Brad Florescu

Malaezia/ Melaka. Prăvălia de timp.

2026-04-16T13:14:00Z

Oamenii par să crească din pământ. Nu vin de nicăieri și nu pleacă niciunde. Se întrupează din umbra mangotierilor sau din cotloanele aleilor, sprijinind zidul pictat al unei clădiri ori pedalând o bicicletă veche. Nu ei locuiesc orașul, ci orașul îi locuiește pe ei.

La fiecare colț mai ferit, câteva scaune de plastic invită la o lungă tacla, iar la intrările caselor sau pe lângă tomberoane vezi mici boluri cu apă pentru pisicile vagaboante. Melaka e plină de pisici, multe gravide, care-și târăsc ostenite burticile pe caldarâmul bătrân și fierbinte al orașului. Una dintre ele, o pufoasă albă cu pete negre, miorlăie la ușa balconului meu care dă spre râu. Cum o fi urcat până aici? (Ei, cum).

În lobby-ul pensiunii e o pianină suficient de dezacordată ca să poți da vina pe ea că nu ți-a ieșit Preludiul în Mi Minor după ureche. Lângă pianină, ca un bibelou chinezesc, secularul tată al proprietarei pare născut dintr-o broască țestoasă. Când îi apare cineva în preajmă, ridică încet, foarte încet privirea din laptopul pe care urmărise până atunci videoclipuri și desene animate, întoarce capul la fel de încet, urmărește acțiunea cu ochi placizi, apoi, cu aceeași infinită lentoare, se întoarce la ceea ce făcea. Îi ia cincisprezece secunde să clipească și alte cincisprezece ca să răspundă la salut printr-o mișcare a capului. El e dirijorul orașului.

Mai rapidă decât el este până și bătrâna broasca țestoasă pe care o fătucă de douăzeci și ceva de ani a scos-o la plimbare pe malul râului. Tânăra toacă zarzavat pe piatra roșiatică a falezei, animalul vine și-i molfăie din mână, apoi stăpâna ia țestoasa în brațe și o așează mai încolo, într-un ochi de soare, să producă vitamină D. Trecătorii ocolesc scena pe trotuarul de vis-a-vis, pe jumătate amuzați, pe jumătate speriați, fiindcă omul nu deține în cod informații despre cum se gestionează întâlnirea cu o broască țestoasă ziua în amiaza mare. Prudența e cuvântul cheie.

Nu știu cât și pe cine afectează încălzirea globală, dar eu am probleme mari cu cea locală. La temperatura atmosferică, sărită bine de 30 de grade la ora prânzului, se adaugă și dogoarea zidurilor înghesuite unele într-altele, iar vântul care bate vioi prin coridoarele orașului vechi nu face decât să plimbe fierbințeala înmiresmată de pe o stradă pe alta. Fac ieșiri scurte, de cel mult un ceas, fie dimineața, fie după 5 și jumătate, când soarele coboară dincolo de acoperișuri și se mai poate respira.

Multe prăvălii și case au grilajul tras. O privire prin ușile ferecate nu găsește decât buruieni, rugină și câte un motan care evită pensia alimentară. Pe Laksamana e și mai rău decât în centru. Nouă uși din zece poartă lacăte grele, iar deasupra celei de-a zecea scrie The Moral Uplifting Association. E plin de lume înăuntru.

Normal că nu mai merge treaba cum mergea, Melaka nu e promovată deloc, se plânge doamna Mandee, care se chinuie să țină în viață un băruleț pe malul râului, cât timp e patronul plecat în Irlanda natală. Se promovează, în schimb, Langkawi, că acolo are interese prim-ministrul Malaeziei. La Melaka n-are nimeni niciun interes.

Nici turiștii n-au interes. Sunt câțiva, dar din ce apuc să vorbesc cu ei, se află în tranzit de o noapte sau două. Fie către Singapore, fie către Langkawi-ul prim-ministerial, fie către Kuala Lumpur unde-i așteaptă avionul de Thailanda sau de Bali. Și când te gândești...

Și când te gândești că Melaka a fost timp de sute de ani plexul solar al Asiei est-meridionale, captând, amplificând și esențializând resursele muncii și gândirii întregului spațiu adiacent strâmtorii, din sudul Thailandei până în nordul Sumatrei și din golful Bengalului până hăt, spre mările calde ale Chinei.

Un găinaț al ciorilor melakane conține mai multă istorie decât toată Kuala Lumpur, această capitală falsă și lipsită de suflet a cărei mediocritate colosală a devenit țipător de vizibilă odată cu înălțarea celor două inutile turnuri Petronas, singurele elemente din oraș cu care poți să-ți faci o poză ca să știe lumea unde ești. Avea și KL-ul un landmark, cât de cât, piticania aia de colină (Bukit Nenas), dar au îngropat-o sub oroarea de KL Tower de la înălțimea căruia poți să privești, la apus, definiția sintagmei "în curs de dezvoltare".

Unde a înțărcat Alexandru malaya.

Un ipotetic zbor direct între Melaka și Balcani ar dura vreo zece, poate unsprezece ore. Aceeași distanță am reușit s-o parcurg însă în câteva minute după ce am deschis traducerea englezească a Sulalatus Salatin/Malay Annals, hronicul de căpătâi al civilizației malaeze. Drumul începe direct cu scurtătura:

”S-a întâmplat odată că Raja Secander, fiul lui Raja Darab al Rumului, din rasa Makaduniah, al cărui imperiu purta numele Zulkarneini, și-a dorit să vadă răsăritul soarelui; și cu această viziune a ajuns el până la hotarele pământurilor Indului.”

(“It happened on a time that Raja Secander, the son of, Raja Darab of Rum, of the race of Makaduniah, the name of whose empire was Zulkarneini, wished to see the rising of the sun; and with this view he reached the confines of the land of Hind.” - traducerea lui John Leyden din 1821)

Un cititor cu ureche muzicală și cu un pic de cultură va fi recunoscut în personajul principal al acestui paragraf, și al unei părți esențiale a celor care urmează, pe Alexandru Macedon. Secander sau Iskander fiind echivalentul Indo-Malay pentru Alexandru, iar rasa – Makaduniah – fiind una și aceeași cu tracii macedoneni din care s-a ridicat războinicul nepereche căruia astăzi îi spunem Cel Mare ca să nu se supere grecii. Alexandru mai este menționat în scripte și ca Iskander Zulkarnain, iar în Sura 18 din Coran el apare ca Dul Qarnayn (Cel cu Două Coarne, lucru explicat prin portretizarea sa pe monede purtând coarne de berbec) și este creditat cu înzidirea lui Gog și Magog, probabil la Derbent, pe țărmul Caspicei, ca să fie izolați de restul omenirii. Derbent, Dervent, da.

(Poate că, totuși, povestea cu muzica din Flores nu e o coincidență, cum mi-a zis Roger Blench.)

Acest Alexandru Macedon, împins de dorința de a vedea răsăritul, – se pare că și pe vremea aceea în Grecia nu erau disponibile decât apusuri, și asta doar în Santorini – a cucerit Hindustanul, s-a însurat cu fiica regelui învins și, înainte de a se întoarce acasă, i-a făcut un băiat pe nume Araston Shah. Acest Araston este considerat strămoșul marilor regi care au edificat și condus destinele lumii malay până au venit nenorociții de portughezi și i-au civilizat. Așa susțin autorii Sulalatus Salatin.

Printre urmașii lui Araston s-a numărat prințul sumatran Sang Nila Utama (cunoscut în legende ca Parameswara), pe care Orang Laut (Oamenii Mării) l-au ridicat în rang de prim rege al Temasek-ului – Singaporele de astăzi – și care, la capătul unui lanț de fabuloase peripeții, s-a oprit sub un copac din specia melaka de pe malul Bertamului și a fondat orașul. Se întâmpla pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Poate din acest motiv, poate din altul, Melaka de azi arată un atașament uriaș față copaci. Fiecărei clădiri mai impozante îi este alocat un arbore care să-i pondereze aroganța și să-i ofere model de cum se crește, cum se stă drept și cum se oferă ospitalitate micilor făpturi căutătoare de adăpost. Pensiunea unde stau, deși nu foarte măreață, e și ea construită în jurul unui copac-tutore. Un bananier.

Flor do Karma.

Mai jos pe râu, lângă Christ Church, e replica în mărime naturală a celebrei și infamei Flor do Mar, corabia portugheză de 400 de tone care a participat la cucerirea Melakăi după ce în prealabil își folosise tunurile la îngenuncherea altor porturi asiatice: Socotra, Muscat, Ormuz, Goa. Sultanatul Melaccăi se bucurase de pace, prosperitate și o bună reputație timp de mai bine de un secol mulțumită poziției sale geografice ideale, prin care controla tot negoțul naval între China și India. Orașul era atât de popular printre negustori și aventurieri încât, la o populație de 40.000 de locuitori, se vorbeau peste 80 de limbi și dialecte din a căror îngemănare a rezultat idiomul malay, această lingua franca a mărilor estului, care se vorbește în diverse forme din Madagascar până în Papua.

Flor do Mar și celelalte 17 nave ale Flotei a Opta portugheze au apărut în dreptul orașului în dimineața zilei de 1 iulie 1511, sub comanda temutului Afonso de Albuquerque, pentru a obține cu forța ceea ce misiunile portugheze anterioare nu reușiseră să obțină cu binișorul: dreptul de a construi un avanpost comercial și militar în zona orașului. După ce negocierile au eșuat, lusitanii au decis să ia orașul cu totul. După o lună de atacuri, bombardamente și trădări din partea comunităților chineze și indiene, orașul încăpea pe mâini europene, unde avea să rămână doar un pic, până la 31 august. 1957.

După cucerire, Albuquerque a încărcat prada de război pe trei corăbii, cu uriașa Flor do Mar în frunte. 60 de tone de aur, 200 de cufere cu diamante și multe alte bogății au luat calea Portugaliei în dimineața zilei de 1 noiembrie 1511. Dar imediat ce au ajuns în apele Sumatrei, o furtună teribilă le-a scufundat, cu tot cu tezaurul Malakăi, care nu a mai fost recuperat niciodată. Cum se zice karma în portugheză?

Prăvălia de Timp.

Merg la vale cu râul. Ne strecurăm împreună printre terase zgomotoase ori pustii, printre hoteluri cu piscină, alergători de duminică și inevitabile pisici care nu doar că nu fug din cale, dar se apropie solicitând – revendicând chiar! - să fie mângâiate. Plaja se întinde, pustie, la douăzeci de minute de centrul orașului. Adăpostite de peninsulă și de Sumatra, apele strâmtorii Melacca sunt liniștite ca cele ale unei fântâni. Niciun val, cât de mic, nu răcorește bolovanii încinși care se înșiră de-a lungul fâșiei de nisip grunjos.

În zare se zărește silueta fumegândă a unui vapor de marfă. E una dintre cele o sută de mii de nave care tranzitează anual strâmtoarea, ducând în măruntaiele lor un sfert din comerțul naval mondial. Pe vremuri, bogățiile acestea treceau prin Melaka. Acum s-au mutat o sută de mile mai la sud, unde Singapore a devenit cel mai tranzitat punct naval al lumii, ca tonaj. Jumătate din traficul mondial de țiței și o cincime din toate containerele planetei trec prin cele unsprezece porturi ale sale.

Aici, coasta e pustie. Pe plaja umbrită de casuarine tinere, de un verde ascuțit, nu se văd decât două fetișcane care-și fac selfie-uri, un grup de tineri care râd din nimic și un senior care s-a oprit din alergarea de seară și își privește fix vârful pantofilor. La toneta mobilă, o bunicuță vinde sucuri atât de dulci încât trebuie să beau o Cola ca să-mi revin.

Pe bulevardul Temenggong, sub șirurile de lampioane roșii care amintesc că, nu demult, am intrat în anul chinezesc al porcului, și printre semnele care poartă urarea tradițională Dilarang Merokok! (Fumatul Interzis), e o prăvălie pe a cărei firmă scrie Kedai Jam. Literal, asta s-ar traduce prin Prăvălia de Timp. Un bărbat între două vârste, aplecat peste tejghea, își alege un ceas bun. Doar unul, ca să ajungă la toată lumea.

Parcă n-a mai plouat de când au plecat portughezii. Și parcă tot de-atunci n-am mai trecut pe-acasă.

(Melaka, Malaezia, 2019)

Note de lectură: Christopher Alexander - The Timeless Way of Building

2026-04-06T19:24:00Z

1. The Timeless Way

A building or a town will only be alive to the extent that it is governed by the Timeless Way.

The Timeless Way is a process which brings order out of nothing but ourselves; it cannot be attained, but it will happen of its own accord, if we will only let it.

There is one timeless way of building. It is thousands of years old, and the same today as it has always been. The great traditional buildings of the past, the villages and tents and temples in which man feels at home, have always been made by people who were very close to the center of this way. It is not possible to make great buildings, or great towns, beautiful places, places where you feel yourself, places where you feel alive, except by following this way. And, as you will see, this way will lead anyone who looks for it to buildings which are themselves as ancient as the trees and hills, and as our faces are.

It is a process through which the order of a building or a town grows out directly from the inner nature of the poeple, and the animals, and plants, and matter which are in it. It is a process which allows the life inside a person, or a family, or a town, to flourish, openly, in freedom, so vividly that it gives birth, of its own accord, to the natural order which is needed to sustain this life. It is so powerful and fundamental that with its help you can make any building in the world as beautiful as any place that you have ever seen.

Without the help of architects or planner, if you are working in a timeless way, a town will grow under your hands, as steady as the flowers in your garden.

Every building, every town, is made of certain entities which I call patterns: and once we understand buildings in terms of their patterns, we have a way of looking at them, which makes all buildings, all parts of a town similar, all members of the same class of physical structures.

This is why it is so easy for others to play on our fears. They can persuade us that we must have more method, and more system, because we are afraid of our own chaos. Without method and more method, we are afraid the chaos which is in us will reveal itself. And yet these methods make things worse. The thoughts and fears which feed these methods are illusions. It is the fears which these illusions have created in us, that make places which are dead and lifeless and artificial.

