Teatrul Viselor

Nazuinte

2009-10-12T00:18:00.004+03:00

As fi vrut sa opresc timpul in loc.
As fi vrut sa nu ma mai trezesc din visul care poarta numele tau.
As fi vrut ca acum sa nu ratacesc stingher pe strazile reci.
As fi vrut sa mai fi ramas o clipa cat un veac in camera ta primitoare, in patul tau cald, in inima ta.
As fi vrut sa-mi observi luceafarul din privire si focul din suflet de fiecare data cand te am alaturi.
As fi vrut sa nu ma mai satur doar cu iluzii, chiar daca le traiesc la intensitate maxima.
As fi vrut ca fiecare gest de iubire sa-mi fie inteles si sa nu se mai intoarca asupra mea ca un bumerang.
As fi vrut sa te lasi condusa de spiritul meu idilic si sa evadam impreuna spre taramul iubirii implinite.
As fi vrut sa-mi rasari in cale in fiecare dimineata cu zambetul strengaresc si privirea mieroasa de felina razgaiata.
As fi vrut sa adorm mereu cu povara dulce a sarutarilor si mangaierilor tale.
As mai fi vrut atatea, dar nu am reusit nici macar sa opresc timpul.
Sunt doar un muritor care iubeste.
Doar atat.

Tot timpul alaturi

2009-09-14T23:52:00.005+03:00

Ii fusese alaturi mereu:
si atunci cand saltau impreuna pe culmile extaziastice ale euforiei,
dar mai ales atunci cand agonia ii servea upercuturi groaznice.
Iar ea era acolo sa-l sprijine cand se clatina,
sa-l imbarbateze si sa-l ridice cand era doborat.
Era vesnic acolo, trebuia doar sa-i arunce o privire si ea stia.
Fusese acolo intotdeauna,
ea il cunostea cum nimeni nu reusise.
Ea ii vazuse fiecare zambet sau lacrima.
Iar el, amintindu-si toate acestea, se simtea acum vinovat.
Si ar fi vrut sa faca ceva pentru ea, sa-si arate recunostinta.
Dar cum?
Ea era umbra lui.

Valul

2009-08-10T01:11:00.014+03:00

Valul vietii m-a purtat intr-o zi la mare. Valul marii imi asternea nisipul la picioare ca pe o ofranda. Nisipul acesta, refuzat cu atata nonsalanta de marea cea capricioasa, il primesc cu bucuria unui copil care intrevede castelul de nisip mult dorit. Soarta efemera a nisipului se aseamana oarecum cu soarta mea. De aceea simt nevoia sa-mi deschid sufletul in fata acestui tovaras de suferinta, sa-mi transpun sentimentele pe suprafata lui neteda. In minte imi vine celebrul, clasicul si minunatul "Te iubesc!" Il scriu rar, citet, cu o rabdare demna de o mare capodopera. Mandru, ma indepartez pentru a-mi privi creatia si din alt unghi. Dar vai! Valul marii a inghitit imediat intregul meu efort. Cat de crud!...

Nu vreau insa sa renunt. Nisipul merita sa astern pe el ceva frumos. Si ce poate fi mai frumos in viata mea decat tine? Atunci iti voi scrie tie si voi scrie in trei locuri distincte, pentru ca mesajul meu sa dainuie in fata valului ucigas de sentimente. Dupa o scurta meditatie, iti trimit prin intermediul nisipului cele trei mesaje:

De data aceasta am scris repede, cu pasiunea trecutului si dorinta arzatoare a viitorului. Mi-as dori sa vezi ce desavarsite sunt cele trei monumente inchinate tie... Dar valul vine din nou. Nu pot privi masacrul. Ma intorc cu spatele si astept. In acest timp ma gandesc ca sentimentele mele au fost si in realitate la fel de incercate. Totusi sunt vii. Asa trebuie sa fie si cuvintele de pe nisip. Ma intorc increzator. Privesc resturile nemilosului tsunami: din fiecare mesaj cateva litere. De la distanta se putea citi:

Valul marii mi-a distrus sperantele. Valul vietii m-a dus inapoi in orasul cenusiu. Insa nisipul care mi-a gazduit temporar sentimentele imi va ramane vesnic in suflet.

Pe o panza de paianjen...

