Versurile…aici.

CUPRINS

Introducere

I. VIAŢA

I. 1. Originea lui Antim Ivireanul

I. 2. Venirea în Ţara Românească: motivele, data şi împrejurările sosirii la Bucureşti

I. 3. Unde a îmbrăcat mantia monahală şi unde a învăţat meseria de tipograf

I. 4. Antim Ivireanul în Ţara Românească între 1691 şi 1716

I. 5. Un moment de mare cumpănă

I. 6. Moartea martirică

II. ACTIVITATEA

II. 1. Antim Ivireanul tipograf

II. 2. Restaurator şi chivernisitor al bisericilor şi mănăstirilor

II. 3. „De mai multe ori artist” şi ctitor al Mănăstirii tuturor sfinţilor din Bucureşti

II. 4. Apărător, alături de Constantin Brâncoveanu,  al Bisericii româneşti şi al Ortodoxiei transilvănene şi universale

II. 5. Scriitor şi predicator

II. 6. Antim traducătorul şi „epopeea” naţionalizării cultului

II. 6. 1. Primele traduceri ale cărţilor sfinte folosite în  cult

II. 6. 2. Primele traduceri ale cărţilor de slujbă

II. 6. 3. Etapa naţionalizării cultului realizată de Dosoftei

II. 6. 4. Desăvârşirea procesului de naţionalizare a cultului prin Antim Ivireanul

II. 6. 5. Observaţii asupra limbii textelor liturgice

III.OPERA

III. 1. Prefeţe, dedicaţii, postfeţe, versuri

III. 2. Învăţătură pentru taina pocăinţii. Învăţătură bisericească. Capete de poruncă

III. 3. Chipurile Vechiului şi Noului Testament

III. 4. Aşezământul Mănăstirii Antim

III. 5. Sfătuiri creştine – politice

III. 6. Didahii

III. 6. 1. Universul Didahiilor şi unicitatea personalistă a universului

III. 6. 1. 1. Alegoria, portretul şi tabloul ca măiestrii artistice definitorii pentru opera omiletică a lui Antim

III. 6. 1. 2. Portretul alegoric în etape şi despre „ipostazierea” frumuseţii interioare

III. 6. 1. 3. Iconografia lumii şi motivaţia teologico-filosofică a veleităţilor poetice şi plastice ale lui Antim

III. 6. 1. 4. Motivul mării şi realizarea tabloului la Antim

III. 6. 1. 5. Cuvânt la Naşterea Domnului sau cascadele poeziei

III. 6. 1. 6. Lumea ca lumină şi podoabă

III. 6. 1. 7. „Lună tu, stăpân-a mării…” : Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu. Motive şi viziuni comune sau similare

III. 6. 1. 8. Transfigurarea întru cuvânt: cuvântul-lumină şi lumina cuvântului

III. 6. 1. 9. „Ospăţul vorbelor”: literatura ca paradis

III. 6. 2. Antim Ivireanul şi idealul purificării spiritual-morale a omului

III. 6. 2. 1. Condiţia umană şi lupta cu păcatul

III. 6. 2. 2. Antim Ivireanul – creatorul unei fresce a societăţii româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea şi critic al moravurilor

III. 6. 3. Originalitatea Didahiilor

III. 6. 3. 1. O hermeneutică proprie

III. 6. 3. 2. Izvoarele omiliilor antimiene

III. 6. 3. 3. Antim Ivireanul şi Ilie Miniat

III. 6. 4. Antim Ivireanul – isihast

Concluzii

Summary of Our Doctoral Thesis

Bibliografie

Scurtă prezentare biografică a candidatei

Declaraţie de onestitate

BIBLIOGRAFIE

Opere

Predici făcute la praznice mari de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul de la 1781 cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice de prof. I. Bianu, Bibliotecarul Academiei Române. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S.S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1886.

Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul original cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice şi corectate de Constantin Erbiceanu, profesor, cu o prefaţă asupra manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P. S. S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1888.

Predicile ţinute la Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, 1709-1716. Prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1911.

Antim Ivireanul, Predici, cu o prefaţă şi indice de cuvinte de Petre V. Haneş, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Minerva, Bucureşti, 1915.

Antim Ivireanul, Predici, ediţie critică, studiu introductiv şi glosar de G. Ştrempel, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.

Antim Ivireanul, Opere, Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

Antim Ivireanul, Didahii, Postfaţă şi bibliografie de Florin Faifer, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.

Monografii

Albala, Radu, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962.

Cerbuleţ, Teodor, Antim Ivireanul (1650 – 1716), Bucureşti, 1939.

Djindjihaşvili, Fanny, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.

Dobrescu, N., Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1910.

Mazilu, Dan Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1999.

Negrici, Eugen, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, ediţia a II-a, Ed. Du Style, Bucureşti, 1997.

Popescu, Mihail-Gabriel, Mitropolitul Antim Ivireanul, cârmuitor şi predicator bisericesc, teză de doctorat, în „Studii Teologice”,  XXI  (1969), nr. 1-2.

Rădulescu, Mihai, Antim Ivireanul. Învăţător. Scriitor. Personaj, cu un „Cuvânt înainte” de P. S. Irineu Slătineanu, editat de Fundaţia „Antim Ivireanul” – Rm. Vâlcea, Ed. Ramida, Bucureşti, 1997.

Ştrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1997.

Istorii literare

Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Călinescu, G., Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993.

Iorga, N., Istoria literaturii române în secolul al XVIII – lea, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.

Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII – lea, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1901.

Ivaşcu, G., Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche, vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994.

Idem, Recitind literatura română veche, vol. II,  Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998.

Idem, Recitind literatura română veche, vol. III, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000.

Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

Surse româneşti medievale

Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.

Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, Bucureşti, 1914.

Idem, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976.

Costin, Miron, Opere, vol. I şi II, ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965.

Dosoftei, Opere 1 (versuri), ed. critică de N. A. Ursu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.

*** Dumnezăiască Liturghie (1679), ed. critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1980.

*** Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Târgovişte, 1713, Biblioteca Academiei Române, fondul de Carte românească veche, cota 164.

*** Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, Biblioteca Academiei Române, fondul de Carte românească veche, cota 150A.
Greceanu, Radu, Cronica. Cronicari munteni, vol. 3, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.

*** Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

*** Liturghierul lui Coresi, text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1969.

Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. îngrij., glosar şi repere istorico-literare de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1986.

Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti. Cronicari munteni, vol. 2, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.

Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966.

Cărţi, studii, articole

Alecsandri, Vasile, Poezii, antologie, pref. şi repere critice de Nicolae Manolescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993.

Alexandrescu, Grigore, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985.

Alexandru, Ioan, Imnele iubirii (antologie), Ed. Ioana, 1995.

Asachi, Gheorghe, Opere, ed. critică şi prefaţă de N. A. Ursu, vol. I (versuri şi teatru), Ed. Minerva, Bucureşti, 1973.

Atanasie cel Mare, Sfântul, Scrieri, col. PSB, vol. 15, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Augustin, Fericitul, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din limba engleză, introducere şi note de Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

Baştovoi, Monah Savatie, Balotă, Nicolae, Kuraev, Diacon Prof. Andrei, Crudu, Dumitru, Ortodoxia pentru postmodernişti (în întrebări şi răspunsuri), Ed. Marineasa, Timişoara, 2001.

Bălaşa, Pr. Icon. Stavrofor Dumitru Martiriul Părintelui mitropolit Antim Ivireanul (1716), în „Lumina lumii”, revista Fundaţiei culturale „Sfântul Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea, VII (1998), nr. 7.

Belu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cea dintâi omiletică în limba română. Retorica de la 1798, în „Mitropolia Ardealului”, VIII (1963), nr. 9-10.

Benga, Pr. Daniel, Marii reformatori luterani şi Biserica Ortodoxă. Contribuţii la tipologia relaţiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003.

Bianu, I. şi Hodoş, Nerva, Bibliografia românească veche, t. I, Bucureşti, 1903.

***Biblia sau Sfânta Scriptură,  tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a PFP Teoctist, patriarhul BOR şi cu aprobarea Sf. Sinod, editată de Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.

Blaga, Lucian,  Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefaţă de George Gană, ediţie îngrijită de George Gană şi Dorli Blaga, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

Idem, Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.

Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Ed. Univers, Bucureşti, 1998.

Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, O epistolă a patriarhului Fotie şi semnificaţia ei, în „Mitropolia Banatului” XXXII (1982), nr. 10-12.

Bogdan, Damian P., Viaţa lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Idem, Despre Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4.

Boghiu, Arhim. Sofian, Mitropolitul Antim Ivireanul (1650 – 1716), în „Biserica Ortodoxă Română”, CXVIII (2000), nr. 7-12.

Bolintineanu, Dimitrie, Opere III. Poezii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârcolici, col. „Scriitori români”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.

Bossuet, Oraisons funèbres, Ed. La „Renaissance du livre”, Paris, f. a.

Brătulescu, Prof. Victor, Antim Ivireanul miniaturist şi sculptor, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Idem, Mitropolitul Antim, ctitor de lăcaşuri sfinte, în  „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Brock, Sebastian, Efrem Sirul, Imnele despre Paradis, trad. de Pr. Mircea Telciu şi Diac. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Bulat, T. G., Din preocupările gospodăreşti ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10.

Cazacu, Matei, Cum a murit Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, 1970, nr.7-8.

Căciulă, Pr. Dr. Olimp N., Solemnităţile comemorării a 250 ani de la moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10.

*** Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Paul de Alep, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Călinescu, G. Opera lui Mihai Eminescu, vol. I şi II, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993.

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii (modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism), traducere de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, posfaţă de Mircea Martin, Ed. Univers, Bucureşti, 1995.

Cândea, Acad. Virgil, Evanghelia în cultura românească,  art. online, http://www.crestinismortodox.ro/Evanghelia_in_cultura_romaneasca-160-11121.html.

Idem, Despre Condacul Naşterii Domnului, art. online, http://www. crestinismortodox.ro/Acad_Virgil_Candea_Despre_Condacul_Naşterii_Domnului-html.

*** Ceaslov, ed. a II-a , Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993.

*** Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.

Chiţescu, N., O dispută dogmatică din veacul al XVIII-lea, la care au luat parte Dosithei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIII (1945), nr. 7-8.

Ciurea, Pr. Conf. Al. I., Antim Ivireanul predicator şi orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Clément, Olivier, Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. Sora Eugenia Vlad, Ed. Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1998.

Cocora, Pr. Gabriel, Antimisul Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 2008.

Coşbuc, George, Poezii, vol. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982.

Curtius, Ernst Robert, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, în româneşte de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

Daniélou, Jean, Simbolurile creştine primitive, traducere în limba română de Anca Oprić şi Eugenia Arjoca Ieremia, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998.

David, Arhid. Prof. Dr., Petru I., Caută şi vei afla, ediţia a 5-a, ms. comput.

Del Chiaro Fiorentino, Anton Maria, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929.

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, ediţia a II-a, îngrijire, traducere şi prefaţă Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Dianu, Ion, Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al retoricii culte româneşti, în „Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 11-12.

Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu – cultură şi creaţie, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976.

Dumitrescu, Dan, Activitatea tipografică a lui Mihail Ştefan în Gruzia, în „Studii”, XI (1959), nr. 4.

