se formalizare. Însă, deşi aparent dependent în geneza lui de limbajul raţional, limbajul intelectual este, la rândul lui, auto-suficient. El se auto-validează prin legile lui logice, aşa cum limbajul raţional se verifică sau se explică pe sine prin regulile lui gramaticale, dar se şi întemeiază/justifică prin relaţia sa de corespondenţă cu obiectele fizice sau faptele la care se referă.

Însă limbajul formal îşi pierde valoarea de comunicare bazată pe denotare şi pe sensul expresiilor rămânând o formă de confirmare a corectitudinii limbajului natural, pornind de la premisa că acesta nu eşuează în a-şi îndeplini funcţia de denotare prin expresii posesoare ale unor sensuri. Dacă limbajul natural aberează, fie, în termenii lui Wittgenstein, prin non-sensuri ale simţului comun, adică prin verbigeraţii, salate de cuvinte, fie prin non-sensuri filosofice, care sunt paradoxurile logico-lingvistice, atunci limbajul formal îşi pierde calitatea de garant al veridicităţii limbajului natural. În astfel de cazuri el lucrează în gol, fapt care-i relevă o dată în plus relativa automonie. Totuşi, deşi este lipsit de valoarea comunicaţionala a celuilalt, limbajul formal ne arată că poate exista. Dacă totuşi dorim să vorbim despre un sens şi o referinţă a limbajului formal, atunci, ignorând descendenţa şi dependenţa acestuia din limbajele naturale lexicale, şi considerându-l în sine, adică exact cum nu ar trebui să procedăm în conformitate cu simţul comun, atunci, propoziţiile şi predicatele care sunt interconectate prin operatorii logici în cadul unor formule bine formate sunt, chiar ele, referinţele acestui discurs formal, referirea/arătarea se va efectua prin operatori logici, iar sensul va fi întotdeauna acelaşi deoarece formulele logicii sunt în toate cazurile tautologii, legi logice, care nu pot să fie altfel decât adevărate şi care se confirmă unele pe altele prin seturi de definiţii care le echivalează mutual.

Astfel, prin forţa argumentelor, sunt condiţionat să apelez la Wittgenstein. Tocmai datorită faptului că logica intelectului şi limbajul formal ţin de un strat mai profund al minţii, mai apropiat de gândirea psihologică, asta în pofida tezei lui Frege potrivit căreia logica nu este reductibilă la psihologie, limbajul formal ne permite să exemplificăm, fie şi pur grafic, ceea ce ar trebui să constituie ‘celălalt echivalent’ al izomorfismului structural existent între limbaj şi lumea fizică pe orizontala speculară sau în situaţia relaţiei de interdeterminare a constituenţilor mai adânci ai realităţii şi ai limbajului, aceia care nu ajung să fie percepuţi de organele senzoriale şi înţeleşi- legaţi laolaltă într-un concept- de intelect şi analizaţi de semiotică. Wittgenstein aserta teza unei perfecte corespondenţe sau synergii între limbaj, că reprezentare teoretică a realităţii, şi aceasta din urmă. Identitatea de structură şi de dinamică, adică identitatea procesuală, care făcea ca fiecare fapt material să aibă un corespondent lingvistic, era numită izomorfism, mai exact izomorfism structural sau relaţie izomorfică. Dar, dacă întâiul termen este incomplet, cel de-al doilea este ambiguu, expresia ce mai adecvată fiind aceea de izomorfism procesual, şi nu neapărat din considerente buddhiste. Dacă doctrina buddhistă a co-producerilor condiţionate susţine, în esenţă, acelaşi lucru, asta este o întâmplare fortunată- deşi, pe de altă parte, este bine-cunoscut faptul că Wittgenstein l-a citit pe Schopenhauer care a fost unul dintre cei mai valabili promotori ai doctrinelor dharmice în Europa, ai buddhismului şi ai vedantismului, adică a exact a acelor doctrine care surprind cel mai bine esenţa absolutului, anume într-o manieră monistă.

Prin urmare, la baza limbajului stau numele, potrivit lui Wittgenstein, care se grupează formând propoziţii atomare şi care, la rândul lor, formează propoziile compuse, totalitatea propoziţiilor compuse alcătuind limbajul. Celor patru niveluri lingvistice le corespund patru niveluri fizice: obiectele, stările de lucruri atomare, faptele sau stările de lucruri moleculare şi lumea. Se observă terminologia logicistă utilizată pentru denumirea nivelurilor lingvistice şi cea de inspiraţie ştiinţifică utilizată pentru denumirea omoloagelor lor reale, însă sensurile avute în vedere sunt diferite de cele din logica clasică, izomorfismul vizând relaţia dintre limbajul lexical şi lume.

Obiectele sunt non-exemplificabile şi ele sunt un ceva care este ca şi cum nici nu ar exista pentru noi, deşi ele sunt efectele primare ale realităţii psiho-senzoriale, în schimb numele, ca semne pentru ceva al cărui condiţie nici nu o cunoaştem de fapt, nu sunt exprimabile sub nicio formă, sau sunt exprimabile doar în măsura în care sunt (gândite) realităţile pe care le-ar defini, iar ele sunt gândite doar în măsura în care sunt, ceea ce înseamnă că nu prea suntem în măsură să ne facem un concept care să le definească în absenţa unui corespondent ontic al lor.

Stările de lucruri atomare şi respectiv, propoziţiile atomare, ţin de un nivel de complexitate ontologică/fizică şi, respectiv, lingvistică superior şi decisiv încât să putem vorbi despre un domeniu al experimentabilului şi, implicit, al exprimabilului. Însă, stările şi propoziţiile atomare ţin de domeniul posibilului constituind tot cee ce ar fi logic posibil să se întâmple şi să reprezinte obiectul vreunui discurs, şi de abia faptele şi propoziţiile compuse ţin de ceea ce a avut loc sau se întâmplă acum în lume. Prin urmare, diferenţa dintre ‘atomar’ şi ‘molecular’, în contextul lui Wittgenstein, ţine de axa posibil-actual şi nu de cea simplu-compus, cum se întâmplă în relaţia dintre nume şi propoziţiile atomare şi, respectiv, în cea dintre obiecte şi stările de lucruri atomare.

Extrapolarea următoare mi se pare astfel coerentă şi inteligibilă: numele sunt semne, iar semnele sunt constituente ale limbajului natural, dintre care literele sunt cele mai elementare, însă numele, în accepţia lui Wittgenstein, însemnau chiar mai puţin de atât, deci, de ce nu le-am considera ca fiind componente microfizice ale limbajului? Oricum, această descompunere analitică are sens doar din perspectiva relaţiei limbajului cu lumea fizică, a izomorfismului. Iar în lumea fizică, toate faptele, care întâi sunt doar potenţiale, sunt constituite din obiecte, de asemenea, transcendentale şi non-exemplificabile, care stau cumva, nimeni nu ştie exact cum, la baza stărilor de lucruri atomare. Iar dacă numele, ca şi echivalenţi ai obiectelor, care nici ele nu sunt concrete, ar fi semnele din categoria formulelor limbajului logic formal, atunci acestea s-ar confirma, într-adevăr, ca fiind lipsite de sens, chiar dacă ar creea formule bine formate cu ajutorul operatorilor logici, aşa cum spunea chiar Wittgenstein despre formulele logicii şi ale matematicii. Numele nu privesc propoziţiile ştiinţelor naturii pentru motivul că ţin de un domeniu sublexical, corespunzător unuia microfizic în plan fizic. Şi cum afirmasem anterior că sensul unei propoziţii a limbajului formal- şi nu a celui natural, care era dat a priori- este totuna cu valoarea lui de adevăr- spre deosebire de propoziţiile limbajului natural- iar această valoare de adevăr nu poate să fie alta decât adevărul, deoarece toate propoziţiile logicii sunt tautologii, logica fiind auto-conţinută şi indiferentă faţă de veridicitatea propoziţiilor limbajului natural, rămâne să conchid că analogia mea se dovedeşte valabilă. Deci, propoziţiile logicii conţin adevărul in potentia, neexprimat şi neexprimabil în afara sistemului, şi sunt lipsite de sens pentru faptul că nu exprimă adevărul într-o formă empirică, ci doar într-una circulară şi formală, auto-conţinută. Adevărul poate să fie dezvăluit şi într-o transcendenţă micro-fizică şi sublexicală, iar ceea ce transmit structurile inter-conexate şi tautologice ale logicii, dincolo de a constitui limbajul formei de cunoaştere numită intelect, este aceea că adevărul preexistă constitutiv, înainte de a fi evidenţiat epistemologic, în însăşi structura oricărei legi logice, ceea ce înseamnă că el este implantat în structurile dinamice ale facultăţilor logice ale minţilor noastre, existând, structural, o propensiune către adevăr care predetermină şi formele mai organizate şi, surprinzător, mai realiste ale limbajului, adică limbajul lexical, acesta instituindu-se că discurs numai în măsură în care apare un obiect al discursului.

Lumea	Limbajul
Starile de lucruri compuse- faptele	Propozitiile compuse
Starile de lucruri atomare- faptele posibile	Propozitiile atomare
Obiectele	Numele

I will show you also a sweet dream, next night

I am- epilogue

2010-11-06T12:47:00.008+02:00

After that sharply tumble into the plastic spiral packaging, Bogdan had few moments in which he saw nothing: the complete tearing of the movie of his life. He only felt himself, more exactly, he had the conscience of his own existence, but it wasn’t an empty conscience, without any content: he thought only that he thinks without having any support for his thoughts, excepting the thoughts themselves!

