tastatura de aur

Noul val paradoxal

noreply@blogger.com (...) — Fri, 30 Jul 2010 08:31:00 +0000

Au trecut vreo doisprezece ani, degeaba, de când lansarea manifestului „M-am săturat de România“ i-a făcut pe cei mai verzi dintre români să mimeze leşinul. Motiva satanicul text că „seriozitatea, eleganţa, disciplina - atribute ale Ardealului - au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizaţia seminţelor de bostan. Era o şansă pentru România să se unească cu Transilvania, să înveţe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost aşa; România a înghiţit Transilvania - de aceea din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde“. Sabin Gherman îl chema pe ereticul semnatar şi nici nu contează dacă a emigrat sau nu, pentru că, atât înainte de asta cât şi după aceea, alte zeci de mii de ghermani uscaţi, au tăcut mâlc şi-au făcut-o cu tâlc. Nici măcar n-au emigrat vociferând ci şi-au băgat pur şi simplu picioarele, şi-au luat tălpăşiţa, au întins-o şi-au tăiat-o din România. N-au migrat spre vest doar costicii, supăraţi că miticii le-au împânzit ţara şi le-au vandalizat cămara, ci au plecat de-a valma moldoveni şi bănăţeni, ardeleni şi munteni, harnici şi leneşi deopotrivă, oameni cu-n înalt IQ sau cu-n plat HiQ, de la cel cu ţâţa-n gură, pân’ la cel cu barba sură. Să afirm că au plecat pentru că le-a ieşit România pe nas ar fi tendenţios, desigur, pentru că ei nu s-au săturat de câmpiile mănoase, de dealurile înalte cu mândre flori, de izvoarele limpezi şi răcoroase, de cerul albastru fără de nori. Ei au plecat pentru a profita de şansa pe care o reprezenta pentru România aderarea la UE, de a se uni cu Europa, au plecat să mai înveţe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. Au plecat să adune căpşune comunitare sau să spele funduri pensionare, să facă un ban-grămadă, la care nici n-ar fi putut visa acasă, în România pitorească. Au trimis banul în ţară drept contribuţie la PIB, iar acesta le-a fost administrat cu mare grijă de aleşii neamului: acei oşteni de frunte, înalţi ca brazii, voinici feciori, flăcăi de munte şi de prin şesuri, ai ţării mândri dezvoltatori. Cum a venit criza şi banii migranţilor s-au împuţinat, s-au şi pus băieţii pe împrumutat. Nota de plată revine, cum altfel, mulţimii celor rămaşi între timp fără un venit sigur, decisă a-l căuta tot departe de România. Ea reprezintă noul val care, paradoxal, pe cât e de flămând, pe-atât e de sătul. Şi ce dacă?

iulie 2010

Circuitul şefului în natură

noreply@blogger.com (...) — Fri, 30 Jul 2010 08:30:00 +0000

Un filozof agnostic a stabilit că, într-o organizaţie, oricare ar fi ea: a) şeful are dreptate; b) şeful are întotdeauna dreptate; şi c) când şeful nu are dreptate se aplică punctele a) şi b). Un altul, gnostic, a stabilit, sub protecţia anonimatului, că şeful, indiferent de vârstă, rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, este acel personaj care şi-a atins maximul de incompetenţă raportat la specificul organizaţiei, şi, în consecinţă, ar trebui dat afară în urma următorului control venit de sus, care întârzie în mod suspect. Dar, o ştim cu toţii: şef mai prost decât al fiecăruia dintre noi nu s-a mai întâlnit. La fel de adevărat e că şi cel care a ocupat înaintea noastră o anume poziţie, fie ea cât de mică, a fost un incapabil notoriu, că dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi fost schimbat şi n-am fi ajuns pe fotoliul lui. E puţin supărător că, în asemenea situaţii, subalternii nu înţeleg niciodată nimic, şi în loc să se bucure că au un nou şef mai deştept, mai frumos, mai capabil decât precedentul, continuă să şuşotească şi să-şi bârfească fostul coleg, pentru că ar fi, de fapt, mai prost decât cel căruia i-a luat locul. Asta e valabil şi când noul şef e paraşutat de aiurea, pentru că nu degeaba a fost retrogradat, dacă nu cumva a fost avansat pentru că a avut pile. Nu m-am gândit o clipă la proprii mei şefi, în locul cărora nu aş vrea să fiu sub nicio formă (decât, eventual, două-trei minute, lunar, în faţa bancomatului). M-am gândit, în schimb, la Emil Boc care, zice-se, ne e şef tuturor. Că el stabileşte salariul minim pe economie, el taie pensia bunicii şi mă obligă să-i tai la iarnă coada pisicii, el se (răz)gândeşte, apoi, la binele nostru şi nu cere altceva în schimb decât să fie lăsat să facă toate aceste lucruri minunate! E-adevărat, are şi el un şef. Acesta încă nu i-a bătut public obrazul că el l-a făcut mare peste Guvern, iar la o adică, dacă el l-a făcut, el îl şi omoară. Deocamdată, nu e cazul, că nu schimbi măgarul care trage, cu calul care nechează, în timp ce Venea omoară pe Siret, iar Dunărea stă să-ţi rupă grajdul. Dar, trece ea, vara şi se va da startul liberului schimb de şefi. Că-l schimbă întâi pe şeful meu şi-apoi pe-al tău sau c-o fi invers? Sau poate-l schimbă pe-al nostru? Nu ştiu şi promit că nici n-o să mă bucur. Că e ştiut: pleac-al nostru, vine-al nostru...

iulie 2010

Preşul zburător

noreply@blogger.com (...) — Fri, 30 Jul 2010 08:22:00 +0000

Avem grave probleme, pe toate planurile şi palierele. Situaţia ar reprezenta o noutate dacă n-ar fi de fapt o grea moştenire. Ca fapt divers, am aflat zilele trecute că preşedintele fondator al PNL, Radu Câmpeanu, intenţionează să depună şi el în instanţă o acţiune similară cu cea a liderului ţărănist Ion Diaconescu privind despăgubirea sa morală pentru suferinţele morale şi fizice trăite în detenţie. Pentru calitatea de fost deţinut politic, pentru că a fost închis timp de opt ani de comunişti, el primeşte lunar o indemnizaţie de 1.600 de lei. Un fleac, ţinând cont că Tribunalul Bucureşti a decis în 11 iunie să acorde, în baza Legii 221/2009, daune morale de 500.000 de euro lui Diaconescu pentru suferinţele sale din perioada comunistă. Nu contest dreptul lor de a cere şi de a primi reparaţii pentru nedreptăţile pe care le-au suferit, în timp, din partea statului. Nici dreptul revoluţionarilor de a primi recompense active şi retroactive. În schimb mi-e greu să înţeleg de ce acelaşi stat nu m-ar despăgubi şi pe mine, pentru că m-a ţinut în detenţie până-n 1989, într-un penitenciar mare cât ţara. Că doar m-a supus şi pe mine la suferinţe morale şi fizice, mi-a schimbat rostul şi sensul firesc al vieţii în virtutea mersului neabătut al României pe calea socialismului, spre comunism. Personal, m-aş mulţumi cu mult mai puţin decât 500.000 de euro. De pildă, eu m-aş simţi confortabil să nu mă tot întreb, degeaba, dacă art.15 din Constituţia României este respectat. Cel care spune, printre altele, că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“ şi că „nimeni nu este mai presus de lege“. Sau art.22, potrivit căruia „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate“. Sau art.34, potrivit căruia ţi se garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii, sau art.47 care susţine că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent“. Aş mai putea continua cu întrebările retorice, dar n-o voi face, pentru a nu fi acuzat că aş încerca să distrag atenţia opiniei publice de la adevăratele şi gravele probleme ale societăţii. Mai ales că s-ar chema şi concurenţă neloială. Dacă nu cumva gargară, abureală, tromboneală...