Dunca, Vasile, Nebunie şi cuminţenie, Ed. Agnos, Sibiu, 2004.

Duţu, Alexandru, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII (1700-1821), EPL, Bucureşti, 1968.

Duţu, Pr. Dr. Constantin, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi (teză de doctorat), în „Ortodoxia”, XLV (1993), nr.1-2.

Efrem Sirul, Sfântul, Cuvinte şi învăţături, vol. II şi III, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996 şi 1998.

Elian, Al., Antim Ivireanul – apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Eminescu, Mihai, Opere alese, vol. I şi II, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1964.

Idem, Opere III, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1944.

Idem, Poezii I, II, III, ediţie critică de D. Murăraşu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982;

Idem, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Idem,  Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964.

Encomidis, D. V., Ioan Avramie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXII (1944), nr. 4-6.

Erbiceanu, C., Material pentru complectarea istoriei bisericeşti şi naţionale. Documente inedite, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV, (1891-1892).

Idem, Documente istorice inedite, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV, (1891-1892).

Idem, Un document de la Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892).

Idem, Descrierea manuscriptelor Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XI (1888), nr. 12.

Idem, Maximele şi sentinţele lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XIV (1890-1891).

Idem, Cuvânt panegiric la cel întocmai cu Apostolii Marele Constantin, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892).

Idem, Cuvânt panegiric la Ştefan, întâiul Martir al lui Christos, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892).

Idem, Cuvânt panegiric la prea mărita Adormire a Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892).

Idem, Cuvântare la Patima cea lumei mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Omului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892).

Faifer, Florin, Antim Ivireanul. Un enigmatic arhipăstor, în Cordonul de argint (Eseuri), Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

*** Filocalia Românească, vol. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

Firmilian, I.P.S., Mitropolitul Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Flavius, Josephus, Antichităţi iudaice, prefaţă de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de Ioan Acsan, vol. I. Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004.

Fundoianu, B., Poezii, prefaţă de Dumitru Micu, tab. cronol. de Paul Daniel şi George Zarafu, 2 vol, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XLIII (1991), nr.1.

Gheţie, Ion, Începuturile scrisului în limba română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974.

Idem, Cele mai vechi texte româneşti, editată de Universitatea din Bucureşti, Institutul de Lingvistică, Bucureşti, 1982.

Gheţie, Ion, Mareş, Al., Originile scrisului în limba română, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

Gheorghiu, N. A., Mitropolitul Antim Ivireanul şi cărţile populare, în „Biserica Ortodoxă Română”, LVII (1939), nr. 5-6.

Goga, Octavian, Poezii, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi crestomaţie critică de Simion Mioc, Ed. Facla, Timişoara, 1984.

Gordon, Pr. Lect. Dr. Vasile, Predica ocazională (Pareneza), (teză de doctorat), Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2001.

Gouvalis, Arhim. Daniil, Minunile creaţiei, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

Grigorie de Nazianz, Sfântul, Opere dogmatice, traducere din limba greacă, studii şi note de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002.

Hazard, Paul, Criza conştiinţei europene (1680 – 1715), traducere Sanda Şora, prefaţa Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.

Idem, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, traducere de Viorel Grecu, Ed. Univers, Bucureşti, 1981.

Heidegger, Martin, Originea operei de artă, trad. şi note Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica, Ed. Humanitas, 1995.

Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, traducere de H. R. Radian, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993.

Ică jr., diacon Ioan I., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis şi Stavropoleos, Sibiu, 2008.

Ignatie al Antiohiei, Sfântul, Epistola către magnezieni, în col. PSB, vol. I, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.

Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere (I), în col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Idem, Cateheze baptismale, trad. de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.

Ioan Scărarul, Sfântul, Scara, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

Ionescu, Pr. I., Câteva aspecte din viaţa şi opera Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Iorga, Nicolae, Pagini alese, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

Idem, Bizanţ după Bizanţ, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.

Idem, Despre Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), nr. 11-12.

Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile Bisericii sale, în „Biserica Ortodoxă Română”, LII (1934), nr. 11-12.

Idem, Despre uciderea mitropolitului Antim, în „Biserica Ortodoxă Română”, LIII (1935), nr. 5-6.

Idem, Între Antim şi Mitrofan, mitropoliţii Ţării Româneşti, în „Biserica Ortodoxă Română”, LIII (1935), nr. 1-2.

Irineu de Lyon, Sfântul, Contra ereziilor, trad. de Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş, ms. comput.

Irineu, P. S. Bistriţeanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist şi teolog, Ed. Cartimpex, Cluj, 1998.

Izvoranu, Pr. Stelian, Mitropolitul Antim Ivireanul, sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10.

Joantă, Mitropolitul Serafim, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, trad. din franceză de Iuliana Iordăchescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994.

Kuraev, Diacon Profesor Andrei, Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004.

Lazăr, Ioan St., Sfântul Antim Ivireanul „vistierie de daruri”, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2000.

Lecca, Pr. Arhim. Paulin, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998.

Le Goff, Jacques, Pentru un alt ev mediu, vol. I, studiu introductiv, note şi traducere de Maria Carpov, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986.

*** Literatura Bizanţului. Studii, antologare, traduceri şi prezentare Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed.  Univers, Bucureşti, 1971.

*** Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.

Macedonski, Alexandru, Excelsior. Poezii, ediţie îngrijită de Adrian Marino, prefaţă de Marin Mincu, EPL, Bucureşti, 1968.

Marcus, Solomon, Metafora, paradigmă comună ştiinţei şi religiei, în  vol. *** Ştiinţă şi religie, antagonism sau complementaritate?, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2002.

Marinescu, Valeriu, Vocaţia magnificării în literatura română veche, Ed. Ars Docendi, 2003.

Mazilu, Dan Horia, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.

Idem, Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996.

Idem, Introducere în opera lui Dosoftei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997.

Idem, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Ed. Polirom, 1999.

Miniat, Ilie, Didahii la Postul Mare, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

Miniatis, Ilie, Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, trad. din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, prefaţă de Protos. Iustin Marchiş, Ed. Anastasia, 2004.

Molin, Virgil, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de « typarnic », în „Glasul Bisericii”, XXV (1966), nr. 9 -10.

Idem, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei” XVIII (1966), nr. 9-10.

Idem, Contribuţii noi la istoricul relaţiilor culturale cu Orientul Ortodox (1709-1712). Un ipodiacon ungrovlah, Mihail, fiul lui Ştefan, meşter în tipar în ţări străine, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIXX (1961), nr. 3-4.

Nanu, Prof. Dr. Ion, Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX (1961), nr. 3-4.

*** Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

Nedelescu, Pr. Emil, Contribuţia lui Antim Ivireanul la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din Eparhia Râmnicului Noul-Severin, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Negoiţescu, Ion, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revizuită, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994.

Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

Idem, Expresivitatea involuntară, Ed. Universalia, Bucureşti, 2000.

Idem, Abordarea literaturii vechi, în vol. Lucrările Simpozionului: Preţuitori ai arhivelor şi ctitori de biblioteci şi muzee (consacrat împlinirii a 285 de ani de la moartea tragică a Mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul [1716-2001]), coordonator: Conf. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Universitatea din Bucureşti, Credis-2002.

*** Ne vorbeşte părintele Porfirie, trad. din limba greacă de ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Apanthisma. Rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Ed. Sofia şi Mănăstirea Petru Vodă, Bucureşti, 1999.

Nicolescu, Costion, Riscul de a fi ortodox, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.

Noica, Constantin, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973.

*** Œuvres choisies de Massillon. Petit Carême suivi de sermons divers, Paris, Librairie Garnier Frères, f.a.

Odobescu, Alexandru, Opere, II, Scrieri din anii 1861-1870. Antume. Postume. Anexe. Variante. Note. Text critic şi variante de Marta Anineanu. Note de Virgil Cândea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1967.

Panaitescu, P. P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965.

Pascal, Blaise, Cugetări, text integral, ediţia Brunschvicg, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II (secolele XVII şi XVIII), ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994.

*** Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.

Petrescu, I.D., Mitropoliile Tierrei, Bucureşti, 1870.

Picioruş, Pr. Drd. Dorin-Octavian, Viaţa martirică şi sfârşitul Sfântului Antim Ivireanul, ms. comput.

Picioruş, Drd. Gianina, Lucian Blaga: între lumină şi întunericul iadului, art. online,  http://bastrix.wordpress.com/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/.

Idem, Dubla „ereditate” eminesciană, art. online, http://bastrix.wordpress.com /2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/.

Pillat, Ion, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989.

Piuariu-Molnar, Ioan, Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, ediţie critică, prefaţă, notă asupra ediţiei, glosar şi indice de Aurel Sasu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

Platon, Opere III, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Idem, Opere IV, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Idem, Dialoguri, trad. de Cezar Papacostea, Ed. Iri, Bucureşti, 1995.

Pleşu, Andrei, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003.

Popescu, Pr. Drd. Ion, Aspecte dogmatice în „Didahiile” mitropolitului Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, XLIII (1991), nr. 1.

Popescu, Teodor M., Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Popescu-Vâlcea, G., Iniţiator şi protector al unui nou stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 9-10.

Popovici, Sfântul Iustin, Omul şi Dumnezeu-Omul. Abisurile şi culmile filosofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

*** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, CX (1992), nr. 7-10.

Rădulescu, I. Heliade, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.

Rămureanu, Diac. Asist. I., Luptător pentru Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV, (1956), nr. 8-9.

Rămureanu, Pr. Prof. I., Constantin Brâncoveanu sprijinitor al Ortodoxiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 9-10.

*** Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995.

Sacerdoţeanu, Aurelian, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar şi topograf, în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), nr. 9-10.

Idem, Sigiliile mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei” XVIII (1966), nr. 9-10.

Săvoiu, Em., „Capetele de poruncă” ale lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10.

Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, postfaţa de Valeriu Cristea, ediţia a II-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995.

Sofronie, Arhim., Din viaţă şi din Duh,  trad. din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997.

Idem, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. din limba rusă de ieromonah Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005.

Stănescu, Nichita, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f. a.

Idem, Antimetafizica (însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu), ediţia a II-a, Ed. Alfa, Bucureşti, 1998.

Steinhardt, Nicolae, Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu Ioan Pintea), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

Stăniloae, Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Ed. IBMBOR, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997.

Idem, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama (cu patru tratate traduse), ediţia a doua, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Idem, Naţiune şi creştinism, ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Elion, Bucureşti, 2003.

Şerban, Robert, A cincia roată (Convorbiri cu…), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.

Şerbănescu, Pr. Niculae, Antim Ivireanul tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Idem, Documente din timpul păstoriei Mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10.

Idem, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV (1976), nr. 3-4.

Idem, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti – 275 de ani de la moartea sa martirică – (1716-1991), în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 10-12.

Teofilact, Sfântul, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998.

Teolipt al Filadelfiei şi Nicodim Aghioritul, Cuvioşii, Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nume al lui Iisus, trad. de diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

Timuş, Gherasim, Acte relative la istoria Bisericii Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, XI (1888), nr. 12.

*** Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.

Touraille, Jacques, La beauté du monde, icône du Royaume, în rev. „Contacts”, XXXI (1979), nr. 105.