It seemed to be another philosophical application taken from Descartes and extrapolated to the reality. Probably he had died and just then he took into account this variant on a higher level of probability. Maybe all that happened to him in the last time and had seemed to be so strange had been just some events experienced by the ghost of a freshly dead individual. Concreteness of all strange, extremely strange events, which occured in his life in the last time, or, maybe, that would be more accurate said, concreteness belonging to the events which he has witnessed, who went through the front of the retina of his mind making impression of physical reality, as I said, this consistency of these events led him in the field of mistakes, had cheated him and only now, when he had came back in yet his former body, he had understood what happened in reality with him.

He had understood the truth for the simple reason that his own body became just a carcase and it was no more able to send to him informations through senses. In which regards the notorious light from the end of the tunnel, he must confess that nothing like that it was showed to him, anyway, it passed enough time that this moment of after-life grace, this supposed moment of Godhood, which is next to the time of death, to be lost for good. The mind, thoughts or spirit, or what would be in fact this mental software which it was used by him for putting these questions and which helped him for relating with the world days after days until this moment and beyond it, this persistent mechanism, maybe due to inertia, maybe due to the nature of things, it was all that remained to him. And with it he was free to contemplate the darkness, the deepest psycho-sensorial darkness that he ever met in his life until now… or until then, when he felt that horrific pain, hits and blood, the warmth of veins flowing outward and spreads on the soil together with pieces of meat and bones. Pain, oh, pain, but what happened then to him? Only now, when he had came back in what could be called now his former house, he remembered about these things. He has haunted the bewildered through the city where he lived until then and he doesn’t thought, not even for a second, to all these things which, in fact, were imprinted with bloody letters, his whole body being a necrotic stigma of those events.

Probably that just for this reason he doesn’t remembered what happened with his body, with his being. It seems that it was a terrible shock, and in the front of such a suffering, so dreadful and complete in its hellish nature, the pure light itself had denied to be shown for him. Or, at least, he doesn’t had enough strenght or time to see it. Through the mental darkness of his mind from now he thought/perceived the darkness where he was drowned. A mental darkness, so strange to the mind, but stranger to be body which it was no more. While his body doesn’t belonged to him anymore, loosing any link with it, the darkness which stretched everywhere around him, and which was the only possible landscape for him in that moment, couldn’t be nothing else than a mental darkness, the darkness of perception from another dimension of space-time. And he doesn’t saw nothing alike with poetical twilight from Bardo, astral realm, about spoke buddhist sutras or writings, but just a total darkness, showed to the mind and which seemed to contain even the mind itself, the only spark of light from this hellish environment.

He tried to think no more to the terrible pain which caused the early and violent separation between his mind and his young body. He had understood that he died and this thing it was enough for the moment. At least he learned, eventually, how situation stands. He was brutally murdered, having though enough time to endure a good part from the torments of Hell: hot drips of sweat going down on his shattering skin, a carcase made from meat which became bloody and sweated and which doesn’t succeeded to dry its secretions and wounds because it was struck again and again… and again. A hit wiped the testimony of violence stigmatized through another one making a testimony for a heavier deed, and so on, until it was reached the decomposition of the body which still it was alive.Then.

Impression was so powerful that it was enough to impose to himself not to think about these events that the river of memories to be cutted imediately. How strange! Psychology talks about existence of the unconscious where were repressed, like some sediments, our undesirable mental contents, but this distinction, arbitrary, pedagogical and operative, between conscience and unconscious, could have valability beyond life? Taking account in our inference to the fact that conscience itself is defined and understood as being a function of the body, therefore, that he belongs to the matter. Or as an epi-phenomenon, physical, of course, as all phenomenona. How could be explained, in these aforementioned conditions, the action of ceasure through repression, which had been made by mind, as long as him, Bogdan Ermes, it was nothing more than mind or something alike? How it was possible that a pure mind or a pure reason, disembodied, to function as mind-body aggregate? It was a thinking subject which could be labeled that being metaphysical using a capital letter, a true seminar of applied metaphysics, even one of self-referential metaphysics, where the subject and the object of metaphysical reflection are the same, but Bogdan no longer had his usual opening for this kind of subject. Not then and there. Not outside of the universitary frame, not outside to all space-time frames.

Maybe that certain things mustn’t be thought or said, even less to be done. He felt now more still, being again in the front of his darkness. A silent and without features darkness, but that seemed to him to be a true Paradise in comparision with those flash-backs of his mind dating from few seconds ago. The carnage of his own body it was the most terrible movie-show whom kinetic of his mind has watched until now. Thus, he chose to hide into the deep and motionless darkness where he had found himself after that tumble in the carcase of his former body.

If he was the captive of this no-man’s-land, of this non-space or non-chamber, how would had spoke Frank Herbert- but he placed these words, though, in a total different environment, one reserved for still living people- then at least here, in this bridge beyond physical realm, well, here at least he could be safe. Besides, the non-space where he was doesn’t seemed to threat him, and if could come a danger from somewhere, then that one couldn’t originate than in himself, in his own mind, the only drop of reality from this ocean of nothingness.

He tried to think at something pleasant, at something which could be able to distract him as long as possible from that ludicrous inner movie which it was developed between his metaphysical neurons just a few minutes ago. What strange it was the fact that, despite being dead and placed outside of the physical space, but also, extremely probable, outside of the time, he doesn’t ceased to counter every piece of event using the notion of time! Because he knew that that apocalyptic landscape will come back in his mind, sooner or later, but he wanted to postpone as long as possible the inevitable. As if he would be guilty somehow because of his violent death, and now, that he knew what happened to him, the pay-back time it was coming, requesting payment for his knowledge or, maybe, for the contents of this knowledge, not for the knowledge itself, but for the fiery memories of his former existence. He had succeeded to think at something pleasant and he remembered when he passed beside that undertaker shop from Pache Protopopescu Boulevard, and he saw that guy, about 25 years old. Or maybe that it was rude from his part to appreciate his age thus, so exactly, and, though, so approximative! He had looked to him, the young man went quickly in the opposite direction and doesn’t seemed to notice the sweet eyes threw by Bogdan to him. Of course that he doesn’t succeeded to express his delight while he had been so busy looking to that guy, which seemed detached from a super-realistic frame. As soon as that the boy has dissapeared from his view Bogdan begun to feel very bad, becoming dizzy, despite the fact that he continued to go ahead, as an automat. Thoughts and perceptions became unclear and misty in his mind, loosing the contact with his own body, with going silhouette of that guy, with sidewalk, with noises of the street. He even doesn’t knew when and how he had came in front of the flat in which he lived. Barely then he woke up. But this happened until Bogdan had realized that he had died. It was the time, the most recently period from his life-non-life, when had started to take place all kind of strange things, things that led him here and there, to the morgue of IMM Mina Minovici, where he would plunge in himself, in his forgotten earthly carcase, thus achieving conscience of… death. Probably that while when he haunted on the streets of Bucharest, going to the psychoterapy sessions kept by Lavinia, celebrating his birthday with Stefan, walking through Cismigiu Park or he had took, from the front of Mihai Viteazu highschool, the cab which would lead him again to the IMM, well, in all these moments, he, Bogdan Hermes, it was nothing more or less than a simple ghost or something like that. Quoting on Margueritte Yourcenar, all that remains from us, humans, could be defined as being a waste of experience reaching for eternal snows of Himalaya, a snow flake, unrepeatable, always another one, but keeping its immutable essence, which would melt in our hands if we would try to retain it, flake which came from Alaya, the tank which contains all deeds made in Univers, and which it was preset to go back there, but just for coming back again, and so on, into apparent eternal space-time spiral. He realized, though quite hard, his new ontic condition.

And now he stands suspended or blocked somewhere, in no-man’s-land, or, how would be said Immanuel Kant, he stands in the world of noumens, the world of the things-in-themselves, meta-cosmic and meta-temporal dimension of the things-in-themselves, how they really are in fact, behind and beyond of any sensible feature, either a sensible one, either one belonging to the frame of understanding in space and time. He remembered about the supposed testimonies and assumptions made by mediums concerning after-life conditions of a suicide or of the individuals which had made immoral deeds, of the individuals which had removed the divine truth from their souls through their unhuman actions. Some people had said that noetic wastes, or spirit, or their principle of conscience lies suspended for an undefined period of time into a non-space essentially customed, a secured berth of expiation, where they doesn’t and couldn’t do anything else than to think about their anti and pseudo-divine deed, deed which destroyed something which wasn’t made by them and neither was theirs, gesture which is this one: to destroy a divine property, that means to send to death a human body. Also, in the movie Twin Peaks he had met a metaphor of this non-space, a true niche of transcendence with valves in existence, where, for those blocked there, it was reserved a wailing subsistence for an undefined period of time. A place where the laws of space aren’t respected and the time itself flows in a different manner, in every direction and more quickly, but enough slowly to soak with pain every pore of your soul. Maybe even the pain of the deeds whom you didn’t made, but which were assumed by you and for which you had been put to pay. Or maybe that you had made a mistake daring to open that gate of Hell, in the same way in which had done the goodman Dale Cooper, for example, that one for which the angel kept praying.