2009-08-07T23:46:00.006+03:00

E dimineata. Mergea cu pas grabit fara o destinatie precisa. Si mergea pe un fir de paianjen orizontal, pod fragil intre trecutul tulbure si viitorul nesigur. Se pare insa ca ii placea aerul tare al inaltimilor, deoarece nu simtea strop de frica. Privea cu optimism nesperat spre destinatia invaluita in ceata. Avand asupra sa arma mintii si scutul inimii, isi spunea ca trebuie sa ajunga la liman. Dar inamicul invizibil trisa. Simtea o durere in partea stanga a corpului, urmare probabila a vreunui glont, care i-a strapuns pieptul. Se astepta la cel mult sageti cu venin, asa ca glontul perfid il dezechilibra. Si iata-l tremurand, pe firavul fir de paianjen, la o distanta enorma de pamant, incercand sa treaca peste durere si sa nu cada in abisul intunecat. Va cadea? Si daca da, cand? Si daca nu? Va ajunge atunci la destinatie? Poate va reusi... Sau va muri incercand.

Chipul

2009-08-06T01:50:00.003+03:00

Privea pierdut spre malul opus al lacului. Era cuprins de o melancolie, sora cu tristetea. Era imun la orice zgomot, la orice miscare, la orice freamat din jur. Deodata isi vazu imaginea reflectata pe suprafata apei. Isi aminti ca, in urma nu cu mult timp, imaginea lui nu era singura. Isi amintea acel chip dulce, pe care nu-l va putea uita vreodata.

Tarziu, o bubuitura puternica il trezi din starea de hipnoza. Se intoarse mirat. Intunericul domnea peste intreg parcul, doar focul de artificii indraznea, prin sagetile si florile sale, sa-i perturbe suprematia. Intotdeauna a fost incantat de artificii. Dar mai ales atunci cand, cuprinzandu-si iubita in brate, imparteau acelasi spectacol mirific, visand cu ochii deschisi sub cupola magica de stele de foc. Nu va putea uita vreodata fericirea de pe chipul ei atat de indragit.

Tarziu in noapte, isi privi patul. Era gol. Trupul nu il mai asculta. Perna il primi ascultatoare. Privind-o, observa ceva tare curios: pe fata pernei parea impregnat un chip... Da! Era acelasi chip divin. Incredibil! Era vrajit. Dupa un timp insa, chipul disparu, sub actiunea picaturilor mari de ploaie, cazute din norii ochilor, plini de atatea dureri ascunse.

Dimineata il gasi cu acelasi chip angelic in minte. Dar era o noua zi...

Ceea ce...

2009-08-05T01:01:00.002+03:00

Ceea ce mi-as dori sa spun e mai presus de cuvinte. Ceea ce simt e mai presus de lacrimi sau de zambete ingenue ale unei iubiri desarte. Ceea ce sper e poate, peste puterea de intelegere a mintii omenesti. Ceea ce fac e departe de idealul controversat al conditiei umane. Ceea ce cred... nici nu mai conteaza in contextul unei lumi frivole si egoiste. Ceea ce conteaza este poate faptul ca am ramas acelasi om sensibil, naiv poate, care inca crede in povestile cu zane, in zambetul natural, nefortat al semenilor, in vesnicia unei lumi plina de iubire, pace si intelegere.

Iubirea ramane (Frumoasa printesa adormita)

2009-07-26T23:38:00.010+03:00

Adierea usoara a vantului ii mangaia parul. O raza de soare ii scalda fata, evidentiindu-i trasaturile fine. In oglinda apei, silueta ei parea a unei zane din povesti. Asa o cunoscuse. Asa o vazuse in prima lor zi impreuna: delicata, suava, splendida. Hranind ratustele sau porumbeii parea o printesa buna si ingaduitoare cu supusii sai.

Iar broscoiul cel urat, se simtea alaturi de ea, pentru prima oara print. Nu-si putea lua ochii de la ea. Era fascinat. Avea o stare de spirit vecina cu euforia, sora cu fericirea, clona perfecta a iubirii. Un zgomot ambiguu ii tulbura visarea.

Brusc, neasteptat se trezi. Privi alaturi: era acolo. Dormea lin, iar gingasia ei ii umplu inima de bucurie. Era fericit. Si norocos. Iar norocul lui purta numele ei, numele printesei lui. Ce stare de implinire sufleteasca! Ce senzatie minunata! Ce uimitor e sa ai persoana iubita in minte, in suflet si alaturi atunci cand te trezesti, atunci cand adormi...