Turcu, Magistr. Nicolae C., Biserica din Ţara Românească în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 1-2.

Idem, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIII (1965), nr. 3-4.

Ulea, Sorin, Istoria artelor plastice în România, I, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1968.

Vaporis, Pr. Nomikos Mihail, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), în româneşte de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.

Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii  la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.

Vianu, Tudor, Studii de stlistică, ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.

Voiculescu, Vasile, Poezii, ediţie îngrijită, prefaţă, cronologie, repere critice şi bibliografie de Ion Apetroaie, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1995.

Voronca, Ilarie, Poeme alese, antologie şi trad. de Saşa Pană, 2 vol., Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei, trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.

Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea lui Iisus în Imperiul Bizantin. Răspândirea ei în Peninsula Balcanică şi în Ţările Române, în „Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 11-12.

Zumthor, Paul, Încercare de poetică medievală, traducere şi prefaţă de Maria Carpov, Ed. Univers, Bucureşti, 1983.

Dicţionare

Ciorănescu, Alexandru, DER (Dicţionarul etimologic al limbii române), ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă, de Tudor Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Ed. Saeculum, I. O., Bucureşti, 2007.

*** DAR (Dicţionar de arhaisme şi regionalisme), alcătuit de Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2002.

*** Dicţionar al Sfinţilor, de Hugh Farmer, ed. Oxford,  trad. de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, argumentul şi articolele consacrate Sfinţilor români de prof. univ. dr. Remus Rus, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001.

*** ISBE Bible Dictionary, col. 7093, 2, cf. Bible Works, v. 07.

Antim Ivireanul is a meteoric appearance in our country. His presence is laconically reported – at least in terms of documentary – and his ascent is fulminatory.

Antim’s activities and his written pages gave us an extremely rich material to study. The irradiation of his grace, in those words that have been preserved until today, meant a source of life and beauty from which we learned during this work.

He came as a foreigner in our country and his laic name was Andrei. He received the name Antim when he became a monk (in Bucharest Metropoly), which means, in Greek, flowered or flourishing.

And he truly flowered on the Romanian land, with many gifts. We can also understand the name Antim Ivireanul as the one who flowered in Georgia but gave fruit in Romania. His gifts are so high that they never cease to amaze us.

We believe that his Georgian origin cannot be questioned. Antim was born in Georgia (Iviria), around 1650 and was savagely murdered near Adrianopole in 1716, by the Turkish escort who was supposed to take him to Jerusalem, following the orders of the ruler of Wallachia, Nicolae Mavrocordat.

Regarding the conditions and the approximate date of Antim’s coming into our country, we took into account all the information that we could get. The best solution we found to explain the mysteries of his biography was to consider that he came from Constantinople, where he had been redeemed from slavery, due to his practical, intellectual and spiritual virtues, and where he had been initiated in the typographical art.

He first came in Moldova (Moldavia), asking to the request of Patriarch Dosithei of Jerusalem, which set up a new printing press in Iaşi, sometime after 1680. This printing press was led by hieromonk Mitrofan, who was to become latter bishop of Huşi.

Dosithei brings Antim (or Andrei, because he was still a layman) to work on the publishing and to improve himself as a typographer. In our opinion, Andrei-Antim accompanies Mitrofan after his passage to Wallachia, in 1686, having the goal of printing Biblia de la Bucureşti (the Bible from Bucharest) (1688).

Mitrofan becomes the leader of metropolitane printing press in Bucharest, but he moves to Buzău in 1691, as bishop, and the leadership is taken over by Antim Ivireanul, who prints, in the same year, a book of parenesis.

Here, at the Bucharest Metropoly, it seems that Antim was included in the monastic rank and we knew this because he recognized hieromonk Macarie and metropolitan Teodosie to be his protectors and spiritual fathers.

Metropolitan Teodosie Veştemeanu left by testament that Antim was to follow in his chair – who, in the meantime, reached to be hegumen of Snagov Monastery and then, in 1705, he became bishop of Râmnic – what happened in 1708, when he was ordinated in the dignity of Metropolitan, in the Sunday of the Orthodoxy. This was a providential fact, because he proved to be a great defender of the Ortodoxy.

Until 1716, when his martyrdom takes place, Antim conducts a truly prodigious activity. He was the Archbishop of the Church of Wallachia (or Ungrovlahia), protector of the brothers from the Romanian Orthodox Church of Transylvania, but also of the ecumenical Orthodoxy.

He was a prolific typographer and the translator of many ecclesiastical books from Greek language into Romanian, achieving the “nationalization” of the Divine Services; he was a writer, an orator and a preacher, founder of a Monastery, etc.

His natural gifts and his artistic heart, his intellectual inclination, his thirst for erudition, his love for a deeper thought, his dedication and patience for the other in conjunction with the neglect of personal suffering, all these make him “the greater of all Wallachian Metropolitans” as N. Cartojan appreciated.

He did an enormous work and he often did things that may seem humble or senseless to us, in order to compensate other’s people ignorance or negligence. He made a tremendous effort to achieve what he has achieved. He printed sixty-four books in twenty-five years, he cared for the churches’ rehabilitation and restoration, as hegumen at Snagov, as bishop of Râmnic and then, as metropolitan of Wallachia.

Many churches and monasteries, some of them very old (such as the Cozia Monastery, founded by Mircea the Old, Cotmeana Monastery, Govora Monastery –  where we have his portrait painted on the wall – etc.), many of inestimable value, were restored by him or with his support.

He made himself the projects for a monastery, showing remarkable skills as an architect. He built this monastery, following a divine revelation, which indicated the place of building that was at the time located in a suburb, and now it is in the very center of Bucharest.

Antim established the patron of the monastery to be All Saints. However, the monastery has now added a second patron: Saint Antim Ivireanul. He has fully proved his wonderful practical and artistic gifts, showing splendid ability in the typographical art, but also as a designer (in the miniature art, designing miniature portraits), architect, painter of Icons, sculptor (in wood and stone), etc.

A tradition has been preserved at the Monastery of All Saints according to witch Antim himself painted some of its icons and did the actual work of building the monastery, where he sculpted, inter alia, its massive wood doors, achieving a real impressive “lacery”.

The motives of grasses and flowers are prevailing in the sculptures in wood and stone that adorn the monastery, symbolizing the rebirth and the resurrection. A real rarity is the imposing catapeteasma (the altar screen) witch is a stone sculpture made by Antim’s hands.

He built himself the printing equipment needed to publish religious Christian books in Arab language, for the Arab (Antiochian) orthodox believers, and it is very likely that he repeated the same gesture for his compatriots from Georgia.

He took care alone of the printing press, he coordinated the publishing work and he enriched the typographical art wherever he went: Bucharest, Snagov, Râmnic, Târgovişte, and than back to Bucharest. Before the end of his days, he built a printing press in the monastery he had founded – Antim Monastery – where he printed a single book.

A very important manuscript, from a high cultural perspective, is entitled Chipurile Vechiului şi Noului Testament (The Icons of the Old and New Testament). Antim wrote this book in Romanian and he dedicated it to the Prince Constantin Brâncoveanu, his “benefactor”, ruler of Wallachia between 1688 and 1714.

The manuscript is extremely precious not only for its rare theme, Arborele lui Iesei (Jesse’s tree) – witch is unique in the Romanian literature, and it is to be found only in athonite or moldavian iconographic compositions – but also for its over five hundred drawings and miniature portraits in medallion. The Kiev Academy preserves now this rare manuscript.

Antim’s activity also involved a very exhausting pastoral work, a continuous effort for the moral and spiritual raising of all consciences: monks, priests and laymen, so that every rank could understand its duty.

Besides, he had to take care of all orthodox Romanians from Transylvania, who were in a great danger of losing their Orthodox faith, under a lot of pressure, following the decision of a part of the Transylvanian orthodox clergy, headed by the archbishop Atanasie Anghel, to be united with Rome, in year 1700. As a result, the orthodox Romanians from Transylvania were seeking for help to the brothers in Wallachia, where they knew they could count on the large support of Prince Constantin Brâncoveanu.

The head of the Wallachian Church, Antim, together with the Prince Brâncoveanu, showed the same goodwill when they also decided to answer the help’s appeal of the orthodox Christians from Antiochia and Georgia. For them, our metropolitan built the printing equipment that was given to them as a gift and was used to publish many books they needed.

His typographical art is linked to the project of “nationalization” of the Divine Services, which also led to the creation of the Romanian literary language. Antim is part of an old Romanian literary tradition, together with Coresi and metropolitan Dosoftei.

This is the first of the two major coordinates by witch Antim catches inexpugnable roots in Romanian culture and history. The second coordinate includes Coresi, metropolitan Varlaam and Antim as the author of “nationalization” of the preaching art.

In both cases, the Romanian language took the win, receiving the flexibility of expression and its natural beauty, a lyrical and mellifluent character and the quality to support a very complex and profound theological oration.

Mihai Eminescu was entitled to state that “the Church has created the literary language, has sanctified it, raised it to the rank of a hieratic and of a state language” (“Timpul” Journal, from 10 October 1881).

The literary language is the Church’s creation and Antim Ivireanul had a remarkable contribution on it. He printed Liturghierul (The Missal) not once, but twice, in 1706 and 1713, the second time reviewed. That was “a panromanian communication tool” (Virgil Cândea), which had a capital contribution in shaping the national consciousness and unifying the Romanian state.

Antim Ivireanul is not only a complex and prolific artist, but also a complex and prolific writer. Knowing his short time left to write, nevertheless Antim amazes us by the diversity of his literary styles. He is insuperable in the rhetoric-homiletic style and excels in his encomium preach.

The metropolitan reveals himself both as a great lyrical spirit, in Didahii (Homilies or Sermons), and as a great narrator in some of his homilies containing the germs of greater narrative developments, but especially in Chipurile Vechiului şi Noului Testament.

These two natural dispositions, the lyrical and the narrative one, are not generally compatible under the same “roof” of a single personality. This compatibility is rare, so that we had the most pleasant surprise to discover this fortunate “cohabitation” for the Romanian literature.

Varlaam appears as a gifted storyteller in Cazanii (Homilies) while Antim’s ability as a narrative writer is accomplished in a history work. The old historiography (The Chronicles) represents an essential study area in our medieval literature.

We also talked, in our doctoral dissertation, about Antim’s qualities as an author of a parenesis, elaborated in Greek verses, Sfătuiri creştine-politice (Christian-political Advices). This book have provided our literature –  although it is written in Greek –, with a second work of this kind after Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie (The Teachings of Neagoe Basarab to His Son, Theodosios), who, also, is not written in Romanian, but in Slavic language.

Antim’s personality harmoniously manifests itself through his writing pen showing deep reflection and dogmatic accuracy, lyrical exuberance, moral inflexibility, theological, philosophical and psychological subtlety, poetic refinement, hermeneutic sophistication, stylistic abundance, elegance of speech, very much rigor in historiography, narrative concision, fluency of the chronicle’s style, initiating excurse, sapient expressing proper to the parenesis, the legislative style, present in Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor (The Disposal for the Monastery of All Saints) but also in his works that include the teachings for the priests, and so on. It is indeed a very unusual complex!