But him, Bogdan Hermes, what guilt could have him, what sins could had made that to be constrained to live in such reign of existence? He knew that nothing from which happens in the world isn’t a non-sense, and he also knew that nothing from which he had done while it was alive, while it was human, wasn't unforgivable. At least, he doesn’t made any mistake enough seriously that to deserve an eternal suffering, concept which seems to be taken from Inferno of Dante Alighieri. But what mistakes had done Beatrice to be sealed in the deepest circle of Avernus? Though, that one it was just literature, and even one by the best quality, one which makes reference to the main qualities of human being, one which exposes you, as reader, to the caudine forks of mimesis and catharsis. He thinks again at that moment, which even now it seems to him as being so strange, the episode of meeting that boy on boulevard, in the heart of the day, in a neighborhood full of meanings, meanings belonging both to his personal history, and to the history of the country where, for a while, he lived. He has never seen him until then, but he knew that, somehow, would have been possible to meet each other, even they ought to be together. As an astral signature or karmic bond kept them together. Bogdan felt that this boy it was close to him in a spiritual way, and that this boy is more alike with him than most of the people whom he had knew in his short life, so close to him that common memories, mutual knowing under the temporary pretext of life, all these became useless. And, though, would have been better if he had known him. With the eyes of mind he saw again that place from the boulevard, buildings and suspended cables, shops and phone booths, but nothing from what he perceived wasn’t identical with that he had perceived then, on his birthday. His first birthday…. enjoyed outside of the usual space and time. Outside of the conventional space and time. He understood that that it was showed to his senses in present is the picture from now, constantly moving, of that piece belonging to the space-time puzzle. A metamorphose in pictures, having the gift to express the dynamic nature of the world. He just knew it. He felt in the depth of his being that he see that place in the way in which it is now. How? This neither him wasn’t able to answer for himself. Through the power of the disembodied mind, due to the good-will of Divinity, anyway, the answer was less important. He had a profound regret, and, if he would had tear glands, probably that he would started to cry. He felt sorry because of his own death. He it was aware- now it was even sure- that there is life after life, an extra-reason for hoping that he will escape from that dead end of nature, place where he was incarcerated for the moment, but, even if he would had the guarantee of the Paradise expecting for him, he wouldn’t succeed to master the deep regret that has appeared in his mind. He cried with ecto-plasma tears, or maybe that he cried with neutrino tears. But it was a state more profound that the most noisy crying from life time that he ever experienced. It wasn’t a crying or a wailing able to wash the retina of his eyes, to clean his sinuses, to burn the ballast of negative feelings, but it was a catharctic crying, which cleaned even his spirit, which gutted and purified the lotus flowers belonging to the deepest self of Bogdan. Belonging to a self which was non-self, and that wasn’t his anymore. He even doesn’t knew how much it was metaphor and how much it was experience from that he felt. It was a crying which made him lighter, although light he was anyway, a neutrino flake without any physical reference. He felt that if he would succeed to discover the true meaning of his terrible sadness then he would overcome his state, then he would escape from that cell of non-space and to go where we would have to go immediately after the bounds of his young body were wild cutted. The undertaker shop was gone, the whole neighborhood looked changed, but it was obvious that that it was the place wherefrom everything begun. He understood that after the last and the most atrocious of hits his body died. Then he had died. The film of earthly memories was broken also, and thereafter he doesn’t felt or thought anything. The complete darkness covered his eyes until he was projected there, in middle of the street, pushed by an unknown force. But why just there, and precisely on September 22, on his birthday and his death day, also? It passed enough time between the moment of his death and his reemergence that the last one, I mean, his reemergence, has became meaningless. “Maybe this would have been my destiny, and, while I died early, I didn’t succeeded to fulfill it, maybe even in its essential parts!” thinks Bogdan. “Love is the most important thing, Bogdane!” doesn’t bothered to tell him, Lavinia, the psychoterapist, during their sessions. “This is another reason for which are accepted and practiced so many types or forms of psychoterapy, including terapy through faith, which doesn’t belong to us, psychoterapists, but which, after all, is a terapy as any other, being also named fido-terapy. How otherwise could you explain so called cases of demonic possession, you, as modern and cosmopolitan citizen of this century? Do you beleave that those individuals really are mastered by psychic forces from outside of their bodies and whom they can not control? No way, they have a deficiency in area of love, Bogdane! Our suffering, our pain, including the Buddhist sense of the word, if you want, is caused by love, by his lack, more exactly! We have, all of us, a fundamental affective and emotional deficiency. You didn’t loved yet, in the true meaning of the concept, or, at least, you did not loved at the proper vibration, and because of that you will not succeed to be truly happy, whatever would be your destiny since now, here or anywhere else.

Certainly that Lavinia doesn’t made a mistake regarding thins thing, whom, otherwise, she guessed from the first place, before she discovered oriental metaphysics, even from the time when she was only a child. But only now she succeed to feel and understand this fundamental truth. In his life Bogdan needed love, as anyone else, after all, but magnetic power of destiny drew him here, working as a spring. Even now he knew that ought to happen. What ought to take place during his life time. If love is the main power from Univers, which can heal everything, then, without any question, love was that which drew him here, even after death, to show him what ought to happen in his life, how his life ought to look, in a fulfilled form. Thinking at this subject he felt how really become lighter, more lighter, as something would be emptied him of his content, this, of course, just in case in which disembodied souls could be considered as being owners of any content, even an immaterial one. Only now he understood the meaning of the power of love, so praised by religions of humankind, so appreciated by the biggest writers, some of them being from the same country with Bogdan. The power of love which makes things and aspects, the Love with capital letters, liberating and creative power.

While feeling of relief had grew, urban picture became darker, the shapes and colors had became evanescent, becoming at the first moment more fluid, more intertwined, as in a super-natural kaleidoscope, what was it in fact, and, in final, those shapes and colors merged together making an amorphous mass of opaque substance which would be lost in the dark. When he thought that the movie it was broken again, at this time forever, a circular hole was opened within that fabric of darkness. A beam of light made visible the space from behind of that eye and thus, watching after the fissure, he had seen a flower shop windows. The flower shop, he knew this, so how knew, when he was projected by the power of his own thoughts in the place where he met or he ought to met on that guy, having no more than 25 years old, that that one it was the place where his after life would continue, so how knew, how it was said, that the flower shop took the place of undertaker shop. He saw bouquets of flowers, including magnificent China roses, which were so loved by him, flowers near flowers, bouquets over other bouquets, multicolor, white, yellow or red, orange or violet, shades and main colors, wrapped in plastic or kept in vases filled with water. There were also crowns, were even flowers for weddings or baptism, imperial lilies and roses with rainbow shades, flowers extremely different and beautiful, in the same time, each of them being unique, maybe, in their species, as some angels of vegetal reign. He almost was able to touch them, he almost felt their smell, he almost succeeded to enjoy for the miracle of the fact that them exists. Quoting a philosopher, neither him doesn’t knew which of them it was, ‘You can not cease to wonder for the fact that the world exist, even more because would have been possible not to be!’ Thereafter, shades and colors became more and more unclear, shapes joined together composing geometrical structures more complex, and Bogdan knew that the magical moment came to end. The epiphany it was finished, but he had the feeling that something more important and more touching will happens. The vortex re-created in space-time will be reabsorbed, willing, maybe, to desecrate magical gate which it was opened until now. To desecrate it closing it. Or maybe that, in fact, special nature of these places and memories is precisely the necessity that they to remain untouched or, even if they are tasted, to be tasted only for a very short moment of time, letting them to preserve their freshness and avoiding in this way their early withering and dieing. But, what means few seconds for somebody who is placed within a non-space behind or beyond of world? Maybe that is the counterpart for few hours, for some days, or maybe, for entire years! Anyway, the events happened with a super-natural speed. Therefore, as I said, and this last bond of him with ordinary space and time it was erased by the jagged pen belonging to the scribe of fates. Immediately what the gate it was closed, a powerful light, irresistible, wrapped him in his whole being, coming from inside, from himself, as it was always there, just waiting for the proper moment to be discovered and used. Bogdan became one with the light and begin to float in an enchanting décor, antipodal from that in which he lingered until then. Then he had another understanding, another feeling, behind of the physical mind, behind feelings, behind intuition. Then he knew that another chance it was gave to him: he will be born again and he will find his happiness this time, because the essence of his being told him that.

I will also show you a sweet dream, next night
compare this with its Romanian version
back to top

Teoria karmei

2010-09-07T22:56:00.011+03:00

Nu am fost multumit de niciuna dintre dintre teoriile karmei, explicate in miezul lor, pe care le-am citit. Cartile se limiteaza la expunerea mecanismelor, fapt care, oricum, inseamna enorm, iar textele de pe Internet imi demonstreaza ca daca intelegere nu e, nimic nu e, cu toata cultura generala si Karma yoga, Patanjali Yoga- yoga regala, Bhakti yoga- yoga devotiunii sau Hatha yoga- yoga efortului. Eu, personal, sunt adeptul Jnana yoga- a yogai centrate pe intelegere, de la care iti poti construi o cale in cunostinta de cauza. Si, in primul rand, a intelegerii.

Teoria buddhista a karmei prezinta particularitatea de a aserta tranzitivitatea dintre doua existente intr-o forma modificata fata de varianta hinduista de referinta, anume, intr-o forma impersonala sau, poate mai european formulat, allo-personala. Prin aceasta inteleg ca ceea ce se perpetueza intre doua vieti nu este o constiinta permanenta, recognoscibila de la o viata la alta, ci miscarea/fluxul tendintelor karmice. De ce bat clopotele? Asa incat expresii precum "reincarnarea lui Massinissa" nici nu trebuiesc considerate ad-litteram, dar nici macar sa nu se astepte ca persoanele care vor succede faptelor lui sa-i semene prea mult ca personalitate, atat de secundar este principiul constient potrivit buddhismului.

In buddhism se avanseaza ideea sinelui procesual, si nu a celui substantial, ca in celelalte doctrine dharmice.