For the fact is, that this seeming chaos which is in us is a rich, rolling, swelling, dying, litling, singing, laughing, shouting, crying, sleeping order. If we will only let this order guide our acts of building, the buildings that we make, the towns we help to make, will be the forests and the meadows of the human heart.

2. The Quality

To seek the timeless way we must first know the quality without a name.

There is a central quality which is the root criterion of life and spirit in a man, a town, a building, or a wilderness. This quality is objective and precise, but it cannot be named.

The fact is that the difference between a good building and a bad building, between a good town and a bad town, is an objective matter. It is the difference between health and sickness, wholeness and dividedness, self-maintenance and self-distruction. In a world which is healthy, whole, alive and self-maintaining, people themselves can be alive and self-creating. In a world which is unwhole and self-destroying, people cannot be alive: they will inevitably themselves be self-destroying, and miserable.

You already know this quality. The feeling for it is the most primitive feeling which an animal or a man can have. The feeling for it is as primitive as the feeling of our own well-being, for our own health, as primitive as the intuition which tells us when something is false or true.

In physics and chemistry there is no sense in which one system can be more at one with itself than another.

Most men are not fully true to their own inner natures or fully “real”. In fact, for many people, the effort to become true to themselves is the central problem of life. When you meet a person who is true to himself, you feel at once that he is “more real” than other people are. At the human level of complexity, then, there is a distinction between systems which are true to their “inner nature”, and those which aren’t. Not all of us are equally true to our inner nature, or equally real, or equally whole.

The word which we most often use to talk about the quality without a name is the word “ALIVE”.

Things which are living may be lifeless; nonliving things may be alive. A man who is walking and talking can be alive; or he can be lifeless. Beethoven’s last quartets are alive; so are the waves at the ocean shore; so is a candle flame; a tiger may be more alive, because more in tune with its own inner forces, than a man.

Another word we often use to talk about the quality without a name is “WHOLE”

But the word “whole” is too enclosed. It suggests closure, containment, finiteness. When you call a thing whole, it makes you think that it is whole unto itself, and isolated from the world around it. But a lung is a whole, only so long as it is breathing oxygen from the air outsidte the organism; a person is whole only so long as he is a member of some human group; a town is whole only so long as it is in balance with the surrounding countryside.

Another facet of the quality which has no name is caught by the word “COMFORTABLE”

The word “comfortable” is more profound than people usually realize. […] Places which are comfortable are comfortable because they have no inner contradictions, because there is no little restlessness disturbing them.

Yet the word “comfortable” is easy to mususe, and has too many other meanings. There are kinds of comfort which stultify and deaden too. It is too easy to use the word for situations which have no life in them because they are too sheltered.

A family with too much money, a bed which is too soft, a room which always has an even temperature, a covered path on which you never have to walk out in the rain, these are all “comfortable” in a more stupid sense, and so distort the central meaning of the word.

A word which overcomes the lack of openness in the words “whole” and “comfortable” is the word “FREE”.

The quality without a name is never calculated, never perfect; that subtle balance of forces only happens when the ideas and images are left behind; and created with abandon.

And yet, of course, this freedom can bee too theatrical: a pose, a form, a manner.

A building which has a “free” form - a shape without roots in the forces or materials it is made of - is like a man whose gestures have no roots in his own nature. Its shape is borrowed, artificial, forced, contrived, made to copy outside images, not generated by the forces inside. That kind of so-called freedom is opposite to the quality which has no name.

A word which helps restore the balance is the word “EXACT”.

The meaning of the word “exact” which I use here is almost the opposite [of the geometrical, static, exactity]. A thing which has the quality without a name never fits any image exactly. What it exact is its adaptation to the forces which are in it. But this exactness requires that it be loose and fluid in its form.

A word which goes much deeper than the word “exact” is “EGOLESS”

When a place is lifeless or unreal, there is almost alwyas a mastermind behind it. It is so filled with the will of its maker that there is no room for its own nature.

A last word which can help to catch the quality without a name is “ETERNAL”

And yet the word ethernal hints at a religious quality. The hint is accurate. And yet it makes it seem as though the quality which that (Japanese fish) pond has is a mysterious one. It is not mysterious. It is above all ordinary. What makes it eternal is its ordinariness. The word “eternal” cannot capture this.

No word can ever catch the quality without a name because the quality is too particular, and words too broad. And yet it is the most important quality there is, in anyone, or anything.

3. Being Alive

The search which we make for this quality, in our own lives, is the central search of any person, and the crux of any individual person’s story. It is the search for those moments and situations when we are most alive.

In our lives, this quality without a name is the most precious thing we ever have. And I am free to the extent I have this quality in me.

Each of us faces the fear of letting go. The fear of being just exactly what one is, of letting the forces flow freely; of letting the configuration of one’s person adjust truly to these forces. Our letting go is stifled, all the time, so long as we have ideas and opinions about ourselves, which makes us hug too tightly to our images of how to live, and bottle up these forces.

So long as we are still bottled up, like this, there is a tightness about the mouth, a nervous tension in the eyes, a stiffness and a brittleness in the way we walk, the way we move.

The great film, IKIRU - to live - describes it in the life of an old man.

When we smile, when we let go, when we are not on guard at all - these are the moments when our most important forces show themselves; whatever you are doing in such a moment, hold on to it, repeat it - for that certain smile is the best knowledge that we ever have of what our hidden forces are, and where they lie, and how they can be loosed.

4. Patterns of Events

In order to define this quality in buildings and in towns, we must begin by understanding that every place is given its character by certain patterns of events that keep on happening there.

A building or a town is given its character, essentially, by those events which keep on happening there most often.

Each town, each neighborhood, each building, has a particular set of these patterns of events according to its prevailing culture.

5. Patterns of Space

If every church is different, what is it that remains the same, from church to church, that we call “church”?

Beyond the elements each building is defined by certain patterns of relationships among the elements.

Christopher Alexander - The Timeless Way of Building, Oxford University Press, 1979.

Πάτερ ημών / “Tatăl nostru” în greacă și română. Câteva comentarii.

2026-03-17T13:20:00Z

Πάτερ ημών, ο εν τοις ουρανοίς, αγιασθήτω το όνομά σου,

(¹Pater imon, o en tis uranis, agiasthito to onoma sou,)

ελθέτω η βασιλεία σου, γενηθήτω το θέλημά σου

(eltheto i vasilia sou, ghenithito to thelima su,)

ως εν ουρανώ και επί της γης.

(os en urano ke epi tis ghis)

Τον άρτον ημών τον ²επιούσιον δος ημίν σήμερον

(Ton arton imon ton epiusion dhos imin simeron)

και άφες ημίν τα ³οφειλήματα ημών,

(ke afes ta ofilimata imon,)

ως και ημείς αφίεμεν τοις οφειλέταις ημών

(os ke imis afimen tis ofiletes imon)

και μη εισενέγκης ημάς εις πειρασμόν,

(ke mi iseneghis imas is pirasmon,)

αλλά ρύσαι ημάς από του ⁴πονηρού. Αμήν.

(ala rise imas apo tu poniru. Amin)

Transliterare după fonetica neogreacă
επιούσιον (citit epiusion) înseamnă “îndestulătoare pentru o zi”. Adică hrană pentru ziua de azi și nimic mai mult. Se poate totuși traduce și prin “cea de toate zilele”, dar trebuie să ținem cont de nuanță. Nu-I cerem lui Dumnezeu pâine pentru tot restul vieții, ci doar cât ne este de trebuință de la o zi la alta. La fel ca păsările cerului, cum zice în Evanghelii și în Psalmul 103.
οφειλήμα (ofilima, plural οφειλήματα/ofilimata) înseamnă “datorie”, nu “greșeală”. Rugăciunea împărătească cere, deci, iertarea datoriilor, așa cum și noi iertăm datornicilor (τοις οφειλέταις/tis ofiletes). În versiunea latină e și mai clar:

…et dimitte nobis debita (datoriile) nostra sicut et nos dimittimus debitoribus (datornicii) nostris.
ο πονηρος (o poniros) înseamnă “cel viclean”. Este una dintre denumirile diavolului. Deci nu “cel rău”. E o diferență importantă, întrucât diavolul se distinge prin viclenia sa, prin capacitatea de a înșela, de a seduce, de a sminti.

China/ Regate pierdute (1). Timpul continuu.

2026-03-17T13:17:20Z

Când i-am cerut un pahar cu apă, stewardesei i s-a așternut o ceață peste ochi. A dat fuga la prora avionului s-o cheme pe colega care știa engleză. Colega știa doar să numere în engleză și încă trei vorbe, mi-a cerut 5 yuani pe o apă, i-am zis că n-am decât baht, mi-a răspuns că ei nu acceptă decât monedă chinezească, chiar dacă era un zbor plecat din Thailanda.

Într-un final, mi-a adus un pahar cu apă fierbinte, să-mi fac ceai, după obiceiul locului, că chinezul e prea rafinat ca să bea apa așa cum este, inodoră, incoloră și rece. Și cum aeronavele care poartă stindardul unei țări sunt de iure teritorii ale țării respective, am înțeles încă dinainte să traversez Mekongul că trebuie să mă pregătesc pentru o călătorie nu în altă țară, ci pe altă planetă. Planeta China.

S-au străduit să înțeleagă China oameni mult mai competenți decât mine, oameni care au petrecut decenii bătând-o la picior, învâțându-i limbile, citind tot ce se poate citi despre ea, analizându-i istoria, tradițiile, filosofia. Nu pot ridica pretenția că aș fi înțeles-o eu în cincisprezece zile, dar cum în meseria mea e mai important să publici, nu să lămurești, și cum unii scriu cărți despre o țară după o vizită de trei săptămâni, îmi voi exercita aici dreptul și datoria de a fi superficial și, adesea, pe lângă subiect, lipsuri pe care le voi eclipsa prin inserturi foto plăcute atât de plăcute ochiului încât mintea nu va mai apuca să numere nodurile din papura poveștii.

Din toate ținuturile adunate sub steagul roșu al Regatului de Mijloc (Zhongguo, numele local al Chinei), am ales Yunnan-ul, provincia continentală cea mai sudică a țării, pentru că a fost (și încă este) o punte între lumile Tibetului, Indochinei, Kashmirului și Chinei propriu-zise. Iar asta se datorează spectaculosului său profil geografic, care curge din buza Himalayei, de la altitudinea de 6740 de metri a ne-escaladatului Kawa Garbo, unde nici vulturii nu ajung, și se varsă la bazinul Mekongului, cu palmierii, elefanții și grădinile tropicale din Xishuangbanna. Din punct de vedere al climei și al formelor de relief, e un Chile în miniatură. Îi lipsește doar oceanul.

Yunnan-ul găzduiește bazinul superior al trei fluvii majore ale Asiei, toate izvorâte din Tibetul învecinat, și de aceea supranumite râurile surori: Yangtze (Jinshua), Salween (Nu/Nujiang) și Mekong (Lancang). Vă puteți imagina, așa cum mi-am imaginat și eu, câtă diversitate poate găzdui acest tărâm care se întinde de la piscurile Transhimalayei pe care zăpada nu se topește niciodată și până la jungla umedă și fierbinte de la granița cu Burma. Ca efect, mă așteptam să întâlnesc în Yunnan o Chină diferită de cea a raței cu bambus, a felinarelor roșii și a cărților poștale care fac cu ochiul. Așteptările mi-au fost oarecum satisfăcute.

Nu în ultimul rând, am ales Yunnan-ul pentru că zborul de la Chiang Mai la capitala provincială Kunming nu durează decât o oră și jumătate, incluzând o procedură de aterizare întinsă pe mai bine de patruzeci de minute.

Bănuiala mea – care s-a confirmat la zborul retur – e că piloții companiilor chinezești, știind cu cine au de-a face, țin intenționat beculețele de legați-vă centura pornite pe aproape întreaga durată a zborului. Trecuserăm demult de altitudinea de siguranță – 10,000 de picioare – și cred că ajunseserăm la cea de croazieră când le-au stins, iar în exact acel moment jumătate din pasageri s-au dezlegat, mai bine spus s-au dezlănțuit, și au pornit să colinde pe culoar fie către cea mai îndepărtată toaletă, fie către o cunoștință așezată la celălalt capăt al avionului. Bineînțeles, toată lumea a mâncat, conform bunului obicei asiatic care impune să prepari și să consumi o supă instant cu aromă de șosete la debutul oricărei călătorii, fie ea și una scurtă. Pare ceva religios.

În timpul acesta, cele trei stewardese alergau de colo colo răstindu-se blând la pasagerii care mai aveau un pic și deschideau hublourile ca să fumeze cu cotul pe fereastră. Aceeași atutidine de dresor de lei pe care o întâlnisem și cu ani în urmă, pe cursa Los Angeles – Shanghai operată de China Eastern. Imediat ce însoțitoarele de bord au adunat tona de deșeuri decursă din prânzul frugal, piloții au aprins beculețele și ne-au trimis la locurile noastre în vederea aterizării.

Avionul a început, într-adevăr, să coboare, dar abia după un sfert de oră, cu pasagerii foindu-se în scaune și frecând telefoanele mobile ca să nu-și piardă antrenamentul. Telefonul mobil este cel mai bun prieten al chinezului, și aș putea spune că China a implementat deja cu succes conceptul de singularitate om-mașină, la nivel de mase. T a devenit o prelungire atât de naturală (sic!) a omului încât, de la un punct încolo, omul însuși devine o prelungire a telefonului. Vorba Elenei, ia-i chinezului mobilul din mână și l-ai omorât. Nimic mai adevărat, după cum vom vedea pe parcursul poveștii.