iunie 2010

Notă informativă: ce-am văzut, ce-am auzit

noreply@blogger.com (...) — Thu, 10 Jun 2010 05:05:00 +0000

Auzisem, pe burse sau pe surse, zvonul că (joia trecută) urma să aibă loc un miting important în Centrul Civic al Reşiţei. Locul îl ştiam, atât de la mitingurile ultimului deceniu al mileniului trecut, cât şi de la cele de după anul 2000. Ora n-o ştiam, aşa că, dis-de-dimineaţă, am dat drumul radioului meu preferat. Nu s-a spart, dar nici n-a suflat o vorbă despre miting. Probabil, nefiind partener media oficial şi neavând un colaborator apropiat printre organizatori, radioul nici n-a susţinut sau recomandat manifestarea. De montat un banner, nici vorbă! M-am uitat şi în jurnal, pentru ca, resemnat, să caut apoi numărul de telefon al unui sindicalist de frunte, să întreb direct la sursă când urmează felicitările şi dansul. Masa am înţeles că a fost scoasă din meniu şi transferată la proba sportivă, ca element tehnic ce-ar urma să fie sărit (şi) de bugetari şi pensionari. Am aflat în final la ce oră e programat protestul, nu şi de ce n-a răzbătut în presă amănuntul. Punctual, la ora 12 fără, dacă nu cumva 12 şi, m-am aflat şi eu în Centrul Civic, unde se strânsese ceva lume. Unii au zis că e cam puţină, alţii că e neaşteptat de multă. Câţiva fini observatori ai fenomenului au decretat că de la protestele din ’94 nu s-a mai văzut aşa mulţime la Reşiţa, în timp ce alţii cu memoria mai scurtă au spus că la cele din 2001-2002 a fost chiar mai mare. Cum le-am prins pe amândouă, mi-am amintit că, atunci, se întreceau corespondenţii de presă să transmită ba că sunt una-două-trei mii, ba că sunt doar câteva sute, dacă nu doar zeci. Părerea mea e că, de data asta, să fi fost fix 1765 numărul celor care au scandat, la un moment dat: „Hoţii! Hoţii“. O estimare după ureche, evident. N-am să mă opresc la mesajul organizatorilor, pentru că a fost auzit de către toţi cei prezenţi, graţie sonorizării de calitate şi, mai ales, de cantitate. Deoarece comentariile participanţilor nu s-au auzit decât de foarte aproape, voi reda doar câteva, la întâmplare, dintre cele pe care hârtia le suportă: „Ce-i aici, cenaclu? Am venit să cântăm? Să spunem poezii?“, „Ai auzit că iar au scumpit ţigările?“, „Huoooo! Joooos!“, „Ba, suuuus!“. Cele ce-au urmat, au fost acoperite de o fanfară care a interpretat un marş funebru lângă un coşciug depus, simbolic, de către membrii Sindicatului Poliţiştilor, undeva în stânga Prefecturii. Dacă stăteai cu faţa la mulţime, era undeva în dreapta, semn că toate divergenţele ideologice au fost uitate, în plin Centru. Cum se obişnuieşte în astfel de situaţii, o delegaţie a protestatarilor a solicitat o întrevedere cu autorităţile. Respectând tradiţia, acestea au primit delegaţia şi au preluat scrisoarea deschisă a celor din piaţă, cu promisiunea de a o transmite, spre luare la cunoştinţă, forurilor superioare competente. Ulterior, oamenii s-au dus la casele, maşinile şi familiile lor. Poate bucuroşi că mai au casă, probabil îngrijoraţi că vor avea o zi tăiată şi-o problemă cu o rată, poate satisfăcuţi că şi-au vărsat năduful în afara familiei, probabil că nu. Pe mine, unul, m-a apucat nostalgia, nu atât după 2002, cât după 1994. Alte vremuri, alte proteste! Dar, mai curând, alte ţări, alte oportunităţi!

iunie 2010

Au şi spionii weekend, nu-i aşa?

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 12:11:00 +0000

Citeam deunăzi că România este campioană europeană la numărul de servicii secrete, dar poate că n-am citit bine. În schimb, bag mâna-n foc că scria că suntem campioni la numărul de spioni pe cap de cetăţean spionat. Cică numărul agenţilor serviciilor secrete române depăşeşte de 6 ori numărul agenţilor FBI şi de 5 ori pe cel al agenţilor MI6. Nu se vede pentru că nu scrie pe ei, că toţi sunt sub acoperire, într-o gamă extrem de largă de la undercover până la deep undercover şi înapoi. Pot fi eu, poţi fi tu, poate fi el sau ea. Şi-am putea conjuga verbul ăsta în continuare, până la următoarea avansare. Dacă n-am văzut spioni, am văzut în schimb oameni în uniformă. Mai mulţi decât înainte de ’89, mai bine îmbrăcaţi şi mai bine antrenaţi. Poliţişti rutieri, de ordine publică, de proximitate şi comunitari, pompieri stingători şi descarceratori, jandarmi şi luptători împăciuitori şi de reacţie rapidă. La care se mai adăugă o mulţime de badigarzi, fiecare cu uniforma şi blazonul lui. Evident, fiecare păzeşte câte ceva şi e plătit pentru asta. Te-ai aştepta, în lumina celor expuse, să nu mai fure nimeni nimic în România. Da’ de unde, că în realitate umblă vorba că statul e cel mai mare hoţ! Iar pe de altă parte se înmulţesc tâlhăriile şi jafurile armate! Cel mai recent incident de acest gen a avut loc sâmbătă seara la Reşiţa, cagulaţii de ocazie plecând de la locul infracţiunii cu nu mai puţin de 80.000 de lei. Asta, după ce i-au ameninţat pe manipulanţii legali ai banilor cu un cuţit şi-un pistol de jucărie. Acum, fie că păgubaşii nu făceau parte din niciunul dintre grupurile enumerate mai sus - ceea ce e credibil, fie că tâlharii erau independenţi - ceea ce e incredibil. De ce nu i-a spionat însă nimeni, chiar e de neînţeles. Poate, pur şi simplu, pentru că era sâmbătă?

februarie 2010

Olimpicului Dragobete, cu politeţe

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 12:08:00 +0000

Gata cu prostiile, că am intrat în post. Ne-am făcut destul de cap, de la Crăciun încoace, unii dintre noi. Ba, alţii, deşi n-ar recunoaşte-o, chiar de la Paştele trecut. Am sărbătorit cu pioşenie nişte zile naţionale laice, dar şi o mulţime de mireni cu nume de sfinţi, într-un mod relativ păgân. E timpul să ne pocăim, să ne punem cenuşă-n cap şi să ne iubim aproapele, ca buni creştini ce suntem. Bine, nu prea de-aproape, că încă n-a trecut sezonul gripelor de tot felul iar vaccinurile n-au fost îndeajuns testate. Îi vom iubi, aşadar, verbal! Încă e prea devreme să facem bilanţul Valentine’s Day, cine ce-a dat şi cine ce-a primit. În schimb putem să-i facem un bilanţ lui Dragobete, că ziua acestuia durează tot anul. Dacă etnologii îl descriu drept un personaj mitologic, politologii l-ar identifica, mai curând, în persoana alesului uninominal de astăzi, binecunoscutul listac de ieri. De fapt, Dragobetele e politicianul care, ajuns la capătul unul ciclu electoral, te urmăreşte pas cu pas, sperând să te seducă. Cel ce-ţi promite că-ţi va da orice vei fi ducând dorul, aşteptând să te împiedici pentru a-ţi lua votul, scăpându-te de grija lui. Cică, Dragobetele politic se ghidează după deviza olimpică „Citius, Altius, Fortius“ (mai repede, mai sus, mai puternic). Cu toate că, de vreo 20 de ani, ne abandonează, sportiv, chiar în momentul comunicării rezultatelor exit-poll, noi continuăm să-l iubim. Neaoş româneşte. Cum el îşi mai îndeplineşte o promisiune, cum noi îl umplem - cu vorbele noastre, nemeşteşugite, de oameni simpli - de prinosul recunoştinţei noastre. Dar el nu se supără. Cum i se termină lui mandatul, cum noi îl iertăm iar el ne mai păcăleşte o dată. Ce n-am înţeles, totuşi: dacă pentru olimpici nu ar conta triumful ci lupta, în cazul politicienilor ce să primeze, sexul sau dragostea?