Nu exista un substrat permanent al constiintei, iar aceasta nu se poate regasi intr-un mod similar de la o viata la alta. Cu alte cuvinte, karma este cea care da forma personalitatii, ea fiind singura care subsista de la o viata la alta. Aceasta explica discontinuitatea constiintei la modul ceva mai 'macro', care este cel trans-existential. Constiinta nu este decat un epi-fenomen, asa cum este ea gandita de multi filosofi ai mintii, o consecinta a modului de concretizare al karmei sub forma unei fiinte. Constiinta, ca si intreaga experienta fizica, se formeaza in functie de Sancita-karma (karma potentiala) care s-a actualizat sub forma unei fiinte si a experientei acesteia, devenind astfel Prarabdha-karma (karma actualizata). Natura vasane-lor (a reziduurilor karmice) care s-au manifestat sub forma unui ansamblu minte-corp conditioneaza tipul personalitatii, a corpului fizic, a locului nasterii, a familiei, a intamplarilor care se vor experimenta, care nu sunt altceva, tehnic vorbind, decat tensiuni de origine karmica, determinate de intipariri karmice mai vechi, intregul proces avand o explicatie mecanicista.

Forma experientei cuiva variaza in functie de ponderea faptelor care s-au actualizat, daca predomina faptele bune (shukla karmas), sau cele rele/negre (krishna karmas), iar vietile rezultante vor fi in conformitate cu natura acestor fapte.

De asemenea, un rol important il joaca intensitatea faptelor, adica forta tendintelor karmice sau a pasiunilor- kleshas- generate din arhiva faptelor, karmasaya, care le contine sub forma de impregnatii karmice, vasanas. Constiinta, mintea fizica (manas, citta) este consecinta personalizata a faptelor precedente. Insa orice piesa de pe tabla de sah, indiferent de culoarea ei, poate sa fie mutata atat pe alb, ca si pe negru. Oricare, cu exceptia nebunului- bishop-, parca in functie de natura religiilor servite de catre episcop, care pot sa fie drepte sau incorecte, dar care, cel putin pentru un oficiant al religiei, nu se pot schimba pe durata aceleiasi vieti.

Deci, faptele se exprima si prin personalitate, aceasta le materializeaza in functie de natura lor, lucru care explica diferentele de personalitate de la o viata la alta- ca cele relevate in cazurile notorii de hipnoza regresiva- dar explica, in egala masura, si amnezia perpetua a "liniilor factuale" manifestate in planul existentei sub forma de experiente personale, de vieti.

I will show you also a sweet dream,

next night or

I will show you also a sweet dream, next night
back to top

Adevarul

2010-08-19T21:02:00.007+03:00

Desi este clar ca nu se poate vorbi despre adevar la scara regnului uman, totusi, simt nevoia sa fac anumite precizari in masura in care acest lucru este posibil. Poate ca ar fi mai bine sa vizez adevarul vietii mele, decat sa ma implic in discutii generale interminabile. Exemplificarile sunt cele mai adecvate modalitati de problematizare a majoritatii situatiilor.

Adevarul stiintific, cel de la care porneste termenul, este relativ. Adevarurile particulare ale stiintelor se modifica in functie de perioada si de progresele pe care respectivele stiinte le fac.

Adevarul estetic, adica frumosul este, la randul lui, relativ si, pe deasupra, spre deosebire de cel stiintific, este subiectiv.

Adevarul etic, ca alt mod de a spune binelui, este doar aproximat de teoriile etice si de legile statelor.

Si asa mai departe. Acesta este motivul pentru care prefer sa discut despre adevarurile descoperite in viata mea. Si nu despre propria mea versiune in privinta adevarului, caci nu vreau sa fie un articol de epistemologie, ci despre ceea ce mi s-a intamplat intr-un moment sau intr-altul.

E adevarat ca sunt fericit pentru ca mi-am recapatat libertatea. E adevarat ca simt o tensiune enorma care apasa pe umerii mei si care mi-ar fi fost cu mult usurata daca persoana care mi-a afectat libertatea ar fi reusit sa inteleaga ca relatia noastra nu mai poate sa continue. Oricum, nici acum, maine sau cand inca mai este timp nu va fi tarziu sa se intample acest lucru. Se pare ca acesta este pretul libertatii mele: auto-culpabilizarea si teama de a fi acuzat pentru opacitatea cuiva care nu vrea sa inteleaga.

Insa nu am de ales. Oare ce ar fi facut el in locul meu? Iar greselile trebuiesc corectate, tocmai datorita faptului ca au fost greseli.

I will show you also a sweet dream, next night!

Libertatea

2010-08-17T15:56:00.006+03:00

Nu pot sa nu-mi exprim bucuria de a scrie aceste randuri. De ce? Pentru ca le scriu in calitate de persoana libera. Poate ca de abia incepand de acum cuvintele mele vor capata greutatea meritata si voi incepe sa fiu luat in serios. Simteam nevoia sa le scriu si fara a avea ceva important de spus. Insa, pe de alta parte, cele mai importante lucruri despre care putem sa scriem sunt cele care ne vizeaza in modul cel mai direct, iar conditia noastra sociala este unul dintre acestea.

Sunt fericit, ma simt eu nevoit sa o parafrazez pe Iulia Hasdeu. De fapt nu este o epigonie decat in masura in care cel care gandeste aceste cuvinte are in minte contextul in care fiica cunoscutului prozator, ea insasi literata, le-a rostit.

Este cel mai frumos cadou pe care puteam sa mi-l fac mie insumi, si tocmai datorita valorii lui deosebite, descrierea starii de spirit care ma caracterizeaza acum, ca am izbutit sa mi-l asigur, se dovedeste ca fiind imposibila. Ca, de altfel, tot ce este mai frumos pe lumea asta, starea pe care mi-a conferit-o redobandirea acestui bun elementar al oricarei fiinte este una inefabila si, implicit, orice discurs intentionat sa o surprinda complet va fi sortit esecului.

Libertatea se traieste, ea nu poate sa fie descrisa, iar eu tocmai mi-am recapatat-o!
I will show you also a sweet dream, next night!
back to top

Jurnal

2010-07-23T20:54:00.009+03:00

Sunt momente in vietile noastre in care constatam ca s-a adunat atat de multa suferinta incat nu mai este loc pentru nimic altceva. Nu este doar o figura retorica, chiar asa se poate intampla. Cred ca fiecaruia dintre noi ii sunt ingaduite un numar critic de esecuri, de nerealizari, dincolo de care efectiv incepem sa ne pierdem sensibilitatea. Este si un mecanism de protectie al mintii, insa cred ca mai sunt si cazuri in care afectivitatea noastra devina mult prea sleita ca sa mai poata functiona, in vreme ce rationalitatea, atata cata este, ne sugereaza sa renuntam la sentimente. Eu inca mai sper sa mi se faca dreptate. Ma gandeam ca poate ca ar fi oportun sa tehnoredactez din jurnalul meu, insa nu cred ca este un lucru din cale afara de dezirabil, probabil ca ar trebui sa operez o serie de cenzuri, din motive de bun simt. Totusi, am sa incerc sa fac acest exercitiu:

Joi, 1 iulie- data reinceperii jurnalului

Azi aproape ca am simtit ce inseamna sa nu-ti doresti nimic altceva in afara mortii insasi. A fost una dintre cele mai triste zile ale vietii mele; nu credeam ca o s-o traiesc si pe asta! Negura Bunget, formatia rock din Transilvania, are o melodie foarte sugestiva, Primul om. Eu am fost atat de aproape de a implini vorba cantecului!

Urmeaza randuri sterse din jurnal.

Vineri, 2 iulie

Ziua de azi s-a situat pe aceeasi linie cu cele precedente: o alta borna pe traseul fatalitatii [...] Nu stiu daca voi mai avea vreodata parte de liniste in tara in care m-am nascut. Probabil ca nu. Probabil, pe de alta parte, ca forta vointei ma va ajuta sa rezolv situatia. Cuvintele si gandurile, daca sunt indeajuns de intense, pot rezolva orice impas. [...] Oricum, este foarte dificil pentru mine [...] Nu cred, insa, ca actul indragostirii mele poate sa reprezinte, cumva, o greseala! [...] Cred ca homosexualitatea nu este cu nimic diferita de heterosexualitate, ceea ce conteaza in cazul tuturor relatiilor umane fiind puritatea sentimentelor. Intr-un caz extrem iubirea dintre doua persoane de acelasi sex poate sa fie chiar mai frumoasa. Oricum, aceasta este o interpretare subiectiva. Imi pare rau de faptul ca, intr-o vreme, traisem cu impresia ca accesasem un anumit nivel de puritate: era perioada in care intrasem la facultate. Atunci simteam ca-mi sunt deschise toate oportunitatile; fusese perioada cea mai ferice a vietii mele. Ulterior insa avea sa aiba loc o (de)cadere: un fenomen foarte straniu a inceput sa se instaleze [insinueze] in viata mea. Nimic din ceea ce mi-am propus nu s-a mai realizat, eu, insa, inca astept. Parca s-a rupt filmul atunci cand mi-am terminat studiile [...] :)
[...]
4 august 2010
Nu o sa va mai obosesc cu ceea ce s-a intamplat intre timp. Chiar este lipsit de importanta. Azi ma simt atat de deosebit, am sentimentul ca ceva deosebit se va intampla in viata mea, insa, de data aceasta, sentimentul vine din partea mea, adica este simtit de catre mine. Imi este greu sa scriu ceva relavant cat timp lucrurile relevante nu au avut inca loc. Oricum, tin sa punctez ca evenimentele care au avut loc pe durata anului curent m-au facut sa ajung la aceste sentimente si stari de spirit actuale. Ii multumesc destinului ca mi-a scos in cale anumite persoane a caror simpla existenta m-a determinat sa iau deciziile cuvenite. In definitiv, nu este vina celor care au fost dezinformati cu privire la mine, ci a celor care au propagat anumite zvonuri, dar si a mea, intr-o anumita masura, cat timp am favorizat aparitia acestor speculatii si am creat, prin deciziile mele din trecut, o imagine inadecvata despre mine. Acum cred ca sunt pe cale sa imi indrept erorile comise, atat voluntar, cat si involutar, incat de acum incolo voi putea sa fiu analizat si judecat doar in lumina a ceea ce sunt cu adevarat, fie si pe baza aparentei mele, care, de acum incolo, va avea atributul incontestabil al autenticitatii.
Celor care conteaza pentru mine le multumesc ca exista.