Într-un final, când nimeni nu se mai aștepta, am pus roțile pe pistă. Aeroportul din Kunming este atât de mare încât nici chinezii nu pot să-l umple. La un moment dat, am mers pe culoarul către poliția de frontieră și nu am văzut niciun om timp de aproape un minut. Abia când am ajuns la controlul pașapoartelor ne-a prins din urmă gloata zgomotoasă de co-pasageri care s-a îngrămădit apoi la ghișeele alocate cetățenilor PRC. Nu am reușit să-mi dau seama dacă femeia tânără și severă care-mi verifica actele știa sau nu engleză. Mi-a zis din degete să mă uit în cameră și să-mi pun degetele pe scanner. Numai la chinezi nu-mi lăsasem amprentele.

Am ieșit din aeroport trecând pe lângă o clonă de McDonald's unde se vindeau McPorumbfiert și McGălușteumplute. Zona de sosiri era ceva mai animată, dar nici pe departe nu-i insinua pe cei 40 de milioane de pasageri care trec anual prin principala poartă aeriană, clasând KMG pe locul 35 în clasamentul celor mai tranzitate aeroporturi din lume (China are nouă în primele 50 și trei în primele 10).

Volkswagenul albastru și original, ca toate taxiurile din Kunming, a pornit pe autostrada nou-nouță, cu șase benzi, către Orașul Eternei Primăveri (cine inventează supranumele astea?) Aerul limpede și curat, de culoarea mierii tinere, intra vâjâind pe fereastra deschisă a șoferului, iar Elena și cu mine, care nu mai ieșiserăm dintre tropice de aproape doi ani, trăgeam cu poftă văzduh pe nări și ne felicitam unul pe altul pentru ideea grozavă de a merge undeva unde să ne fie măcar un pic frig. Acest frig avea să-mi iasă pe nas zece zile mai târziu, dar despre asta vorbim când va fi momentul.

Taxiul a intrat în centru, a mers încetișor de-a lungul unui râuleț terasat, pe cheul căruia abundau verdeața și felinarele colorate, și ne-a lăsat în dreptul clădirii unde aveam cazare, la doi pași de bulevardul Beijing, de metrou, autobuze, restaurante, bănci, și la zece minute cu autobuzul de gara centrală.

După bunul obicei chinezesc, implementat în toată Asia de Sud-Est, gazda de AirBnb nu s-a obosit să ne întâmpine personal. Mi-a trimis adresa și datele de acces în apartamentul de la etajul 16 și mi-a urat ședere plăcută. Am urcat, am făcut câteva fotografii pe fereastra de la care se vedea – credeam noi – tot orașul și am coborît să mâncăm ceva la una dintre cele cincizeci de cârciumi aliniate între bulevard și râu.

N-a fost o alegere grea, pentru că doar unul dintre stabilimente avea un meniu în engleză, tradus aproximativ cu ceva aplicație chinezească. Am comandat ca fel principal porc roșu, iar pentru garnituri și antreuri, Elena s-a dus direct la vitrină și a arătat cu degetul. Cum nimeni nu părea să înțeleagă conceptul de salată, iar eforturile noastre de a traduce pe telefon do not cook the lettuce erau întâmpinate chiorâș, a trebuit să iau o frunză de salată și s-o mestec în fața personalului, lucru care m-a făcut pe de o parte înțeles și, pe de altă parte, suspect de nebunie.

Cel puțin la suprafață, orașul în sine pare ieșit din visul unui tehnocrat. E curat-lacrimă, verde, organizat și liniștit. O mașină-stropitoare trece din jumătate în jumătate de oră pe bulevard, însoțită de un cântecel care sună a colindă de Crăciun refuzată la export. Măturătorii adună fiecare codiță de frunză. Mașini sunt, dar mai puține decât te-ai aștepta într-un oraș chinezesc cu 6 milioane de locuitori. Aproape toate sunt noi, zici că s-au spart showroom-urile. Multe mărci chinezești, unele copiate la milimetru după modele occidentale sau japoneze. Până și siglele seamănă, dar ce-o scrie pe ele în chineză nu pot decât să deduc. Coyota, Por Che, Cadinlac, Land Over, Dai Hățu, Sugaru. Capitalism, ce mazda mă-sii.

Dintre mărcile străine neclonate, remarc o densitate surprinzătoare de Mercedes, Audi și BMW. Toate au geamuri fumurii, să nu se ia lupta de clasă personal, și rulează fin, nu le-auzi decât dacă claxonează, ceea ce se întâmplă doar noaptea târziu.

Dar liniștea nelalocul ei într-un oraș atât de mare vine din altă parte: de la puzderia de scutere electrice care fâșâie discret în sus și-n jos, pe porțiuni de drum delimitate anume pentru ele. Privindu-le fără să le aud, mi se pare că am surzit, învățat fiind cu cacofonia pârțâitoarelor pe benzină din restul Asiei de Sud-Est.

Pornim la o plimbare către faleza râului Panlong, unul dintre cursurile de apă care străbat orașul de la nord la sud și se varsă în magnificul lac Dian, purificând Kunming-ul de praful urban și turnându-se la temelia parcurilor bogate și a șiragurilor de copaci și tufe în floare care-i împodobesc generos malurile. În scuarul de lângă râu, localnicii s-au adunat la dănțuiala de seară.

Aici, o trupă de băbuțe țopăie aerobic pe niște ritmuri electro. Un pic mai încolo, douăzeci de cupluri de seniori dansează tango. Iar după ei, o pereche de tineri cu trăsături și straie nechinezești îi îndeamnă pe trecători să se prindă într-un soi de horă, cu ritm, muzică și pas evident minoritare, ca să nu folosesc îndrăgitul termen tribal. Din umbra parcului se aude un bărbat fluierând măiastru la un dizi.

Domnește o atmosferă mic-burgheză, de relaxare și vecinătate, chiar dacă suntem la doi pași de buricul modern al târgului. Din oră în oră, mai trece pe lângă noi câte un grupuscul de turiști albi, cu nasul în hărți sau în telefoane, căutând ceva. Și dacă ei au scuza că nu-s din partea locului, nu același lucru se poate spune despre megieși, care merg pe străzi – la pas sau pe scuter – cu nasul în telefoane de parcă și ei, rătăciți în propriul oraș, ar căuta o adresă de negăsit.

În clipele puține în care ridică ochii spre lumea reală care perseverează în a exista, au privirile tulburi, buimace, de ce caut eu aici când e așa frumos pe TikTok? Și mai e ceva: odată cu instalarea individului în spațiul virtual, i se virtualizează și timpul. În telefon nu există decât un prezent luminos și nesfârșit, un mozaic de filmulețe, fotografii, meme-uri, postări și reacții care n-au nici trecut, nici viitor, care nu par să vină de nicăieri – e ca și cum ar fi fost întotdeauna acolo - și care vor fi uitate imediat ce un alt artefact virtual va veni în locul lor ca întrupare a prezentului continuu. Când ridici privirea, te comuți în alt timp, unul curgător în care frunzele se usucă și cad, în care utilizatorul moare la final. Ce aplicație deprimantă. Uninstall.

China cenzurează majoritatea app-urilor și website-urilor importante din Occident, lucru care ar putea fi explicat prin teama Beijing-ului de a se trezi cu revoluții portocalii sau primăveri arabe organizate prin intermediul rețelelor americane pretins private. Protestele din Hong Kong sunt în mod evident parte a războiului comercial declanșat de Trump la adresa Chinei, se știe doar că democrația și drepturile omului sunt folosite cu maxim cinism de Statele Unite pentru a-și justifica intervențiile fățișe sau subterane în țări care nu se supun întru totul hegemonului mondial.

Pe de altă parte, de ce i-ar lăsa înalții demnitari chinezi pe americani să le manipuleze populația când o pot face chiar ei, cu mijloace identice? Un om conectat în permanență este un cetățean model pentru că, fiind conectat, nu apucă niciodată să gândească.

China nu permite Facebook, dar are WeChat, cu peste un miliard de utilizatori. Pe post de Twitter, chinezii au dezvoltat Weibo. Au QQ pe post de FB Messenger, Zhihu pe post de Quora, Tencent Video pe post de YouTube, Baidu ca motor de căutare. În loc de Wikipedia (interzisă din aprilie 2019), chinezii au la dispoziție Qihu360 și Baike, și e pe drum o a treia enciclopedie online, dezvoltată sub tutelă guvernamentală. Există până și o versiune chinezească de Tinder (Momo). Decadență să fie, dar nu părăsim incinta.

Pentru tot ce se inventează în lume la un moment dat, va apărea curând și o variantă chinezească. De multe ori mai proastă. Alteori mai bună: unele dintre aplicațiile de mai sus sunt superioare ca opțiuni celor occidentale. Acolo unde calitatea lasă de dorit, se suplinește prin cantitate. În timp și cu răbdare de chinez, copiile pot amenința să depășească originalul, așa cum se întâmplă cu outsiderul Huawei.

Cum a ajuns China să se modernizeze într-o asemenea măsură? Un rol major în fenomenul chinez l-a jucat externalizarea producției marilor industriași occidentali (în special americani) care au văzut în mâna de lucru ieftină din Orient o soluție pentru umflarea profiturilor. Astfel, China a obținut accesul la ultimele tehnologii vestice, le-a studiat și a încercat să le replice, bazându-se progresiv și pe o elită inginerească formată tot în Occident. Eticheta Designed in California, Made in China poate fi aplicată unei mari părți a tehno-culturii în care trăim.

La fel de important a fost capitalul financiar injectat masiv în China de producătorii vestici. Acesta a permis o industrializare rapidă a țării, urbanizarea și scoaterea din sărăcie a zeci de milioane de fermieri, crearea unei clase de mijloc și a unei elite economice locale, în ciuda preceptelor comuniste anti-burghezie și anti-îmbogățire. Un studiu recent al Credit Swiss arată că 4,4 milioane de chinezi sunt milionari în dolari și că în topul celor mai avuți 10% dintre pământeni se află 100 de milioane de chinezi.

China este singura țară din istorie unde comunismul a reușit. Fără să încerc să știrbesc meritele poporului chinez și ale conducătorilor săi (mai ales de la Deng Xiaoping încoace), această reușită nu ar fi fost posibilă fără infuzia de capital financiar și intelectual din Occident.

Comunismul nu poate birui decât parazitând capitalismul. Iar China nu e singurul exemplu. Uniunea Sovietică nu ar fi ieșit învingătoare din încleștarea cu Germania Nazistă fără celebrul program Lend-Lease prin care americanii au trimis Moscovei cantități uriașe de nave de luptă, avioane, tancuri, artilerie (pe care ulterior sovieticii le-au copiat), camioane, petrol, alimente și piese de schimb. Programul a durat din martie 1941 până în septembrie 1945, și printre beneficiarii săi de rang secund s-a numărat și Republica Chineză.

Simultan cu derularea Lend-Lease, o rețea de spioni infiltrată în Proiectul Manhattan al americanilor, reușea să pună mâna pe secretele bombei atomice și să le transfere în URSS. Pe 29 august 1949, Uniunea Sovietică testa cu succes prima armă nucleară și devenea pentru aproape jumătate de secol o super-putere mondială, iar Unchiul Sam nu mai avea niciun ascendent – sau leverage - asupra Tătucăi Stalin pentru a-l convinge să-și ia cizma de pe popoarele din Estul Europei. O să mai vorbim despre bomba atomică atunci când vom studia efectele înfrângerii japoneze asupra unei părți din Yunnan.

Ne oprim la o grătărărie înghesuită, îngropată sub nivelul trotuarului. În vitrina de cărnuri, Elena descoperă uimită un ingredient pe care în Thailanda nu l-am văzut niciodată: creier. Ajungem la miștocărelile inevitabile.

Oare ce fac thailandezii cu creierul?

Chinezii au creier, dar de porc.

Suntem la 2000 de metri altitudine, deci ăștia trebuie să fie creierii munților.

Dacă-mi iau un creier o să mi-l mănânci și pe acesta?

Grătărăgioaica nu înțelege de ce ne amuzăm, dar zâmbește și ea. Îi arătăm creierii, îi facem semn că vrem două bucăți, femeia îi ia și fuge cu ei la bucătărie, unde începe să ni-i toace (nu m-am putut abține). Luăm din frigider o bere Dali, rece și slabă ca Keira Knightley, ne tragem două scăunele și ne punem pe privit, ascultat și mirosit, ca două pisici într-o casă străină, doar-doar om reuși să ne prindem unde-i nordul pe planeta asta numită China.

La intrarea în ospătărie e un rastel de plastic în care stau la încărcat zece baterii externe, cam de mărimea unui telefon. Toate sunt la fel, verde cu alb. Le-am văzut nu doar aici. La fiecare chioșc, magazin, restaurant de pe strada asta sunt rasteluri identice, chiar la intrare. Opinez că poate or fi pentru scuterele electrice, în caz că rămâne vreunul în pană de curent. Elena zice că sunt prea mici ca să propulseze un scuter. Corect. Atunci cărei nevoi chinezești fundamentale răspund aceste baterii de-s peste tot? Or fi pentru telefoane, zic eu. N-are cum, răspunde Elena, n-or fi atât de nebuni. Așa e, ar fi prea de tot.

Nici nu terminăm bine, că o tânără intră agitată în locantă și o întreabă ceva pe operatoarea grătarului. Femeia îi face semn spre rastel, fata răsuflă ușurată, scoate din geantă telefonul și o baterie verde cu alb, scanează un cod QR, scoate o baterie încărcată și o pune pe-a ei în loc. Vedem cu ocazia asta că fiecare baterie are două cabluri atașate: unul pentru iPhone și unul pentru Android. Fata își bagă mufa bateriei în telefon, verifică dacă acesta se încarcă, mai răsuflă o dată ușurată, și pleacă.

Deci sunt atât de nebuni, Eleno. Sunt atât de nebuni încât le dă municipalitatea curent la purtător ca să stea pe WeChat, pe TikTok și pe Momo. Sunt oameni electrici, curentul e oxigenul lor, când se termină bateria se termină distracția, socializarea, sensul existenței. Rastelurile astea salvează vieți. Nu râd, cititorule, că asta ne așteaptă pe toți. Precum în China, așa și pe Pământ.

Creierul a fost foarte picant, de unde și gândurile care au rezultat din el.

Borneo/ Comoara din mijlocul lacului.

