Honoré de Balzac, Povestiri din <<Comedia umană>>, cuvânt înainte, trad. și note de G. Marcuson, col. Sine qua non, Ed. Casa editorială Odeon, București, 1991, 353 p.

Balzac are aproape (?!) 50 de nuvele, p. 5, și cartea conține 10 nuvele, p. 6, datând „din prima perioadă a activității lui Balzac (1829-1839), p. 7.

Liniștea căminului (titlul primei nuvele)

„Se simțeau oare femeile atrase de ofițeri la gândul că secretul iubirii lor va fi înmormântat pe câmpul de luptă sau, mai degrabă, să căutăm explicația acestui blând fanatism în nobila atracție pe care curajul o are asupră-le?” (p. 10).

„Fețele liniștite și surâzătoare ascundeau odioase socoteli; dovezile de prietenie erau minciună”, p. 11.

„o dragoste adevărată îți procură de-o mie de ori mai multă bucurie decât pasiunile de-o zi pe care le poți trăi”, p. 33.

„nicio femeie nu primește de la o altă femeie inima soțului ei în dar; ea va fi de o sută de ori mai fericită la gândul că singură și l-a recucerit”, p. 35.

Punga

„Orice întrebare, cât de simplă, ar fi fost indiscretă și nu s-ar fi îngăduit decât unui prieten cu vechime”, p. 179.

„sentimentele sunt partea cea mai strălucitoare a vieții noastre”, p. 192.

Casa cu rodii

„Visarea plutește în aer și în clipocitul valurilor; nisipul vorbește, uneori e trist, alteori vesel, e auriu sau întunecat; totul e numai viață în jurul viei, care se întinde nemișcată printre florile ei colorate și fructele îmbietoare”, p. 202.

O dramă la marginea mării

„Tu, care ai spovedit atâția credincioși, scumpe unchiule, n-ai văzut, poate, nicicând o atât de frumoasă remușcare, o remușcare înecată în undele rugăciunii, rugăciunea continuă a unei mute deznădejdi”, p. 233.

Gambara

„Orice mare talent e absolutist!”, p. 253.

Notele din acest articol sunt câteva sublinieri dintre sublinierile pe care le-am făcut pe carte, acum vreo 12-13 ani în urmă, când, probabil, că a fost momentul, când am citit cartea de față. Un ochi atent…înțelege starea de spirit a cititorului, experiența lui de atunci și gradul de înțelegere al maestrului Balzac. Tocmai pentru un astfel de ochi am și rescris aceste rânduri…

Un tren plin cu căldură. Și cu…căldură umană, dar, mai ales, cu căldura locomotivei, care ne-a invadat în acest noiembrie 2009 mai mult decât ne va lovi la inimă în decembrie 2009 sau ianuarie 2010.

Cine mai apucă 2010? Unii vor muri în 2010, pe când alții în 3015, asta, cu siguranță, dacă va mai exista 3015 sau 3019 sau dacă va mai exista moarte, că și moartea va dispărea.

Căldură mare în tren. Prea multă. Căscatul și somnul sunt împreună. Muncitorii navetiști picotesc ca niște găini aiurite de prea multa căldură. Cine nu ar picoti, dacă termometrul compartimentului arată 35 de grade la umbră?!

Se cască și se sforăie.

Gândurile sunt puține.

Deloc prozaice.

Cel mai delicat dintre ei este un mai tânăr, care, după ce se uită și se jucă pe telefon o vreme, își deschise ziarul Click (cel mai vândut din România, scrie sus, pentru tot prostu’) și se holbă pe îndelete în el.