I will show also a sweet dream, next night
back to the top of page

Dorinta

2010-07-08T00:50:00.019+03:00

iubirea

Dorinta este totul,
Insa nu este-ndeajuns,
ea nu este iubire…
Inca.
Speranta este totul
Deoarece ne tine-n viata,
Dar, nici ea, nu-i decat nimic,
ea nu este Credinta…
Inca.
Cand am iubit, eu doar am dorit,
Cand am crezut, eu doar am sperat,
Doar.
Doare. Ma doare. Atunci cand constati ca te doare cand iubesti,
Inseamna ca, de fapt, tu doar doresti,
Iara dorinta-i buna doar de incrustat in piatra.
Ceea ce m-ar durea,
Dar m-ar si onora,
Pentru ca eu stiam ca doar Iubirea este demna de a-ti pietrificata,
In vreme ce dorinta merita doar lapidata.

欲望石

欲望が全てです

それともしない

欲望は愛ではない

まだ

希望は必須です

それが人生の本質である

しかし、それは何もない

それは信仰されていません

まだ

あいしてる

しかし、私はほしいと思う

わたしは、あなたを愛しています

しかし、私は願って

まさに

痛み

愛は痛みを伴う場合

のみ欲望だ

欲望は碑文です石の上で

何が私を傷つけること

しかし、私は喜び

愛は石でエッチングすることができます

と欲望

石によって殺さ

I will also show you a sweet dream, next night
Tweet this!
back to top

PeterGoRoundTheCrosscyanide by VADUVABOB drummer wanted

2010-07-04T16:50:00.004+03:00

PeterGoRoundTheCrosscyanide by VADUVABOB drummer wanted
back to top

Explicatii

2010-06-30T18:02:00.010+03:00

Nu stiu cum pot sa exprim in cuvinte mai bine faptul ca nu sunt nebun, asa cum mi s-a spus in unele contexte. Daca tot scriu in acest blog tot ceea ce simt si ceea ce eu consider ca este mai relevant pentru mine, poate ca ar fi mai bine, atunci, s-o spun si pe asta. Una e sa discuti despre filosofie si alta e sa fii profund patruns de cele scrise.
Aici eu stau foarte bine la capitolul teorie, deoarece la practica nu am pretentia de a reusi sa fac ceea ce scriu. In sah nebunul este acea piesa care nu-si schimba niciodata culoarea, in pofida faptului ca are o mobilitate deosebita, insa aceasta denumire este valabila doar pentru jargonul sahistic utilizat in limba romana. Poate, din acest punct de vedere si potrivit intelegerii romanesti a jocului, se poate afirma despre mine ca sunt un nebun. Eu nu obisnuiesc sa-mi schimb principiile, iar daca acest lucru se produce, atunci el are loc numai la figurat. In teologia medievala scolastica, smintit era cel care refuza sa accepte argumentele existentei lui Dumnezeu, asa cum fusese cazul personajului din Proslogion de Anselm, care juca rolul ateului intrucat nega ceea ce chiar si forta ratiunii demonstra ca trebuia cu necesitate sa fie adevarat din toate punctele de vedere. Din punct de vedere religios si teologic nu pot sa fiu considerat, iarasi, nebun deoarece am propriul meu fel de a crede in Dumnezeu si de a intelege existenta divinitatii. Pot sa spun ca traditia unui popor este esentiala in aceste chestiuni, traditia nationala tine de identitatea poporului in cauza, de cultura lui nationala, si, ca element indisolubil al identitatii nationale, un element precum credinta nu ar trebui sa fie pus in discutie prin continutul doctrinei lui, ci ar trebui sa fie acceptat ca atare, in calitatea lui de factor coagulant al unei natiuni. Ceva, o forta sau poate o personalitate in mod sigur exista deoarece altfel nu am mai fi fost aici, altfel nu ar exista ceea ce ar fi fost posibil sa nu existe. Insa daca o fiinta personala ca Dumnezeu ar exista cu adevarat, atunci, in mod sigur, acesta nu s-ar arata oamenilor unde nici nu te astepti, in epifanii cotidiene mai mult sau mai putin evidente. Vorba lui Jewel dintr-un cantec: "daca Dumnezeu ar fi unul dintre noi", poate sa aiba doar o valoare metaforica. Asta este ceea ce ne-ar placea sa credem, se pare ca avem si o gena a religiozitatii, insa Dumnezeu, chiar de ar exista, nu tine de registrul existentei, iar el nu ne este vizibil la ordinea si la lumina zilei, si tocmai de aceea lumea s-a aflat dintotdeauna in haosul in care se afla, iar miturile populare tot invoca pretinse perioade de fericire ale omenirii, asa-numitele epoci de aur. Traim cu nostalgia unui trecut idilic si in asteptarea unui viitor escatologic justitiar. Fraza asta suna a Martin Heidegger. A scrie insa despre traditiile religioase si metafizice ale lumii, asa cum au facut-o atatia altii inaintea mea nu inseamna insa a adera la ele. Stiti foarte bine, pastrand proportiile care tin tocmai de pretinsa normalitate, ce viata personala au avut ganditori ca Mircea (H)Eliade sau Rene Guegnon.
Vreau sa spun ca eu am scris despre subiecte care m-au interesat, insa scopurile mele, vorba lui Salvador Dali, sunt cat se poate de lumesti pentru ca nici nu pot sa fie altfel. Asa sunt ale tuturor, iar cei care nu sunt animati de scopuri la fel de pragmatice sunt cei care si le-au atins deja. Pentru ca de un anumit nivel de confort material avem nevoie cu totii, iar daca poti sa imbini placutul cu utilul atunci este perfect. Nimeni nu poate sa fie imun la argumentul financiar si nu este nimic rusinos in asta. Nu trebuie sa ai o aviditate deosebita ca sa realizezi unele lucruri. Trebuie sa dispui sau sa fii animat la un moment dat de ragazul si de determinarea necesare producerii unor lucruri care-ti stateau in posibilitati, dar pe care, din comoditate sau din lipsa de incredere, nu le facusesi pana atunci. Ori din lipsa posibilitatilor tehnice, ori din neglijarea apelului la ele. Uneori, bineinteles, ca poti sa ajungi in situatia de a spera sa obtii ceva pe linie materiala cu produsele tale, mai ales atunci cand devii constient de valoarea lor si acestea se aduna in cantitati relevante. Cum e cazul paginilor scrise care, tot adunandu-se, te pot trimite cu gandul sa incerci sa le publici, asa cum au procedat toti ceilalti inaintea ta.
Poti sa scrii si din placerea de a scrie si pentru a te antrena, si pentru ati exprima gandurile, si pentru a obtine anumite beneficii, si pentru mai multe motive dintre acestea, poate chiar toate, reunite la un loc.
Am ajuns la concluzia ca ironiile care mi-au marcat viata au fost, deja, mult prea multe. Nu cred ca merit sa vand sentimente, indiferent de forma sub care acestea sunt comercializate. Si, inainte de orice altceva, cred ca merit sa fiu respectat si crezut.
back to top