Oamenii se schimba odata cu trecerea timpului, iubirea adevarata si pura ramane, la fel cum raman pietrele in albia raului la trecerea necontenita a apei. Isi privea sotia cu aceeasi dragoste contemplativa cu care o privea si in urma cu multi, foarte multi ani. Multe se schimbasera. Parul ei era poate la fel de frumos in bataia vantului, dar iarna batranetii ii daduse culoarea zapezii. Pe fata inca radioasa timpul nemilos sapase santuri adanci. Nu mai avea silueta de odinioara, miscarile gratioase din tinerete erau acum oprimate intr-un scaun cu rotile, dar in ochii lui ramasese aceeasi fermecatoare printesa.

Dupa atatia ani petrecuti impreuna, iubirea lui era la fel de vie ca la inceput si avea grija ca ea sa stie si sa simta asta in fiecare zi, in fiecare clipa. Asa era si acum, chiar daca momentul nu era prea fericit. Pe coridorul spitalului era liniste, astfel ca putea sa-i transfere din puterea lui acum, inaintea interventiei chirurgicale iminente. Ii prinse capul in maini si isi intersecta privirea cu a ei. Pusese atata dragoste in acea privire incat reusi sa-i smulga un zambet. Pe chipul ei, atat de trist in ultima vreme, zambetul era o binecuvantare. O saruta. La fel ca de atatea ori, era un sarut incarcat de sentimente. Apoi, dintr-o data, ea se departa. Intinse mana spre ea si...

Ea era acolo. Dormea. El se trezise la fel de buimac ca prima data, insa, vazand-o alaturi, se linisti imediat. Apoi isi concentra intreaga atentie asupra printesei adormite. Nu exista ceva mai pur, mai frumos, mai coplesitor. Era divina. Parea ingerul lui pazitor. Iar faptul ca isi putea vedea ingerul dormind ii umplea sufletul de bucurie. Se simtea cel mai privilegiat om. O atinse usor pe obraz. Ea tresari. Dar nu din cauza lui. Visa. El zambi. E minunat sa poti vedea cum viseaza printesele!

P.S.: Poveste bazata pe fapte reale.

Omul care nu stia sa planga

2009-07-15T09:43:00.005+03:00

Viata e complicata si plina de neprevazut. Te poate ridica pe culmile extazului sau te poate dobori nemiloasa in subsolurile agoniei. Indiferent de situatie, nu trebuie uitat faptul ca viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita ca atare, fara remuscari, fara iluzii desarte, fara resentimente.

I se parea ca viata ii fusese destul de potrivnica pana atunci, dar a ales sa-si pastreze cumpatul, sa nu denadajduiasca, sa mearga mai departe. Nu stia de unde, dar poseda suficienta putere fizica, dar mai ales psihica, pentru a trece peste orice incercare a vietii. Si totusi se insela.

Cunoscuse in sfarsit sursa puterii lui: credinta. Care, desi nu era cultivata indeajuns, avea radacini viguroase, care-i confereau forta accea cu care el se simtea invincibil. Simultan, cunoscuse si iubirea, poate ca o rasplata pentru atatea incercari ale destinului. Incet-incet, viata lui se schimbase. Si-a propus sa ramana acelasi om modest, calm si gata oricand sa se ridice dupa vreo lovitura a destinului. Dar acum nu mai era cazul. Era fericit. Providenta parea ca si-a intors privirea si asupra sa. Dar era doar o amagire.

Timpul trecea; se simtea tot mai implinit... O gluma banala il pusese putin pe ganduri. Fusese intrebat de catre iubita daca a plans. Fusese o mica tachinare, o gluma nevinovata. Totusi, ceva se declansase in interiorul lui. Pentru ca nu intelegea ce inseamna a plange. Nu cunostea aceasta traire, nu mai plansese de... Nu mai stia de cand. Poate de o viata de om. Dar nu stia sa planga.

Aceasta intamplare era de mult istorie. Dar omul nostru si-o amintea acum perfect. Insa ce diferit era acum. In decursul ultimelor luni stransese in suflet atata durere, incat simtea ca explodeaza. Durerea aceasta il coplesise, ii umpluse sufletul si intregul corp cu veninul ei. Trebuia sa o elimine. Dar cum? Raspunsul veni pe neasteptate, sub forma unei picaturi. Privi curios la urma picaturii, lasata pe cimentul rece. O alta picatura se alatura grabita. Apoi alta si alta... Plangea. Ce senzatie stranie: simtea cum durerea iese, lasand in urma un suflet gol si chinuit. In cateva zile pierduse tot: motivatia, iubirea, fericirea, puterea aceea de a lupta. Lumina credintei abia mai palpaia. Viata lui era oare pe sfarsite? Speranta moare ultima, nu? A lui era deja in moarte clinica... Invatase totusi ceva: sa planga. Si plangea in hohote, cu lacrimi mari si dese, acumulate in decursul atator ani, si pe care reusise acum sa le izgoneasca, sperand astfel ca va izgoni si durerea. Se insela din nou. Durerea se va acumula mereu, stia insa acum s-o diminueze: prin lacrimi. Invatase sa planga.