2026-03-17T13:00:14Z

„Când taci începi să vezi.” - Van Morrison.

Barca pătrunse pe un canal îngust și puțin adânc și înaintă încet, atentă să nu se înfigă în vreun desiș, până ajunse la unul dintre lacurile care se desprind din trunchiul râului Kinabatangan făcându-l să semene, privit de deasupra, cu un arbore sefirot. Ajuns în mijlocul lacului, Raihan, barcagiul, opri motorul. Barca mai înaintă din inerție câțiva metri, mângâiată de apa râului, fierbinte și lăptoasă ca un capuccino, apoi rămase să se legene ușurel în jurul unui ax invizibil care o conecta cu centrul Pământului.

- Ce facem aici? mă întreabă în șoaptă Adrian, unul dintre tovarășii de drum.

- Tăcem, îi răspund.

A durat ceva până când șoșotelile au încetat, telefoanele au fost puse pe modul silențios, iar răpăitul camerelor foto s-a stins, satisfăcut de recoltă. Apoi s-a făcut liniște. Peretele înalt de junglă care ne înconjura din toate părțile și care până atunci se îndesase în sine cu prudență, se destinse și se apropie de bărcuța din mijlocul lacului, presărând peste ea sunetul dulce al liniștii: foșnetul frunzelor, șoaptele brizei, zumzetul gâzelor, clipocitul peștilor și fâlfâitul de aripi al păsărilor. Au urmat cincisprezece minute pe care, în seara aceea, la cină, Cristina le-a descris drept “cel mai magic moment din toată tura.” Și mie, din toate minunile pe care le-am trăit excursia respectivă, îmi amintesc acel sfert de oră ca pe cea mai de preț comoară.

Frica de liniște.

Omul zilelor noastre asimilează liniștea cu dispariția, cu non existența, și o alungă din prima secundă. Fiecare „gol” de sunet trebuie umplut cu ceva. Fiecare uimire – însoțită de un wow. Fiecare tăcere – tradusă în cuvinte (băi, voi auziți ce liniște e???) Fiecare sentiment sau impresie trebuie turnate impulsiv în forme de exprimare a sinelui, de parcă să taci e o rușine. (Vorba aceea: dacă taci s-ar putea să credem că ești prost, dar dacă vorbești o să fim siguri de asta.)

Stângăcia în fața liniștii este efectul unui stil de viață în care zgomotul e atât de prezent încât dispariția lui, chiar și pentru câteva clipe, induce un sentiment de nesiguranță. Zgomotul a devenit fundația existenței noastre și ne simțim aruncați în vid atunci când nu auzim o sirenă de ambulanță, un zăngănit de tramvai, un telefon sunând, un post de radio bâzâind pe undeva și, pe dedesubtul tuturor, acel murmur continuu al civilizației bazate pe hidrocarburi și electricitate.

Zgomotul este semnătura societății de consum. Zgomotul atrage atenția – sau o distrage, depinde cum vrei să privești lucrurile – obligă mintea să se concentreze asupra sursei și o absoarbe temporar până când nu liniștea, ci un alt zgomot, și mai strident, îi ia locul. E o cursă a decibelilor în care fiecare emițător încearcă să fie mai zgomotos decât cel dinaintea sa pentru a aresta atenția. Măcar de i-ar citi drepturile înainte.

Într-un final, puterea asupra lumii ajunge în mâinile celui care vorbește mai tare. De aici și starea dezolantă în care a ajuns comunicarea, indiferent de forma pe care o îmbracă: discurs politic, publicitate, mass-media, arte. Accentul se pune pe unda de șoc, pe volumul de sunet transmis, nu pe conținutul transmisiei. Ca-n cluburi, unde muzica este atât de tare încât nu-ți mai auzi nici gândurile (cât adevăr în această metaforă). De fapt, nici muzica nu se mai aude. Rămâne doar beat-ul să-ți dicteze ritmul în care să te miști: 120 de bătăi pe minut, stâng-drept, stâng-drept, cadența civilizației noastre. Încă un whisky-red-bull, băiete!

Stuart Sim spunea: „Zgomotul contribuie la crearea unei atmosfere de frenezie supra-stimulată care promovează un consum încă și mai frenetic. […] Publicitatea are nevoie de consumatori, nu de gânditori; de oameni dominați permanent de dorința unei gratificări instantanee. Gândirea este antiteza unei astfel de dorințe.”

Poate că este momentul să încerc o definiție, sau mai bine zis o distincție, între liniște și tăcere. Tăcerea este o non-acțiune voluntară. Este alegerea de a nu face zgomot. Liniștea, pe de altă parte, este o acțiune involuntară. De exemplu, o pasăre în zbor nu alege să producă sunetul fâlfâitului, iar un pește care iese la suprafața apei să respire nu și-a propus să clipocească. Se întâmplă pentru că așa dictează legile fizicii.

De aceea, liniștea nu înseamnă absența sunetului ci, dimpotrivă, ea este compusă din miriadele de sunete naturale ale vieții. În timp ce scriu acest paragraf ascult în jurul meu încercând să decelez sunetele zgomotului de sunetele liniștii. În prima categorie încadrez foșnetul ventilatorului, două tacâmuri care se lovesc în bucătărie și vuietul îndepărtat al unui avion care vine la aterizare. Celelalte sunete, mici și prea multe pentru a le enumera aici, sunt cele care compun liniștea. Și, spre deosebire, de ventilator, care urmează robotic aceeași rutină, liniștea nu este niciodată la fel. Sună diferit în fiecare secundă. Evoluează.

(În paranteză fie spus, muzica este zgomot întrucât este urmare a unei intenții. Genialitatea unui compozitor sau interpret constă tocmai în capacitatea acestuia de a face muzica să sune la fel de natural ca liniștea. Wolfgang Amadeus Mozart, care avea ceva competențe în domeniu, spunea că muzica nu se află în note, ci în liniștea dintre ele.)

Liniștea este atât de rară în lumea modernă încât, în loc să fugim de ea, potrivit ar fi să o îmbrățișăm și să o prețuim ori de câte ori ne aflăm în preajma ei. De exemplu, în vacanțe, și ele la fel de prețioase.

Te-ai gândit vreodată de ce tot mai mulți vacanțieri caută destinații fără turiști? Au devenit ei brusc, odată cu intrarea în concediu, asociali, ba chiar mizantropi? Nimic din toate astea. Este pur și simplu o nevoie firească de liniște pe care doar lipsa principalului generator de zgomot – omul – o poate promite.

De ce avem nevoie de liniște? În primul rând, pentru ne regenera. Liniștea vie despre care vorbeam mai devreme este un soi de simfonie continuă în care orice ființă găsește o partitură de interpretat. Bucurându-te cu voluptate de liniște, integrându-ți liniștea interioară în marele concert, te reconectezi la armoniile firești și binefăcătoare ale vieții. Liniștea te reînvață să fii viu.

Într-un alt plan, liniștea este indispensabilă procesului de gândire. Același Stuart Sim spunea:
„Capacitatea de a gândi, de a reflecta și de a crea țin în mare măsură de accesul regulat la liniște.” Liniștea este oxigenul gândului. Gândirea este un act de contemplare activă, de topire a sinelui în obiectul contemplat și, prin aceasta, de exindere a granițelor acestui sine. Fără liniște, nu există gând, iar fără gând, mintea se legumizează. Din păcate, nu doare.

Îmi place să călătoresc cu trenul, deși nu e întotdeauna cea mai practică variantă de transport. Trenul, însă, îmi permite să petrec ore întregi privind pe geam și contemplând activ ansamblul lucrurilor care-mi trec prin fața ochilor. O colibă de stuf, un râuleț, un stol de egrete, un nor cu o formă ciudată sau un copil jucându-se cu cățelul, fiecare dintre aceste povești scurtissime alcătuiesc un spațiu în care mintea se simte vie și liberă. Glasul roților de tren e atât de previzibil și de familiar încât doar că nu deranjează, ba chiar stimulează acest proces. E un exercițiu pe care-l fac atunci când am ocazia. (De fapt, însuși acest articol este inspirat de ultima călătorie cu trenul.)

„Fără contemplare, omul încetează să se mai simtă înrădăcinat, iar fără rădăcini nu pot exista nici stabilitate, nici siguranță și nici creștere.” (Monica Furlong)

Liniștea este esențială și în comunicare. Este imposibil să avem - sau măcar să ne imaginăm - un dialog din care lipsesc tăcerile, pauzele, ascultarea. Elementele non-verbale sunt cel puțin la fel de importante ca cele verbale. Liniștea este cea care organizează conversația.

Din păcate, tehnologiile ultimului secol, în ciuda ingeniozității lor, văduvesc dialogul de aceste elemente. Ele facilitează transmiterea textului, nu a subtextului, ele te ajută să te faci auzit, nu neapărat și înțeles.

De pildă, atunci când ai o discuție pe instant messaging, nu primești feedback non-verbal pe lucrurile pe care le spui. Vorbești oarecum cu un perete. Dacă ai un video call, atenția îți este distrasă ba de calitatea transmisiei, ba de ferestruica mică în care apari tu (oare arăt bine?), iar inevitabilul delay distruge sincronicitățile prețioase – și tăcute - ale unui dialog față în față. Liniștile sunt codificate ca zgomot de fond sau ca absență.

Militarii, marinarii, pompierii, polițiștii au descoperit de mult timp potențialul catastrofal al absenței ordonatoare a liniștii dintr-un dialog. De aceea, în lumea uniformelor se folosesc radiourile VHF care, pe lângă faptul că nu permit interlocutorilor să vorbească simultan, sunt guvernate de un set de reguli pe cât de simple, pe atât de stricte. Se vorbește rar și răspicat, iar acolo unde există riscul ca un element verbal important să fie greșit înțeles, se folosește un cod clarificator cum ar fi Aflabetul NATO, în care fiecare literă are asociat un cuvânt: Alpha, Bravo, Charlie etc. Ideile se încheie cu „Over”, adică „am terminat ideea, aștept răspuns”, conversațiile – cu „Out”, adică „am terminat discuția, nu mai aștept răspuns.”

Liniștea are și o dimensiune spirituală. O regăsim ca stare firească în sanctuarele tuturor religiilor. Tăcerea este o practică virtuoasă în buddhism și creștinism. Balinezii țin cu strictețe ritualul hinduist Nyepi, acea zi din an în care orice activitate potențial zgomotoasă (sau, mai bine zis, neliniștitoare) este interzisă: nu ai voie să muncești, să te distrezi, să călătorești, să faci focul sau să utilizezi electricitatea. Găsim elemente comune între Nyepi și Shabbat-ul iudaic, ziua din săptămână care celebrează odihna lui Dumnezeu după crearea Lumii (m-am nimerit în Ierusalim într-o zi de Shabbat; îmi țiuau urechile.) În toate religiile majore liniștea e prețuită și încurajată ca o condiție pentru atingerea Divinului.

Acum realizez că, în contradicție cu toate cele scrise mai sus și cu însăși tema articolului de față, am vorbit prea mult. Se poate glosa la nesfârșit pe marginea virtuților și binefacerilor liniștii, dar este în mod evident mult mai util să practicăm liniștea decât să vorbim despre ea. Ce frumos plouă.

Columbia/ La Medellini

2026-03-17T12:57:37Z

La Medellin e primăvară tot anul, se zice, dar mai ales noaptea, când ies studenții să bea aguardiente și să se uite la studente cum dansează pe ritmuri crossover cum ar fi, de pildă, salsarengue.

Doi dintre acești studenți, unul la Filosofie și celălalt la Politehnică, mă iau de la aeroport și mă duc la cazare. Simon, pe lângă filosof în devenire, mai e și baterist în trupa de thrash metal sugestiv intitulată IBCH, al cărei lider și chitarist solo este prietenul lui, Santiago.

Timp de o oră, cât durează drumul, Simon și Santiago nu se pot pune de acord asupra numărului de locuitori ai orașului. Chitaristul zice că sunt pe puțin 15 milioane, colegul susține că sunt mult mai mulți. Urbea, de fapt, abia sare de trei milioane și jumătate, dar putem pune confuzia viitorului inginer pe seama faptului că are permis și i-a dat taică-său Fordul pe mână, iar traficul sufocant din oraș – după cum se știe – face oamenii să pară mai mulți decât sunt.

Primăvara eternă a Medellinului se termină pe la 9 dimineața, când soarele străpunge norii și aduce vara; asta ține până pe la 3 când se întomnează de-o ploaie cu spume anunțată de niște fulgere asurzitoare, firești având în vedere că cerul e undeva la mijloc între orașul de sus și cel de jos. Iarnă nu e, se dăduse toată dinainte de înființare.

Dacă scapi o minge pe orice stradă, aceasta va ajunge inevitabil în râul care traversează orașul prin vale și care e, cât de cât, singura formă de relief cât de cât plată. Că Medellin sfidează gravitația ar fi puțin spus (și clișeistic pe deasupra). Sfidează toate constantele fizico-matematice de la Newton la Einstein. E construit de sus în jos și cu josul în sus, de nu mai știi care-i care. Și totul curge, o cataractă de oameni, mașini, mingea pe care ai scăpat-o la începutul paragrafului, lovindu-se, amestecându-se – vorba lui Nichita – și dându-i novicelui o stare permanentă de vertij pe care nu o putem pune întrutotul pe seama altitudinii sau a celor 12 ore de fus diferență între Medellin și acasă.

Nu e de mirare, așadar, că majoritatea femeilor din oraș au funduri mari și picioare zdravene. Femeile merg mai mult pe jos și cară și sacoșe. E nevoie de propulsie serioasă (nu te gândi la prostii) ca să se poată deplasa în unghiurile străzilor de aici, calculate în așa fel încât să ajungi de la A la B cu plămânii preagoi și fesele preapline.

Dealtfel tot orașul e un spectacol fizico-anatomic. Unde te uiți dai fie de sâni, șolduri și posterioare exagerate, fie de bicepși și pectorali care pleznesc de mușchi și tatuaje. Și seniorii arată la fel de bine, desprinși din telenovele cu haciende, boieri haini și slujitori cu suflet mare. E greu să găsești un om urât aici, iar dacă ți se întâmplă eu zic să te mai uiți o dată, fiindcă sigur ți-a scăpat un farmec ascuns.