Sentimente

2010-06-27T18:56:00.018+03:00

Saptamana asta simteam nevoia sa merg prin oras. Ca sa-mi pun ordine in ganduri. Eram ravasit... sau ravisant. Poate ca unii ar fi tentati sa(-mi) spuna ca sunt, mai degraba, expirat. Cat timp nu mi s-a definit exact cuvantul 'expirat', desi mi-ai placea sa ma consider un produs de consum, prefer sa ignor afirmatia respectiva. Daca voi reusi. Dar, sa nu ma intelegeti gresit, as dori sa ma consider ca fiind un produs de consum intr-un sens benign al expresiei! Adica sa mi se spuna ca sunt valabil, deci, virtual si practic, dezirabil pentru oricine va stabili o relatie de reciprocitate emotionala cu mine.
Asadar, dupa cum incepusem sa povestesc, simteam nevoia viscerala sa ma plimb ca sa-mi regasesc claritatea mintii. Avem la dispozitie si un cadru destul de potrivit pentru reflectie: o zi racoroasa, asa cum au fost toate zilele saptamanii asteia in capitala. Mai era si seara, ploua usor si revigorant, un crepuscul tonifiant se contura pe cerul incarcat de nori de vata, in mod sigur alta decat cea folosita de egipteni. Si, pe deasupra, ma mai aflam si in centru, intr-o zona eleganta, cu trotuare curate si spatii delimitate pentru biciclisti. Florile aflate in abundenta in gradinile vilelor din zona in care ma plimbam, ambasade, consulate, institutii, sedii de partide politice, nu faceau decat sa sporeasca atmosfera frumoasa. Nu puteam sa spun ca era romantic, pentru ca imi lipsea obiectul concret al iubirii. Era un context care chiar te imbia sa te plimbi si sa te bucuri te viata si de natura, chiar si de cea care poate sa subziste intre limitele betonate si fieruite ale orasului.
Era unul dintre acele putine momente ale vietii mele in care eram in masura sa spun ca ma bucuram de ceea ce ma inconjoara, ca ma simteam bine in locul in care ma aflam.
Bineinteles ca ma intoarceam de la Observator. Ca de fiecare data cand mergeam prin zona aceea a orasului. Ironia facea ca asta si meritam, intr-un fel, sa ajung la Observator. Insa nu la cel de la care ma intorsesem. Sau poate ca asta s-ar fi aflat in continuarea logica a actiunilor mele de pana atunci, ar fi fost o forma de retributie divina "pentru ceea ce am facut", vorba unui cantec al unei formatii romanesti de ultima generatie. Cei care au fost la Observator ar putea sa stie despre cine este vorba. Insa nu fusese un exercitiu de seductie, nici macar nu incepuse astfel, asa ca, de fapt, nu meritam sa merg acolo. Fusesem chiar sincer. Cei care asculta Enigma nu o sa ma contrazica in privinta gravitatii sentimentului cardinal, dragostea. Nu ma jucasem. Poate ca merit sa patesc asemeni personajului din Cruel Intentions, insa din cu totul alte motive.
Ideea este ca-mi pare rau, si nu pentru sentimentele mele, ci pentru reactia mea privitoare la altceva. Insa am avut senzatia, poate chiar convingerea, faptului ca doar sustinandu-mi cauza voi demonstra ca nu sunt o cantitate neglijabila. A trebuit sa fac un anumit lucru ca sa demonstrez ca as merita mai mult decat am avut pana acum, din mai multe puncte de vedere. Am raspuns insa cu aceeasi moneda si m-am murdarit. Motivele mele pot sa fie intelese, dar nu au cum sa fie iertate. De altfel, desi am avut dreptate, nici eu nu pot sa ma iert pe mine insumi. Insa sunt obligat sa ma suport in continuare. Oare poti sa ramai un om valabil moralmente dupa ce comiti anumite greseli, totusi, singulare? Probabil ca asta depinde de anvergura greselilor.
Oricum, ceea ce este facut, facut ramane, asta este o constanta temporala indiscutabila. Mai mult, anumite teorii asupra continuum-ului spatio-temporal sustin ca modificarea trecutului nici nu ar fi posibila, cel putin nu in privinta universului nostru. Pentru ca sunt teorii care pretind ca exista mai multe universuri paralele, fiecare cu propriile lor cursuri factuale, iar daca un salt in trecut ar fi posibil, cel care ar calatori in timp ca sa schimbe evenimentele de atunci ar fi suprins sa constate ca a schimbat cursul unor fapte din trecutul altui univers.
Intr-o zi, mai demult, atunci cand am fost invitat la un birou, am fost pus in fata unei tastaturi blind, si acum ma intreb ce de?

I will also show you a sweet dream, next night
back to top of the first page

Dune

2010-06-26T21:14:00.026+03:00

Trebuie sa admit, oricare ar fi situatia, ca Dune a fost o carte geniala, da, realmente geniala. Paralela cu omenirea din prezentul lui Frank Herbert, extrem de apropiat de prezentul nostru, este evidenta.
Totul se bazeaza pe similitudini si pe asemanari, uneori chiar pe identitati. Omenirea s-a dispersat intr-o buna parte a Galaxiei, insa a ramas aceeasi, una singura. Exista o singura forma inteligenta de viata in intreg universul cunoscut. Unii oameni au suferit mutatii genetice determinate de modul de viata, mutatii profesionale, asemeni navigatorilor Ghildei, insa adevarul unicitatii omului ramane acelasi
Tarile sunt inlocuite cu planete, regiunile cu sisteme planetare si cu zone din spatiul cosmic. Etniile- cu Casele, mari sau mici, Case care mai pot sa fie comparate si cu dinastiile, in primul rand cu ele, deoarece, in multe randuri, ele sunt despotice si total nereprezentative pentru populatiile pe care le conduc.
Balanta puterii oscileaza intre Landsraad, consiliul tuturor caselor, Imparat- ca reprezentant al unei mari Case, membra a Landsraad-ului, Ghilda- institutia navigatorilor cosmici si Bene Gesserit, care este un ordin religios cu implicatii in social si politic. Fiecare are un monopol, Landsdraad-ul controleaza banii si viata sociala a tuturor natiunilor planetare, insa Ghilda detine exclusivitatea transportului cosmic, cu tot ce presupune aceasta, incepand de la tehnologia fizica si pana la calitatile prestiente necesare navigarii in izodinamica spatiala. Bene Gesserit-ul instrumenteaza, in schimb, tehnologia religioasa, controland masele prin miturile cultivate si raspandite cu grija, aproape peste tot in Imperiu, usurand sarcina Caselor conducatoare. Insa Bene Gesserit-ul este departe de a fi un ordin monastic de calugarite abstinente si aservite scopurilor Landsdraad-lui si Imparatului in exercitiu, ele au propriile lor abilitati fizice si psihice ascunse, iar pe de alta parte, incearca sa obtina ceea ce s-ar putea numi un supra-om prin intermediul caruia sa preia puterea politica. Fapt care si avea sa se intample pana la urma, atat doar ca jucaria avea sa le scape de sub control. Ghilda, la randul ei, poate sa creeze impresia de dependenta prin aceea ca, in pofida resurselor ei de melanj, nu-si poate asigura de una singura 'combustibilul' mental necesar pilotilor, singurul care le confera prestiinta, si care este gestionat de Marile Case. Pe de alta parte, navigatorii Ghildei sunt singurii care detin nave interplanetare si exercitiul de a-si folosi prestiinta conferita de drogul numit mirodenie sau melanj.
Balanta puterii avea sa fie rupta pana la urma tocmai de Bene Gesserit, prin producerea, fie si pe alta linie genetica decat cea calculata, a supra-omului intentionat.
Indiscutabil, melanjul din Dune este comparabil mai degraba cu petrolul sau cu aurul, decat cu altceva. Petrolul este vital economiei actuale, pretul lui determinand variatii de pret ale tuturor bunurilor comercializate sau comercializabile. Viermii de nisip nu sunt decat alegorii ale instalatiilor de extragere a titeiului. Bene Gesserit-ul este o metafora a papalitatii intr-o varianta distorsionata, insa mai rafinata, si orientalizata, deopotriva. Ordinul BG are ceva din fratiile internationale si forma institutionala a marilor religii ale umanitatii, atat doar ca miza si metodele BG sunt laice si implementate intr-o maniera cinica si rationala, cu scopul de a obtine avantaje efective, cel mai adesea pe termeni lungi. Chiar si scopul suprem, producerea Kwisach Haderach-ului, este unul gandit pe termen lung, acela de a deposeda Landsdraad-ul de puterea politica si de a instaura o noua dinastie supra-umana, aflata sub controlul lor. Pana la urma insa dinastia, asemeni dinastiei Yuan a lui Kublai Khan din China, avea sa numere un singur monarh, insa unul care a exercitat puterea cateva milenii, fapt care poate sa fie comparat doar cu sistemul monarhic in ansamblul sau din istoria reala a popoarelor lumii, neavand nicio alta ancora in realitate. BG-ul avea sa obtina puterea deplina doar la modul simbolic.
Comparatia cu momentul Iisus si cu crestinismul este incontestabila.
Buddislam-ul este religia dominanta intr-un univers fictional in care, in general, tehnologia religioasa joaca un rol marcant in intreaga intriga, influentand decisiv istoria alternativa a viitorului semintiei umane. Un viitor atat de diferit de cum ne-am fi gandit ca poate sa arate incat pare chiar credibil. Koan-urile Zen joaca un rol cardinal pe fundalul nisipos, familiar islamicilor. ''Melanjul'' este perfect si din punctul de vedere al atmosferei culturale. Iar Zen-ul, acum-itatea si momentaneitatea buddhismului nipon, par sa se incolaceasca in intreaga textura narativa.
In Dune omul este suprema arma, sensus strictiori, ghola, mentati, calugarite BG, Ghildari, totul culminand cu Kwisach Haderach-ul.
Tweet this!
compare this writing with its English version
back to the top of the first page