Acum x ani (Remember)

2009-06-28T02:39:00.004+03:00

Parfumul florilor de tei ma prinde din nou in vraja. Parcul e la fel. Aleile, lacul, nuferii, ratustele, copacii, bancuta noastra...

Nimic nu s-a schimbat. Numai noi. Tocmai am trecut pe langa locul unde exact acum x ani ma asteptai emotionata. In acea clipa, clipa revelatiei sublime, nu am mai avut niciun dubiu ca te iubesc.
Zaresc de departe bancuta noastra. Alerg spre ea cu bucuria maratonistului care observa linia de sosire izbavitoare. Ma asez cu sfiala si fericirea din trecut si mi te imaginez alaturi, aruncandu-mi priviri suave. Exact ca odinioara. Amintirile mele sunt atat de vii de parca s-ar fi petrecut ieri, de parca se petrec acum. Ce bine e ! Imi traiesc visul...
E doar un vis? Of! Va trebui sa ma trezesc si sa uit. Ce pedeapsa crunta. Si asta pentru ca te-am iubit?

Despre motivatie

2009-06-26T23:56:00.002+03:00

sau mai bine spus despre lipsa ei

Sa pleci cu entuziasm la un drum, dar sa te poticnesti aproape de final. Vi se pare cunoscut?

Sa iti doresti mult ceva si sa lupti pentru a obtine acel ceva, dar sa renunti mai apoi subit din cine stie ce motiv pueril. Vi s-a intamplat, nu-i asa?

Sa iti indeplinesti zilnic cu constiinciozitate obligatiile profesionale, indiferent ca e vorba de scoala sau de serviciu, dar, la un moment dat sa se rupa ceva si sa simti ca locul unde te afli nu este al tau, ca ai nevoie de altceva, desi nu poti descrie ce anume. Tipic, familiar?

Sa realizezi ca viata ta se indreapta spre neant, ai vrea s-o inalti pe piedestalul ideal al virtutilor nascatoare de fericire, dar e ceva ce te trage inapoi, ceva ce te impiedica sa ajungi la destinatie. Se poate intampla fiecaruia din noi, intrebarea e alta: "Care este obstacolul de care ne impiedicam de fiecare data?" Raspunsul strapunge haotic noianul de ganduri: "Motivatia. Sau mai bine spus lipsa ei".

Minuscul

2009-06-25T23:44:00.006+03:00

Am tot mai des sentimentul relevator de inferioritate in fata vietii, in fata creatiei. Nu stiu cat de normal este, dar am impresia uneori ca sunt atat de lipsit de importanta incat devin invizibil. Raportat la intreaga lume, sau macar la cei care, prin credinta si faptele lor, au realizat importanta existentei umane, ma simt minuscul. Da! Acesta este cuvantul. Minuscul prin ganduri, minuscul prin fapte, minuscul prin idealuri, minuscul prin soarta vietii, oricare ar fi ea. Se spune ca fiecare om are aportul lui in umanitate, ca Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan aparte, cunoscut doar de El. Cred cu convingere acest lucru, dar, din pacate, am si momente ca acesta, in care ma simt ca o frunza in vant: singur in bataia vantului, efemer, inutil, minuscul.

"Din codru rupi o ramurea...

Ce-i pasa codrului de ea?
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea?!"

Muza

2009-06-23T00:27:00.003+03:00

Mi-am pierdut muza. Da. De un timp nu o mai gasesc. O fi doar ratacita sau am pierdut-o iremediabil? Cert este ca ii simt lipsa. Vremurile in care ma ajuta sa trec peste esecuri sau obstacole, daruindu-mi o activitate creatoare si revigoranta, au apus de mult. Apuse sunt si vremurile in care, chinuit si trezit din somn de fantasma vreunui vis urat, cautand haotic ceva pentru racorire, muza imi iesea in intampinare si imi asternea pe hartie ganduri ce ma linisteau si alinau sufletul meu atat de incercat. Simt ca o parte din mine a murit. Si era tocmai partea care facea sa vibreze intreaga mea fiinta. Acum, dupa moartea motorului, restul ansamblului e in coma profunda. Ce m-ar putea readuce la viata? O noua muza? Sau regasirea iubitei muze pierdute?