For all these and more others literary virtues, Antim has all the reasons to be appreciated as a writer. Even more wonderful is that he successfully anchors on any of these literary shores, surfing, at the time, on a rather unsmooth Romanian language.

Mostly, however, the book called Didahii, his book of sermons, draws our attention on Antim the writer. We granted, therefore, in our thesis, a significant space to make observations and draw conclusions on the edge of this essential work, in the context of the evolution of the Romanian language and literature.

Therefore, we sought to demonstrate that his sermons neither get to the end of their understanding from the viewpoint of a literary review, nor are too accessible, as the critics of his work remarked before. In many ways, Antim appears to us as a precursor of modern literature, both through his visionary capacity, as well as through his complicated literary techniques.

Antim chose to express himself in Romanian, most of the time, although he was a foreigner and that was not the custom for the great Greek orthodox preachers visiting Bucharest – some of them remained here for a long time.

He reached to be one of the great creators of the Romanian cult language and the author of many sublime pages of literature. His high pastoral conscience served him when drawing up a superb work in terms of literary and vice versa, his rich artistic skills have enormously helped him in fulfilling his pastoral vocation.

Antim Ivireanul wrote as he lived: held on the wings of the highest ideals about true human value recovered only in the icon of the divine light, and of his faith in beauty, justice and truth.

Antim Ivireanul este o apariţie meteorică în ţara noastră. Prezenţa lui este semnalată brusc – cel puţin din punct de vedere documentar – iar evoluţia sa este fulminantă.

Nenumăratele necunoscute ale biografiei sale sunt, fără îndoială, o piatră de încercare pentru cercetătorii vieţii sale, însă aspectele deosebit de complexe ale unei personalităţi proteice şi prolifice, în acelaşi timp, oferă, pe de altă parte, satisfacţii nenumărate oricărui exeget.

Activitatea şi opera lui Antim ne-au oferit un material extrem de bogat spre studiu. Iradierea harului său, din cuvintele care ni s-au păstrat, a însemnat un izvor de viaţă şi frumuseţe de la care ne-am adăpat pe parcursul acestei lucrări.

A venit ca străin în ţara noastră şi numele lui a fost, ca mirean, Andrei, iar ca monah, Antim, care înseamnă „cel înflorit, înfloritor” şi cu adevărat a înflorit în pământul românesc, cu daruri nenumărate. Sau putem înţelege, prin „Antim Ivireanul”, „cel care a înflorit în Ivir”, dar a rodit la noi. Înzestrările sale au fost atât de mari, încât au darul să ne uluiască prin complexitatea lor.

Uneori ne-a fost greu a desluşi firele încurcate ale tulburătoarei sale biografii, iar concluziile la care am ajuns nu sunt întotdeauna cele agreate de majoritatea celor ce au privit sub lupă documentele parcimonioase privitoare la cursul vieţii lui. Am considerat că originea georgiană nu poate fi pusă la îndoială.

Dar în ceea ce priveşte condiţiile şi datarea aproximativă a venirii lui Antim în ţara noastră, am luat în calcul toate informaţiile de care am putut beneficia şi cea mai bună soluţie ni s-a părut aceea că a venit de la Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale practice, intelectuale şi spirituale şi unde fusese iniţiat în arta tipografică.

A venit mai întâi în Moldova, solicitat de patriarhul Ierusalimului Dosithei, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi, după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi).

Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei, pe atunci, fiind cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).

Mitrofan ajunge conducătorul tipografiei mitropolitane din Bucureşti, însă în 1691 se mută la Buzău ca episcop şi această funcţie este preluată de Antim Ivireanul, care imprimă, în acelaşi an, o carte parenetică.

Aici, la Mitropolia din Bucureşti, se pare că Antim a fost inclus în cinul monahal, recunoscându-i mai târziu, în pomelnicul său personal, pe ieromonahul Macarie şi pe mitropolitul Teodosie ca părinţi duhovniceşti şi protectori ai săi.

Mitropolitul Teodosie va lăsa prin testament ca să îi urmeze în scaun Antim – care între timp a ajuns egumen al Mănăstirii Snagov şi apoi, în 1705, episcop al Râmnicului –‚ ceea ce se întâmplă în 1708, fiind hirotesit în această demnitate de mitropolit, în Duminica Ortodoxiei, în mod providenţial, pentru că s-a şi dovedit a fi un mare apărător al Ortodoxiei.

Până în 1716, când are loc martiriul său, Antim desfăşoară o activitate cu adevărat prodigioasă, pe multiple planuri, ca arhipăstor al Bisericii, ca tipograf, ca protector al Eclesiei româneşti şi al fraţilor din Ardeal, dar şi al Ortodoxiei ecumenice, ca traducător al cărţilor de cult, scriitor şi orator bisericesc, ctitor al unei Mănăstiri, etc.

Darurile şi înzestrările sale naturale, sensibilitatea artistică deosebită, înclinaţiile intelectuale, setea de erudiţie, apetenţa pentru o cugetare profundă, abnegaţia şi răbdarea, coroborate cu ignorarea suferinţei personale, au făcut din el „cel mai de seamă dintre mitropoliţii munteni”[1].

Antim Ivireanul ne-a copleşit prin vastitatea preocupărilor sale artistice, prin personalitatea sa extraordinar de prolifică. Către Antim privim precum el privea într-un excepţional tablou al mării zbuciumate de valuri: pornind de la un plan îndepărtat, de la un portret care ni-l înfăţişează în cadrul specific al epocii sale, cu locul său în peisajul vieţii religioase, sociale şi politice a ţării, focalizându-ne apoi privirea asupra profilului său spiritual, asupra interiorului său duhovnicesc plin de lumină, de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ce este frumos pe lume, de condescendenţă faţă de cei mai puţin înzestraţi sau faţă de cei marginalizaţi de societate.

Accentele atât de diferite ale personalităţii sale – în acelaşi timp complementare însă – fac din acest portret al mitropolitului, pe care am încercat să-l înfăţişăm, mai degrabă unul în mozaic, a cărui asamblare este dificilă şi minuţioasă. I-a fost dat ca să-l acopere valurile unui râu sau ale mării, dar s-a ridicat deasupra mării vieţii acesteia şi din valurile deşertăciunilor celor lumeşti şi a ajuns la liniştea dumnezeeştii fericiri. Însă mai înainte de a se întâmpla aceasta, a îmbogăţit cu mari daruri Biserica şi cultura românească.

A muncit enorm şi nu de puţine ori a făcut lucruri care nouă ni s-ar părea anoste sau umilitoare, pentru a suplini dezinteresul sau neputinţa altora. A depus eforturi titanice pentru a realiza ceea ce a realizat.

A tipărit şaizeci şi patru de cărţi în douăzeci şi cinci de ani, s-a îngrijit de refacerea şi restaurarea lăcaşurilor de cult, atât ca egumen la Snagov, cât şi ca episcop de Râmnic şi apoi, ca mitropolit. Multe Biserici şi Mănăstiri, unele foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă, au fost refăcute de el sau cu sprijinul său.

El însuşi a făcut proiectele unei mănăstiri, dovedind aptitudini deosebite de arhitect, şi a zidit această mănăstire, în urma unei descoperiri dumnezeieşti (care i-a indicat locul, pe atunci într-o mahala, iar acum în centrul Bucureştiului), după propria sa mărturisire, aşezându-i hramul Tuturor Sfinţilor, la care acum s-a adăugat al doilea hram, cel al Sfântului Antim Ivireanul. Şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice arătându-şi măiestria în arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră), etc.

A construit el însuşi utilajul tipografic necesar funcţionării unei tiparniţe arabe, realizând literele necesare prin calcografie după vechi manuscrise antiohiene, şi este posibil ca să fi repetat acelaşi lucru şi pentru conaţionalii săi georgieni, după toate probabilităţile.

Tipografiile sale le-a întreţinut el singur, căci oriunde s-a dus – de la Bucureşti la Snagov, de la Snagov la Râmnic, şi de la Râmnic la Târgovişte şi iarăşi la Bucureşti – a făcut să înflorească meşteşugul tipăririi cărţilor, chiar şi acolo unde nu existase tipar mai înainte, lăsând în schimb, această îndeletnicire, ca moştenire şi tradiţie în oraşele respective. Spre sfârşitul vieţii a înfiinţat tipografie şi la mănăstirea ctitorită de el, deşi nu a apucat să imprime aici decât o singură carte.

De o mare importanţă culturală este manuscrisul intitulat Chipurile Vechiului şi Noului Testament, pe care Antim l-a scris pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, nu numai prin raritatea temei abordate, „arborele lui Iesei” – unică în literatura română, regăsindu-se numai în compoziţii iconografice atonite sau moldoveneşti – ci şi prin cele peste cinci sute de desene şi portrete miniaturale în medalion, încântătoare prin selecţia culorilor şi prin rafinamentul delicat al detaliilor, care îmbogăţesc această operă. Din păcate acest rar şi preţios manuscris nu se mai păstrează în original la noi în ţară, ci la Academia din Kiev.

La Mănăstirea Tuturor Sfinţilor s-a păstrat tradiţia zugrăvirii icoanei hramului şi a unei alte icoane de către Antim, precum şi cea a lucrării efective a ctitorului la zidirea mănăstirii, unde a sculptat, între altele, uşile din lemn masiv ale acesteia, realizând o adevărată dantelărie, pe cât de dificil de cioplit în lemn, pe atât de impresionantă.

Motivele vegetale şi florale, simbolizând renaşterea şi învierea, care predomină în sculpturile în lemn şi în piatră ce împodobesc mănăstirea, atât la exterior, dar mai ales în interior, şi care au fost executate, desigur, la iniţiativa ctitorului – o raritate este catapeteasma sculptată în piatră, impunătoare şi care scoate şi mai mult în relief, pune în adâncime icoanele ataşate ei –‚ deşi se integrează armonios stilului brâncovenesc, scot în evidenţă bunul gust, dragostea pentru frumos şi pentru echilibru, dar şi pentru măreţie, a marelui mitropolit.

Activitatea lui Antim a presupus şi o foarte istovitoare muncă de păstorire a credincioşilor săi, un efort continuu de înălţare morală, spirituală, a conştiinţei monahilor, a preoţilor şi a mirenilor, pentru ca fiecare treaptă să înţeleagă datoria sa.

Pe lângă aceasta, i-a revenit şi însărcinarea de a purta de grijă românilor ardeleni, care, în urma unirii cu Roma a unei părţi din clerul transilvan, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, au fost în mare primejdie de a-şi pierde, prin multe presiuni, credinţa ortodoxă.

Ceea ce totuşi nu s-a întâmplat şi un merit important pentru aceasta l-a avut şi solicitudinea mitropolitului Antim faţă de ardelenii care căutau ajutor în Ţara Românească.

Aceeaşi solicitudine a manifestat capul Bisericii Ungrovlahiei, împreună cu voievodul Brâncoveanu, şi faţă de apelurile disperate ale coreligionarilor din alte părţi ale lumii, precum Antiohia sau Georgia, aflaţi sub stăpânire otomană, cărora le-au fost de mare ajutor utilajele tipografice făurite pentru ei de mitropolitul nostru.