Cel mai simpatic de altfel, tipul de băiat pe care îl manipulează toți prin umflarea egoului, deși el se ține mândru și fălos, că nu poate fi diblat de niciun răuvoitor…Aș…

E cel mai simpatic… El, și nu ziarul! Ziarele sunt o pierdere de timp, după care ștergi pe jos sau te ștergi…

Căldură mare în tren. În pauze, mai deschid ușa. În pauzele trenului… că eu mă tot gândesc la o mie de lucruri, pentru că timpul trece greu, când te grăbești și nu trece deloc…când n-ai ce face…

Eu sunt lângă ușă. Stau la ușă… Și sunt singurul care mi-am dat jos șapca (șapcă groasă, luată de la singurul meseriaș din vechiul București, care mai face așa ceva…), cât și scurta de toamnă. Nu înțeleg în ruptul nervilor, cum de pot sta îmbrăcați ca ciobanii, chiar și când călătoresc la 35 de grade cu plus, cu gențile în mâini și cu căciulile în cap…deși te trec toate transpirațiile vieții și ale morții când îi privești…

Totul e de toamnă. Cu toamnă. Printre valurile de amintiri ale toamnei, ale toamnelor care te aduc din trecut în prezent ca pe un flux și reflux.

O frescă microscopică, dacă e să vorbim de la vederea mea până la vederea lui, care nu se vede din avion în mapa lui Google. Fresca unei priviri personale, pe  care nimeni nu o poate imita niciodată, pentru că tu o simți numai ca tine.

Fresca unei realități care se uită, dacă nu o scrie nimeni. Tocmai de aceea tot ce nu am scris nu a fost deloc și nici nu va fi pentru alții, ci a trecut numai prin mine. Relieful cuvintelor e singurul sigur. La fel și imaginea și sunetul.

Simpaticul celularist nu și-a luat însă bilet. De la Videle s-a urcat domnișoara blondă, cu două celulare în ambele mâini, căreia nu îi prea mergeau căștile și a dat, de câteva ori, cu ele sau în ele. Însă numai badigardul, care se sui cu mine de la București și al cărui portofel bariu mă înțepase în pulpa stângă, se luă de domnișoara blondă, care, când se urcă în tren…o sună imediat pe o colegă, căreia, cu fă…îi spuse, cum l-a mardit pe unul…și ce a pierdut de la atare fază.

Adică pierduse un moment unic de divertisment, într-un oraș mic și necablat la obscenitatea divertismentului de calitate.

Însă badigardul, și el simpatic, în ciuda capului mare și ras, a zâmbit și s-a zâmbit…stipulând faptul că nu se mai vorbește la telefon pe tren (cică s-ar fi dat o lege, de care nu știa nimeni), alături de cea pentru nefumatul în tren. Însă, pe hol, unul fuma…Și, când badigardul security l-a întrebat de ce face acest lucru, cu o insistență găunoasă, el i-a spus, sec și melodic: Am draci! Așa că omul l-a lăsat cu dracii lui, ca să-i afume…

Însă domnișoara, oricât de blondă era ea și de suavă…s-a prins că era ă gioc legea lui, fapt pentru care nu a pus replica la inimă. Era bucuroasă că pleacă de la Giurgiu la țară și că la țară o să fie mai cald decât la Giurgiu, pentru că abia au dat ăștia drumul la căldură…Bunica avea să-i facă focul în sobă și să-i dea o mâncare bună, ceea ce cred că s-a și întâmplat…

Badigardul, înalt și gras, era plin de haine speciale. Pentru că cei care sunt navetiști și muncesc la București, dar sunt din Teleorman, se bucură să vină acasă, de la muncă, în security, pentru ca să vadă și să știe toată lumea că au servici. Serviciul e o legitimare socială, alături de verighetă și de copii. Dacă nu ai cele trei elemente, mai mult sau mai puțin, ești suspect la nivel…social…

Totul e cutumă. Și la cutumă i se mai zice și obicei. Când domnișoara începu să se ia la întrecere cu domnișorul simpatic, cu muzica din telefoane, deși, așa ceva nu se face în tren, pe nervii altora, pentru că te poți trezi cu o bastârcă în nas, badigardul simpatic o ironiză numai pe domnișoara blondă (misogin, ca președinții României?!), cică cu unghiile ei prea mari nu o putea ajuta, la muncă, pe bunica ei…

Însă bunica nu dorea nimic de la nepoată, cum spuse chiar nepoata, ci numai să mai vină pe la ea…căci, cu siguranță, că nu pleacă cu mâna goală. La țară vii cu mâna goală…și pleci cu ea plină. Tocmai de aceea recunoștința se uită, după ce mănânci și bei bine la țară și după ce pleci cu sarsanalele pline…la București…

Înalt, mare, gras, security, cu ochi după femei dar fără cultură generală prea multă, bun ca mașină de luptă.