Lacrima sufletului

2009-06-22T23:48:00.002+03:00

Apele vietii mele sunt destul de tulburi. Mi-as dori sa le linistesc, insa nu detin elixirul magic. Si nici secretul de a il produce. Ma intreb de multe ori cum am reusit sa intru in aceasta perioada nefasta. Concluzia e mereu aceeasi: sunt unicul vinovat. Ce as putea face? Nu stiu. Ma simt neputincios. Chiar daca acum ma dezic de abaterile provocatoare de valuri, chiar daca am o dorinta imensa de a linisti apele, chiar daca sunt cuprins doar de sentimente pozitive, simt ca toate eforturile mele sunt inutile. Toate motivele care m-au determinat sa fiu acum un alt om le comprim intr-un strigat de deznadejde. Dar strigatul meu, desi puternic atunci cand iese din piept, se stinge pana sa ajunga la destinatie. A fost doar o lacrima in desert. Chiar daca este totusi lacrima sufletului.

"Iarta-ma!"

2009-06-14T13:51:00.005+03:00

Sa-ti recunosti greselile, sa spui "Iarta-ma!" poate fi cel mai greu lucru din lume.
De ce oamenii nu pot trece mai usor peste un orgoliu inutil si sa dea frau liber sinceritatii?
De ce e mai usor sa taci decat sa spui "Te iubesc!"?
De ce e mai comod sa inchizi ochii decat sa spui "Iarta-ma!"
De ce? Acelasi vesnic agasant "De ce?" N-ar fi oare mai simplu sa ne izolam sufletul? Sa traim intr-o lume fada si cenusie? Evident nu.
Dar, din nou, De ce nu putem fi altruisti?
De ce nu putem gandi sau actiona si pentru cei din jurul nostru?
De ce nu putem rosti fara probleme "Iarta-ma!" sau "Te iubesc!"?
Si daca totusi se poate? Atunci intervine marele paradox.
De ce atunci cand ni se cere iertare, ignoram sincerele regrete ale celui in culpa si nu acordam o noua sansa?
De ce? Nu stiu. Omul este intotdeauna o enigma.

Miracolul...

2009-06-10T00:05:00.003+03:00

Sa fii martorul unui miracol este o dorinta ascunsa a multora din noi.
Dar sa fii insasi miracolul? Sa realizezi ca nu mai esti omul banal si indiferent din trecut, ca porti acum in tine taina iubirii, cea mai mare taina daruita de Creator.
Prin prisma iubirii din suflet, toate greselile trecutului dispar. Toate actiunile curente, toate ideile si faptele viitoare vor fi in spiritul minunii care te-a cuprins. Viata ta e altfel. Este...un miracol.
Neasteptat, insa real; dezirabil, insa surprinzator: esti martorul unui miracol. Si, poate, pentru cineva, esti insasi miracolul.

Ploaia

2009-06-05T09:46:00.004+03:00

Picaturile reci scot zgomote baritonale pe pamantul cald. Parca sunt ropotele de aplauze din sala de teatru dupa o piesa reusita. Sau zgomotul produs de o ceata de calareti inaintea unei teribile lupte.

Ploaia ma linisteste si ma intriga totodata. Imi place ploaia. Mult. Ador sa simt intepaturile reci pe pielea calda.

Ploaia a fost candva liantul iubirii printului apei cu o raza de soare. A rezultat un splendit curcubeu, apogeul iubirii lor.

Ploaia aduce revigorare, viata. Ea racoreste focul aprig din suflet si uda radacina plantei dragostei.

Ploaia ma seduce acum din nou. Sunt poate ore de cand ma alinta cu lacrimile ei mari si reci. O primesc precum o izbavire. Imi doresc sa spele toata vina ce o port in suflet, sa-mi stearga pacatele si greselile, sa-mi ude si sa-mi hraneasca floarea sperantei.