Limbajul vazut prin grilaj stiintific

2010-06-26T18:49:00.018+03:00

La scoala am studiat la un moment dat A puzzle about beliefs de Pierce. Nu se poate gasi decat in limba engleza, insa doresc sa reproduc ce mi-a ramas pe teava din cele discutate acolo. Era o chestie interesanta legata de modul in care desemnam, prin limbaj, anumite locuri, persoane, situatii, etc. O facem folosind termenii singulari, adica numele proprii si descriptiile definite. Clasificarea asta din filosofia limbajului cred ca a inceput cu Russell, mentorul lui Wittgenstein, insa mie mi se pare interesanta ca exercitiu de gandire, pur si simplu. Doar cateva etichete tehnice, altele decat cele din gramatica, sunt necesare.
Ideea e ca numele proprii nu au sens, ci doar denotat, denota ceva, un oras, de exemplu. Insa numele orasului are sens doar la nivel lingvistic, doar cat timp stim ca el sta pentru acel oras, cuvantul ca atare, 'Bucuresti', de exemplu, este, altminteri, lipsit de sens. Descriptiile definite au insa atat sens cat si denotat. Ele nu numai ca denota ceva ce exista sau a existat, dar au o valoare semantica per se. 'Vecinul meu, barbat, de 30 de ani, bucurestean', toate aceste elemente lexicale vin sa intregeasca imaginea unei persoane reale, avand inteles nu numai cu privire la ceva sau la cineva, dar si prin ele insele. Tocmai de aceea este nevoie de o lista atat de lunga pentru a descrie un denotat pe baza lor. Tocmai de aceea nici nu se poate spune ca exista o descriptie definita exhaustiva. Tocmai de aceea obisnuim sa botezam evenimentele, persoanele, lucrurile, deoarece descriptiile definite nu pot sa fie nicicand definitive.
Cu niste instrumente atat de aproximative automat ca apar o serie de probleme in intelegerea limbajului, accentuate de teoria lumilor posibile, de existenta paradoxurilor logico-lingvistice.
Insa chiar daca ne limitam in a exemplifica ceea ce se poate intampla pe baza distinctiilor sens-denotat si nume proprii-descriptii definite pot sa apara nenumarate controverse insolubile.
Ca in exemplul lui Pierce privitor la una dintre aplicatiile teorii descriptiilor definite. Daca e s-o luam la modul ostensiv, 'London' e unul singur, capitala Marii Britanii. Insa daca vrem sa ne facem o imagine efectiva despre acel loc vom folosi descriptiile. Un tip are acces la o serie de informatii privitoare la 'London', pe care le preleveaza din diverse surse. Tipul este francez. El obtine aceste date de la prieteni, din filme, din presa scrisa, de pe Internet. Pe baza acestor surse X obtine o colectie de date despre London. Suma lor constituie o descriptie definita a acelui obiect. De regula, descriptiile alternative nu au cum sa fie contradictorii, cel putin nu in partile lor esentiale, ele vin sa se completeze una pe alta. Asta inseamna ca X detine o descriptie oarecare despre London, una din cele care circula prin mintile majoritatii non-londonezilor.
Intr-o buna zi insa frantuzul ajunge la London si are parte de o experienta total diferita continutului descriptiei pe care si-o facuse despre acel loc. Sta undeva la periferia orasului si are parte de o experienta contrarianta. Nici macar faptul ca London-ul este un oras anglofon nu mai ii este atat de clar, daca ar fi sa se bazeze pe experienta lui personala. In cartierul in care avea sa locuiasca pentru o perioada se vorbeau araba, spaniola, anumite limbi est-europene, chiar si franceza lui materna, incat aproape ca nu ar avea motive sa considere ca engleza era idiom-ul dominant prin partile locului. Comparand, dupa intoarcerea in Franta, cele doua descriptii-descrieri ale London-ului ar avea motive sa creada ca London-ul stiut de el pana la plecarea lui intr-un loc numit London nu este deloc acelasi cu cel trait/vazut acolo. Se pune intrebarea fireasca unde a fost X in acel timp si cat de eficiente sunt descriptiile in limbajul nostru? Ideea care se detaseaza de aici este aceea ca descriptiile au o arie de acoperire neasteptat de restransa, ca ele sunt eficiente cel mai mult in contexte determinate, si ca, pana la urma, numele proprii sunt mai eficiente, in pofida lipsei lor de sens si a dependentei lor totale de context. De fapt, daca folosim nume proprii reusim sa fim eficienti, sa comunicam, si inca in timp util, pe cand atunci cand uzam de descriptii incepem sa divagam, sa facem si judecati, evaluari, etc, incetand sa mai comunicam. Ceea ce prezinta Pierce aici este un puzzle de convingeri despre ceva, pe baza caruia s-ar putea constitui sau nu o imagine corecta despre acel ceva. Pe baza carora ar putea sa fie definit acel ceva, iar cele doua seturi de insusiri ar putea chiar sa se completeze total in cazul in care nu au elemente contradictorii majore, ori, chiar daca acestea apar, ele nu sunt ireconciliabile. Cum este cazul limbii/limbilor vorbite de locuitorii London-ului. Cat timp printre limbile auzite la fata locului se numara si engleza si cat timp si alte elemente divergente pot sa fie rezolvate, ca atunci cand folosesti disjunctia inclusiva in locul celei exclusive, sau 'sau'-ul cu sensul de 'si', atunci am avea de-a face cu un puzzle care poate sa formeze, pana la urma, o imagine unica. Dupa cum, la fel de bine, pot sa fie doua cadre diferite.
Tweet this!
back to the top of first page

Zero... bharat(a)

2010-06-26T17:20:00.016+03:00

Desi e vara, de la o vreme incoace ploua aproape intruna, este o vreme englezeasca in cel mai adevarat sens al cuvantului. Iar eu visez numai curcubee. Insa aceste curcubee au incetat demult sa mai fie curcubee atmosferice, produse de ploaie sau curcubee gay. Nu! Rainbow-ul care se contureaza in mintea mea este, mai degraba, un puzzle. Poate un puzzle about beliefs, who could tell? Cred ca un caleidoscop cilindric de jucarie s-a spart pe undeva, prin a patra dimensiune, iar, drept urmare a acestui fenomen, unii dintre noi au inceput sa vada toate culorile si nuantele posibile. Sau poate ca lumina, ca sursa a tututor culorilor, a inceput, de la o vreme incoa, si chiar la modul constant, sa se materializeze, sa se lichefieze si sa se solidifice peste tot, descompunerea sub forma curcubeeana fiind, deja, o consecinta a ploilor din dimensiunea noastra si devenind, ca atare, lipsita de importanta.
Am inceput sa vad numai culori si pete de culori peste tot. Un sevalet de undeva de sus s-a facut bucati, s-a faramat, iar noua nu ne ramane decat sa ne uitam la efectele lui senzorial-vizuale. Un pictor ar putea sa spuna ca mi-am gresit vocatia sau ca, asemeni lui Beethoven, compozitorul care devenise surd, am inceput sa-mi dezvolt simtul culorilor si al formelor fara a putea insa sa si pictez. Un psihiatru m-ar suspecta de o psihoza cu debut relativ tardiv- stiind ca psihozele se instaleaza, indeobste, pana la 35-45 de ani, sau macar de anumite simptome ale vreuneia, cum sunt, nu-i evident?, halucinatiile psiho-senzoriale. Faptul ca ele se limiteaza la simtul cardinal nu are o importanta majora. Oricum, poate sa fie doar inceputul.
Insa daca vreunul dintre cei care ar fi citit randurile astea ar fi fost tentat sa le considere ad-litteram atunci va trebui sa(-i) spun ca se inseala. La mine culorile de dincoace de culori sunt doar inchipuite. La mine ploua colorat in imaginatie. Cert este ca nu mai conteneste, si numai daca eu continuu sa scriu despre ceea ce mi se intampla reusesc sa ma mai eliberez de tensiunea acumulata. Da! Am ajuns sa scriu pentru ca am nevoie sa-mi materializez gandurile precum am nevoie de aerul pe care-l respir. A devenit ceva fiziologic in cazul meu. Poate sa fie si o fiziologie sublima, mai rafinata, asemeni, sa zicem, circuitului pranei printre nervii- nadis- si chakras-urile sistemului nostru eteric.
De ce lucrurile comune, sau poate chiar urate, ni se pot parea, la un moment dat, frumoase? Tine, asa cum spuneam si in postarea kaliyuga de pe celalalt blog al meu, doar de noi, de Paradisul sau de Iadul care sta in latenta mintilor noastre, care se afla la latitudinea noastra mentala. Iar 'Paradis' este un cuvant de origine samskrida, in vreme ce 'Rai'- de origine persana. Iar indo-aryenii au trecut prin Persia. E ca un facut, daca te gandesti la cele mai frumoase lucruri posibile, cel putin in cazul meu, ajungi de unde au plecat primele ganduri intelepte ale umanitatii, cele mai vechi reprezentari sedimentate in inconstientul nostru colectiv. Si a caror forta a fost intarita de multitudinea de adepti ai traditiilor dharmice.
Deci, de ceea ce este in noi insine depinde totul. Sunt zile in care totul ti se pare mirific, chiar si o lovitura mortala, sunt altele in care cel mai ravnit cadou iti pare superflu. E bine sa experimentezi insa. Chiar si halucinatiile de care, daca devii constient, se cheama ca-ti devin halucinoze. Daca ajungi sa nu-ti mai pese decat de lucrurile obiective, chiar dandu-te prada imaginatiei celei mai debordante, daca ajungi sa te detasezi chiar de instinctul de auto-conservare, atunci inseamna ca nu ai trait degeaba. Asa cred eu.
De fapt, dorinta de viata si teama de moarte sunt factori ai ignorantei- potrivit cosmogenei care este si psihogeneza in hinduism, interconectati. Daca apare una va aparea si cealalta. La fel si cu tandemul dorinta- aversiune. Cu cat avem mai multe dorinte vom dezvolta si mai multe fobii. La nivelul urmator, cat se poate de natural, se va contura eul, constiinta noastra. Iar eul nostru va fi cu atat mai gonflat, mai inflamat, mai hipertrofiat, ca o tumora, cu cat dorintele si repulsiile noastre vor fi mai numeroase.
Cunosc cateva persoane care au un libido sexual deosebit, insa mi-e teama, psihologic vorbind, de cantitatea si de intensitatea temerilor lor, a angoaselor lor, a fobiilor lor. Pentru ca intre atractii si acestea din urma este un raport sinergic inevitabil. Cel mai bine este sa nu fi atasat de nimic. Asta ne-ar putea explica intrucatva, fara sa fiu si de acord cu asta sau cu explicatia in sine, cruzimea unor figuri regale din istorii lumii fata de semenii lor, oricat de apropiati le-ar fi fost. E adevarat, pe de o parte, puterea absoluta corupe la modul absolut, fie si faptul de a te afla in valtoarea evenimentelor politice, chiar si ca factor de echilibru, te erodeaza moral inevitabil. O persoana care detine puterea temporala este constienta de posibilitatea de o pierde in orice moment, cel mai probabil cu pretul vietii sau al libertatii, caz in care, de cele mai multe, varianta dintai este de preferat. Arareori se intampla ca exilul sa fie macar posibil. Si, cat timp monarhul e constient de riscurile pierderii puterii, el incepe sa se detaseze gradual de tot, chiar si de bruma de moralitate care i-ar mai putea ramane. Nu trebuie condamnat, nu trebuie nici macar deplans. Pentru ca si-a asumat statutul si continua sa si-l pastreze. Pentru ca cineva ajuns acolo sau care a acceptat aceasta conditie, rezultata, sa zicem, prin drept dinastic, avea anumite caracteristici morale de la bun-inceput. Unii ar fi tentati sa afirme ca nu le avea. Insa adevarul e ca pentru anumite chestiuni ai nevoie de alt tip de moralitate, de una care sa evalueze la nivel colectiv si care sa mai tina cont si de interesele personale ale respectivului. Adica un politician actioneaza in virtutea unei morale politice, pe baza unei deontologii profesionale adaptata profesiei si perioadei lui istorice. Nu e acelasi lucru cu fieraria, bunaoara. Si de aceea monarhii ucideau pe capete.
Dar de ce am spus chestiile astea? Chiar nu stiu de ce mi-au venit in minte. Pentru faptul ca-mi placea sa cred ca eu excelez in domeniul spiritual- ca un fel de orientalist crestin- cel putin la nivel teoretic. Si tot am asimilat pana cand anumite transformari pozitive au inceput sa se produca pe linia gandirii. Incat pot sa inlatur o idee preconceputa sau o alta, sa-mi reformulez anumite pareri pe care le credeam batute in cuie, etc. Intr-un cuvant, am inceput sa devin stapanul propriei mele minti. Insa nereusind sa controlez si realitatea la fel de bine, realitatea vietii mele, si, pe undeva, nici nu e bine sa poti stii totul, am constatat pana unde am ajuns cu self-control-ul. Destul de departe, pana la nivelul in care mi-e teama sa nu ma transform intr-un om suspectabil ca nu simte ca ceilalti desi are scrierile- cel putin pe cele literare- pline de simtire. V-ati gandit vreodata cum ar arata un calugar oriental devenit laic si care ar trai in mijlocul oamenilor? Cat timp ar fi el in stare sa mentina o relatie sentimentala? Placiditatea lui in momentele esentiale ale relatiei ar consterna pe oricine. Un motiv in plus sa nu citesti anumite carti niciodata. E mai bine sa retii iudeo-crestinul "Inmultiti-va si fiti fecunzi!" Eu nu am ajuns inca acolo, totusi. Vreau sa spun in privinta atitudinii mele. Eram pe o anumita cale, insa nu am dus-o la bun sfarsit. Nici nu aveam cum, ca cetatean metropolitan ce ma gasesc. Am ramas la nivelul lui Eliade, de exemplu, cu suferinta, abstinenta de tip sivait, practici sexuale inspirate tot din Orient, insa, pana la urma, mi-am pastrat fondul laic. Elementul negativ este acela ca asta inseamna ca nici detasarea mea nu poate sa fie completa, dupa cum nici a lui Eliade nu a fost, o stiu toti aceia care i-au citit literatura, deloc ermetica la capitolul sentimente.
Ma veti intreba ce cauta titlul asta, care pare sa aiba sens numai in masura in care vine in continuarea articolului anterior? Pai, este destul de simplu, conceptul de '0' deriva din metafizica indiana, cu aplicatia lui matematica cu tot. De aici '0 bharat(a)', Bharata insemnand India in samskrida. In limba romana 'barat' are, bineinteles, alt sens. Pot sa spun ca asa m-am simtit eu la un moment dat, asemeni unui Zero taiat, previzualizat, considerat non-eligibil si expediat. Daca in limba samskrida vocala 'a' este terminatia pentru substantivele masculine, in romana este exact pe dos, asa ca m-am gandit ca mi se potriveste mie, ca o Yuuki... Mishima ce incerc sa ma gasesc.
go back to the first page