Tânără, blondă, prostuță, adică sily, viitor incert…dusă de val.

Restul…dormitânzi…

Domnișorul fără bilet, atunci când veni nașu’ și plăti 8, 5 lei, ca să se dea de integru, văzând că eu am bilet și pentru întoarcere (obicei bun, de urmat!) îmi zise perfid de scurt, că cu o primăvară…nu se face un bilet…Dar, dacă nimeni nu mai plătește biletul…se pare că nu va mai fi nici loc de du-mă trenule, acasă! Eu voi continua să îmi iau bilet, chiar dacă toți șmecherii merg cu 3 sau 5 lei, băgați în buzunarul mâinii  nașului de tren.

Conform sloganului CFR: respectă-te, dacă nu vrei să fii respectat!

La întrebarea: De ce nu merg căștile?, domnișoara îi răspunde lu’ nean-so badigardu’, că sunt stricate…Întrebare banală, răspuns banal…El ar fi agățat-o și mai rău în discuție pe domn’șoara, însă a înțeles că nu se face asta de față  cu un preot, străduindu-se să nu drăcuie de mama focului… Aici am respectat respectul lor!…

Însă întrebările și răspunsurile, oricât de banale ar fi, dacă sunt adevărate… e de bine… Numai când sunt perverse e…de rău…

De ce a simțit domnișorul, cu 8, 5 lei plătiți în tren…ca să îmi dea o replică la o întrebare…pusă cu ochii? Un alt simț al asumării…Și de ce nu au drăcuit în exces…dacă simțeau că ar trebui să o facă? Domnișorul, totuși, cu mâna scoasă pe geam, a tras vreo două țigări în piept până la Roșiori, pentru că, boala, dacă nu ți-o faci cu mâna ta…înseamnă că nu o începi de dimineață…

Eu îmi plătesc biletul, pentru că știu ce s-ar petrece cu nașul de tren sau cu controlorul de tramvai sau autobuz, dacă ar veni și m-ar mirosi a preot…și ce s-ar mai bucura că are pe cine să-l caterincheze, ca la ușa cortului. Așa că…lasă-mă, nene, în pace cu nesimțirea ta groasă, îți cumpăr biletul, dar toți de pe lângă mine merg tot cu tine, cu băgatul în pozănar…

Numai că, pe lângă misogini, bărbații mai proști dar în funcție, sunt măgari pe lângă ăia cu studii sau în fața lor, în timpul exercitării funcției lor. Și, deși eu știu că tu ești un șpăgar de nota zece, ai totuși tupeul să vii să te rățoești cu mine, tocmai pentru ca să îmi arăți că poți să ai un ascendent în fața mea, pe baza funcției tale. Însă, sub-intelectualule, nu ai niciun ascendent asupra mea pentru că ai o șapcă sau pentru că ești ministru, dacă nu ai tot ce îți trebuie în cap, înțelegi?!

Cu o floare nu se termină o primăvară, dar se începe! Și, deși cușeta trenului nostru e cum e, veceurile sunt nespălate, ajungi când ajungi, totuși trenurile sunt românești, sunt ale noastre și trebuie să ne bucurăm de ele și în ele. Pentru că, dacă nu ar fi…nu s-ar mai povesti…și nici citi și am muta filmul povestirii într-un autobuz iarăși infect, fără veceu și cu claie pe grămadă…

Trenurile sunt ale noastre. Și călătoria e a noastră. Și căldura din călătorie e a noastră. Și oamenii din călătorie și căldură sunt ai noștri.