februarie 2010

Adio, plai de rai etnobotanic

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 11:56:00 +0000

Specialiştii Ministerului Sănătăţii au muncit non-stop în week-end pentru a finaliza actul normativ, cerut de urgenţă de Emil Boc, privind interzicerea comercializării aşa-ziselor plante etnobotanice. Sărmanii n-au apucat nici măcar să fumeze, în tihnă, o ţigară. Adică tot un produs etnobotanic, pe bază de tutun, al cărui consum dăunează grav sănătăţii, provocând diverse afecţiuni şi defecţiuni, cum ar fi cancerul şi impotenţa. Supus însă accizării drastice, fumatul e OK. Poate-au reuşit să bea oamenii măcar un ceai de Pulmonaria officinalis, că e foarte bun la tuse. Nu mă întrebaţi de numele etnobotanic al plantei, că nu-l ştiu. Nici nu-s premier, nici nu mi-am petrecut copilăria la gâşte şi nici adolescenţa la coasă. Cu toate acestea am înţeles, totuşi, că etnobotanicele astea au ajuns spaima naţiunii. Potrivit unei cercetări de înaltă ţinută, în visele erotice ale femeilor cel mai rar (spre deloc) apar politicienii, drept care, ar trebui interzise până şi endorfinele naturale, care fac posibilă o asemenea anomalie. Poate că de vină sunt şi aşa-zisele produse etnozoologice de tip fast-food, al căror consum, deşi conţin prea multă carne, prea multă grăsime, prea multe ouă sau prea mult lapte, nu poate fi interzis cu totul, ci doar descurajat printr-o potrivită taxare şi riguroasă accizare. Ţinând cont că ori consumi, ori nu consumi, tot ai parte de halucinaţii şi de revelaţia faptului că vremea ireturnabil trece, mai consemnez doar că de soluţii anticriză nu mai vorbeşte nimeni, de măsuri antidepresive nici atât. Deşi de-aşa ceva ar fi nevoie, să fie românul euforizat de traiul său bun, nu să fie tentat să pună mâna dreaptă pe sticla cu rachiu etnobotanic, s-o dea peste cap şi-apoi, visând frumos cu stânga pe volan, să-şi trimită co-etnicii de pe trecerea de pietoni direct în Rai.

februarie 2010

Încălzirea globală se lasă cu mare ger

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 11:49:00 +0000

Ne-a luat iarna din nou pe nepregătite, trântindu-ne în cap coduri peste coduri, galbene, portocalii, meteorologice, hidrologice, psihologice şi parapsihologice. La minus 30 de grade e preferabil să te apropii de spectrul (infra)roşu al flăcării, că acela (ultra)violet s-ar putea să te lase rece. Definitiv, pentru că de-alde mine - de-alde tine nu suntem politicieni de marcă, să renaştem precum un fenix din propriul praf şi propria pulbere, să mai vrem o tură. Surpriza iernii n-a reprezentat-o însă gerul, viscolul, debitul mărit al Dunării sau lipsa oricărei asemănări cu vara, ci anunţul echipei franco-canadiane de cercetători care a demonstrat că gheţarii din Alaska s-au topit mai încet în perioada 1962 - 2006 decât arătau estimările iniţiale. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, indianul Rajendra Pachauri, şeful Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice (IPCC) a recunoscut, în week-end, că previziunile privind topirea gheţarilor din Himalaya până în 2035, sau chiar mai repede, au reprezentat „o regretabilă eroare“. Asta deşi raportul pe această temă i-a adus în 2007 un Nobel pentru Pace şi milioane de dolari pentru propriul institut de cercetare. Până vom afla ce altă chestie, mai mult sau mai puţin regretabilă, i-a adus lui Barack Obama un premiu asemănător, să observăm doar că, deocamdată, vaccinul împotriva virusului A/H1N1 e cel mai bine tolerat de concernele farmaceutice. Aceleaşi care par să fi inventat şi pandemia de marketing a produsului. Dacă mai amintim şi de isteria cauzată, acum câţiva ani, de gripa aviară, tratată cu bani grei şi multă apă chioară, n-ar trebui să ne mire faptul că încălzirea globală e pe cale să îngheţe bocnă. Pentru început, doar la mal, că aşa îngheaţă apele când se minte vârtos.

ianuarie 2010

Nu că spun, dar vreau să zic

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 10:43:00 +0000

Mare dezbatere, mai cu seamă în media electronică şi online, pe tema decesului anunţat şi aşteptat al presei scrise pe hârtie. Toată lumea boceşte dispariţia unor titluri naţionale, uitând să aprindă, totuşi, câte-o lumânare în memoria celor locale, sfârşite în mizerie şi uitare, în anii din urmă. Nimic nou sub soare! Viaţa merge înainte, oameni mor iar alţii se nasc, oraşe decad iar altele prosperă, ţări se năruie iar altele se clădesc. Boala incurabilă de care suferă ziarul tipărit nu e faptul că e scump sau că procurarea lui de la chioşc a devenit incomodă. Poate că nici nu-i vorba de vreo boală, agonia sa anunţând pur şi simplu moartea sa bună, de bătrâneţe. Ziarul tipărit, cu atât mai mult cel de mare tiraj, a devenit poate anacronic. Publicul nu-l mai cere, nu mai e satisfăcut de el. Cititorul nu se mai vrea sedus de-o mamaie creponată, având de-ales dintre nepoatele-i multimedia, una mai coafată şi mai upgradată decât cealaltă. Am fost martor, în urmă cu vreo zece ani, la următoarea scenă. La chioşcul de ziare din staţia în care aşteptam tramvaiul, vine un nene şi cere gazeta. Cam aceeaşi pe care o lua şi când era flăcău şi-şi împacheta brânza şi slănina de pachet în ea, dacă nu altfel. Primeşte ziarul, îl împătureşte în patru, de-a latul, îl pune sub braţ şi pleacă, fără să arunce măcar un ochi pe prima pagină. Impulsiv, ca om de presă format în media electronică de proximitate, mi-am zis, atunci, că acea hârtie nu e ziar cum acel om n-are cum fi, de fapt, un cititor. Acum, deşi cu mult mai stăpânit, ca tastator reformat în ziarist de aproximaţie, rămân la aceeaşi părere. Concluzia mea, chiar dacă tardivă şi inutilă, e că atât breasla cât şi cititorii au parte, acum, de ce şi-au tot pregătit cu mâna lor, de cel puţin zece ani încoace. Aferim şi veşnică pomenire!

ianuarie 2010

Ştiam eu! Nu v-am spus?