Activitatea sa tipografică – ce străbate ca un fir roşu biografia sa, atât cât cunoaştem din ea – este legată şi de proiectul naţionalizării cultului, act care a condus la făurirea limbii române literare.

Antim se înscrie astfel, într-o tradiţie românească veche, din care fac parte Coresi şi Dosoftei, mitropolitul Moldovei – pe care, dacă într-adevăr Antim a venit mai întâi în Moldova, aşa cum credem, atunci l-a cunoscut personal – şi este prima dintre cele două coordonate majore, prin care Antim prinde rădăcini inexpugnabile în cultura şi în istoria românească. Cea de-a doua coordonată îl aşază în tradiţia aceluiaşi Coresi şi a lui Varlaam, ca ctitor al oratoriei sacre şi autor al naţionalizării şi modernizării predicii româneşti.

În amândouă situaţiile, limba română a avut de câştigat, primind mlădierea şi frumuseţea expresiei sale naturale, lirism şi suavitate, precum şi calitatea de a susţine un excurs teologic deosebit de complex şi profund.

După cum s-a putut vedea din expunerea noastră, au existat trei mari etape principale, în procesul de naţionalizare a cultului, pe care le putem numi cu numele iniţiatorilor lor: Coresi, Dosoftei şi Antim Ivireanul. Fiecare dintre aceşti trei mari promotori ai românizării logosului liturgic s-a sprijinit pe activitatea înaintaşilor, dar fiecare a avut un aport esenţial, într-un domeniu în care, în privinţa expresiei, foarte puţine lucruri s-au modificat până în ziua de astăzi.

Nu putem privi efortul celor trei decât ca pe o operă omogenă, imposibil de fracturat – poate doar în teorie – întrucât niciunul dintre cei trei paşi nu poate fi eludat într-un studiu de acest fel. Din acest motiv nu am putut vorbi numai despre efortul final al lui Antim, de naţionalizare a cultului, întrucât nu am fi putut demonstra nimic şi o astfel de privire fragmentară ne-ar fi obturat cea mai mare parte din peisajul formării limbii române culte şi de cult.

Coresi a dat tonul traducerii şi imprimării cărţilor de cult, în special a Liturghierului şi a Molitvenicului. El are, în acest sens, meritul pionieratului şi, oarecum, circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte limba traducerilor, care nu este întotdeauna corectă şi clară.

Traducătorii solicitaţi de Coresi au folosit uneori fragmente transpuse anterior în limba română, dar au tradus şi în premieră, având în faţă, probabil, numai originalul slavon. Meritul lor este că nu au trădat nici originalul – în cazul Liturghierului – dar nici limba română. Traducerea Liturghierului tipărit de Coresi este – cu îndreptările lingvistico-gramaticale de rigoare, vizând actualizarea limbii – perfect valabilă.

Dosoftei a cunoscut tipăritura coresiană şi a păstrat ceea ce a considerat că e bun. Fidelitatea traducerii coresiene faţă de originalul slavon a asigurat puritatea ei dogmatică şi a sporit astfel încrederea ortodocşilor, care nu au depistat nereguli sau imixtiuni eretice în această carte.

Dosoftei – teologul, poetul şi cărturarul – a resimţit absenţa în limba română a cărţilor necesare cultului, ca pe o lipsă acută, faţă de celelalte neamuri, chiar ortodoxe – şi la fel probabil a gândit şi Antim.

Grecii şi slavii aveau cărţi în limba lor (sau din care, cel puţin, puteau înţelege destul de mult, întrucât nici slavona nu mai era o limbă vorbită curent), ba chiar şi armenii şi sirienii. Românii, fiind un popor latin, iar latina fiind considerată mai mult o limbă de cult a Bisericii Catolice, erau oarecum nedreptăţiţi în spaţiul ortodox, neavând slujbă decât în slavonă sau greacă.

Mitropolitul Dosoftei a înţeles însă ce handicap mare reprezintă pentru noi lipsa sfintelor slujbe în româneşte, în primul rând din punct de vedere spiritual şi soteriologic, apoi cultural. Punându-şi în valoare talentul deosebit ca artist şi scriitor, el a tradus cărţile de cult într-o limbă românească foarte frumoasă, o limbă cultă, plină de mireasmă harică şi de valenţe poetice, nealterând frumuseţea originalelor greceşti.

Căci a ales, spre deosebire de Coresi – dar la fel ca Antim, mai târziu – izvoare greceşti, după care a tradus. În acelaşi timp, a pus bazele limbii române literare culte.

Dar cel care a desăvârşit cu adevărat acest proces îndelungat – ce s-a extins pe durata secolelor XVI, XVII ŞI XVIII – a fost însă mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul. El a tradus, folosindu-se de cărţile lui Dosoftei, însă a adus limba română la gradul cel mai înalt de sublimare a expresiei, pe care aceasta îl cunoscuse până atunci.

Teolog subtil, poet şi artist plin de rafinament, Antim a ştiut să imprime traducerilor sale har, lirism, frumuseţe, dar şi echilibru şi armonie melodică, amestecând dulceaţa limbii române cu mireasma harică a textului sfânt, având simţul adâncimii cuvintelor şi intuiţia curgerii naturale a limbii. El şi-a intimizat caracterul şi sensibilitatea limbii române. Modificările ce s-au adus textelor sale, de-a lungul timpului, sunt neînsemnate.

Mihai Eminescu era îndreptăţit să afirme că „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” („Timpul”, 10 octombrie 1881). Limba română cultă a fost creată prin aplecarea asupra textelor sfinte, înaintea cronicarilor şi mai mult decât au făcut-o aceştia, ea a fost cizelată de către scriitorii bisericeşti sau religioşi[2]. Adevărate pagini de literatură pline de savoare sau de poezie se regăsesc la  Varlaam, la Dosoftei, la Antim Ivireanul.

N. Cartojan spunea, în acest sens: „Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jongleurilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după aparizia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise. (…)

Textele lui Coresi au intrat (…) în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simion Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban şi până la Antim Ivireanul, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti… Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară”[3].

Ca să putem înţelege impactul major al desăvârşirii traducerii Slujbei în limba română, trebuie să avem în vedere rolul covârşitor pe care l-a avut Biserica în a formula cultura, limba şi literatura română, un rol pe care l-am putea numi unic pe scena istoriei, până în secolul al XIX-lea. „Cultura românească, în tot ce are ea specific şi major este o cultură creştină, întemeiată pe Evanghelia înţeleasă ca Scriptură sacră şi mesaj”[4].

Biserica nu a însemnat numai ctitorie întru lăcaşuri, zidire întru cosmosul vizibil, ci şi ctitorie întru cuvânt, modelând cuvântul românesc pentru a fi apt de a revela „prezenţa Logosului în trupul Său mistic”[5], scripturistic, inspirat-inefabil. „Centrală în cultura românească a fost Evanghelia şi în epoca în care românii îşi afirmă identitatea prin înlocuirea limbii slavone cu limba vernaculară, româna, proces care a durat aproape două secole”[6].

Limba română s-a format în primele secole creştine, în focul frământărilor interioare care au determinat vechea lume păgână a geto-dacilor, poporul închinător la Zamolxe, a primi Revelaţia dumnezeiască transmisă oamenilor de însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat, după formula deja încetăţenită în conştiinţa noastră, că „poporul român s-a născut creştin”.

Iar limba română literară modernă este iarăşi produsul creştinismului, al efortului de a o face demnă pentru a putea oferi materialul (materia lingvistică) pentru „trupul mistic” al lui Dumnezeu Întrupat, aşa după cum materia euharistică trebuie să fie pâine din grâu curat şi vin curat. Slujbele Bisericii, predica vie, într-o limbă vernaculară care a anticipat cu mult traducerile şi tipăriturile în româneşte ale cărţilor sfinte, au mlădiat limba română, iar limba slujbelor, desăvârşită de Antim, a avut în mod evident, un ecou răsunător în poporul atât de receptiv la tot ceea ce îi imprima în suflet Biserica sa, având o acustică spirituală exemplară.

Limba literară făurită de Biserică, la care Antim Ivireanul a avut o remarcabilă contribuţie, el tipărind Liturghierul nu o dată, ci de două ori, în 1706 şi 1713, a doua oară revizuit, a fost „un instrument de comunicare panromânesc”[7], care a avut un aport capital în formarea conştiinţei naţionale şi în unificarea statului românesc[8].

Aplecarea asupra textelor din cărţile de cult, a limbii bisericeşti, a fost îndelungă şi profundă şi ea a făcut să se nască limba română având amprenta sfinţeniei, din focul prelucrării sale după chipul cuvântului sfânt. Orice limbă este purtătoare de mentalitate şi ea nu se naşte din neant. La fel şi limba română este purtătoarea unei mentalităţi creştine adânc implantate în expresiile sale, în forţa sa creativă, printr-un efort de veacuri.

Antim a îmbinat cel mai bine naturaleţea ei cu acrivia dogmatică a textelor şi a adâncit matca limbii pentru ca să încapă în ea şi să curgă lin adevărurile divine, iar cuvintele să aibă reflexiile unui diamant scos din adâncuri. Această senzaţie ne-o oferă limba română creată de Antim, aşa cum o admirăm atât în cărţile de cult, cât şi în predici.

Vom rememora şi noi calităţile lui scriitoriceşti, nu înainte însă de a discuta despre valoarea efortului său de a face limba română inteligibilă pentru toţi ascultătorii şi vorbitorii săi, de la cei simpli până la cei cultivaţi.

Faptul că Antim Ivireanul scria într-o limbă română plină de cea mai autentică frumuseţe ar părea, la prima impresie, că nu are o importanţă capitală, din perspectiva literaturii şi a culturii moderne, care priveşte în urmă cu satisfacţia de a fi depăşit acest impas.

În limba română s-a vorbit şi s-a scris din vremuri străvechi. Cunoaştem că la curtea Sfântului Ştefan cel Mare s-a scris o cronică a domniei sale în limba română, care s-a pierdut (soartă pe care a împărtăşit-o şi cronica similară muntenească scrisă la curtea şi din porunca lui Mihai Viteazu), ştim că Grigore Ţamblac predica în româneşte, chiar mai înainte, în vremea lui Alexandru cel Bun, exerciţiu oratoric repetat şi de un alt ilustru mitropolit şi orator, Sfântul Petru Movilă, în timpul domniei lui Vasile Lupu.

Şi, deşi nu avem sub ochi aceste dovezi ale felului în care se prezenta limba română la îndemnul sau chiar sub pana unor asemenea impunătoare figuri ale spiritualităţii noastre, înţelegem din simpla luare la cunoştină despre existenţa lor, că materialul lingvistic românesc era întru totul apt de a servi oricărui deziderat oratorc şi/ sau scriitoricesc.

Limba română nu trebuia creată, ci doar expusă în discursuri sau scrieri. Era limba unui popor care o vorbea de mai bine de un mileniu. De unde atunci dorinţa unor cărturari din vechime sau din vremuri mai recente, de a scrie într-o limbă aparte, de a o configura altfel decât era curgerea în matca ei firească? Este evident astăzi, că orice încercare de artificializare, mai veche sau mai nouă, nu scapă ochiului cititorului, şi că ea apare ca o ingerinţă lingvistică prea puţin bine venită.