Un noiembrie cețos, care te taie la reumatism. Îl simt în trupul meu, în inima mea cu toată toamna. De ce Bacovia simțea toamna oricând?

O simt în mine. Îi simt și pe ei, pe oamenii de lângă mine deveniți personaje stihiale sau abia prinse în piesajul narațiunii.

Domnișoara are unghiile pictate. Unghii negre cu brizbrizuri florale…

Se duce la Văleni…Eu la Scrioaștea, la bunica mea și luăm același autobuz cu scaune mici, pentru elevi, luat de la fiare vechi din Germania…

Nimic nu rămâne pe loc. Totul se schimbă cu o viteză pe care nu o mai înțelegem prea bine…

Deși nervoasă pe celularele ei…are, totuși, bun simț… Asta mi-o apropie…

I-am privit tot timpul. Am făcut poze cu ei. I-am privit în adâncul lor. De acum ei au coborât undeva, în mine și au rămas acolo…pentru ca să nu îi mai pot scoate niciodată din abisul ființei mele.

Posted in Poezie şi proză scurtă Tagged: caldul de noiembrie, Poezie şi proză scurtă, pr. dorin picioruș, teologie pentru azi ]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/11/21/caldul-de-noiembrie/feed/ 1 bastrix http://bastrix.wordpress.com/2009/11/21/caldul-de-noiembrie/ http://feedproxy.google.com/~r/TeologiePentruAzi/~3/Iv7a6KJFj6w/ http://bastrix.wordpress.com/2009/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2009/#comments Wed, 18 Nov 2009 21:09:02 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/?p=20501 ]]>

Aici (audio și download; 58. 12 minute)

Utilizator: dorinfather@yahoo.com

Parola: dorinfather

Intrați aici.

Cartea de față reprezintă teza noastră doctorală, are 287 pagini în format integral și a fost scrisă între 1 aprilie 2006-1 aprilie 2007, după 15 ani de reflecție și de aprofundări teologice referitoare la teologia slavei.

Ea reprezintă prima sinteză ortodoxă a teologiei slavei în spațiul ortodox românesc, pe  teologia și experiența extatică a Sfântului Simeon Noul Teolog, unul dintre cei mai mari și neaprofundați Teologi mistici ai Bisericii Ortodoxe.

Pentru ca această lucrare să fie mult mai bine înțeleasă, introducerea la ea o constituie cartea noastră Teologia vederii lui Dumnezeu, care e o introducere generală, în Scriptură și Părinți, la teologia slavei.

Utilizator: dorinfather@yahoo.com

Parola: dorinfather

Intrați aici.

Cartea de față are 252 pagini în format integral, a fost scrisă între 1 aprilie 2006-1 aprilie 2007, în paralel cu teza doctorală și este o introducere la teza noastră doctorală: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

Ea este o sinteză a teologiei slavei din Scriptură și din teologia unor Sfinți Părinți, pentru ca să prezinte realitatea și continuitatea experierii vederii lui Dumnezeu în  Vechiul și în Noul Testament până astăzi.

Acesta e un articol publicitar gratuit!

Stimată Doamnă/ Stimate Domnule,

Intuitext v-a pregatit preţuri speciale şi prezentări interactive, atât pentru copii cât şi pentru dumneavoastră, în cadrul Târgului Gaudeamus.

Pentru că noi răsplătim fidelitatea, veniţi cu voucher-ul ataşat printat şi veţi beneficia de o extra reducere de 50 de lei pentru achiziţionarea de softuri educaţionale în valoare de minim 150 de lei.

Vă aşteptăm în perioada 25-29 Noiembrie 2009 la standul 147 pentru a beneficia de reducerea valabilă doar la achiziţionarea produselor Intuitext în cadrul Târgului de carte Gaudeamus.