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 10:40:00 +0000

M-ar fi putut lua prin surprindere, poate, venirea iernii, dar nu rezultatul alegerilor. Fireşte, n-aş fi putut anticipa numărul exact al voturilor obţinute de primul, al doilea, al treilea şamd. Şi chiar dacă aş fi putut, n-aş mai insista acum, răsucind cuţitul în rana celor situaţi în urma celor din faţa lor, în ciuda faptului că sunt mai competenţi decât incompetenţii, care… Îmi pot imagina că nu e deloc confortabil să pleci de-acasă convins că eşti cel mai bun, pentru a te întoarce, peste doar câteva ore, acasă, tuns, ras şi frezat, cu corniţele vizibil mai scurte, dacă nu cumva lipsind cu desăvârşire. Dacă interesează pe cineva, ştiam şi că alegerile vor fi fraudate. Dar nu e nici locul, nici momentul să spun cum de s-a ajuns la situaţia asta, nici ce mijloace s-au folosit. Şi oricum nu m-ar asculta nimeni, pentru că sunt alţii care strigă mai tare. Ştiu cu siguranţă că şi următoarele alegeri vor fi fraudate, iar asta într-un mod în care nici nu credeţi că ar fi posibil. Vă pot spune doar că, deocamdată, se lucrează la prefraudarea lor. Asupra rezultatelor de la referendum n-aş insista nici atât, pentru orice altceva m-ar fi putut surprinde, dar ele nu! În plus, atâta s-a comentat pe seama lor zilele trecute, încât deja te miri cât poţi răsuci, pe-o parte şi pe alta, o întrebare cu răspunsul în doi peri. Ce nu ştiu, sincer, în momentul de faţă, e ce-o să facem de acum încolo. În ce mă priveşte, la ce-o să-mi folosească toate chestiile astea pe care le-am aflat, după ce m-am tot gândit la ele în ultima lună, dacă nu cumva chiar în ultimul an? Să scriu o cronică, să o las urmaşilor? Să mă angajez consultant la vreo instituţie de fraudări locale sau judeţene, în caz că nu există vreo deconcentrată de profil? Cum, nu există sau nu mai sunt locuri? Uite, asta n-o ştiam şi chiar m-a luat prin surprindere! Azi, că dacă vorbeam mâine…

noiembrie 2009

Totu-i de furat: şi startul şi finişul

noreply@blogger.com (...) — Wed, 07 Apr 2010 10:39:00 +0000

Pentru cine încă n-a aflat, s-a dat drumul la campania electorală, de umblă bezmetică prin ţară. E oficial, de această dată, pentru că, precum aţi observat cu uşurinţă, mulţi dintre competitori sunt în campanie de când erau în grupa mică a grădiniţei politice româneşti. Toţi şi-au anunţat intenţia de a candida pentru cea mai înaltă funcţie în stat. În realitate, printre ei se mai găsesc şi „fumigene“ sau „baloane de încercare“, unii care concurează de fapt pentru alţii, ca să le încurce socotelile celorlalţi, să mai taie din simpatii şi voturi, în primul tur. Pe unii, candidatura la preşedinţie îi scoate din cenuşiul anonimat naţional şi cel negru internaţional, ceea ce face bine propriului mediu de afaceri. Altora, s-ar putea să le dăuneze grav carierei politice, care dă de-acum nişte semne de boală. De departe, cel mai avantajat e preşedintele en-titre, iar pe palierele unde nu e tocmai avantajat, le mai potriveşte uşurel cu mâna. Important e să nu vină alt guvern care să-i strice socotelile, deşurubând interimarii din posturile cheie din administraţie. Că, aşa cum zeci de prefecţi şi subprefecţi au fost schimbaţi peste noapte, se poate da un ordin în care aceştia să fie reschimbaţi peste zi. Dar, pentru asta ar trebui întâi să schimbi (prim-) ministrul. Iar când începi să unelteşti pentru o asemenea chestiune, s-ar putea să te trezeşti şi cu Parlamentul dizolvat, indiferent ce prezidenţiabil, fie el lup sau iepure, ar ieşi din urnă, pe 7 decembrie. Acestea sunt, fără îndoială, „subiecte parazite, menite să deturneze atenţia opiniei publice de la problemele reale cu care se confruntă societatea“. Deşi adevărata noastră problemă, pe cale de consecinţă, nu e faptul că nu ne pricepem să alegem, ci (din nou, pentru a câta oară) că nu e foarte clar dacă avem de unde şi dintre care să alegem.

octombrie 2009

Pagubă-n ciuperci cu varză

noreply@blogger.com (...) — Sun, 01 Feb 2009 20:43:00 +0000

Dramatice situaţiile cu care se confruntă locuitorii nordului Moldovei şi ai Maramureşului. E doar începutul, pentru mulţi dintre ei. Unul dintre sinistraţi, întrebat duminică de o reporteriţă de televiziune ce-a găsit în casă după ce-a trecut viitura, a răspuns simplu: „totul varză“. Să ne înţelegem, omul s-a exprimat metaforic. Pentru că, deşi apa îi spălase toată varza din grădină, cu siguranţă nu i-o şi dusese în casă. O discrepanţă asemănătoare, între realitate şi felul în care este ea zugrăvită şi percepută, am sesizat-o în cadrul dezbaterii pe marginea raportului Comisiei Europeane, privind progresele României în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare pe domeniul justiţiei. N-a vorbit nimeni de „varză“, pentru că toţi comentatorii, fie ei analişti, jurişti sau ziarişti, au folosit un limbaj cât se poate de academic. Mai ales că, spre deosebire de sinistratul a cărui scroafă n-a ştiut să înoate, niciunul nu părea personal afectat de raportul CE. Dincolo de explicaţiile (semi)docte revărsate prin intermediul dezbaterilor televizate, la nivelul omului de rând, pasionat de legumicultură, am observat existenţa a două curente mari de opinie. Unul, potrivit căruia, totul fiind varză în România, n-ar trebui să mai stăm pe gânduri şi să plecăm unde-om vedea, aşteptând a fi culese, multe roşii, portocale, măsline sau căpşune. Conform celuilalt, n-ar trebui să ne facem probleme, pentru că lucrurile se aşează de la sine, dar cu timpul, că, în final, e totuşi bine că nu e mai rău, ca în cazul Bulgariei. E un punct de vedere susţinut cu multă graţie chiar de majoritatea politicienilor, preocupaţi în prezent să-şi construiască o platformă cât mai solidă în perspectiva alegerilor uninominale din toamnă. Că-i vom revedea atunci, relegitimaţi, pe mulţi dintre actualii tăietori de frunză la câini, e cu totul altceva. Pagubă-n ciuperci, vor replica senini, jurându-se că au respectat şi noile legi ale jocului, ca şi pe cele precedente. Îmi revin în minte, acum, vorbele unui fost ideolog de la Cultură, care înainte de 1989 ne explica la ora de Învăţământ politic că în România nimeni n-a murit vreodată de foame. Cu pământuri pe lângă Reşiţa, de unde tocmai recoltase câteva vagoane de cartofi, culturnicului politruc îi dăduse mâna să ne susţină moralul: „nu e carne, în schimb sunt cartofi, iar de n-or fi cartofi, atunci o să fie varză“. Halal să-ţi fie, că ai nimerit-o! Păcat că n-ai candidat!

iulie 2008

Leapşa

noreply@blogger.com (...) — Tue, 05 Feb 2008 01:20:00 +0000

Am căpătat-o de la mihaela şi, ca orice leapşă, nu se discută, ci se execută, în următorii termeni :

1. ia cartea din proximitate;

2. deschide-o la pagina 123;

3. gaseste al cincilea paragraf;

4. posteaza pe blog primele patru rinduri din respectivul paragraf;

5. interzis a se cauta O carte, in mod special;

6. da leapsa mai departe la citi prieteni vrei tu.

Aş fi avut, fireşte, o mulţime de comentarii de făcut, relativ la codul deontologic al lepşei. Bănuiesc că n-o să intereseze pe nimeni, în mod deosebit, faptul că eu nu sunt un tip excesiv de ordonat în proximitatea mea spaţial-temporală. Dar, întinzând mâna, am dat mai întâi de cartea de telefon, apoi de catalogul de Avon şi apoi de trei agende în care scrie cui am să-i dau bani şi de la cine m-am plictisit să-i tot aştept. De aceea am făcut o triere, activitate diferită de cea de căutare. Din motivul mai sus amintit, n-am apucat să garez, în schimb, la locul ei de peste săptămână, cartea de uz matinal-duminical denumită Evangelisches Gesangbuch, în care, la pagina 123, se găseşte cântecul 114. Neavând cântecul paragrafe, ci strofe, la numărul cinci scrie aşa:

„Stärk in mir den schwachen Glauben, laß dein teures Kleinod mir, nimmer aus dem Herzen rauben, halte mir dein Wort stets für, daß es mir zum Leitstern dient, und zum Trost im Herzen grünt.“

Sunt sigur că aparenţele sunt pe cale să înşele cititorul, acreditând ideea că am încălcat prevederea de la pct.5. O fac de-abia acum, adăugând un facsimil extras din cartea corespondentă, pe care n-o mai car după mine, pentru că e prea mare, prea grea şi nici n-are poze. QOD, de-aia nu se afla în proximitate. E, parţial, acompaniamentul de la 114 şi mai vreo câteva.