Eludând pentru moment problema amprentărtii arhaice sau regional-dialectale a unor texte româneşti, ne întrebăm totuşi de ce cărturari de seamă, care au avut în mod deplin conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor, nu au dat măsura limbii române autentice?

De ce multe din cărţile noastre româneşti – unele absolut esenţiale pentru cultura noastră, ca cele ale Sfântului Dosoftei sau ale lui Dimitrie Cantemir, spre exemplu – sunt atât de dificil de parcurs (şi prin aceasta aproape inaccesibile cititorului modern şi postmodern), când un străin ca Antim Ivireanul ne demonstrează că se poate scrie şi vorbi foarte bine, în mod cult, o limbă română cât se poate de naturală, cât se poate de dulce?

Răspunsul pe care ni l-am dat, pentru moment, este acela că manifestarea în scris a limbii române, şlefuirea ei cultă, a suferit constrângeri şi presiuni mult prea mari din partea unor viziuni ideologice obiective, care ţin de condiţiile istorce şi politice, dar care intră în coliziune cu libertatea lingvistică pe care ar fi trebuit să o respire cărţile noastre.

Începând cu Grigore Ureche, care trăieşte obsesiv handicapul absenţei unor cronici naţionale ample şi continuând cu Miron Costin, cu Sfântul Dosoftei sau cu Dimitrie Cantemir, marii noştri scriitori – care au fost şi mari conştiinţe creştine şi româneşti – au trăit nu numai într-un ritm infernal al istoriei, dar şi într-un ritm al competiţiei, pe care şi-au asumat-o singuri, simţindu-se datori să creeze o limbă românească în stare să se măsoare, de pe poziţii cât mai favorabile, cu matricea literară clasică a limbii latine şi a celei slavone şi, în acelaşi timp, să ofere dovada latinităţii, a vechimii şi a permanenţei civilizaţiei româneşti.

Patriotismul lor fierbinte nu poate fi contestat. Însă din punct de vedere lingvistic, rezultatul suferă de prea multa încercare de cuprindere a limbii româneşti în formule sintactice clasice, mai mult latine şi, într-o măsură mult mai mică, slavone.

Între aceşti scriitori, Sfântul Varlaam merită o discuţie aparte (pentru că limba lui este foarte cursivă şi nu suferă decât de prezenţa unor regionalisme şi a fonetismului moldovenesc, care însă poate fi îndreptat, dacă se doreşte), în timp ce Ion Neculce reuşeşte oarecum să scape de constrângerile timpului şi ale conştiinţei începuturilor.

Problema nu este însă numai a limbii şi literaturii române vechi. Această situaţie s-a propagat şi are ecouri ample până în literatura modernă, până la Şcoala Ardeleană, la Heliade Rădulescu şi la alţi scriitori care au, ca şi el, convingerea că trebuie să fie ctitori de limbă română (în secolul al XIX-lea!) şi care – mai ales Heliade – inventează un dialect care se păstrează într-un raport ingrat cu setea noastră de claritate.

În consecinţă, particularizarea excesivă a expresiei este ceea ce caracterizează, în general, pe toţi marii noştri scriitori, oricare ar fi motivul: conştiinţa acută scriitoricească, patriotică, etc.

Acestea fiind spuse, ne întoarcem la Antim Ivireanul şi ne întrebăm, la modul cel mai firesc cu putinţă, cum a reuşit acesta ceea ce n-au reuşit mulţi şi mari scriitori români dinaintea, din timpul şi de după el, anume să atingă până aproape de perfecţiune obiectivul clarităţii şi al inteligibilităţii în opera sa.

Primul răspuns care ne răsare în minte este acela că faptul în sine nu poate fi decât o minune, aşa cum, pus în nedumerire, constata şi Călinescu. Şi poate că, până la sfârşit, orice răspuns raţional am oferi, sfera lui va fi cuprinsă şi depăşită de aura acestei minuni de nepriceput.

În acelaşi timp cu Antim scrie şi Dimitrie Cantemir, iar Ion Neculce, deşi contemporan, scrie chiar ceva mai târziu, şi cu toate acestea, însuşi faptul că Sadoveanu, ca cel mai mare stilist al limbii române, i-a considerat maeştrii săi pe Neculce şi pe Antim, dar i-a recunoscut întâietatea lui Antim – deşi povestitorul cu dese accente confesive, Neculce, îi era, ca substanţă literară, mult mai apropiat propriei sale structuri artistice –, credem noi că spune multe, ba chiar credem că spune destul despre cine merită laurii pentru stăpânirea celei mai frumoase şi mai autentice limbi româneşti clasice.

Însă tot nu am oferit un răspuns despre cum a fost cu putinţă acest lucru şi nu ştim, în acest moment, dată fiind gravitatea şi imensitatea problemei, dacă vreun răspuns poate fi îndeajuns de cuprinzător şi de mulţumitor.

Singurul lucru pe care îl putem afirma, extrapolând argumentele de care ne-am prevalat anterior, este că Antim nu a trăit pasiunea de a demonstra latinitatea sau veleităţile clasiciste ale limbii române, ci el a simţit cu adevărat stringent necesitatea ca materialul lingvistic să slujească funcţiei soteriologice a mesajului, funcţie care nu putea fi îndeplinită în întregime dacă, la rândul ei, limba nu îndeplinea exigenţa inteligibilităţii şi a frumuseţii stilistice şi plastice, ca oglindă a realităţii pe care era chemată să o exprime.

Antim Ivireanul este însă nu numai un artist complex şi prolific, dar şi un scriitor complex şi prolific. În răstimpul scurt care i-a rămas pentru a scrie, acesta ne uimeşte prin diversitatea stilurilor abordate.

În fară de faptul că este neîntrecut în stilul oratoric şi că excelează în predica panegirică, mitropolitul pregăteşte – involuntar – o mare surpriză celui care citeşte opera sa în întregime, întrucât se dezvăluie atât ca un mare spirit liric (în didahii), cât şi ca un mare povestitor – prin unele didahii care conţin germenii unor mari dezvoltări narative, dar acest talent este pe deplin sesizabil în Chipurile Vechiului şi Noului Testament.

În general, aceste două înclinaţii nu sunt compatibile sub acelaşi acoperământ al unei singure personalităţi, sau dacă totuşi se întâmplă, această compatibilitate este, în orice caz, rară. Cu atât mai mult ne vom exprima şi noi plăcuta surpriză de a descoperi această coabitare fericită pentru literatura română.

Şi chiar dacă talentul său de povestitor se face cunoscut într-o operă de factură istoriografică – spre deosebire de Varlaam, care se manifesta ca povestitor în Cazanii –, acest lucru nu face mai puţin mirabil ceea ce am afirmat anterior şi nici nu este mai puţin important pentru noi, întrucât istoriografia veche (letopiseţele) formează un domeniu de studiu esenţial din literatura nostră medievală.

La acestea se adaugă şi calităţile sale ca autor al unei pareneze (Sfătuiri creştine-politice), care ne-au oferit a doua lucrare de mare valoare, din literatura noastră, după Învăţăturile lui Neagoe Basarab.

Aşadar, în persoana lui Antim se armonizează şi se manifestă complementar, prin pana sa de scriitor, cugetarea adâncă şi acrivia dogmatică, exuberanţa lirică şi poetică, inflexibilitatea morală, subtilitatea teologică, filosofică şi psihologică, rafinamentul poetic, soluţia hermeneutică, abundenţa stilistică, eleganţa discursului, rigurozitatea istoriografică, concizia naratologică, cursivitatea cronicărească, excursul propedeutic, exprimarea sapienţială specifică parenezei, stilul legiferant (prezent în Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor, dar şi în lucrările cu caracter practic-formativ pentru preoţi), etc., pentru a enumera numai câteva dintre elementele pentru care este apreciat ca scriitor. Un complex cu adevărat rar întâlnit!

El vădeşte un scriitor cu adevărat complet, căruia nu îi era nici străină şi nici dificilă abordarea oricărui stil, oricât de mult diferit de cel anterior. Ceea ce este însă minunat este nu numai faptul că Antim se mlădiază pe sine în toate aceste forme literare, descoperind, în fiecare, numai unele părţi ale caracterului său şi lăsând altele ascunse, ci mai ales că ancorarea la oricare din aceste ţărmuri literare, navigând pe o mare destul de aspră a limbii române, este de fiecare dată un succes.

Acest lucru este la fel de mirabil ca şi multipla sa manifestare ca artist şi la fel ca extraordinara sa poliglosie, care i-a oferit posibilitatea exprimării, în mod minunat, în mai multe limbi – o dovedeşte elaborarea parenezei sale în versuri greceşti.

Cel mai mult, însă, atrage atenţia asupra lui Antim cartea sa de predici, Didahiile. Am acordat, prin urmare, în această lucrare, un spaţiu semnificativ pentru a face observaţii şi a trage concluzii de pe marginea acestei opere, esenţiale în contextul evoluţiei limbii şi literaturii române, deşi ni se pare că nici celelalte nu sunt neimportante şi că lăsarea lor în umbră provoacă sterilitate în acest domeniu, în care nu trebuie să ne permitem să pierdem nimic. Prin urmare, am căutat să demonstrăm că didahiile sale nu sunt nici pe departe epuizate din punctul de vedere al unei analize literare, nici nu sunt prea accesibile, după cum au atras atenţia mari exegeţi ai operei sale.

Am scos în evidenţă, în primul rând, calitatea picturală – portretistică şi peisagistică – a multora dintre textele sale, chiar a unor didahii în întregime, deşi stilul său mozaicat şi elementaritatea spirituală (elementul duhovnicesc intrinsec) fac ca această picturalitate esenţială să fie mai greu conturabilă sub o formă obişnuită.

Substanţa lirică a didahiilor şi poezia limbii sale, în care, de multe ori, a încifrat dogme teologice, sunt o constanţă remarcabilă, de asemenea, în această operă. Am identificat, în acest sens, o dublă hermeneutică, ce uneori se întrepătrunde: o hermeneutică teologică tradiţională, prin care se interpretează textul Evangheliei, şi o hermeneutică (deşi nu mai puţin tradiţională), care se remarcă la nivelul expresiei stilistice a oratorului eclesiastic, a cărei selecţie dovedeşte o impregnare în prealabil nu numai de o impresionantă poeticitate, dar şi de un grad înalt de spiritualizare a limbajului, de sublimare a limbii.

Din multe puncte de vedere, Antim ne apare ca un precursor al literaturii moderne, atât prin forţa vizionară, cât şi prin tehnici literare complicate, precum punerea în adâncime sau tehnica înşelării ochiului, ca şi prin rafinate obţineri de schimbări ale perspectivei, prin inefabilizarea portretului sau prin construirea lui în mod suprarealist (da fapt, pur duhovnicesc).