Jocul hazardului

2009-06-04T01:20:00.005+03:00

31, ... 11, ... 27. Tresari. Ultimul numar auzit avea o semnificatie aparte: era ziua lui de nastere. Apoi isi aminti: in acea saptamana jucase pentru prima oara la loto. Pentru prima oara in toata viata. Se considera un om ghinionist si nu-i trecuse vreodata prin gand ca ar putea castiga ceva. De fapt nici nu castigase. Acum insa ceva il indemnase sa devina amicul hazardului si sa incerce. Alesese 6 numere de o importanta aparte. Unul din ele, ziua lui de nastere, tocmai fusese extras. Dar era al treilea numar. Ce fusese inainte? Privi ecranul: 11. Era nascut in noiembrie, deci a 11-a luna din calendar. Un numar care era de asemenea pe biletul lui de joc. Primul numar era 31. Un numar aleator din multimea celor 49. Dar pentru el era ziua in care o faptura angelica ii cucerise inima pentru totdeauna. Si un nou numar bifat pe bilet. Gandul ramase la ziua aceea din trecut, o zi de-a dreptul divina, poate cea mai fericita zi din viata lui. Urmatorul numar extras il trezi din reverie: 10. Nota maxima sau 10 degete? Niciuna. Iubita lui, cea care ii cucerise inima atunci, demult, era nascuta in luna a 10-a si, din nou avea numarul pe bilet. Amintirile, sentimentele, emotiile, il coplesisera. Era deja prea mult pentru el. Contrar tuturor asteptarilor, avea patru numere iesite din patru posibile. Urmatorul numar nu mai putea sa se regaseasca pe bilet. Aparitia lui insa ii crescu pulsul. 15 era pentru el ziua cand fiinta minunata, de care el isi lega toate trairile si iluziile, aparuse pe aceasta lume. Nu-i venea sa creada. Era ireal. Cinci din cinci. Si tot mai era unul. Dar acesta nu putea iesi. Nici el nu stiuse care sa fie al saselea, asa ca apelase la un artificiu: adunase ziua de nastere a iubitei cu a lui. Asadar, 15 + 27. Ultimul numar chiar nu putea fi... Deveni stana de piatra. Inima nu-i mai batea deloc. Privirea ii ramase goala si atintita pe ecranul pe care se putea citi usor ultimul numar extras: 42...

Isi reveni cu greu. Tarziu realizase ca nu era un vis. Dar nu intelese de ce. Si probabil ca nu va intelege vreodata. Paradoxal, nu se gandea la bani. Care, cu siguranta erau multi. Nu stia cati, dar se hotari pe loc sa doneze jumatate din ei. Sa fie de folos si altora. Incerca sa-si aminteasca motivul pentru care a decis sa joace la loto. Nu-l gasi. Dar numerele alese il facura sa creada ca astfel a cerut destinului sa-si spuna parerea despre compatibilitatea a doi oameni diferiti, insa complementari si, care nu se mai vazusera de luni bune. Jocul hazardului a scos din urna numerele in care el isi pusese sperantele. Si asta din prima incercare. Sa fie asta un semn?

Zambetul pasarii Phoenix din "Florile de mucegai"

2009-06-03T00:25:00.004+03:00

Oare e posibil sa transformi tristetea in ceva frumos?
Oare e posibil ca din lacrimi si suspine sa rasara flori?
Oare e posibil ca in toate lucrurile neplacute ochiului uman sa gasesti o urma de sublim?

Arghezi a reusit, prin ale sale "Flori de mucegai". Dar noi, epigonii sai, suntem oare capabili? Putem transforma noi macar o parte din noroiul pacatelor omenesti in flori? Din ploaia suferintelor si focul arzator al greselilor putem plamadi o pasare Phoenix?

Nu detin izbavitorul raspuns, ba chiar premonitia mea este sumbra. Sper insa din tot sufletul sa ma insel si sa schimbam lumea. Cu ce sa incepem? ... Cu un zambet.

Alternative

2009-06-02T00:14:00.004+03:00

Parfumul noptilor de mai?
Magia unui colt de rai?
Chipul tau dulce si balai?
Sau felu-n care ma priveai?

Surasul tau plin de lumina?
Tacerea de iubire plina?
Sarutul cel fara de vina?
Sau noaptea calma si senina?

Iubirea ce n-a fost sa fie?
Sarutul tau pe vesnicie?
Amintirea-ti inca vie?
Sau toamna rece si tarzie?

Numai Dumnezeu stie

2009-05-24T23:57:00.001+03:00

Cu ce ma ajuta soarele daca niciodata nu m-am bucurat de caldura lui? Il privesc sfidator iar el vede asta si se ascunde din nou dupa perdeaua sumbra. As vrea sa strig, dar ma simt neputincios. As vrea sa-l implor dar stiu ca nu ma va asculta. Incerc asadar, intr-un moment de disperare, sa-l sfidez. Dar el fuge. Si nu numai el. Insasi viata mea fuge. Si fuge de mine. Bizar, nedrept, dureros. Si daca toti si toate fug de mine, eu cu ce mai raman? Ce intamplari, fenomene, trasaturi sau persoane imi mai caracterizeaza umila existenta? Ce conteaza cu adevarat in viata? Cine sunt eu? Si care-i scopul vietii mele? Numai Dumnezeu stie.