În schimb, pentru că am, personal, o problemă la pct.6, mi-am spus că o să dau leapşa prietenilor prietenilor mei, c-or fi sau n-or fi (fost)… MAI. Mi-am rotit niţel ochii şi am dat de-o altă leapşă, într-o „anumită parte“ a blogosferei, dacă mi-e permisă parafraza: “LEAPSA” ! Am adăugat-o şi pe-a mea. O să mai urmeze, sper, şi altele. Altora.

P.S. 1... şi uite aşa, dintr-o joacă, am căzut serios pe gânduri, încercând să aflu şi cine-mi sunt, de fapt, prietenii, cât şi reciproca.

P.S. 2... (completare şi adăugire în 6 feb.) şi uite (încă o dată aşa) răspunsul primit la leapşa mea, pe http://ioniliescu.wordpress.com/:

" In continuare doresc sa comentez cateva mesaje:

@ tastator
Am preluat leapsa ! Lucram la un proiect legislativ privind protectia mediului. Cea mai apropiata carte, la indemana : “DROITS DE L’HOMME ET ENVIRONNEMENT”, autor Maguelonne Dejean-Pons, lucrare editata de Consiliul Europei .
Am deschis cartea la pag.123, paragraful al cincilea contine doar…trei randuri :
« Les etats et les organisations internationales devraient adopter toutes les mesures necessaires pour garantir le droit a un environnement sain et ecologiquement equilibre reconnu par cette Declaration »
Asta e ! daca mi-a fost interzis a cauta o carte in mod special !!!!
Transmit leapsa mai departe tuturor celor ce vor dori sa o preia.
Felicitari pentru idee “tastator” ! . “

Precizez că leapşa n-a fost ideea mea, eu doar am dat-o mai departe, cui mi-a trăsnit prin cap. Mă consider satisfacut de răspuns, chiar dacă nu mi-a spus „măi tastatorule“. Lui Traian Băsescu vă las vouă plăcerea să-i daţi leapşa, dar vă avertizez de acum că va avea o problemă: Constituţia nu are 123 de pagini!

Ianuarie 2008 – praf în ochi, în loc de nea

noreply@blogger.com (...) — Thu, 31 Jan 2008 18:23:00 +0000

Astea mi s-au prins mie pe retină.

În premieră. Istoria se repetă, încet, dar sigur. Pasivitate supectă. Trei, în şapte, la 11. A vorbit premiantul. Ambasador (român) în România. Ciolanul contraatacă. În gura secuilor. Schengen pe invers. Kosovo e mic copil. Naufragiu în Atlantic. Bucuroşi de oaspeţi? Arestat pentru spionaj. Vremea prin vecini. Declaraţii, ca de Sf. Ion. Candidaturi conservatoare. Pregătiri de summit. Însufleţirea în politică. Petrecere beton la blogărul Ion. O întâlnire, două păreri. Cooperativa CSM. Suntem neinteresanţi. Ceva scârţâie la Teheran. I-a arătat degetul, altfel. Anchetă în Pakistan. Din rău în mai rău. Ultraeuropeanul. În vizită la Cioroianu. Fuziunea în varianta loco. Domn, nu berbecuţ. Lista finală a candidaţilor. Premierul ceh, urmărit penal? Ne pare rău, n-am auzit. Apă de import. Dispută soluţionată. Vine, vine, primăvara. La dispoziţia românilor. S-au supărat sârbii. Consecvenţă şi perseverenţă. Iranul se joacă cu focul. Cu taxa autoxată. Largheţe de su(s)pus. Liberi, dar nu ca pasărea. Justiţia, eterna fascinaţie. Înarmarea în contraofensivă. Suburbii bombardate. În Israel, fără vize. Omul potrivit la NATO. În vizită, la lucru. Şi primarul e om. Schimb de ştafetă la CSM. Să vezi Napoli! Şi-apoi? Învârtita în politică. Şi Tăriceanu refuză. Donator prin efectul legii. Blair a ieşit la suprafaţă. Lupul paznic la oi. Ultima ceartă. Clinci la poarta Ministerului Justiţiei. Greva revoluţionarilor. Un summit de summit. Cum bate vântul. Înfrăţire moldovenească. Îşi caută meditator. Cât poate costa imaginea? Furnicături sub piele. Hai la lupta cea mare! Carta musulmanilor europeni. A vorbit gura fără ei. Ben Laden jr. vrea viză. La mulţi ani, cu sănătate! Ce variante are premierul Tăriceanu. Pepiniera de cadre. Norica a ţinut spatele. Din nou împreună. Cu Dâncu la razboi. Retragere strategică. Audiat, fără discriminare. N-a fost de acord. Atenţie la angajamente. Măsuri stricte de securitate. Incendiul a venit de sus. Pe mâna ruşilor. Priorităţile Chişinăului. Clona e bună şi gustoasă. Sfat de taină despre Kosovo. Despre prostia legislativă. Recompensă pentru Chiuariu. Meleşcanu, interimar la Justiţie. Corbii şi caşcavalul. Relaş, în două acte. Nu vrea la primărie. Proteste şi protecţie. Solicitare ucraineană. Ameninţarea de lângă noi. Procesul sclavagismului. Bruxelles-Moscova, via Chişinău. Demisie respinsă. Opt (foşti) miniştri dintr-o semnătură. La loc comanda! Întoarcerea vizitei. Precizările preşedintelui. Selectivitate politică. Traseul documentelor. Priorităţi absolute. Hârtia de un euro. Bani albi pentru propaganda neagră. Prea multă energie. Incident aviatic pe aeroportul Heathrow. Ole, ole, textul nu mai e! Arestaţi pentru că au râs. Imn sublimei guvernări. „Paradisul“ de pe Insula Şerpilor. Şi războiul se transformă. Amânări tradiţionale. Saakaşvili reînvestit. Mobile în spatele telefoanelor. Deşeuri transferabile. A dispărut un laptop. Justiţie funcţională. Un mic abuz în serviciu. Interimar. Distrugătorul de mituri. Cu Norica în capul listei. Pregătiri de sesiune. Conservatorul progresist. Apărarea lui Meleşcanu. E un început pentru toate. Serbia pregăteşte turul doi. Mulţi ani preşedintelui iubit! Tot un fel de Gică. Scrisoarea I-a către Meleşcanu. Concesie fumătorilor. Sprijin ferm pentru Guvern. Suiţi în dealul Clujului. Nabucco nu şi-a dat duhul. Să vină cu programul! Spună ce-o vrea! Cu Norica, înainte! Şi cult, şi educat. Plecat şi el de-acasă. Schimbare de abordare. Protest anti-Nokia. 60 de ore de întârziere. Bani pentru diaspora. Bulgarii în ceaţă. Drapelul, corectat la Bagdad. Bucureştiul consecvent. Meleşcanu n-a abuzat. Pregătiţi pentru a pierde. Sprijin pentru Tadici. Bucuroşi de imigranţi? Sigiliu pe congelator. Papagali opriţi la graniţă. Pedepse mai dure. Geamantanul troian. Exclusiv NATO. Salvatorul leului. Punctul tare al dreptei. Putin, invitat la Bucureşti. Un subiect, o multitudine de păreri. Bun pentru toată lumea. Deocamdată nu. Administraţie liberalizată. Şuţii de la Finanţe. Au dosarul beton. Cu mască, fără mască. Călcaţi acceleraţia! Vosganian să se explice. Unite principate şi hore separate. În căutarea limitelor toleranţei. Hai liberare? Minus un (fost) dictator. Strategie contestată. Se mai întâmplă şi la ei. Apel Parlamentului. Angajament reafirmat. La trecutu-ţi mare... Cuvenita precizare. 3 la sută partid, 97 la sută circ. Şi atentatul n-a mai avut loc. Autofabulotaxa. Planul B pentru Tiraspol. Schengen se extinde. Disconnecting people. Ce-a căutat şi ce-a găsit. Mascota democraţilor. Ce pun la cale cei doi Vladimiri. Confruntare, în loc de idei. Impostor, compostor. Sprijin de la Bundestag. Moţiune simplă contra taxă complicată. Nuanţele discriminării. Drumul Serbiei e spre interiorul UE. Pregătiri de aderare. O secure de îngropat. Rachete şi portocale. Goi în avionul plin. Aleşii neamului în topul chiulangiilor. Lobby pentru taxă. Demisie intempestivă la Ljubljana. Cu moţiunea la Senat. Nimic împotrivă. Istorie unificată. Democraţie a la russe. Cât costă ecologia. A nins în deşert. China înzăpezită. Şi românii erau falşi. Lectură pe bani. Justiţie cu încetinitorul. Scrutin contestat. Economia naţională vs. economiile naţiunii. Şi brânza lor e pe bani. Discuţii încrucişate la Moscova şi Tiraspol. Funeralii la Atena. Fuziunea spulberată. Favoritism la frontieră. Informare la Bruxelles. Şantaj parlamentar. Căci sângele apă se făcu. Tăriceanu, plâns penal. CNSAS a primit o lovitură fatală. Nu mortală.