Indiferent dacă predicile sale ar fi fost inspirate, mai mult sau mai puţin, din alţi autori (ceea ce nu constituie un dubiu asupra originalităţii, având în vedere că avem de-a face cu oratoria religioasă, domeniu în care invenţia dogmatică este interzisă), opţiunea literară în care Antim a ales să-şi exprime predicile, îl înfăţişează, fără cea mai mică îndoială, ca un mare creator de limbă românească şi ca autorul unor sublime pagini de literatură, nemaiadăugând aici valoarea discursului său din punct de vedere teologic, eclesiastic.

Înalta sa conştiinţă pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar şi invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocaţiei sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice şi a harismelor dumnezeieşti în fiinţa sa.

Antim Ivireanul a scris precum a trăit: purtat pe aripile înaltelor sale concepţii despre adevărata valoare umană, recuperată în icoana luminii divine, şi ale credinţei sale în frumos, în dreptate şi în adevăr.

Nu s-a dezis niciodată de idealurile sale şi a murit pentru ele, iar noi îi suntem recunoscători pentru jertfa sa, cu care ne-a dovedit că a crezut în ce a spus, şi pentru identificarea cu neamul nostru, căruia el i-a dăruit un atât de mare tezaur literar şi spiritual.

Ne-am îmbogăţit enorm prin prezenţa şi activitatea lui Antim Ivireanul în ţara noastră şi de aceea am crezut binevenit infimul efort de a pune încă puţin mai mult în lumină personalitatea sa, care, nimbată de sfinţenie, în niciun caz nu are nevoie de iluminare de la noi. Însă noi avem nevoie de ea şi de răspândirea luminii sale, pe care, în parte, pe cât ne-a fost cu putinţă şi ne-a ajutat înţelegerea, am primit-o. Mai mult lăsăm pe alţii, mai înţelepţi, să facă.

[1] N. Cartojan, op. cit., p. 358.

[2] Cineva ar putea spune că, la acea dată, la care nu se făcuse încă separaţia între eclesiastic şi laicisim, marii cărturari erau la fel de religioşi ca şi ierarhii, însă considerăm că acest argument nu numai că nu minimalizează aportul Bisericii, ci îl augmentează, întrucât Biserica era înţeleasă cu adevărat aşa cum este ea în realitate şi cum noi nu o prea mai vedem astăzi, ca totalitatea credincioşilor ei, atât clerici, cât şi mireni, astfel încât nu numai contribuţia unui ierarh sau a unui preot, într-un anumit domeniu, să fie considerată ca o contribuţie a Bisericii, ci şi a oricărui credincios al ei.

De altfel, citind operele unui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, etc., se observă clar că atitudinea lor nu diferă cu nimic de cea a ierarhilor sau a teologilor Bisericii, chiar dacă domeniul istoriografiei, în care s-au manifestat cu precădere, a căpătat astăzi conotaţiile „laicizate” corespunzătoare epocii noastre – conotaţii pe care însă, atunci, nu le cunoştea, ci dimpotrivă, primul „istoriograf” al lumii era considerat Sf. Moise –‚ din care cauză sunt priviţi ca scriitori „ne-religioşi”, deosebiţi de scriitorii bisericeşti.

Diferenţa între ecleziastic şi laic aparţine însă realităţilor lumii moderne, întrucât atunci nu se făcea diferenţa între Eclesie şi „laos” (popor), acesta fiind integrat Bisericii.

[3] N. Cartojan, op. cit., p. 202-203.

[4] Acad. Virgil Cândea, Evanghelia în cultura românească, http://www.crestinismortodox. ro/Evanghelia _in_cultura_romaneasca-160-11121.html.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Cf. Ibidem.

***

Mai jos avem textul fără porţiunile lui de limbă greacă. Pentru versiunea totală apelaţi la cel din Scribd, de deasupra.

*

Cântarea Annei. Traducere şi comentariu

(I Sam. 2, 1-10, cf. LXX)

A. Traducerea pasajului scriptural

1. Şi a zis: „S-a întărit inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu [şi am deschis] larg gura mea împotriva vrăjmaşilor mei [şi] m-am bucurat întru mântuirea[1] Ta.

2. Căci nu este Sfânt ca Domnul şi nu este Drept ca Dumnezeul nostru, căci nu este Sfânt afară de Tine.

3. Nu vă mândriţi şi nu vorbiţi [despre cele] înalte, [pentru] ca să nu iasă cuvânt mândru din gura voastră! Căci Dumnezeu este Domnul înţelegerilor şi Dumnezeu pregăteşte cu tărie scopurile Lui.

4. Arcul celor tari a slăbit şi cei slabi s-au încins cu putere.

5. Cei plini de pâini s-au micşorat / s-au împuţinat[2] şi cei flămânzi au părăsit pământul. Căci cea stearpă a născut şapte şi cea multă întru copii a slăbit.

6. Domnul omoară şi învie, coboară în iad şi ridică.

7. Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, umileşte şi înalţă.

8. Ridică din pământ pe nevoiaş şi din grămada de gunoi îl ridică pe cel sărac, pentru ca să stea cu stăpânitorii popoarelor şi tronul slavei să li-l dea lor de moştenire.

9. Dă rugăciunea celui care se roagă şi binecuvintează anii Dreptului, căci nu întru tărie este puterea bărbatului.

10. Domnul îl face slab pe potrivnicul/ vrăjmaşul/ adversarul Lui. Sfânt este Domnul!

Să nu se mândrească înţeleptul întru înţelepciunea lui şi să nu se mândrească cel puternic întru puterea lui şi să nu se mândrească cel bogat întru bogăţia lui, ci întru aceasta să se laude, dacă se laudă: Îl înţelege şi Îl cunoaşte pe Domnul şi să facă judecată şi dreptate în mijlocul pământului.

Domnul S-a urcat în ceruri şi a tunat.

El va judeca marginile pământului şi va da putere regilor noştri şi va înălţa cornul Hristosului / Unsului Său.

B. Comentariu

Cântarea Sfintei Anna Prorociţa e un text teologic şi mesianic foarte profund şi concentrat, cu multe unicate în compoziţia lui. Le vom discuta pe măsură ce înaintăm în înţelegerea textului.

După ce îl naşte şi îl înţarcă pe Samuil, potrivit făgăduinţei făcute Domnului [I Sam. 1, 11], Anna şi Elcana îl aduc la Ili şi i-l dă / i-l împrumută pe Samuil Domnului pentru tot restul vieţii sale [1, 28]. El a fost adus înaintea Domnului [1, 25] şi a stat înaintea Lui împlinind poruncile Sale.

Cântarea Annei trebuie înţeleasă în toată bogăţia ei, atât ca rugăciune şi ca mulţumire adusă Domnului, ca proslăvire a Sa, dar şi ca profeţie despre lucruri viitoare.

V. 1 vorbeşte despre întărirea inimii ei întru Domnul, care nu e ca întărirea inimii lui Farao [cf. Ieş. 7, 3], ci este expresia întăririi ei în credinţa în Domnul,  pentru că El a răspuns la cererea ei. Ea a avut parte de o cunoaştere experimentală a rugăciunii, care e cerere şi răspuns la cere din partea Domnului.

Adevărata rugăciune nu poate să fie goală de răspuns. Dacă nu ţi se răspunde din partea Domnului înseamnă că ori nu ai ştiut ce ceri ori nu te-ai rugat cum trebuie, adică cu toată fiinţa ta.

Farao şi-a întărit inima, în sensul că nu a crezut în cele profeţite lui de către Moise şi Aaron, pe când Anna şi-a întărit inima, şi-a făcut-o fermă, fără îndoială în Domnul, pentru că a cunoscut cu toată fiinţa ei, că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dat copil.

Inimă întărită în nădejdea în El. Însă, dacă ai nădejde neclintită în El, atunci cornul tău se ridică în nădejdea la Dumnezeul tău, pentru că ai îndrăzneală la El. Ceri, pentru că ştii că primeşti. Harul Treimii din inima ta te îndeamnă să ceri, pentru că Domnul ascultă glasul celui care se întăreşte prin credinţa în El şi se face o cetate întărită prin Duhul, împotriva tuturor patimilor.

Cornul ei, adică încrederea ei. Dacă sunt tare prin harul Tău, atunci am încredere întru Tine. Am îndrăzneală, în sensul că eu cred, că voi scăpa, prin Tine, de toate cele rele.

Pentru că am simţit că Domnul e cu mine, atunci am vorbit cu tărie, cu gură mare, cu glas înalt împotriva vrăjmaşilor mei trupeşti sau spirituali, pentru că m-am bucurat întru mântuirea Ta, Doamne.

După cum spuneam în prima notă a studiului de faţă, substantivul mântuire are prima dată în LXX valenţele soteriologice, pe care teologia Bisericii Ortodoxe le cunoaşte până astăzi. La 2, 1, pentru prima dată în Scriptură, mântuirea înseamnă o trecere existenţială dintr-o stare în altă, adică de la nefericire, plâns şi tristeţe, pentru că nu avea copil, la faptul de a primi copil de la Dumnezeu şi de a se bucura pentru că Domnul a auzit-o.

Pentru Anna mântuirea e schimbare de stare ontologică. Însă e o schimbare cerută prin rugăciune şi lucrată de Domnul prin har. Domnul e Cel care răspunde rugăciunii şi provoacă prin aceasta mântuirea ei. Domnul o salvează din durerea ei. Mântuirea e scoatere din durere şi întărirea ei în bucurie harică.

Însă Anna accentuează la finalul v. 1: e vorba de mântuirea Ta. Mântuirea Ta a devenit mântuirea mea. Mântuirea mea e mântuirea pe care Tu ai lucrat-o în mine, scoţându-mă din durerea şi ruşinea mea, că nu am copii şi mi-ai dat şi copil şi credinţă mai multă şi har prorocesc şi bucurie nesperată.

V. 2 e teocentric, pentru că are în centru pe Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Numai El e Sfânt şi Drept cu adevărat, pe deplin, în mod desăvârşit şi nimeni nu e mai Sfânt decât El. Comparaţiile cu sfinţenia şi dreptatea oamenilor duce la accentuarea sfinţeniei şi a dreptăţii Sale, care nu au termeni de comparaţie.

Comparaţiile devin caduce în faţa Lui, tocmai pentru că El nu are termeni de comparaţie. Însă, Anna spune ceva absolut important aici, faptul că Sfinţii şi Drepţii nu pot rezulta fără El, pentru că sfinţenia şi dreptatea sunt haruri ale Sale.

Adică nu căutaţi în altă parte oameni Sfinţi, autentici, decât la El, în Biserica Sa! Nu există sfinţenie decât de la El, pentru că sfinţenia este împărtăşire de slava Sa.

V. 3 îi vizează pe cei care se apropie de Teologie, de vorbirea despre Dumnezeu şi despre relaţiile Sale cu creaţia Sa. Anna ne spune, că nu trebuie să ne mândrim, adică să ne credem capabili de sfinţenie fără să avem sfinţenie întru noi şi apoi să ne ocupăm de cele înalte, de dogme, de Teologie. Să nu ne apucăm să facem Teologie cu fiinţa murdară de nesimţire şi de orgoliu nemăsurat, că suntem singurii posesori ai cunoaşterii celei de taină a lui Dumnezeu.