Cu respect,
Echipa INTUITEXT

Softwin SRL Pipera Tunari nr.1 Nord City Tower Voluntari, Ilfov 077190 Romania

Un cont personal pe W7, în conexiune cu Windows Live…de 25 de G. Cred că e cel mai mare cont gratuit pentru orice pe care îl cunosc.

Acum o oră și ceva am primit, în mod oficial, Diploma de Doctor în Teologie: o foaie cartonată, galbenă, scrisă pe o parte și alta, fără poză…dar care atestă ce am făcut în ultimii 4  ani (deși a mai trecut un an, în era digitalizării?, până ca să o primesc) în domeniul cercetării teologice.

Și, pentru că sistemul românesc de învățământ nu cunoaște o altă perspectivă decât pe aceea comunistă, eminamente utilitaristă, asupra învățării și cercetării, cu liceu te angajezi, cu facultate ajungi inginer sau profesor, cu master și doctorat ajungi profesor universitar…Însă doctoratul abia este grădinița muncii de cercetare și nu climaxul ei.

Noi terminăm munca de cercetare în România când ea abia începe. De la doctorat în sus ar trebui să existe, la nivel instituțional, ca instituție, studii postdoctorale, cu grade până când vrei sau până când mori și în care să devii super, hiper doctor, hiper specialist în domeniul tău.

Nu știu însă dacă există un sistem progresiv de studii postdoctorale, așa cum mi-aș dori eu, în vreo țară a lumii. Adică, după doctorat, din cinci în cinci ani să existe un alt nivel și mai mare de specializare, pe care să le treci pas cu pas și în care munca de cercetare să fie și mai specializată și mai personalizată în același timp.

De ce așa? Pentru că ajungi doctor în ceva la 30 de ani…și apoi începe șomajul intelectual, adică te lași pe tânjală, dacă numai asta ai dorit sau începi să faci muncă de cercetare, de specializare, haiducește, fără să ai un cadru instituțional de exercițiu.

Dacă ar exista după doctorat perioade de câte 5 ani de hiperspecializare, s-ar ajunge profesor universitar sau academician pe drept, în mod evident, pentru că ar trebui să se vadă ceea ce faci.

Dacă ai scris o carte ca licențiat în Teologie, alta ca Masterand, alta ca Doctor în Teologie și, la cinci ani, mai scrii câte o carte, la cererea și sub îndrumarea unui colectiv de specialiști, pe lângă cărțile tale pe care le scrii, ajungem la concluzia foarte logică, că un profesor de Teologie, care ar ajunge pe la 50-55 de ani ar trebui să aibă vreo 50-60 de cărți publicate sau în manuscris iar un academician, pe la 70 de ani, ar trebui să aibă peste 100 în domeniul său.

Am spus cărți și nu studii! De ce atât de multe? Pentru că un om cu vocație pentru ceva anume începe de mic munca de cercetare, adică de la liceu cel târziu și, când studiezi, ți se deschid noi și noi piste de cercetare, fapt pentru care lucrurile nu sunt deloc grele, ci normale, pentru că știi foarte multe lucruri.

Nu îmi imaginez un specialist în ceva fără liste întregi de bibliografie, fără biblioteci personale în multiple domenii și fără sute, mii de pagini de notițe. Acum, în era digitalizării, toată munca ta de-o viață intră pe un DVD, așa că nu ai probleme cu căratul.

Iar, dacă ai vreo 5 T de informație pe câteva harduri ai toată informația importantă a tuturor bibliotecilor din lume acasă, pe domeniul tău.  Asta, bineînțeles, când se vor democratiza toate și vor trece cărțile cu ciuperci și cu viruși în format digital.

Pentru mine 5+ 4+ 2+ 4, adică 15 ani de ințiere teologică înseamnă că am ajuns la grădinița Teologiei. De acum începe treaba serioasă în munca de cercetare teologică. Însă România are nevoie de muncitori cu brațele mai mult și nu de cercetători serioși în multiple domenii. Așa că, la 32 de ani sunt crezut pensionar în domeniul gândirii și sunt împins să șomez intelectual.