Dacă 69 n-a fost…

noreply@blogger.com (...) — Sun, 27 Jan 2008 22:57:00 +0000

Rău e când ajungi să vorbeşti ca televizorul. Nu-i bine nici când ajungi să vorbeşti cu el. Eu unul vorbesc atât de puţin încât, cel mult, aş putea fi suspectat a fi un televizor defect. Sigur, doar cu modulul de sonor stricat, că un pic de imagine mai am. Din puţinul amintit, câte ceva îl privesc în mod evident. Deşi, iertaţi-l, că nu ştie ce spune.

Sâmbătă, în 26 ianuarie, am avut o discuţie pe un ton mai ridicat cu el. Făcea caz de faptul că Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 90 de ani, dacă ar fi putut. Şi legat de asta, o întreagă dezbatere pretins deontologică, cu păreri pro şi contra, cu invitaţi nostalgici şi nu prea, cu winneri şi cu loseri, cu copii care nu ştiu ce-au pierdut şi bătrâni care nu ştiu ce-au câştigat. O mascaradă fără haz, schedulizată, o repetiţie generală pentru ce va să fie la anul, când, deşi Ceauşescu ar fi împlinit 91 de ani, parcă s-ar împlini şi 20 de ani de când i s-au pus serioase piedici… Nu mă număr printre cei care susţin că ar fi bine să se aştearnă uitarea peste toate ce-au fost. Nici după patru cincinale! Şi aici mă văd mai curând în postura unui spălător de nisip aurifer, care tulbură apa de zor spre disperarea pescarilor sportivi din aval. Sau în cea a unuia care spală orezul în şapte (mii) de ape înainte de a-l pune la fiert. Într-un oval. Desigur, subiectul „dacă şi cu parcă“ merită o mai adâncă prospecţie. Eu mă ocup, consecvent, doar de introspecţie.

Deja nu mai e duminică, acum când scriu. Mi-a mai trecut înverşunarea „aniversară“, aşa că am dat drumul televizorului. Prin casă, să se exprime şi el, să-şi mai încarce condensatorii, că eu pe-ai mei i-am descărcat. Mai bine, că altfel, ieri-alaltăieri, de ziua lu’ toaşu’, fie-i ţărâna uşoară, cine ştie ce lucruri reprobabile mai scriam. Care într-o zi ar fi devenit, poate, regretabile. Mă refer la argumentaţia care ar fi însoţit, obligatoriu, o afirmaţie de tipul: „Nu, nu-mi este dor de Ceauşescu“. Ar fi fost, în cel mai bun caz, o melodramă cu pasaje din propriul CV, pentru că la cel mai rău caz nici nu vreau să mă gândesc. Deşi sunt convins că unele paragrafe din decursul vieţii mele ar putea stârni un oarecare interes (inclusiv, şi mai ales, al meu), am totuşi o reţinere. Poate, vreodată, să existe vreun excurs... De exemplu, cum era să-mi dau duhul în condiţii mizerabile, la concurenţă cu regimul Iliescu, ceea ce nu a fost cazul la finele regimului Ceauşescu, când, cum lesne se poate observa, destinele ne-au fost asimetrice. Ca şi faptele, ca şi ameninţările...

Ei bine, pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă îmi pare rău, sau nu, pentru sau după Ceauşescu şi tot ce-a semnificat el. Dar, cum erau întrebaţi alţii, la televizor, m-am pus şi eu în situaţia lor. Proastă apucătură, empatia! Am concluzionat că e o întrebare la care, neavând perversitatea de a o formula, n-am instinctul de a genera unul din răspunsurile în doi peri: da sau ba. Ceauşescu mi-a deturnat şi încurcat viaţa într-un asemenea hal încât, astăzi, mi-e mai clar ce aş fi fost decât ceea ce am devenit. Şi-mi pare sincer rău că, în loc de-o evoluţie după '89, n-am avut parte de-o soluţie-n '79, şi de-o revoluţie-n '69…

La Mulţi Ani! Bun regăsit în 2008

noreply@blogger.com (...) — Sat, 19 Jan 2008 08:16:00 +0000

Am avut o lungă dezbatere publică în forul meu interior, în care, pe de-o parte, mi-am reproşat că, deşi mi-am făcut blog, nu scriu zilnic în el, aşa cum cere definiţia, iar pe de alta, mi-am sărit în apărare, cu argumentul că vreo 90% din bloggeri fac la fel. Am lăsat cauza în pronunţare. Între timp, însă, m-am condamnat în altă speţă. Anume să nu îmi mai dau de mâncare până nu spăl vasele de la prânzul pecedent. Deşi mi se pare inutilă precizarea, trebuie să ştiţi că în ambele cazuri este vorba despre procese politice. Încă n-am epuizat nici toate căile de atac, nici toată vesela! Totuşi, ca semn al bunei mele credinţe, fac un pas spre multdorita reconciliere, şi inaugurez, prin prezenta, un nou element în tabloul meu periodic: diarium. Cât despre vase...

cine e surd, orb şi tace, trăieşte 100% în pace

noreply@blogger.com (...) — Tue, 27 Nov 2007 21:13:00 +0000

Ascult... rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Relativ finale. PD 28,81%, PSD 23,11%, PNL 13,44%, PLD 7,78%, UDMR 5,52%, PNG 4,85%, PRM 4,15%, Laszlo Tokes 3,44%, PC 2,93%, PIN 2,43%, PNŢCD 1,38%, Partida Romilor „Pro Europa“ 1,14%, Partidul Alianţa Socialistă 0,55%, Partidul Verde 0,38%. Cu o participare la vot de 29,46%... Încep să mă doară urechile.

Citesc... mare dezbatere publică în Thailanda, pe tema proiectului Legii Drapelului. Conform acestuia, în timpul ridicării sau coborârii drapelului naţional, atunci când se intonează şi imnul, ar trebui să înlemnească tot poporul, în poziţia în care se află. „Tot poporul“ nu e o formulă deloc exagerată, pentru că îi cuprinde până şi pe şoferi, care ar putea fi obligaţi, de două ori pe zi, să-şi oprească autovehiculele „prin efectul legii“, pe unde-apucă. Iniţiatorii proiectului, o grupare de generali activi sau în rezervă, susţin că gestul şoferilor e necesar „păstrării tradiţiei şi insuflării de patriotism thailandezilor“. Potrivit opozanţilor, traficul deja congestionat din capitala Bangkok, s-ar transforma într-un adevărat haos. Replică de general: „Imnul naţional durează numai un minut şi opt secunde. De ce să nu se oprească şoferii de dragul patriei ?"... Încep să mă doară ochii.