Diego îmi zice, la o plimbare, că din cauza de mai sus e greu spre imposibil să rămâi căsătorit aici. Sunt prea multe tentații. Ca să-i fie mai simplu nu s-a însurat niciodată, deși are 43 de ani. Observ, cu această ocazie, că fiecare a treia prăvălie e un salon de înfrumusețare și fiecare a cincea un salon de dans.

Toate nenorocirile prin care a trecut - până nu demult cel mai periculos oraș de pe Pământ -, Medellin nu și-a pierdut nici inocența, nici cheful nebun de a trăi. Fete ținându-se de mână, băbuțe ieșite pe calle să bea o cafea și să povestească de nepoți, și cupluri de îndrăgostiți, atâtea cupluri de îndrăgostiți încât, dacă încă nu sunt 15 milioane de oameni aici, într-o generație vor fi.

Distanța dintre română și spaniolă dispare după doar trei curse de taxi cu șoferi dornici de vorbă. Descopăr un verb care mă amuză nevoie mare și pe care, din fericire, îl găsesc scris pe ușa tuturor magazinelor: empuje (împinge). Dacă am o pasă proastă, strig empuje!, râd și-mi trece. Îmi mai plac esquina (colț) și el perfecto simple pe care oamenii îl folosesc abundent. „Fusei la Medellin” se spune fui a Medejin. Ginta latină? Niște olteni.

Limba chineză pe înțelesul tuturor, inclusiv al tău și-al meu.

2026-03-14T21:40:00Z

Hanzi, sistemul de scriere chinezesc, este o fascinantă călătorie în mintea și sufletul Chinei antice. E atât de interesant încât uiți că e greu.

Chineza este considerată, pe bună dreptate, una dintre cele mai dificile limbi din lume. Dificultatea acestei limbi decurge nu dintr-unul, ci din două elemente: scrisul și pronunția. Sunt o provocare și luate separat, iar când le combini începe greul adevărat.

Scrisul, cunoscut în China ca hanzi, este bazat pe un sistem complex de pictograme, ideograme și determinanți fonetici. Prima categorie, a pictogramelor, e alcătuită din simboluri care reprezintă schematic lucruri și fenomene. Ideogramele reprezintă idei, iar determinanții fonetici sugerează pronunția cuvântului și îngustează câmpul semantic.

De aceea, majoritatea „cuvintelor” din limba chineză scrisă sunt alcătuite din două elemente: primul dă sensul general, iar al doilea întărește ori precizează un sens particular, oferind în același timp și un ghidaj pentru modul în care se pronunță cuvântul respectiv. Asta ca să nu intrăm în detalii, că nu mai ieșim de-acolo.

Pronunția este și ea una dificilă, ca în toate limbile tonale. Chineza, la fel ca thailandeza sau vietnameza, este o limbă tonală, adică o limbă în care sensul unui cuvânt se schimbă prin modul în care este pronunțat. Dau un exemplu din limba română ca să înțelegeți ce vreau să spun: veselă vs. vesélă. Am spart vesela e la fel de fără sens ca ce vesélă sunteți, domnișoară.

Sigur, în limbile tonale lucrurile sunt mult, mult mai complicate, existând seturi de 4 sau 5 cuvinte omofone (care sună la fel) cu înțelesuri complet diferite. Un exemplu celebru este propoziția thailandeză

Ma ma ma ma

care înseamnă câinele vine să viziteze calul. Fiecare dintre cele patru ma-uri se rostește cu un ton diferit – în creștere, în coborâre, acut, grav – și, prin ton, fiecare ajunge să însemne altceva: câine, a veni, a vizita, cal. Nu mă mai întrebați, deci, de ce nu sunt fluent în thai. De asta.

Un alt impediment pe care-l presupune chineza este multitudinea dialectelor vorbite pe cuprinsul Chinei. Aceste dialecte sunt uneori atât de diferite ca pronunție încât devin mutual neinteligibile. Un chinez din Canton nu se poate înțelege cu un chinez din Beijing decât dacă a învățat în prelabil și mandarina. Mandarina este limba oficială a Chinei doar de vreun secol, se învață la școală și nu toți chinezii o vorbesc. În China conviețuiesc nu mai puțin de 300 de limbi și dialecte, iar 25 dintre aceste dialecte au și sisteme proprii de scriere (despre diversitatea etnică și culturală a Chinei am scris aici).

De aceea, oricât ar părea de paradoxal, unitatea culturală și lingvistică a Chinei – atâta câtă este – nu se bazează pe limba vorbită, ci pe cea scrisă. Întrucât sistemul hanzi e compus din simboluri, nu din grafeme (imagini corespondente unui sunet), este posibil să te înțelegi cu un chinez chiar dacă nu vorbești o iotă în limba lui. Important este să cunoașteți amândoi scrisul. Cât de cât.

Înaintea călătoriei în sudul Chinei, am pornit de la asumpția curajoasă că o limbă atât de complicată trebuie să aibă o logică, altfel ar fi imposibil ca un miliard și ceva de oameni s-o învețe. Beijingul se laudă cu o rată de alfabetizare la nivel național de peste 96%. Și, chiar dacă pragul peste care un chinez se numește alfabetizat – în jur de 800 de semne – este destul de jos, undeva în sufletul hanzi trebuie să existe niște reguli care să permită chiar și unei minți simple să rețină formele și înțelesurile lor.

Mi-am băgat un pic nasul în subiect și presupunerea de la început s-a confirmat. Chineza scrisă este grea, dar totodată fascinantă. Pentru că, încercând să-i pătrunzi înțelesurile, te conectezi la un mod de a gândi vechi de peste 2000 de ani. E o călătorie în timp, în mintea unor omuleți care au trăit foarte demult și foarte departe.

Voi ce făceați acum 2300 de ani?

Primul dicționar al limbii chineze scrise, intitulat Erya, datează – țineți-vă bine – din secolul al treilea înainte de Hristos, din vremea dinastiei Zhou. Nu se știe cine a pritocit acest volum, dar printre suspecți se află însuși Confucius.

La circa patru secole după Erya, în timpul dinastiei Han, Xu Shen a venit cu un nou dicționar, Shuwen Jiezi. Inovația lui Xu Shen a constat în introducerea radicalilor, un element esențial în sistematizarea chinezei scrise. Radicalii sunt pictograme sau ideograme fundamentale, după care se alcătuiesc celelalte cuvinte și se organizează dicționarele. Shuwen Jiezi conținea 540 de astfel de radicali.

La 1615, la începuturile dinastiei Qing, apărea un alt dicționar numit Kanxi care, printre alte sistematizări și simplificări, reducea numărul radicalilor la 214. Kanxi este baza organizării actuale a hanzi.

Ultima reformă majoră a scrierii a survenit în anii ’60, când puterea comunistă recent instalată a demarat un proces amplu de simplificare a caracterelor tradiționale. Cele două resorturi principale din spatele procesului au fost ușurarea procesului de învățare și ruperea de trecut. În acei ani, hanzi a fost chiar la un pas de dispariție, o anumită parte a intelighenției comuniste considerând că ancorarea în vechea scriere ar bloca accesul Chinei la progres. Din fericire, nu s-a întâmplat.

Cel mai recent catalog oficial al caracterelor a fost emis în 2009 și implementat în 2013. Conține 8105 semne care reprezintă lucruri și idei de largă circulație. Dacă le știi pe toate, poți citi ziare și literatură fără nicio problemă. Dar pentru accesarea materialelor de specialitate, chiar și un chinez bine școlit trebuie să apeleze la dicționar.

Fermecătoarea simbolistică a caracterelor hanzi.

Așa cum spuneam mai sus, a înțelege hanzi înseamnă a înțelege sufletul Chinei străvechi. Maniera de alcătuire și de alăturare a simbolurilor hanzi reflectă atât simțul estetic al culturii chineze dominante (Han) cât și modul de a gândi, universul cultural și social, valorile și relațiile care configurau China în vremuri apuse. Și chiar dacă unele dintre caractere au suferit modernizări și simplificări, legătura directă cu trecutul îndepărtat nu s-a pierdut de tot.

Pentru a citi un caracter hanzi e nevoie de o abordare vizuală, simbolică. Fiecare „literă” este o poveste și reflectă un mod de a percepe, gândi și exprima sintetic realitatea înconjurătoare. Dacă abordezi subiectul într-o manieră imaginativă, lucrurile devin nu doar mult mai ușoare, ci și extrem de interesante.

În cele ce urmează am să îți prezint câțiva radicali, cu sensurile lor primare, și câteva ideograme rezultate din combinația radicalilor respectivi.

De la 小 la 大 (sau 大 ți-e grădina, 天)

Să luăm de pildă caracterele pentru mare și mic.

Radicalul mare (da) reprezintă o siluetă umană cu brațele larg deschise. Seamănă cu un pescar care-și laudă ultima captură: 大.

Radicalul pentru mic (xiao) e tot o siluetă umană, dar aceasta ține mâinile mai aproape de corp. Tot un pescar, dar unul sincer (dacă există așa ceva): 小.

Din combinația celor două, mare peste mic, rezultă ideograma pentru ascuțit (jian): 尖. Ceva mic peste ceva mare. O logică foarte aparte, trebuie să recunoaștem, dar cu corespondent în realitate. Vârful unui creion este cea mai mică parte a creionului.

După cum deja ai intuit, pictograma pentru om (ren) este o siluetă. Se scrie 人 sau 亻, în funcție de locul pe care-l ocupă în caracter. Din ren, care e un radical foarte important, decurg o sumedenie de simboluri-idee care au de-a face cu omenescul și cu umanitatea, în general. Dar și altele care, aparent, nu au nicio legătură.

Un caz care pe mine m-a umplut de admirație este tian: 天. Descompunând acest semn, citim așa: om+mare+ceva deasupra. Așadar, tian ar însemna ceva ce este deasupra celui mai mare om. Ați ghicit despre ce este vorba?

天 e ideograma kanzi pentru cer și rai. Care se află deasupra noastră, indiferent cât de mari sau de importanți am fi pe pământ. E folosită și pentru a desemna Divinitatea.

O altă pictogramă foarte intuitivă și des folosită este cea pentru copac sau lemn: 木 (mu). Pentru a exprima ideea de pădure, chinezii nu fac altceva decât să alăture doi radicali-copac: 林. Nimic mai simplu.

Iar ideea de odihnă este exprimată simplu și poetic prin asocierea om+copac: 休. Un om așezat la umbra copacului.

Parfum de 女

Simbolul pentru femeie (nu) este 女 și a evoluat interesant față de versiunile antice, în care femeia era reprezentată ca o siluetă îngenuncheată și supusă. Pictograma actuală ne arată o persoană activă, dinamică, pusă pe treabă, așa cum este femeia modernă.

Pentru bebeluș sau copil avem 子 (zi). Îl vedeți? Capul mare, mânuțele întinse și picioarele prinse împreună într-un scutec.

Alăturând simbolurile pentru femeie și copil, învățații chinezi au obținut 好, simbolul pentru liniște, siguranță. Ce poate fi mai liniștitor decât o mamă cu pruncul ei?

日 și 月 mi-au ținut cununa.

Alte două simboluri-radical foarte folosite sunt cele pentru soare și lună. Soarele (ri) arată așa 日 și este o scuarizare a unui simbol mai vechi, care reprezenta un cerc cu un punct în mijloc. Luna (yue) 月 e și ea stilizarea unui simbol mai vechi care reprezenta o semilună.

Alăturând cele două simboluri, obținem cuvântul pentru strălucitor sau clar – 明 (ming). Clar ca soarele și luna de pe cer.

Un soare din care iese prima rază e semnul pentru alb (bai): 白. Iar un soare văzut printre copaci dă simbolul pentru punctul cardinal Est: 東 (dong). E firesc să fie așa, pentru că de acolo răsare astrul zilei.

Chinezii alătură pictograma inimă (xin), care se scrie 心 sau 忄, pictogramei pentru alb și obțin simbolul pentru frică – 忄白 (pa). Frică = inimă albă. Poezie curată, trebuie să recunoașteți.

Încă un exemplu fascinant este ideograma pentru antic sau tradiție. Aceasta se compune din semnul pentru numărul 10 – 十 (shi) – și radicalul pentru gură: 口 (kou). Sensul combinației, nu foarte evident, este acesta: ceva ce a trecut prin zece guri. O idee sau o istorie transmisă peste zece (adică multe) generații. Ce altceva este tradiția decât 古?

De la 手 pân’ la 口

Să vedem acum câteva utilizări ale radicalului shou, care înseamnă mână (de unde și degetele): 手. Verbul a avea este exprimat prin combinația dintre mână 手 și lună 月, rezultând 有. Să ai, pentru chinezi, înseamnă să ții luna în mână.

Pentru stânga, avem alăturate simbolul mâinii și cel al șublerului de tâmplărie 工 (gong), care este radicalul pentru muncă. E logic, fiindcă stânga este mâna cu care ține tâmplarul șublerul în timp ce cu dreapta trasează liniile pentru tăiere. Arată așa 左.

Simbolul pentru dreapta conține mâna și gura (kou), care se scrie așa: 口 (seamănă cu o gură căscată, nu?), rezultând 右.

Asta pentru că dreapta este mâna cu care duci mâncarea la gură.

A venit, a venit 秋 (acoperă-mi 心 cu ceva)

Semnul pentru grâne, holde, cereale, recoltă, este un copac (sau o plantă) cu vârful aplecat. Acel vârf reprezintă spicul încărcat de boabe. Se scrie așa 禾 (he). China a fost și rămâne o cultură eminamente agrară, iar simbolurile agricole sunt folosite în combinații poate surprinzătoare pentru lumea modernă.