De ce infloresc salcamii?

2009-05-22T00:08:00.005+03:00

Din nou au inflorit salcamii.
Iti fura mintea cu parfumul lor.
Ei sunt rapsozii, martorii, strabunii
Romantelor de drag si dor.

De ce infloresc salcamii? De ce parfumul lor este atat de dulce? Cum e posibil ca niste copaci strambi si posesori de spini sa cucereasca totusi prin maretia florilor lor? De ce sunt apreciati doar in scurte momente din viata lor si mai ales dupa ce mor si este valorificata esenta lemnului lor? Oare nu asa patesc si oamenii? Oare nu sunt salcamii oameni? Sau invers? Si totusi, de ce infloresc salcamii?

Daca...mi-as dori

2009-05-21T23:55:00.003+03:00

Daca as fi o frunza, mi-as dori ca vantul destinului sa ma strecoare in camera ta.
Daca as fi un cantec de dragoste, mi-as dori sa-ti soptesc la ureche.
Daca as fi un parfum al pasiunii, mi-as dori sa-ti cuceresc parul.
Daca as fi o lacrima, mi-as dori sa-ti mangai obrazul.
Daca as fi un zambet, mi-as dori sa ma nasc la infinit pe buzele tale.
Daca as fi un fior, mi-as dori sa-ti cuprind inima in fiecare clipa si sa ma confund cu iubirea ta.
Dar sunt doar un om si toate dorintele mele devin iluzii.

In mijlocul ...

2009-05-15T00:34:00.002+03:00

In mijlocul Romaniei pitoresti era odata un oras "altfel".
In mijlocul orasului secolului al XXI - lea, atat de poluat si de rece, era o oaza de speranta: un parc.
In mijlocul parcului era ceva deosebit: o bancuta plina de amintiri, martora poate a mii de povesti.
In (pe) mijocul bancii era un tanar cu capul in nori.
In mijlocul tanarului, in sufletul lui mai exact, era ceva nou, ceva ce nu mai simtise pana atunci.
In mijlocul inimii lui inflorise iubirea, acea floare rara, plina de pasiune si altruism, udata de dorinta si dezmierdata de soarele din privirile indragostitilor.

Nostalgia unui vis de vara

2009-05-13T00:09:00.004+03:00

(Visul unei nopti de vara)

De ce vara? Nu stiu. De ce nostalgie? Pentru ca de fiecare data cand ma gandesc "ma inec in melancolie". De ce vis? Pentru ca asa mi s-a parut si inca mi se mai pare: ireal. Cum este visul? Obligatoriu trebuie sa fie noapte, luna sa vegheze, stelele sa straluceasca, vantul sa adie usor. Verde in jur, un lac, broscute sau pasari pe fundalul sonor. O banca (sau nu) si, in mod imperios necesar, o ea. Cum trebuie sa fie ea? Nu conteaza. Daca face parte din visul meu stiu sigur ca e cine trebuie. Decorul e aranjat, actorii sunt pe scena, urmeaza piesa... Aici e insa o mare problema: scenariul nu a fost finalizat; actorii vor trebui sa improvizeze. Nimic mai usor: mai intai se privesc in ochi, apoi totul decurge de la sine. Atmosfera feerica place, vraja visului ii prinde, aripile dragostei ii inalta, inimile devin una singura, dar e de ajuns pentru amandoi.
Desi nu s-a scos niciun sunet, s-au spus totusi atat de multe. Infinitul dragostei danseaza cu pasiunea clipei. Reiese un spectacol mirific, captivant, greu de descris in cuvinte. Linistea si intunericul sporesc senzatia de vraja... vraja intrerupta brusc de un fulger. Urmeaza tunetul: inspaimantator. Ceva s-a stricat in atmosfera feerica de pana atunci: decorul nu mai e acelasi, racoarea noptii isi vrea tributul, cerul se intuneca si devine apasator. Protagonistii? Parca sunt doi straini. Chiar nu putea fi un "happy end"?