Cânt imnul nostru naţional şi mă cronometrez. „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte...“ Durează cam cinci minte. Întorc subiectul pe toate părţile, rememorez ce-am auzit, ce-am citit, mă gândesc, oare, cum ar fi... Începe să mă doară mintea.

o fi bună, o fi rea...

noreply@blogger.com (...) — Mon, 19 Nov 2007 10:54:00 +0000

Nu te bucura când răsare o stea. Un necaz nu vine niciodată singur. Nici n-ar avea cum, pentru că, în realitate, doar nimicul are o singură suprafaţă. Necazurile au formă stelară neregulată.

Există cel puţin una, din mănunchiul de raze, mai lungă decât celelalte, care poate fi folosită drept mâner. Ridicat deasupra capului, învârtit zdravăn până ameţeşte, necazul poate fi aruncat, cu putere, peste umăr. Limitarea pagubelor şi a victimelor colaterale ţine, în egală măsură, de ştiinţă şi putinţă. Zmeii, de exemplu, aruncau aşa-zisul „buzdugan“ în direcţia propriului domiciliu, pentru a-şi prevesti sosirea. Şi se lăsa, invariabil, cu necaz.

Nici nu te bucura când vezi căzând o stea. Nu ai de unde şti dacă e a vecinului, şi nu a ta.

contrapunct

noreply@blogger.com (...) — Fri, 16 Nov 2007 12:47:00 +0000

…alb, mult alb, prea mult alb…
…un personaj, alt personaj. suficiente personaje…

unul: pentru mine muzica e terapie...
altul: pentru mine nu. eu sunt sănătos...

2007

codul da Vinci al codului Cicero

noreply@blogger.com (...) — Thu, 15 Nov 2007 21:16:00 +0000

... şi unA*, şi alta**
_____________________

*[32] Sed ut perspiciatis, unde omnis iste natus error sit voluptatem accusantium doloremque laudantium, totam rem aperiam eaque ipsa, quae ab illo inventore veritatis et quasi architecto beatae vitae dicta sunt, explicabo. Nemo enim ipsam voluptatem, quia voluptas sit, aspernatur aut odit aut fugit, sed quia consequuntur magni dolores eos, qui ratione voluptatem sequi nesciunt, neque porro quisquam est, qui dolorem ipsum, quia dolor sit, amet, consectetur, adipisci velit, sed quia non numquam eius modi tempora incidunt, ut labore et dolore magnam aliquam quaerat voluptatem. Ut enim ad minima veniam, quis nostrum exercitationem ullam corporis suscipit laboriosam, nisi ut aliquid ex ea commodi consequatur? Quis autem vel eum iure reprehenderit, qui in ea voluptate velit esse, quam nihil molestiae consequatur, vel illum, qui dolorem eum fugiat, quo voluptas nulla pariatur?

**[33] At vero eos et accusamus et iusto odio dignissimos ducimus, qui blanditiis praesentium voluptatum deleniti atque corrupti, quos dolores et quas molestias excepturi sint, obcaecati cupiditate non provident, similique sunt in culpa, qui officia deserunt mollitia animi, id est laborum et dolorum fuga. Et harum quidem rerum facilis est et expedita distinctio. Nam libero tempore, cum soluta nobis est eligendi optio, cumque nihil impedit, quo minus id, quod maxime placeat, facere possimus, omnis voluptas assumenda est, omnis dolor repellendus. Temporibus autem quibusdam et aut officiis debitis aut rerum necessitatibus saepe eveniet, ut et voluptates repudiandae sint et molestiae non recusandae. Itaque earum rerum hic tenetur a sapiente delectus, ut aut reiciendis voluptatibus maiores alias consequatur aut perferendis doloribus asperiores repellat. (De Finibus Bonorum et Malorum)

materialu’ clientului

noreply@blogger.com (...) — Thu, 15 Nov 2007 08:34:00 +0000

Mi-a trecut prin cap, ieri, într-un moment de rătăcire, să creez un nou element în tabelul meu periodic, denumit materialu’ clientului. O chestiune relativ simplă. Urma să fie un soi de no comment, de bene, stai jos, sau fugi tare…

Primul pe listă (cu voia dumneavoastră) nu urma să fie Ion Iliescu, ci Adrian Cioroianu. Chiar postasem o culegere (actualizată, dar nu adnotată), conţinând declaraţiile acestuia din ultimele două săptămâni. Am retras-o, însă, imediat după publicare. De unde se poate deduce, evident, că pe acest blog nu există doar cenzură ci şi autocenzură. Stupefiant, dacă stai să te gândeşti că până şi blogărul Iliescu a dat liber la comentarii…

Să fie el sănătos! Întrebarea pe care o dezbat eu, democratic, în forul meu interior, e, în schimb, următoarea: dacă eu mă abţin să-i toc pe alţii, ce garanţie am că nu mă toacă alţii pe mine, eu fiind cel care le livrează, transparent, ceea ce se cheamă materialu’ clientului… Normal, niciuna. Dar, ce tot vorbesc? Iar am uitat că nu sunt nici ministru, nici politician, nici măcar preşedintele asociaţiei de (la) bloc nu mai sunt…

P.S. Începe să-mi pară rău că am luat o decizie, cam precipitat, referitor la materialu' clientului. Numai ce-am primit marfă a'ntâia de la Bogdan Olteanu...

explicitări, implicitări

noreply@blogger.com (...) — Fri, 09 Nov 2007 18:51:00 +0000

Deoarece, până în momentul de faţă, n-am dat liber la comentarii* (în pofida milioanelor de solicitări) nu există pericolul iminent ca un cititor să se încurce printre elementele tabelului meu periodic, şi nici să mă încurce pe mine în timp ce îmi număr tastele. Dar, cum am început eu să mă încurc pe mine, am concluzionat că se impune (mult) mai multă ordine în mediacosmosul meu, că este imperios necesar să introduc o oarecare legislaţie în situaţie.

Aşadar, în virtutea prerogativelor cu care M-am investit,

Deliberez, Decretez şi Legiferez

următorul Dodecalog:

01. aversuri sunt texte care stabilesc despre ce e vorba în spaţiul de faţă. Sunt Constituţia locului. Cele ce urmează nu sunt, obligatoriu, versuri…

02. blogologhii sunt poliloghii specifice opoziţiei de blog…

03. cântece descântece sunt...

04. de profundis sunt...

05. diarium sunt...

06. expresii de impresii sunt păreri fluide cu care (cred că) am rămas din puţinele mele călătorii…

07. gnoseologhii sunt tentative de netezire a circumvoluţiunilor, care...

08. înscenări mă întreb şi eu ce-or fi, pentru că nu mă caracterizează…

09. mari plagieri 100% sunt texte recuperate. Publicate cândva, de altcineva, altundeva. Inconştient…

10. mici plagieri 1.000 ‰ sunt tot plagieri, dar mai mici, mai recente, publicate de mine. Responsabil...

11. scrieri descrieri sunt texte originale. Publicate acum, de semnător, aici. Conştient…

12. versuri reversuri sunt tot plagieri. Dar cu pretenţii lirice…

* Amendamentul 1

E liber la comentarii, de la o vreme.