Zero

2010-06-23T00:24:00.048+03:00

Nu cunosc formula de intoarcere a timpului inapoi, chiar atunci cand ai dreptate poti, in acelasi timp, sa gresesti. Chiar daca ai dreptate, asta nu inseamna ca toti trebuie sa afle acest lucru. Uneori, cand ti se dau raspunsuri atat de inteligente, nici nu mai conteaza ca ai dreptate, si doresti sa ti se faca, pe o chestiune, totusi, minora. Nu stiu ce sa scriu in acest post, asa ca as dori sa aflu, poate, de ce se intampla unele lucruri, asa ca miza este mai mare decat dreptatea mea pe o chestiune particulara oarecare.
Am mai fost lezat de o chestie, insa nu atat de mult ca sa ma supar, cel mai mult ma doare cat de tampit pot sa fiu, ce doresc de fapt sa fac.
Cred ca imi mai vreau si viata inapoi, fie si pentru a o pierde din nou, fie si pret de o zi, ca tot este anotimpul fluturilor, unele specii zboara inca.
Interesant este ca atunci cand am gresit nu am facut-o intentionat, dar totusi stiu ce vreau de acum incolo.
Ma mai gandeam si la mine si la viata/non-viata mea. Nu este asa, Cezare, ca desi ai acces la acelasi Internet Protocol, si, de ceva vreme, la calculatorul meu, asta nu te face cu nimic mai aproape de ceea ce simt si gandesc eu? Din pacate pentru tine toate conceptele si trairile vanturate de catre mine in aceste pagini virtuale iti sunt total straine, incepand de la continutul lor pana la semnificatia si pozitionarea lor http... Nici acum nu mi-ai citit postarile si nu ma cunosti cu adevarat. Imi pare rau doar de faptul ca si eu am ajuns in aceeasi situatie fata de o alta persoana. Daca blogul meu este deschis oricarui va vrea sa ma cunoasca, atat cat se poate printr-un blog, iar tu nu o faci pentru ca de fapt nu vrei, eu am ajuns sa vreau si sa nu pot sa cunosc/revad ceea ce ar merita sa fie cunoscut/revazut. Oricum, ceea ce merita sa fie cunoscut nu se afla in spatiul virtual, aici sunt de acord cu toata lumea. Diferenta consta in aceea ca tu m-ai cunoscut intai in lumea reala si te-ai simtit atras de aparenta mea fizica, oricum, discutabila estetic in functie de gusturi, pe cand eu am avut privilegiul de a-i cunoaste pe altii, si pe cineva in mod deosebit, in primul rand si mai cu seama pe dinauntru, adica pornind de unde conteaza, nemairamandu-mi decat sa sper ca voi va acces si la sursa acelor reflexii-reflectii candva, cumva, atunci cand nimeni nu va mai fi suparat. Sau, urmand aceleasi principii elective, pana cand voi avea acces la altcineva care sa-mi furnizeze aceeasi posibilitate de adorare completa, acum ca mi-am invatat lectia si stiu ce conteaza cu adevarat in iubire. Oare este bine ca iti mai dau inca posibilitatea, prin insasi expectanta mea, sa te metamorfozezi peste noapte acolo unde, cu adevarat, conteaza?
Pamuk a scris o carte minunata, chiar daca el nu se afla intr-o relatie prea buna chiar cu tara lui natala, opera lui ii este recunoscuta pretutindeni. Acea carte se numeste Numele meu este Rosu. Este vorba despre rosul sangelui. Este o carte scrisa, metaforic vorbind, cu sange, cu sangele victimei, de catre criminal, de catre victima, de catre narator, chiar de catre cerneala rosie care este personificata. Este scrisa cu sange asemeni Coranului, asemeni legamintelor de dragoste. Este scrisa cu viata. Uneori poti sa accezi si sa uzezi de esenta vietii doar prin moarte. Si iata ca, parca, sunt topos-uri in care toate traditiile lumii isi unesc vocile parand sa spuna acelasi lucru! De ce spun asta? Pentru ca tributul sangelui lui Delicat Efendi a fost pretul necesar platit de acesta, de cei apropiati lui, de intregul univers livresc descris de Pamuk, pentru ca forta credintei sa iasa in evidenta, tot asa cum in buddhism, insa la modul figurat, se spune ca nu poti sa-l cunosti pe Buddha decat ucigandu-l pe Buddha. Cartea este frumoasa fie si in calitatea ei de glas al sangelui, de strigat- caci asta si e- al lui Abel catre Dreptate.
Pacat ca nu ai citit cartea asta, poate ca altii o vor face si pentru tine, umpland acel loc din mentalul colectiv pe care ar fi trebuit sa-l umpli tu. Nu trebuie sa crezi in sensul religios, my boy friend from today, e suficient sa crezi in oameni. Nu are rost sa-l intrebati de il veti intalni pe undeva despre intriga (si) acestui roman pentru ca nu are nici cea mai vaga idee. As dori sa aud tacerea, fara sa sper sa te transform in alceva sau in altcineva, mi-as dori enorm sa nu ma mai ocultezi pentru ca, de fapt, nu ai mai multe de spus decat mine. Dragostea este frumoasa, insa, per se.
In Numele meu este Rosu este, pana la urma, vorba despre credinta, aceasta este adevarata miza a cartii. Iar adevarul a fost protejat de credinta. Lumina ochilor a palit definitiv in fata luminii revelatiei sau in fata inceputului cautarii acesteia, minciuna a fost dovedita de adevar, etc.
Visele dulci sunt de multe ori si cele mai costisitoare.
I will also show you a swet dream, next night
go back to the first page
go back to the top of this page