Însă eu tocmai de acum mă pregătesc să elaborez, să dezvolt ceea ce am in nuce, până acum, în ființa mea și să conexez la ele alte dezvoltări, pe care mi le va indica Dumnezeu. Instituțional nu mai am nicio șansă de mai mult.

Nu consider că 6 luni sau 1 an de studii postdoctorale pe undeva înseamnă studiu serios. Până mă stabilesc eu într-o țară străină, până mă simt bine acolo, mă pomenesc că trebuie să plec. Pentru că studiul cere atenție, concentrare și să nu te frichinești prea mult pe avioane și trenuri.

E observabil că oamenii cu studii în străinătate au pierdut 70 la sută timpul pe plimbări și pe acomodare și că au scris și au făcut muncă de cercetare prea puțin.  Dacă ar fi avut timp, făceau mai mult decât au făcut.

Munca cere liniște și continuitate, dar, mai ales, minuțiozitate. Cărțile pe care le-am scris până acum m-au făcut atent la detalii, serios la profunzimi, respectuos față de chinurile, rigorile și sacrificiile celor de dinaintea noastră. Numai când scrii mult și cu plan, cu rigoare, înțelegi cum începi să gândești, ce înseamnă să scrii, să simți și să elaborezi în mod concis și profund în același timp.

Nu, doctoratul nu trebuie să mai însemne prea mult: gata cu cartea, acum facem bani! Doctoratul e o primă treaptă spre excelență și nu capătul scării excelenței. Hiperspecializarea cere timp și efort suprauman și ea nu are încă instituționalizare pe acest pământ.

Așa că, cei care vor și mai mult, care vor mai multul continuu, sunt împinși spre haiducismul muncii de cercetare, spre contul propriu și astfel geniile lumii se nasc nu instituțional ci în pofida tuturora.

La o adică, dacă te gândești bine, ai prefera ca, în anumite domenii, să se practice haiducismul cercetării, pentru ca cercetătorii și specialiștii să nu mai fie manipulați politic pentru a creea viruși tehnologici și bombe atomice. Însă, paradoxal, se pun la îndemână bani de către diverse organizații și guverne tocmai pentru o astfel de știință distructivă și nu pentru știința care îl personalizează, îl sfințește pe om.

Spațiul ortodox mai trăiește și o altă tară imensă în domeniul cercetării teologice. Ni s-a spus sau noi am înțeles prost, cum că ortodocșii nu pot să facă muncă de cercetare teologică, în același timp duhovnicească și științifică.

De aceea trăim cu acest handicap imaginar, în mod penibil, și nu ne apucăm să construim centre de traducere și de explicitare actuală a monumentelor Tradiției și folosim traduceri catolice și protestante ale Sfinților noștri, pe care ei le-au furat de la noi, ca să le păstreze și să le falsifice cum vor.

Din acest motiv, când apare un Stăniloae sau un Ică jr. în teologie sau în traducerea de carte teologică ne apucă o furie oarbă împotria lor, ca și când ne-ar dori răul și nu luminarea noastră. Adică, de la Sfântul Paisie Velicikovski încoace nimeni nu a mai încercat să facă un centru entuziast de cercetare și de recuperare  integrală, din perspectivă ortodoxă, a Sfinților Părinți ai Bisericii.

E cutemurătoare lenea noastră, mai mult sau mai puțin instituțională, în domeniul  recuperării Tradiției Bisericii. Adică nu știm cum arată  istoria Bisericii Ortodoxe de-a lungul secolelor,  cu tot felul de date, repertoriate pas cu pas într-o colecție teologică. Nu avem o colecție integrală a Sfinților Părinți, una a Vieților Sfinților, comentarii apriate la Părinți și cult, sisteme digitale de lucru asupra edițiilor românești teologice.