Adormirea în sondaje

noreply@blogger.com (...) — Thu, 08 Nov 2007 12:07:00 +0000

În lipsa unei cercetări sociologice pertinente, e dificil să afirmi câţi dintre români ştiu cu exactitate ce sărbătoare este astăzi (şi câţi nu), să susţii că o parte sau alta dintre cei care sărbătoresc astăzi Sfânta Maria Mare cunosc (sau nu) că Adormirea Maicii Domnului (la ortodocşi) e totuna cu Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria (la romano-catolici), sau câţi dintre cei avizaţi sunt convinşi că lucrurile s-au întâmplat precum spun Evangheliile (chiar dacă n-au fost acolo, având altă treabă). În baza unor cercetări, din ce în ce mai impertinente, lucrurile s-ar putea rezolva, aşa cum se întâmplă în perimetrul social-politic. Nimeni nu comandă însă astfel de sondaje, nefiind un subiect care să merite investiţia. În schimb, pentru că-şi merită banii, ni se administrează cu insistenţă rezultatele unor sondaje, din care, chiar dacă nu ne-a întrebat nimeni, aflăm că am vota plini de entuziasm cu x dacă ar fi alegeri în week-end, că ne repugnă prestaţia politică a lui y şi că n-am avea nimic împotriva demisiei lui z. Importante nu sunt atât cifrele vehiculate, cât cine le vehiculează şi la comanda cui. O normă deontologică obligatorie este, în schimb, menţionarea perioadei în care a fost realizată cercetarea şi de către cine, eşantionul, marja de eroare şi alte chestiuni asemănătoare. Şi asta, indiferent cât de credibil sau incredibil, îl schimbă la faţă pe unul, îl înalţă la cer pe altul, dacă nu cumva îi adoarme, deopotrivă, pe amândoi. Luat la bani mărunţi (deşi costă o avere) nici un sondaj nu relevă altceva decât o tendinţă de moment, şi nu o realitate în care au împietrit unii sau alţii. Deşi ar trebui să fie doar un instrument constatator, sondajul se transformă mai curând într-unul manipulator. Deşi nu e o constatare în premieră, nu înseamnă că ea nu trebuie reafirmată repetat, devreme ce sondajele se înmulţesc. Observăm că fiecare nouă cercetare o rupe definitiv cu trecutul, este mai profesionistă şi mai corectă, pentru că tratează cu mai multă obiectivitate punctele de vedere subiective ale celor chestionaţi decât precedentul, şamd. Chiar şi aşa, merită urmărite în continuare fluctuaţia încrederii în principalii actori politici ai momentului, fluxul şi refluxul de simpatie dinspre şi către electorat şi orice alţi parametri sociologici. Dar nu crezute şi, cu atât mai puţin, cercetate. Cel puţin până când nu vor genera o sărbătoare demnă de a fi trecută în calendar.

august 2007

Buletin meteo-temporal

noreply@blogger.com (...) — Thu, 08 Nov 2007 12:06:00 +0000

Şi vremurile, şi timpurile au luat-o razna. Şi unele, şi celelalte devin tot mai impredictibile şi puţin probabile, iar nici măcar despre istoria lor nu ne putem pronunţa cu certitudine. „Doar ce ne-am dezmorţit după Războiul Rece, ne-au şi apucat năduşelile din cauza încălzirii globale, iar între timp alţii au avut parte chiar de duşuri scoţiene“, ar putea afirma meteorolog. Dar şi politicianul, încercând să surprindă momentul, să spună totul şi nimic, să consemneze dar nu prea, concluzionând nu neapărat explicit: „bine că nu e mai rău“, deşi lucrurile merg din ce în ce mai rău. Vom lăsa ca timpul să confirme această ultimă afirmaţie sau să o infirme, transformând-o în negaţie, pentru a vorbi, în cele ce urmează, de vreme. Potrivit unui studiu publicat săptămâna trecută în Journal of Geophysical Research – Atmospheres, temperatura medie a crescut în Europa Occidentală cu 1,6 grade Celsius din 1880, şi nu cu 1,3 grade cum se preconiza până în prezent. Motivul pentru care estimările anterioare erau mai scăzute este că, înainte de 1930, majoritatea temperaturilor erau măsurate fără ecranele utilizate în prezent pentru a bloca radiaţiile de la soare şi de pe pământ, care pot distorsiona înregistrările. Rezultatele studiului ar putea oferi noi probe că valurile de caniculă, cum a fost cel care a ucis zeci de persoane vara aceasta în Europa, sunt un semn al încălzirii globale. Sau poate că nu, judecând că există şi un curent de opinie potrivit căruia încălzirea globală nu există decât în minţile cercetătorilor, care invocă acest concept pentru a atrage fonduri din ce în ce mai mari pentru studii inutile. Probabil că tot timpul va fi cel care va clarifica disputa. Studiul citat nu oferă, din păcate, date certe despre diferenţa de estimare la nivelul Europei Centrale şi de Est, zonă în care multe lucruri au fost abordate, şi prezentate, diferit faţă de cum se obişnuia în Vest. Dovadă că e aşa o reprezintă iniţierea, ieri, de către Rusia, a unor ceremonii de omagiere a victimelor operaţiunilor de epurare staliniste, la 70 de ani de la intrarea în vigoare a "directivei 00447", prin care se ordona reprimarea "elementelor antisovietice şi sociale periculoase", şi se marca, practic, începutul "Marii Terori". S-a vorbit că aceasta s-ar fi soldat cu mii de victime. Alţii au afirmat că ar fi fost vorba de milioane. Posibil ca diferenţa să o facă, şi în acest caz, formula de calcul folosită în evaluare, dar şi orientarea operatorului. Dar, bine că s-au schimbat, totuşi, şi aici, timpurile.

august 2007

Dosariada, cea cât toate zilele

noreply@blogger.com (...) — Thu, 08 Nov 2007 12:04:00 +0000

Dacă m-ar fi întrebat cineva cum ar trebui procedat în privinţa deconspirării celor care au turnat la Securitate, i-aş fi răspuns să încerce să-i dovedească, mai întâi pe aceia care cu siguranţă n-au turnat. Apoi să-i alinieze, să le dea o diplomă sau un brevet, iar celorlalţi să le bată obrazul şi să nu le dea nimic, că e scump tiparul. Dar nu m-a întrebat nimeni şi iată ce risipă de hârtie şi toner de imprimantă se face, la CNSAS, din bani publici. Apoi, cu termenul de poliţie politică nu prea aş fi fost de acord, pentru că, înainte de '89, numai politică nu se făcea, iar pe de altă parte, organului represiv i se spunea miliţie. O instituţie care avea, la rândul ei, reţeaua ei de informatori. Dacă nu turnători, cel puţin ciripitori. În cel mai bun caz ajungeai, din subiect de denunţ, obiect de spălat treptele sediului, până la „ora deschiderii“. La locul de muncă, unii erau parcă mai apropiaţi de secretarul de partid, sau de liderul de sindicat, decât ceilalţi. Şi le mai povesteau, aşa, în treacăt, ce se mai întâmplă în absenţa lor. Ceva între bârfă şi pâră combativ-revoluţionară, care avea darul de a te retrograda, în timp ce ei avansau. Despre acest tip de relaţii sociale, sau de muncă, n-au prea rămas în urmă decât vorbe şi amintiri prăfuite. Nu şi dosare, din păcate. Sau, poate, din fericire. Pentru că, altfel, ne-am fi pomenit cu un CNSAS în miniatură, la nivel de întreprindere, instituţie, sau chiar birou, unde, în paralel cu cererea privind verificarea declaraţiilor de avere şi de interese ale şefului, am mai fi depus şi o solicitare vizând deconspirarea activităţii acestuia, de turnător la Securitate, la partid, la sindicat, la dirigintă, la tovarăşa, la tata, mama sau bunica. Cu tot scandalul, şi şuşoteala, aferente. Dacă m-ar fi întrebat cineva, eu aş fi fost de acord cu un astfel de oficiu, chiar lângă biroul meu, pentru că, astfel, aş fi aflat dacă m-a turnat, sau nu, careva, dintre cei pe care-i cunosc. Dar, sincer, să mă duc până la Bucureşti să aflu aşa ceva, mi-e cam peste mână, iar despre cei ale căror nume sonore sunt vânturate acum pe tot felul de liste, am de mult o părere. E-adevărat, preconcepută. Şi m-aş fi antepronunţat, chiar dacă m-ar fi întrebat cineva. Dar cine să te mai întrebe, astăzi, despre un lucru, care, şi lui i se pare evident?

august 2006