De pildă, simbolul pentru toamnă (qiu) este compus din radicalii pentru grâne și foc: 秋 pentru că toamna este anotimpul recoltelor coapte la focul, la căldura soarelui. Ei, și dacă grânelor și focului le alăturăm radicalul inimă 心, obținem 秋心, care înseamnă melancolie. Toamna inimii sau inimă de toamnă.

Un mic test. Ce credeți că reprezintă alăturarea între grâne și gură, 禾口?

Reprezintă he, care se traduce prin pace, armonie. Atunci când toate gurile primesc mâncare, este liniște în Regatul de Mijloc.

A, da, să nu uit, China este un exonim (nume folosit de străini) și-și trage originile din numele străvechii dinastii Qin, care se pronunță chin. Numele oficial al Chinei este zhong guo, Regatul de Mijloc. Se compune din simbolul pentru mijloc 中 și, evident, cel pentru regat 国. Acesta din urmă, la rândul său, reprezintă un cufăr care conține jad. Adică ceva prețios și nobil. Mijloc+cufăr+jad, așa arată China scrisă.

男 e pe 田

Un radical foarte ușor de reținut este 田 (ling). Înseamnă ogor, câmp cultivat. Alăturându-l simbolului avântat pentru putere 力, obținem 男 (nan), care înseamnă bărbat. Puterea care lucrează ogorul. De unde putem deduce că, în China străveche, muncile câmpului erau apanajul bărbaților, în timp ce femeile stăteau acasă și făceau pace și armonie împreună cu cei mici. N-am uitat de 好, așa-i?

Pentru ploaie, avem 雨 (yu), care e destul de self-explanatory. Ceva care pică din cer în bucățele (stropi) mici. Dacă așezăm ploaia peste ogor, obținem 雷 (lei), ideograma pentru tunet. Inițial erau trei ogoare sub ploaie, pentru a sugera că tunetul se propagă la distanță. Din ploaie și mână 雨 + 手 rezultă 雨手 (xue), ploaia pe care o poți culege cu mâna. Adică zăpada.

Am făcut-o de 羊

Ruralismul gândirii chinezești devine și mai clar în momentul în care abordăm declinările radicalului yang 羊, care înseamnă oaie sau capră. Îl recunoașteți ușor după cele două cornițe.

Cornutele mici trebuie să fi fost foarte importante pentru chinezi din cele mai vechi timpuri, întrucât din radicalul yang pleacă ideograme cât se poate de variate. De pildă, punând oaia 羊 alături de mare 大, rezultă 美 (mei), care înseamnă frumos. Iată idealul de frumusețe al chinezului din vechime: o oaie adultă, trupeșă și blândă.

Ideea de proaspăt e transmisă tot prin intermediul cornutei, alăturate simbolului pentru pește 鱼 (yu). Capră + pește = 鲜, prospețime, deoarece carnea de capră/oaie și cea de pește nu erau conservate, ci se consumau imediat.

Același yang 羊 căruia i se atașează radicalul pentru apă 氵 ne dă un alt yang 氵羊 care înseamnă ocean. Ce legătură are oaia cu oceanul?, vă veți întreba. Exact: nu are nicio legătură. Ovinele și caprinele erau crescute în munți, departe de mări și oceane. Tocmai asta vrea să sugereze simbolul 氵羊: apa atât de îndepărtată încât nu există oi și capre lângă ea.

Toți bărbații sunt 豕?

Alt animal important pentru chinezi, din vechime și până astăzi, este porcul, simbol al norocului și al bunăstării. Îl recunoașteți după forma 豕 (shi), care pare că râmă. Ideea de cămin, familie, este figurată printr-un porc sub acoperiș 家 (radicalul pentru acoperiș 宀 este și el self-explanatory).

De aici decurge și ideograma pentru măritiș, compusă din femeie+acoperiș+porc= 嫁 (jia). Adică, a te mărita înseamnă să împarți același acoperiș cu porcul. Da, doamnelor, chinezii v-au avertizat, dar n-ați avut ochi pentru scrijeliturile lor.

Un ultim exemplu și vă las, până nu-mi trimiteți factura de la oftalmolog. Avem radicalul yan 讠 pentru vorbă, vorbire, cuvânt. Dacă-l alăturăm radicalului pentru foc pus de două ori 火火 , rezultă 谈, vorbă lângă foc. Așa cum ai intuit, 谈 înseamnă șuetă, tacla, discuție, chat.

Dacă ți-am făcut poftă și vrei să aprofundezi subiectul, îți recomand două lecturi ușoare, interesante și distractive:

Wendy Abraham – Chinese Character Writing for Dummies (primele 100 de caractere, conține și indicații caligrafice)
Tan Huay Peng – Fun With Chinese Characters (toate cele trei volume)

(Linkurile conțin codul meu de afiliere. Dacă nu doriți să le cumpărați așa, căutați-le direct pe Amazon sau pe alte site-uri.)

Cum să fii Zen într-un miliard de pași simpli. Mini-colecție de koan-uri.

2026-03-14T21:38:07Z

Era o înserare splendidă. Soarele coborâse în spatele dealurilor, iar marea se unduia mov și uleios la picioarele mele înfundate în nisip. Pe plaja pustie de la un capăt la altul eram doar eu și Adela. Dar, în ciuda frumuseții din jur, conversația cu ea mă irita. Interlocutoarea mea vărsa atâtea platitudini și nonsensuri încât nu m-am putut abține să nu i-o tai de câteva ori, din ce în ce mai brutal. După câteva astfel de șarje, și-a întors fața dinspre mare, m-a privit cu ochi tulburi și a mieunat:

– Auzi? Aveam impresia că ești mai zen.

– Cum adică mai zen?

– Adică așaaaa…pă chill.

Cine a aflat ce este Zen-ul de pe Pinterest sau Instagram este tentat să creadă că, într-adevăr, a fi zen este sinonim cu a fi impasibil la orice se întâmplă în prezența ta, inclusiv la aiurelile pe care diverși oameni ți le debitează în față. Dar cine a făcut un pas în plus și a citit măcar câteva pagini despre subiect, a aflat că a fi zen nu este totuna cu a fi fumat iarbă.

Dimpotrivă, practica Zen presupune o prezență ascuțită, o minte vie și pe de-a întregul conștientă, o atenție magnificată asupra realității. Iar maeștrii Zen, cel puțin aceia despre care avem relatări, erau cât se poate de aspri, ba chiar afurisiți, atunci când se confruntau cu prostioarele celor din jur, fie ei discipoli, fie mireni. Un maestru Zen nu va răspunde niciodată cool, man.

**Ce este un koan și cum rupe el pisica.**

Unul dintre instrumentele de bază ale școlii Zen îl reprezintă koan-ul, o șaradă pe cât de simplă în formă pe atât de sofisticată în fond. Un discipol poate petrece ani de zile meditând la un koan și poate atinge iluminarea prin descâlcirea fie și a unei singure astfel de ghicitori. Dar drumul nu este deloc ușor și presupune o disciplină strictă a trupului și, mai ales, a minții.

Există mai multe culegeri de koan-uri, adunate într-un mileniu de practică, iar cea mai importantă dintre ele este Mumonkan sau Poarta fără poartă, compilată de maestrul Mumon Ekai în secolul XIII. Răsfoind această culegere, putem observa cum koan-urile, dincolo de brilianța lor filosofică și de calitatea lor formativă, fac mărturie asupra stării de lucruri dintr-o mânăstire Zen, asupra relației dintre maestru și discipol, asupra realității aspre, sacrificiale, a practicii Zen, fără nicio legătură cu leisurismul atașat ei în cultura pop.

Nu cunosc originea expresiei românești a rupe pisica (în două), dar nu este exclus ca aceasta să provină din Koan-ul 14 din Mumonkan. În poveste, doi călugări se ceartă pe o pisică. Maestrul Nansen le aude gâlceava, ia un cuțit și taie pisica în două bucăți. Simbolistica acțiunii sale este mult mai profundă, iar exegeții s-au întrecut în a o explica în detalii pe care n-am să le abordez aici. Merită totuși reținut următorul giuvaier de logică și înțelepciune: maestrul a tăiat pisica în două pentru că nu putea să o taie într-una.

(Oare ce-ar fi fost la gura Adelei dacă i-aș fi tăiat nu vorba, ci pisica?)

O altă pildă care ne dovedește că Zen-ul nu este un sport de domnișoare este koan-ul 3 din aceeași carte. Se povestește că, ori de câte ori un discipol îi cerea o explicație Maestrului Gutei, acesta răspundea printr-o ridicare de deget. Unul dintre novicii de la templu, întrebat care este esența învățăturii lui Gutei, ridică și el un deget. Maestrul află de întâmplare, chemă novicele la el și, dintr-o lovitură de cuțit, îi reteză degetul. Povestea spune că băiatul se ilumină imediat, în ciuda durerii: nu în deget se afla esența învățăturii.

În Koan-ul 7, un călugăr îi vorbi Maestrului Joshu: „Abia m-am alăturat acestei mânăstiri. Te rog, Maestre, povățuiește-mă ce am de făcut.” Joshu îl întrebă: „Ți-ai mâncat deja prânzul?” Călugărul răspunse că da. „Atunci du-te și spală-ți castronul,” îl îndemnă Maestrul, iar discipolul înțelese pe loc care este calea de urmat: disciplină, modestie, pași mici făcuți în ordinea corectă. Nimic pă chill. Zen-ul nu se învață în hamac.

Koan-ul 21 ar putea fi etichetat drept o vulgaritate, dacă nu de-a dreptul un sacrilegiu, la prima vedere. Întrebat despre natura lui Buddha, Maestrul Umon răspunde: „Buddha este kanshiketsu.” Termenul kanshiketsu desemna cocenii de porumb cu care călugării se ștergeau la fund. Mintea asociază automat kanshiketsu cu murdăria și mirosul neplăcut, dar cocenii în sine – așa cum explică exegeza – nu sunt nici murdari și nici nu duhnesc înainte de a fi folosiți. Mintea e cea care face asocierea, sărind peste înțelegerea naturii fundamental curate a coceanului. Sau a hârtiei igienice cu miros de flori de câmp.

Chiar și povestioarele Zen ne-canonice care circulă în diverse culegeri asamblate de practicanți sau literați ne arată că spiritul acestei discipline este aspru cu slăbiciunile naturii umane și sarcastic la adresa obișnuințelor comode ale minții omenești. Dar numai prin această asprime, capabilă să curețe ca un acid rugina adunată pe cuget, se poate atinge satori, trezirea. Disciplina Zen nu-și cocoloșește adepții, ci îi biciuie cu vorba, cu gândul – și uneori cu fapta – pentru a-i trezi din adormire. Iată câteva exemple.

Nu faci decât să te plângi.

Un broscoi care se credea expert Zen le explica suratelor sale cum stă treaba cu echilibrul în natură: „Iată, de pildă, musca aceea a mâncat un țânțar, iar eu acum – HAP! – am mâncat musca. Așa merg lucrurile pe lume.” Una dintre broaște întrebă: „Dar nu e rău să ucizi ca să trăiești?” „Depinde…” dădu broscoiul să răspundă, dar exact în clipa aceea un șarpe apăru din tufișuri și-l înghiți. Din gura șarpelui, broscoiul mai apucă să spună, înfundat: „depinde dacă te uiți dinăuntru sau din afară.”

***

Patru călugări făcură legământ să nu vorbească timp de două săptămâni. În noaptea primei zile, cum stăteau ei tăcuți în meditație, o pală de vânt intră în camera lor și stinse lumânarea. „Vai, vai, s-a stins lumânarea!” se văită primul călugăr. Al doilea replică: „Nu rămăsese că nu scoatem o vorbă?” Al treilea zise: “De ce a trebuit să tulburați tăcerea?” Iar al patrulea chicoti: “Hehe, sunt singurul care n-a vorbit!”

***

Un călugăr se întoarce de la picnic și-i povestește altui călugăr

“Mare noroc că am mers cu măgarul pe munte, fiindcă unul dintre novici a avut un accident și l-am pus pe măgar ca să-l aducem înapoi.”

“Ce accident a avut? întrebă colegul.”

“L-a mușcat măgarul.”

***

Un discipol îl întreabă pe Maestrul Sozan:

“Maestre, care e cel mai valoros lucru de pe lume?”

“Capul unei pisici moarte”, răspunse maestrul.

“De ce e capul unei pisici moarte cel mai valoros lucru?”

“Pentru că nimeni nu-i poate stabili un preț.”

***

Un mare învățat veni în vizită la Maestrul Nan-in. Acesta îl primi și începu să servească ceaiul. Turnă până când ceașca oaspetelui se umplu, apoi continuă să toarne. Ceaiul se vărsă pe farfurioară, apoi pe masă, dar Maestrul nu se opri. Învățatul privi scena și, după o vreme, izbucni:

“Ajunge! Dă pe margini! Nu mai încape niciun strop de ceai în ceașcă!”

“Asemeni aceste ceșcuțe, zise Nan-in, dumneata ești deja plin de opinii și prejudecăți. Cum să torn Zen în dumneata dacă nu te golești de ele mai întâi?”

***

Invitat la banchetul unor bogătași, Maestrul Ikkyu se prezintă îmbrăcat în zdrențe. Gazda, crezând că are de-a face cu un cerșetor oarecare, îl dă pe ușă afară. Ikkyu se duce acasă, își pune roba de călugăr, și se întoarce la petrecere unde, fiind recunoscut, este primit cu toate onorurile. Odată intrat, Ikkyu se dezbracă de robă și o așează pe scaun în locul lui. Spuse:

“Din faptul că m-ați gonit mai devreme, deduc limpede că nu m-ați invitat pe mine, ci pe roba mea.”

Și plecă.

***

Într-o noapte cu Lună Plină, un discipol își chestionă maestrul:

“De ce trebuie să meditez ca să ating iluminarea? Pot învăța, mă pot ruga, pot gândi limpede. Ce-i prostia asta cu golirea minții?”

Atunci, maestrul îl chemă pe discipol în grădină, umplu o găleată cu apă, agită apa cu un bețigaș și-l întrebă:

“Ce vezi?”

“Văd niște cercuri de lumină.”