Dacă eu studiez la București un Sfânt, habar am dacă îl mai studiază cineva, la nivel doctoral, în altă parte, pentru că nu există o bază de date comună cu ce s-a studiat și se studiază în prezent sau nu am acces la o bibliotecă comună a tuturor studiilor științifice teologice din România…pentru că ea nu există.

În acest vid informațional și al competitivităților reale toată lumea poate să spună orice despre oricine. Dacă mă întreabă cineva acum: Aveți vreun specialist în teologia Stromatelor Sfântului Clement Alexandrinul sau dacă s-a tradus, de câte ori, de către cine și cine e specialist în Biblioteca Sfântului Fotie cel Mare în România sunt ca un pește fără de glas, pentru că habar am cine a făcut-o sau dacă a făcut-o vreodată.

Nu știm câți teologi români știu greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, paleoslavă etc., adică limbi în care există texte Sfinte, semnificative pentru Tradiția Bisericii și nici ce a tradus fiecare, în mod metodic, pe baza limbilor în care sunt inițiați.

Nu știm cine sunt specialiștii, hiperspecialiștii, academicienii reali ai României la nivel teologic, pentru că nu avem o bază comună de date, care să certifice competențele lor și niciun cadru legal de observare a lor. Dacă, după doctorat, nu mai există nivel valoric de cercetare, instituționalizat, în România, de unde să știu cine e o somitate teologică și cine nu e, dacă nu am acces la o relație față către față, instituționalizată, cu aceștia?

Pe scurt privim miop cercetarea teologică, pentru că nu credem în cercetare teologică ortodoxă în România. Importăm castraveți de la alții în loc să ajutăm propriul nostru cernoziom să rodească.

Și, dacă, după doctorat, statul român și Biserica Ortodoxă ar face un program continuu de specializare teologică, în care să fim bine plătiți și cu resurse informaționale, pentru ca să studiem și să producem evidențe despre trecutul și teologia noastră, cernoziomul românesc ar fi tot la fel de competitiv ca orice cernoziom autentic.

Sunt bucuros și împlinit pentru munca de cercetare teologică a acestor ani, pe care am făcut-o, numai că ea nu a fost sponsorizată de nimeni și nici măcar dorită. A fost o oboseală cu mine însumi și o mare bucurie dumnezeiască, dar care nu a interesat pe nimeni…în mod esențial.

Nici când am editat până acum 15 cărți la nivel online și am ajuns la 7000 de articole în 4 ani de zile la nivel online, pe toată plaja de extindere a platformei Teologie pentru azi…nu am stârnit deloc entuziasm și nici sprijin, de la nivelul de sus sau de jos al Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce este o enormă surpriză…negativă.

Înseamnă că sistemul românesc de învățământ și de cercetare, în care noi muncim, nu gândim! e foarte tare implementat și că, cartea teologică interesează mai puțin sau deloc, pentru că nimeni nu mai vrea să se mântuie, consecință logică, nu?… Dacă confrați ai noștri ortodocși, în alte timpuri și locuri călătoreau cu întrebarea și mureau de dorul să găsească și să audă cuvintele vieții veșnice…pe noi ne interesează numai un film prost la televizor și o mâncare semipreparată.

Încotro? Niciunde!… Adică oficial…nu ne merge bine… Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom face tot ceea ce am făcut toată viața până acum, chiar dacă nu interesează sau nu incită pe nimeni acest lucru, pentru că teologia și munca de cercetare teologică reprezintă viața mea și a soției mele. Pentru noi acestea contează cât mântuirea sufletului nostru, pentru că noi trăim, muncim și ne mântuim prin ceea ce facem.

De aceea vom continua să fim prezenți și productivi pentru noi și pentru cine se mai găsește…Vă mulțumesc anticipat dv., acelora care ne vor felicita, în foaie sau în gând, pentru bucuria de astăzi… Și vă dorim să vă bucurați și dv., de multă muncă, studiu și fericire a înțelegerii! Fără astea nu se poate!