Puterea dragostei (reverse angle)

2009-05-02T00:36:00.010+03:00

Era intrigata: la tv, in ziare, pe strada, la serviciu, prietenii si chiar iubitul, toti vorbeau de acelasi lucru: marele meci de fotbal dintre marile echipe rivale. Orgoliu, pasiune, mandrie; toti aveau ceva de spus sau de aratat. Ea nu. Nu-i placea fotbalul. Il ura chiar. I se parea un sport inutil, plin de violenta si incultura, prea mediatizat pentru palidul lui aport in societate. Si totusi...

Simtea un soi de neliniste nefireasca. Inca nu-i venea sa creada ce face, dar, privindu-si iubitul, care parea foarte fericit, se linisti si stranse mai tare mana lui. Cu o seara inainte avusese loc ceva neasteptat, incredibil pentru ea si, cu siguranta, greu de uitat. Iubitul ei era putin trist, deoarece unul din jucatorii preferati se accidentase si nu putea evolua in marele meci de a doua zi. Asadar, era vorba, din nou, de acelasi meci. Rabdarea ei atinsese cotele maxime. Izbucni:
- Ce conteaza ca nu va juca? Oricum sunt multi. Unul mai putin, nici nu se observa.
Surprins, iubitul riposta:
- Iubita, dar tu nu intelegi. Echipa nu va mai fi la fel fara el. Ne va fi mult mai greu sa invingem.
- Sa invinga oricare, doar sa se termine odata.
- Iubita, nu fii rea. Dar... n-ai cum sa intelegi din moment ce nu ai fost niciodat pe un stadion.
- Ba inteleg foarte bine.
- Ba nu.
- Bine, voi merge maine cu tine si voi intelege.
Au ramas amandoi uimiti. Dar cu aceste cuvinte se incheiase discutia intr-un consens greu de imaginat la inceputul ei.
Iat-o deci pe tanara care ura razboiul fotbalului, mergand acum la o astfel de lupta. Ce-i drept, impreuna cu iubitul ei, a carui mana o strangea din ce in ce mai tare. Nu-si putea explica ce anume o impinsese sa ia o astfel de decizie, dar acum era hotarata sa mearga pana la capat.

In apropierea stadionului zarva mare: masini, oameni, aglomeratie, harmalaie. In stadion insa, alta lume: fiecare persoana avea propriul ei loc, pe care si-l ocupa tacit, in acompaniamentul muzicii de la statia de amplificare. Muzica pe stadion? Acest lucru o surprinse mult. Apoi, in aplauzele spectatorilor, isi facura aparitia protagonistii. Aplauzele ii placura, la fel si echipamentele imaculate ale jucatorilor. Pe acestia incerca sa-i observe mai bine: romani, straini, albi, negri, inalti, scunzi. Insa toti uniti in acelasi scop, solidari, formand parca o mare familie. Jocul propriu-zis incepu, iar atmosfera era total schimbata. Locul muzicii din difuzoare fu luat de galsurile a mii de suporteri. Toti cantau. Din nou era surprinsa. Privi in jur: tineri, batrani, copii, femei. Multe femei. Asadar nu era singura. Dar ce cautau atatea femei la un meci de fotbal? Probabil venisera la un spectacol, fie el si sportiv. Incerca sa prinda din tainele acestui sport si, nu mica ii fu mirarea cand, vazandu-si iubitul exaltand la golul echipei favorite, se bucura si ea. Si bucuria era sincera. Intelese acest lucru cand, dupa finalul meciului, jucatorii rivali se imbratisau si chiar faceau schimb de tricouri pentru a le pastra drept suveniruri.

Nu intelegea insa de ce vedea acum cu placere lucruri pe care, pana ieri le detesta. Ce anume ii schimbase radical parerea despre fotbal? Sa se fi inselat ea atat de mult sau era ceva care o vrajise si vedea acum lucrurile prin prisma vrajii? In momentul acela, iubitul ei ii sopti la ureche: "Ti-a placut, iubita?" Il privi curioasa. Era fericit: echipa lui favorita castigase. Lucrul pe care nu-l stia ea, dar il simtea, era ca el era mai fericit pentru faptul ca iubita ii fusese alaturi. Atunci intelese tot: fotbalul era frumos pentru ca il vedea acum prin ochii iubitului. Omul acesta reusise sa dea alt sens lucrurilor neplacute, sa dea alt sens vietii ei. Un sens evident mai bun. Pentru el acceptase sa faca ceva compromisuri, datorita lui gasise placere acolo unde initial nu era. Pentru ca il iubea. Puterea dragostei lor ii schimbase conceptiile, ii schimbase viata. Si se simtea extraordinar. Dar el? Ochii lui radiau. Si asta era tot ce conta.