După ce apa din găleată se liniști, maestrul întrebă din nou:

“Acum ce vezi?”

“Acum văd Luna.”

***

Un pustnic medita liniștit pe malul unui râu, când fu deranjat de un tânăr:

“Maestre, aș dori să fiu discipolul dumitale.”

“De ce?” întrebă monahul.

“Pentru că vreau să-L găsesc pe Dumnezeu.”

Atunci pustnicul îl înhăță pe tânăr și-l băgă cu capul în apa râului, unde-l ținu cu forța un minut, în ciuda zbaterilor acestuia. Apoi îi dădu drumul și-l întrebă:

“Când erai cu capul în apă, ce-ți doreai cel mai mult?”

“Aer!” gâfâi tânărul.

“Foarte bine. Atunci să te întorci la mine când o să ți-L dorești pe Dumnezeu la fel de mult cum ai râvnit la aer.”

***

Un discipol merse să-l viziteze pe Maestrul Ishu la chilia sa din munți. Când ajunse, îi spuse Maestrului:

“Caut iluminarea.”

Iishu dădu din cap și îi întinse mâna:

“Trage-mă de deget.”

Când vizitatorul îl trase de deget, Ishu slobozi un pârț sonor. Discipolul se ilumină pe dată.

***

Un tânăr călugăr ajuns într-o dilemă filosofică se adresă maestrului său. Acesta îi ascultă întrebarea, apoi se puse pe un râs sănătos. Călugărul plecă și mai necăjit decât venise. După trei zile se întoarse și-i mărturisi maestrului că e jignit de batjocura pe care a îndurat-o. Maestrul îi răspunse:

“Știi care e problema ta? Problema ta e că ești mai rău decât un clovn!”

“Venerabile părinte,” se apără discipolul, “cum puteți spune așa ceva? De ce sunt mai rău decât un clovn?”

“Pentru că un clovn se bucură atunci când vede oameni râzând. Tu? Tu te superi. Nu-i așa că ești mai rău decât un clovn?”

Atunci, tânărul călugăr izbucni și el în râs și se ilumină.

***

Un învățăcel se duse într-o zi la maestrul său și-l întrebă

“Dacă muncesc din greu, cât îmi va lua să găsesc Zen-ul?”

“Zece ani”, răspunse maestrul după o clipă de gândire.

“Dar dacă muncesc zi și noapte, făcând toate eforturile ca să învăț repede, cât îmi va lua?”

“Douăzeci de ani.”

“Dar dacă mă străduiesc mult, mult, cum nu s-a străduit nimeni niciodată, cât o să dureze?”

“Treizeci de ani.”

“Nu pricep”, se întristă tânărul. “Cu cât muncesc mai mult, cu atât spuneți că îmi va lua mai mult timp să învăț. De ce asta?”

“Pentru că”, răspunse Maestrul, “dacă ești cu ochii pe destinație nu mai ai ochi pentru drum.”

***

Un înțelept intră în palatul regelui și se duse direct în sala tronului.

“Ce dorești?” îl întrebă regele ofuscat.

“Aș dori o cameră în hanul acesta.”

“Dar acesta nu este un han!” răspunse regele. “Este palatul meu!”

“Și înainte al cui era?”

“Al răposatului meu tată.”

“Și înaintea lui al cui a fost?”

“Al răposatului meu bunic.”

“Și spuneți că locul acesta unde oamenii trăiesc o vreme și apoi pleacă nu este un han?”

***

Maestrul Sekkyo îl întrebă pe unul dintre discipolii săi:

“Poți să apuci Nimicul cu mâna?”

“O să încerc”, răspunse tânărul, și își făcu palmele căuș pentru a prinde aerul.

“Nu e bine”, zise Maestrul. “N-ai prins nimic acolo.”

“Arată-mi o cale mai bună, Maestre”, spuse discipolul.

Atunci, Sekkyo îl apucă pe tânăr de nas și trase cu putere, în vaietele acestuia.

“Au! M-a durut!”

“Doar așa poți prinde Nimicul cu mâna”, îl lămuri Maestrul.

***

Un începător într-ale meditației Zazen veni într-o zi și se plânse maestrului:

“Nu reușesc deloc să meditez. Mintea îmi e invadată de gânduri, mă dor picioarele, îmi înțepenește spatele. E groaznic!”

“O să treacă”, răspunse maestrul, impasibil.

Câteva zile mai târziu, studentul se întoarse nemaipomenit de entuziast.

“Maestre, maestre, e grozav! Mintea mea e limpede, mă simt împăcat, mă simt viu, nu mai am nicio durere. E minunat!”

“Și asta o să treacă”, răspunse maestrul.

***

Era odată o mânăstire cu reguli foarte stricte. Călugării nu aveau voie să vorbească deloc. Doar o dată la zece ani puteau spune două cuvinte.

Când se împlini primul termen de zece ani, starețul îl întrebă pe un călugăr ce are de spus.

“Patul…tare”, răspunse acesta.

După alți zece ani, starețul se întoarse la călugărul cu pricina și-l anunță că are voie să mai spună două cuvinte.

“Mâncarea…proastă”, zise călugărul.

După încă un deceniu, când îi veni rândul să vorbească, monahul spuse:

“Eu…plec”

“Mi se pare normal”, zise starețul. “De când ești aici nu faci decât să te plângi.

Etimologii (4): Ecologie, Akakia, Lăsatul Secului, Simpozion

2026-03-14T21:12:52Z

Ecologie vine de la οικος (gr. casă) + λογοσ (logos = cuvânt, rațiune). Adică gândirea, concepția locuirii. De la același οικος vin și economie (unde νομος înseamnă lege), dar și ecumenism (împreună-locuire).

Akakia: săculețul cu țărână pe care-l primeau împărații bizantini la urcarea pe tron pentru a nu-și uita natura muritoare.

Lăsatul Secului (14 noiembrie), intrarea în Postul Crăciunului. Etimologic înseamnă lăsarea seculului, adică abandonarea lumii seculare - a lumii lumești dacă vreți - pentru a îmbrățișa lumea cerească.

Istanbul vine de la εις+την+πολην (eis+ten+polen) = în cetate.

Simpozion înseamnă a bea împreună. Vine din grecește. Avem prefixul συν = cu și rădăcina ποτ- (pot-), care are de-a face cu apa și cu băutura. Din acest pot decurg termeni ca potamos (râu, de unde hipo-potam, cal-de-râu), potir (ποτιρι/potiri în greacă înseamnă pahar), potabil.

Fragmentarium (2): Linnaeus, Frații Bauhin, Hipervigilanții, ADHD, Gândirea în imagini

2026-03-14T20:49:42Z

Sistemul binomial al lui Linnaeus a fost de fapt „împrumutat” de la frații Gaspar și Jean Bauhin (sec. XVI-XVII). Gaspar Bauhin a publicat Pinax theatri botanici în 1623. https://en.wikipedia.org/wiki/Gaspard_Bauhin

Bauhin a păstrat concordanța nomenclaturală cu antecesori ca DIOSCORIDES (cel cu Materia Medica), Theofrast și Pliniu.

Linnaeus s-a născut în 1703 ca (Baron) Carl von Linne și a publicat Systema Naturae în 1735.
Din Optimal Motherhood and Other Lies Facebook Told Us, un concept foarte interesant: infantilizarea femeilor, cu referire la momentul nașterii, când li se spune ce să facă, dar nu prea mult, și aia, și aia, dar nu mereu etc. Încă o idee interesantă e că, odată cu postulatul teoretic liberal (vorbim de anii 1880) că ar fi posibilă o existență fără riscuri, lumea a înnebunit în sensul evitării oricărui risc. Adică li s-a năzărit că chiar s-ar putea trăi fără absolut niciun risc. Și au apărut hipervigilanții, care să se asigure că nu se întâmplă absolut nimic riscant nicăieri. Aceste teorii au indus ideea că risk awareness e echivalent cu risk avoidance.
Joseph BIEDERMAN (1947-2023) a fost fondatorul psihofarmacologiei pediatrice. Într-un studiu din anii 90, el a afirmat că bipolaritatea pediatrică/juvenilă este complet diferită de cea la adulți, practic suprapunând-o peste schimbările de mood. Drept urmare, între 1994 și 2003, bipolaritatea pediatrică (aproape inexistentă în diagnosticele dinainte de 1994) a crescut de 40 de ori la nivel de diagnostic. Tot el a fost un pusher pentru conceptul ADHD. Centrul său de cercetare a primit fonduri consistente de la 15 companii farmaceutice, iar Biederman în persoană a primit 1,6 milioane de dolari ca fee-uri de consultanță de la acestea. În contrapartidă, a fost un susținător al medicării copiilor cu Risperdal (Johnson & Johnson) și Seroquel (Astra Zeneca), produse de sponsorii săi. Biederman e născut la Praga.
Aristotel distinge între două tipuri de gândire: gândirea intuitivă (noesis) și gândirea discursivă (dianoia). Limbajul este legat de dianoia, de noțiune, judecată și raționament. Noesis e legată de inteligență. Acești termeni apar în Evul Mediu: intellectus (vine de la intuis și desemnează gândirea intuitivă) și ratio. Gândirea discursivă se bazează prin definiție pe cunoașterea anterioară. Gândirea în imagini, deși mai densă, se aplică unei arii de înțeles destul de restrânse, de regulă limitate la o chestiune punctuală, și nu poate fi o alternativă viabilă pentru gândirea codificată lingvistic. Gândirea imagistică este mai eterogenă, calitatea codificărilor senzorial-vizuale depreciindu-se imediat ce acestea au fost produse, sau chiar în momentul producerii lor. Deci mai subțire cu o imagine face cât o mie de cuvinte.

Fragmentarium (1): Sonata 16 de Mozart, Basul Alberti, Louvre, Atomul

2026-03-14T20:40:34Z

Numele Louvre se pare că vine din latinescul rubra, care înseamnă pământ roșu (după H. J. Wolfe). Rubra este și numele de familie al compozitorului britanic Edmund Rubbra (1901-1986), fiul unor melomani care l-au îndemnat să urmeze muzica, deși ei nu erau muzicieni profesioniști. Rubbra avea acasă o pianină împrumutată de la unchiul lui, care avea un magazin de instrumente muzicale. Când unchiul avea un client interesat de o pianină, îl aducea la casa lui Edmund și-l punea pe micuț să cânte Sonata nr. 16 în Do al lui Mozart. Dacă clientul cumpăra pianina, familia primea un comision și i se aducea altă pianină în loc.
Sonata nr. 16 a lui Mozart este una dintre piesele clasice pentru începători într-ale pianului. În allegro (prima parte), mâna stângă cântă un bas Alberti, numit astfel după Domenico Alberti (1710-1740/46) care, deși a folosit foarte mult acest bas, nu l-a inventat. Întâlnim acest bas Alberti și în mișcarea a treia a Sonatei Lunii de Beethoven. Supranumele sonatei 14 în Do diez minor a fost dat în 1932, după moartea lui Beethoven, de poetul german Ludwig Rellstab (1799-1860). Rellstab e considerat primul mare critic muzical. Când au apărut sonatele lui Chopin, le-a comparat cu cu cele ale irlandezului John Field și le-a considerat o schimonoseală ale acestora din urmă.
Mișcarea Browniană este asociată cu numele botanistului scoțian Robert Brown care, studiind la microscop niște particule de polen, a observat că acestea se smuceau de colo-colo fără o cauză externă evidentă. A tras concluzia că mișcarea era cauzată de ciocnirea polenului de alte particule, invizibile la microscop. De aici s-a teoretizat inițial existența atomului ca entitate fizică, pentru a explica mișcarea browniană. Asta se întâmpla în 1827. Abia în 1905, Einstein a propus o explicație a mișcării browniene; el a inițiat teoria relativității speciale, propunând fotonul ca cuantă a radiației electromagnetice. Atomul rămâne și acum o teorie, demonstrată indirect prin aceea că se susține în reacțiile chimice. Dar ca entitate fizică nu a fost demonstrată niciodată, deși există experimente și observații de secol XX care tind s-o confirme.

Legături surprinzătoare: Pinguinul Adelie și Venus din Milo

2026-03-14T20:37:58Z

Pinguinul Adelie și-a luat numele de la ținutul Terre de Adelie, numit astfel în cinstea lui Adele Pepin, alintată Adelie, fiica unui ceasornicar din Toulon. Această Adelie Pepin s-a măritat în 1815 cu exploratorul francez Jules Durmont d’Urville. Jules, cadet la academia navală din Brest până în 1814, nu putea ieși pe mare din cauză că întreaga flotă franceză era sub blocadă britanică, blocadă ridicată abia odată cu exilarea lui Napoleon în Elba.

Și astfel, d’Urville face prima lui ieșire pe mare abia în 1814, o tură scurtă în Mediterana. În 1819 se îmbarcă pe nava Chevrette, sub comanda lui Gauttier-Duparc, într-o misiune de cercetare hidrografică în insulele grecești. La o oprire pe insula Milos, un reprezentant francez local îi aduce lui d’Urville la cunoștință că un țăran tocmai găsise o statuie foarte interesantă: cea pe care o cunoaștem azi ca Venus din Milo, datată 130 î. Hr. D’Urville insistă pe lângă căpitan să cumpere și să îmbarce statuia, dar acesta refuză, motivând că nu e destul loc la bord și că ar fi riscant, având în vedere că vremea urma să fie furtunoasă.

În fine, după intervenția ambasadorului francez la Constantinopolului, Venus e cumpărată de Franța, ceea ce îi atrage lui Dumont titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Academiei Franceze de Științe. Statuia se află la Luvru.

Etimologii (3): Metafizică, Erezie, Tintinnabuli, Angora, Sihăstrie

2026-03-14T20:34:00Z

TINTINNABULI (din lat. tintinnabulum, clopot) – stilul componistic minimalist al compozitorului estonian Arvo Part. E caracterizat de două voci, prima care arpegiază triada tonică, iar a doua care se mișcă în pași diatonici.