Primele 7 articole.

Tot cu substantivul ne ocupăm. Punctele cardinale: il nord = nordul; il mezzogiorno =miazăzi, amiaza; l’ovest = vestul și l’oriente = orientul.

Metale scumpe: d’oro = de aur; d’argento = de argint; di platino = de platină. Iar giuvaericalele: anelli = inele; braccialetti = brățări sau spilloni = broșe.

Cine poartă inele? La madre = mama sau la suocera = soacra. La gallina = găina, de unde galinacee.

Există în italiană substantive masculine, care indică persoane de sex feminin. Ex: il soprano = soprana.

Fructe: la mela = mărul; l’uliva = măslina; la susina = pruna; l’albicocca = caisa; l’uva = strugurii; la nocciola = aluna; la pesca = piersica; la ciliegia = cireașa.

La Romania = România. Bucarest = București.

Italiana are și substantive cu forme identice pentru ambele genuri. Ex: il farmacista = farmacistul și la farmacista = farmacista.

Cum se obține femininul substantivelor? În două moduri: 1. se înlocuie term. de masculin cu cea de feminin sau 2. se înlocuie articolul masculin cu cel feminin.

Pentru italieni Ion al nostru este Giovanni al lor și Giovanna a lor este Ioana a noastră.

Dacă gallina e găina, cocoșul = il gallo. Cocoșul galic. Dacă il montone = berbecul, la pecora = oaia; il bue = boul; la vacca = vaca, ca să fie mai pe românește. Dar mai avem și il becco = țapul și la capra = capra, ca și la noi.

Dar la scimmia = maimuța; la volpe = vulpea; la rondine = rândunica (rondelul de ceapă e ca o rândunică); il topo = șoarecele, adică unul de-al locului, pe care îl găsești în tot locul la o adică, pe când il luccio = știuca, care stă în luciul apei.

Însă genul gramatical al substantivului nu coincide întotdeauna cu genul natural.

Cu morală: Tra il dire ed il fare c’ è di mezzo il mare = Între a spune și a face este o diferență mare. De ce? Pentru că sunt mulți papagali, cărora le place să se audă…dar care nu au putere sau mușchi pe ei, ca să și facă ceea ce spun. Tocmai de aceea discrepanța prea mare între discurs și fapte.

Asta e tare: il mento = barba. Deci cine are barbă are și minte. Sau se presupune că așa ar fi. La fel cu măseaua de minte…Minte la cap…sau minte de îngheață apele? Il pianto = plânsul. Plânsul e ca vaierul unui pian. Dar il baleno nu înseamnă…ce credeți că ar însemna…ci: fulgerul.

Adică când fulgeră cade balena peste noi, cade moartea… Nu degeaba s-a rugat Luther ca să fie scăpat de balene, adică de fulgere…că se face augustinian. Și, când se făcu augustinian și îi miji miros de catrință, Luther al nostru se dădu la femei…și mai făcu o sectă istorică…care acum are și episcop lesbian în Suedia.

Și, ca să vezi, ceea ce pentru noi e felul întâi, adică la pizza, pentru italieni e felul 4, 5 sau 6, după modă românească, pentru că = plăcintă.

- Ce vindeți, soro, aci?

- Plăcinte!

- Ce?!…

-Pițe, frațe, pițe!

A nu se confunda cu… domnul Pița, Dan Pița.

La scala = scara.

- Unde a concertat?

- La Teatro alla Scala di Milano…

- Dar, pe scara blocului, cu Parazziții, frate, nu se cântă? Că când cântă ăștia îți vine să vomiți de atâta spectacol lingvistic…

Pentru final: unde dai și unde pică. În loc ca la colla să însemne și el…înseamnă cleiul, lipiciul.

Adică, vă rog frumos, trei litrii de lipici nu îmi dați și mie? Dar să fie rece…

Aici pentru a asculta și a downloada (20 de minute)