EREZIE – cuvântul αιρεση (airese) provine de la verbul αιρεομαι-ουμαι (aireomai) și semnifică alegerea și promovarea unui anumit aspect dintr-o învățătură, aspect care este absolutizat în defavoarea întregului, a adevărului integral.

METAFIZICA – Aristotel a scris o operă intitulată Prima filosofie. Această lucrare a primit ulterior titlul de Metafizica deoarece editorul lui Aristotel, Andronic din Rhodos, în perioada 60-50 î. Hr., a așezat-o după (μετα) opera Fizica și astfel a fost identificată și denumită Metafizica. Etimologic, se decupează ca μετα-την-φυση (meta-tin-fysi), adică studiul celor ce se află în afara experienței accesibile prin simțuri, adică Ființa Supremă, Dumnezeu, sufletul și, mai general, lumea spirituală.

ANKARA/ANCORA – Ankara vine din Angora care vine din αγκυρα (ankyra), ancoră în grecește. A fost identificată cu anticul centru de cult hitit Ankuwas. După anexarea de seljucizi în 1073, a fost cunoscută în multe limbi europene drept Angora, iar în turca otomană ca Enguru. Ng-ul din turco-persană este fix citirea γκ din greacă.

PARALITURGHIE – este liturghia pe dos a Diavolului, unde totul este cu capul în jos, în contrast cu ordinea dumnezeiască. Avem aici prefixul grecesc παρα (para) care înseamnă fie contra, fie pe lângă (de unde și paralel).

SIHĂSTRIE – vine (foarte probabil) din grecescul isihastirion (semi-sinonim cu askitirion – loc de asceză, de exercițiu, de încercare). Deci sihastru și sihăstrie înseamnă la origine liniștit și loc de liniștire, tăcere. Nu însingurare, ci liniștire.

Etimologii (2): Zonă, Centură, Dubrovnik, Macaronesia, Soroc, Noimă

2026-03-14T20:27:05Z

Dubrovnik vine de la dumbrava, care înseamnă pădure tânără de stejar. E fosta capitală a Ragusei. În Ragusa (vechiul nume al Croației de sud), care rivaliza cu Veneția, se vorbea o limbă asemănătoare cu româna (probabil așa-numita dalmată). Croata s-a vorbit masiv abia din secolul XV.

Centură e cognat cu a încinge. Ambele vin de la verbul latinesc cingere, care înseamnă a înconjura. În greacă, la curea se zice ζωνη (zone/zoni). La zonă se zice tot așa; adică tot ce înconjoară ca o ζωνη este o ζωνη.

Macaronesia este numele dat grupului de insule din Atlantic alcătuit din Azore, Capul Verde, Madeira și Canare. Numele vine din grecescul μακαρος (makaros) și s-ar traduce prin insulele fericite sau insulele celor fericiți. De la același μακαρος vine și prenumele Macarie. Este primul cuvânt din Psaltire (Μακαριος ανηρ - Fericit bărbatul, Psalmul 1).

40 în rusă și slavonă este sorok. În greacă e saranda, care dă sarakosti, începutul Postului Mare de 40 de zile. Deci sorocul românesc se referă la cele 40 de zile de post ale Paștilor Domnului.

Noimă. În filosofie, noesis e procesul intențional al conștiinței, primul contact cu o realitate a lumii fizice. În muzică, e identificat cu citirea partiturii. Noema e conținutul ideal, obiectul perceput drept exact ceea ce este intenționat să fie. Noima unui lucru, cu alte cuvinte. Toate vin de la grecescul νους (nous) care înseamnă minte.

Note de lectură: Hilaire Belloc - The Crusades (1937)

2026-03-14T20:17:51Z

Zice istoricul catolic englez Hilaire Belloc (1870-1953) în The Crusades:

“Islamul s-a înstăpânit nu doar peste Siria, Egipt, Africa de Nord și mare parte din Spania, dar s-a extins rapid către est, punând stăpânire pe ținuturile foarte mănoase și bogate ale Mesopotamiei, inundând cu religia și cu armele sale Persia și încrengătura muntoasă de la fruntariile Indiei, până spre stepele Asiei; iar aici, la hotarul asiatic (pe care soldații vestici îl abordaseră după campaniile lui Alexandru Macedon, dar nici nu-l colonizaseră, nici nu-l preschimbaseră după chipul lor), acel Islam, acea forță tânără în plină expansiune, a făcut un pas mortal: a deschis poarta mongolilor, o rasă capabilă de mari crime și distrugeri.

E remarcabil că hoardele mongole, încă de la primul val, s-au mulat imediat pe structurile și credințele Islamului. Cum și de ce s-a întâmplat asta - rămâne neexplicat până acum. Superstițiile lor sângeroase ori absurde, barbare, lipsite de substanță, de cuget sau de rațiune, s-au predat instantaneu spiritului religios al societății în care au pătruns. Mongolii au devenit nu doar mahomedani, ci mahomedani fanatici, și grație forței lor militare, Islamul, care deja intrase în declin, și-a revenit.

Cel mai potrivit nume generic pentru acești mongoli convertiți este Turci.”

(traducerea îmi aparține)

Mai zice Belloc că mongolii, adică neamurile turcice, n-au adus absolut nimic constructiv, ci doar moarte și distrugere. Apetența lor pentru violență, chiar și atunci când aceasta nu era profitabilă – zic eu – precum și vitalitatea lor războinică, propagată până în anii asediului Vienei nu pot veni – zic tot eu – doar din exaltare religioasă, care oricum era de împrumut, ci probabil din consumul unor anumite substanțe sau din posedare demonică, sau o combinație a acestora.

Lovitura de grație care a permis turcilor să pătrundă în spațiul Rumaniei a fost bătălia de la Manzikert (1071), în care barbarii au fost conduși de Alp Arslan, strănepotul lui Seljuk. Armatele Rumaniei, adunate din toată Europa (inclusiv Franța și Germania) și Asia Mică, erau conduse de împăratul Romanus Diogenes. Romanus a făcut o greșeală tactică fatală: a ales pentru confruntarea finală un câmp deschis, dinaintea fortăreței Manzikert, favorizând astfel retragerea indefinită a rapidei cavalerii turce. Dacă i-ar fi împins spre un lanț muntos sau spre un curs de apă, armata rumelilor, mai bine pregătită, i-ar fi spulberat pe turco-tătari. În schimb, Romanus a ales să-i urmărească, fără succes, apoi să se retragă. În cursul retragerii, liniile sale s-au întins și s-au risipit, iar comandantul corpului de rezervă și o parte din grupul său de luptă l-au trădat și abandonat, lăsându-l pradă contra-atacului din spate al turcilor. Rumelii au fost masacrați, iar împăratul a fost rănit și luat prizonier.

O teză foarte interesantă a lui Belloc: în vechime, la greci și la romani, greul războiului era dus de infanterie. Tranziția la cavalerie a fost rezultatul disoluției sociale și spirituale din apusul păgânismului, care a dus la lipsa de organizare, competență și încredere. Un grup restrâns de infanteriști, condus de un comandant competent și de încredere, ar fi putut respinge cu ușurință atacul unui călăreț. Dar, odată ce coerența a dispărut, cavaleria a căpătat statut primar în războaie. Nu se mai puteau aduna cinci infanteriști hotărâți să dărâme pe unul de pe cal. Asta zice Belloc că s-a întâmplat cu Roma pe vremea lui Aurelius (de unde și celebra pentru noi retragere).

Privind din această perspectivă, se explică cu atât mai bine războiul tot mai ‘distanțier’ dus în ultima sută de ani, de la artilerie la aviație, la rachete și mai nou la drone.

Cartea nu s-a tradus în română. Dealtfel, din câte știu, nicio carte a lui H. B. nu s-a tradus la noi. Poate greșesc.

Etimologii (1): Album, Fugă, Iriga, Diamant, Kudos, Pinguin

2026-03-05T11:55:32Z

ALBUM

Vine din latinescul albus, care înseamnă alb și imaculat. Albus se numeau panourile din centrul orașelor romane pe care se puneau anunțurile. Cu timpul, termenul album (acuzativul singular al lui albus) a început să definească orice colecție de notificări și anunțuri. Când a intrat în engleză, cuvântul a luat sensul de carte în care sunt lipite fotografii sau autografe, iar apoi sensul lui s-a extins la albumele muzicale.

AFTERMATH

În engleza veche, desemna al doilea rând de iarbă după ce cosirea (math) se terminase. Math însemna cosire.

AMBULANȚĂ

Vinde din franțuzescul hopital ambulant, de la care s-a eliminat partea cu spitalul.

BARBAR

În urechile grecilor, toți cei care nu le vorbeau limba sunau ca și cum ar fi zis doar bar, bar, bar. De aceea, i-au numit barbaroi. La început, termenul nu avea conotații negative.

CIORBĂ

Probabil vine de la arăbescul șarba, care a dat și sorbet, șerbet sau a sorbi.

ARGUMENT

Vine de la rădăcina αργ, care înseamnă strălucitor. De aici avem și argint (αργυρος), dar și argilă (αργιλλος - argilă strălucitoare).

GĂINĂ

Vine de la rădăcina gar care înseamnă voce, chemare. Lat. gar-rulus înseamnă vorbăreț. Probabil că și gargară, gură, guraliv vin de aici.

SCRIB

Vine de la rădăcina PIE skrabh, care în greacă a devenit γραφ. Însemna a săpa. Γραφω însemna inițial a râcâi, a scărpina, și apoi a scrie. De aici avem și γραμμα. În latină, scrofa, cea care râcâie, scrobis, șanț, scribo, a scrie. De aici, mai mult ca sigur, avem scrubbing.

IGIENĂ

De la rădăcina PIE vag, ug, care în greacă devine υγ. De aici vine υγια, υγιης, υγιαινω (a fi sănătos, de unde igienă). În latină, devine veg, de unde vegeo (a mișca, a excita), vegeto (a stimula, a trezi), vigeo (a fi plin de viață sau viguros), vigil, vigilent. Pe filiera aug, avem augmentum (creștere), auctio (o creștere, o licitare), auctor (făcător, producător), autoritas, augustus (măreț), auxiliaris.

FUGĂ

E cognat cu φευγω, care vine din PIE bhugh, bhug. De la grecescul φυγ (φυγη înseamnă fugă) s-a ajuns la latinescul fugio (a fugi), fugo (a goni, a pune pe fugă), refugium și subterfugium.

IRIGA

Din PIE vragh, care dă GR βρεχ, βροχ. Βρεχω însemna inițial a uda. În latină, rădăcina duce la rigo (a uda), irrigo. Probabil de aici avem rigolă.

LECTICĂ

Din rădăcina PIE lagh, a (se) întinde. În greacă, devine λεχος (pat), λοχεια (naștere). În LAT, avem lectus (pat) și lectica. Probabil de aici vine lectură.

HAZNA

Rădăcina PIE este gha, ghi, care în GR devine χα, χαν. Χαινω înseamnă a căsca (gura sau o groapă). Χασμα (groapă, gol, hău), de unde englezescul chasm și românescul hazna. Χαος înseamnă un spațiu vast, χεια e groapă. Posibil ca și χανω, a pierde, vine de aici. În LAT avem rădăcina hi, de unde hiatus, hio (a deschide gura).

MALACOLOG(IST)

Specialist în moluște. De la gr. μαλακος, moale.

FENOMEN

Vine din greacă și însemnă “ceea ce se vede, ceea ce se observă, ceea ce pare.” Adică partea observabilă a lucrurilor. Dar mai există un participiu în greacă: γενομενον, care definește ceea ce se întâmplă de fapt. E o distincție interesantă și e și mai interesant că fenomen a intrat în lexicul universal, iar genomen n-a intrat.

DIAMANT

Vine din grecescul αδαμας, care înseamnă „indestructibil”. De aici vine și eng. adamant, care are și sensul figurativ „de nezdruncinat”. Carata în care se măsoară mărimea diamantului vine din grecescul keration, denumirea sâmburilor de roșcovă folosiți în antichitate ca etalon pentru cântărirea în balanțe a unor mărfuri de greutate mică, inclusiv metale prețioase.

KUDOS

Vine din gr. κυδος, faimă, onoare, glorie în luptă. Are derivate ca κυδρος (faimos) sau κυδαινω (a onora, a glorifica).

ALOGO/Αλογο (gr)

Cuvântul pentru cal în neogreacă era folosit în trecut cu sensul de animal/dobitoc, necuvântătoare. Așa cum la noi, vite se folosea pentru turme, indiferent că erau de vaci, de oi, de capre sau de cai. Etimologia lui e α+λογος, adică lipsit de vorbire/rațiune.

EXPERIENȚĂ

În greacă e εξηπιρετιση. În engleză și română vine via lat. experientia, de la experior (a încerca), înrudit cu gr. peirao (πειραω, a încerca, a testa, a câștiga experiență). Gr. πειραμα înseamnă experiment. Tot de la aceeași rădăcină avem empiric. Dar și pirat (πειρατης).

GUVERNARE/CHIVERNISIRE

Ambele vin, pe căi diferite, din grecescul κυβερνω, care înseamnă a stăpâni, a conduce.

PINGUIN

Se crede că vine din galeză/velșă/bretonă, din pen=cap și gwin=alb. La origine, desemna o altă pasăre. Partea interesantă e că acest gwin, pe care-l găsim și în gwineth sau gwendolin, e cognat via PIE *weid=a vedea atât cu românescul văd cât și cu engl. white.

WEIRD

La origine, însemna cineva capabil să controleze destinul. Vine din germană.

MUȘCHI/MUSCULUS

Vine din anc. Gr. μυς, care înseamnă șoarece. Sufixul -culus diminutivează. Ciudat că în engleză mouse e șoarece, adică s-a păstrat linia elină. Pl. Dat. și Abl. e musculis.

CUTIS (Lat.) = piele

Din PIE *kutis= a acoperi. E cognat cu gr. σκυλος (a ascunde) și cu eng. hide, sky, skin. Σκυλος e cognat cu σκυτος (blană, piele). Anc. Gr. σκυλαξ însemna cățeluș. În neogreacă, câinele e σκυλος.