Nu vă apucaţi de Teologie, dacă sunteţi mândri!, cu alte cuvinte. Faceţi orice altceva, apucaţi-vă de altceva, dar nu vă bateţi joc de sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că din voi, cei care nu vă curăţiţi pe voi înşivă şi nici nu sunteţi curaţi, nu iese Teologie, ci cuvânt mândru, cuvânt din părere de sine.

Anna experimentase mila lui Dumnezeu cu ea şi putea să vorbească despre acest lucru. Ea trăise mântuirea ei, salvarea ei de către Domnul, semn că Domnul e viu şi aude rugăciunea noastră şi e cu noi. Tocmai de aceea ne spune, că nu trebuie să grăim despre cele înalte, dacă nu avem astfel de întâlniri reale cu Dumnezeu.

Adică nu poţi să fii expert în fiziologia şi comportamentul delfinilor, dacă îi vezi numai din fotografii, ci trebuie să ai contact cu animalul marin ca atare. Tot la fel, nu poţi să vorbeşti despre cele înalte ale lui Dumnezeu, despre cele de taină, dacă nu te-ai împărtăşit de cele ale Sale. Şi niciodată nu te poţi împărtăşi de cele ale Sale, dacă nu te-ai făcut propriu primirii lor, de la El.

Nu vă mândriţi cu citiri fără revelaţii, fără minuni dumnezeieşti, fără străluciri ale slavei dumnezeieşti în viaţa voastră! De ce? Pentru că Dumnezeu este Domnul înţelegerilor multiple, dar care, cu toatele, duc la El, la un înţeles unitar. Dumnezeu ne dă înţelegeri duhovniceşti prin intermediul creaţiei, al Scripturii, al Părinţilor, al slujbelor şi al teologilor Bisericii.

Sunt mulţi Sfinţi, care au spus multe lucruri despre Dumnezeu. Însă, fiecare Sfânt în parte, cu viaţa şi teologia lui, a spus despre acelaşi Dumnezeu treimic, pentru că fiecare dintre ei s-au sfinţit împreună cu El, cu Dumnezeul nostru treimic. Toţi seamănă între ei, pentru că au trăit aceeaşi iradiere a slavei Lui, pe măsura fiecăruia.

El ne dă înţelegeri multiple despre Sine şi despre relaţia Lui cu noi, însă, prin toate la un loc Dumnezeu pregăteşte întreaga creaţie şi pe fiecare în parte spre scopurile lui cu lumea. Lucrările Sale sunt multiple cu lumea, pentru că ţine cont de conformarea ontologică a fiecăruia, însă toate lucrările Sale tind spre un singur scop: transfigurarea întregii creaţii.

Eshatologia Bisericii are maximum de pozitivitate şi, paradoxal, noi trăim o contemporaneitate cu o eshatologie foarte neagră, de-a dreptul lugubră. Eshatologia eterodoxă a momentului, chiar dacă amalgamează în ţesătura ei şi aspecte pozitive, e centrată pe ideea că răul personal şi universal e mai mare decât puterea binelui.

Însă Satana şi diavolii lui nu sunt opozanţi reali ai Domnului, după cum vom vedea, pentru că ei nu pot sta pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Nicio creatură nu se poate compara cu Dumnezeu. Iar diavolul e o creatură căzută, care şi-a renegat împlinirea.

Orice ar face umanitatea şi oricât de decăzută ar ajunge, Dumnezeu conduce lumea şi nu omul are în mâini frâiele existenţei. Concepţia noastră despre lume şi despre viitorul lumii este amplu marcată de antropocentrism, de ideea că noi ne facem viitorul cum vrem. Însă, adevărul care ne smereşte e acesta: Dumnezeu conduce creaţia Sa spre scopul Său din veci cu lumea, care e transfigurarea oamenilor şi a creaţiei în integralitatea ei.

Deci futurologia Bisericii, viitorul Bisericii şi al lumii are maximum de pozitivitate, e un viitor luminos, cu adevărat luminos, pentru că lumea se va umple de slava lui Dumnezeu. Viitorul arată superbine, ca să corectăm, din punct de vedere ortodox, reclama arhiauzită.

V. 4 vorbeşte despre tărie şi slăbiciune într-o înţelegere duhovnicească a realităţii. Înţelepciunea lumii vechi, de până la Hristos, slăbeşte, pentru că cei care poartă în trupul lor slăbiciunile / pătimirile lui Hristos, se întăresc prin ele. Şi nu te poţi încinge cu putere, decât de sus, de la Dumnezeu. Şi puterea e harul Său.

Arcul inteligenţei umane nu mai îşi atinge ţinta în faţa înţelepciunii care vine de la Dumnezeu şi care e întărire cu putere de sus.

Cei puternici în ştiinţă şi cultură recunosc că sunt slabi, atunci când vin în contact cu adevărul profund al vieţii ortodoxe, care e întărire de sus, dumnezeiască, pentru că e o viaţă în care Dumnezeu coboară continuu. Dumnezeu e cu noi, pentru că El nu ne lasă niciodată goi de înţelegerile Sale multiple şi El este Cel care ne scoate din mulţimea căderilor noastre.

Când crezi că eşti tare, devii ca o cârpă. Şi când te vezi ultimul din Iad şi cel mai rău, atunci te înalţi, Domnul te înalţă, pentru că te încinge cu putere cerească şi te umple de dor după curăţirea de patimi, după asceză.

V. 5. Cei plini de pâini, de înţelegeri multe, s-au micşorat în încrederea lor că ştiu ceva şi sunt acum ca nişte peşti fără de glas în faţa tainei lui Hristos şi a Sfinţilor Lui. Însă cei flămânzi după Dumnezeu, cei care flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu au părăsit pământul, înţelegerile pământeşti ale lumii acesteia şi au mintea lui Hristos, care îi face să trăiască pe pământ ca în cer.

În ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că „flămânzii au moştenit pământul”. Însă în LXX e vorba de părăsirea pământului de către cei flămânzi după Dumnezeu, adevăr pe care ed. Biblia de la 1688 îl respectă: „cei flămânzi au lăsat pământul”.

Finalul v. 5 ne duce spre o vorbire din ce în ce mai criptică: cea stearpă a născut 7 copii. Care e femeia stearpă şi care e cea cu mulţi copii, care a slăbit? Inima care nu cunoştea pe Dumnezeu şi de aceea era stearpă, atunci când a născut copii, adică virtuţi, a născut desăvârşit, prin harul lui Dumnezeu şi s-a odihnit întru ele, tocmai de aceea a născut 7 copii, pentru că şapte indică odihna, bucuria de cele ale desăvârşirii. Însă, cea care năştea mult, dar năştea gânduri omeneşti, a slăbit şi slăbeşte în continuu, pentru că numai inima curată vede pe Dumnezeu şi nu cea plină de murdărie.

V. 6 ne arată stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii noastre. El este Cel care ne lasă în moarte sufletească, atunci când nu dorim să facem cele bune şi tot El este Cel care ne învie din aceeaşi moarte, când ne întoarcem la pocăinţă. El este Cel care ne lasă să ne afundăm în Iad şi tot El ne scoate de acolo, când dăm semne că ne-am săturat de atâta durere, lacrimi şi nefericire.

Însă Anna amintind de Hades sau de Iad (şi doar la 2, 6 apare genitivul lui adis în I Sam.) profeţeşte despre coborârea Lui la Iad, pentru ca să îi ridice de acolo pe cei Sfinţi şi Drepţi ai Săi, pentru că nimeni nu putea să-i ridice în afară de El.

Viaţa şi moartea stau în puterea lui Dumnezeu, de aceea viaţa noastră e un dar de la El, la fel şi moartea.

La fiecare slujbă ne rugăm ca Domnul să ne dăruie sfârşit creştinesc, în pace, fără înfruntare din partea demonilor. Ne cerem o moarte autentică, o moarte plină de pace, de bucurie duhovnicească. Ne cerem o moarte ca ieşire cu Domnul, ca ieşire din trup pentru ca să fim cu Domnul.

V. 7 stabileşte relaţiile lui Dumnezeu cu societatea oamenilor. Niciun fel de autonomie umană nu există în relaţiile dintre noi şi Dumnezeu, chiar dacă noi ne manifestăm libertatea în mod rău şi nu-L dorim. Chiar dacă noi Îl dorim sau nu Îl dorim pe Dumnezeu, aflăm de aici că Domnul e Cel care ne sărăceşte şi tot El ne îmbogăţeşte, atât de cele materiale, cât şi de cele spirituale.

Domnul ne lasă pe mâna patimilor şi a demonilor, ca să ne sărăcească de bine, atunci când ne mândrim şi mergem aiurea, dar tot El ne îmbogăţeşte cu multă smerenie, pocăinţă, înţelepciune, bun simţ, atunci când ne osândim pe noi înşine şi hălăduirile noastre în tărâmul necinstirii de Dumnezeu.

El ne umileşte întăriturile inimii, buna impresie, adică falsa impresie despre noi, toată înşelarea din inima şi mintea noastră. El are grijă ca să ne smerească. Şi bine e de omul pe care îl smereşte Domnul, pentru că El îl va înălţa, prin harul Său, din căderile lui.

V. 8 continuă să discute despre prezenţa reală şi dinamizatoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru că, pe cel nevoiaş, pe cel care are nevoie de mila Sa îl ridică din pământ, din cele trupeşti la cele cereşti şi, din gunoiul, din bălegarul faptelor de ruşine, îl ridică pe cel sărac de virtuţi, pentru ca să îl facă părtaş, prin sporirea în cele dumnezeieşti, de bucuria de a fi cu toţi Sfinţii Săi.

Când traduc sintagma stăpânitorii popoarelor nici ediţia din 1688 şi nici cea din 2001 nu folosesc pluralul, deşi e vorba de  laon. Stăpânitorii popoarelor sunt Sfinţii fiecărei naţii în parte, care, pe de o parte, sunt stăpâni peste ei înşişi, prin aceea că şi-au stăpânit patimile şi poftele iar, pe de altă parte, sun luminile neamului lor, cei care îşi călăuzesc neamul spre Dumnezeu, ca unii care s-au făcut ai lui Dumnezeu cu fapta şi cu cuvântul.

Substantivul plural dinaston / stăpânitorii e un unicat al cărţii. De aici avem dinastie în limba română sau membrii familiei regale.

Şi sintagma tronon doxis / tronul slavei e un unicat în I Samuil. Ea vorbeşte despre slava pe care o vor avea Sfinţii lui Dumnezeu, prin Hristos Dumnezeu, când vor moşteni tronul / puterea dumnezeiască de a fi cu El pentru veşnicie.

Sintagma reapare doar de două ori la Matei şi o găsim la Mt. 19, 28 şi 25, 31. Însă în Evanghelie se găseşte doar cu referire la Hristos: „când a stat Fiul Omului pe scaunul slavei Lui” [Mt. 19, 28] şi „atunci va sta pe scaunul slavei Lui” [Mt. 25, 31].

Dar Sfinţii au puterea slavei de la Hristos şi stau pe scaunul slavei împreună cu El, pentru că ei sunt scaunul sau sălaşul slavei lui Dumnezeu.

V. 9 începe cu o precizare fundamentală, pe care o regăsim în toată experienţa mistică a Părinţilor Bisericii: rugăciunea continuă ne aduce rugăciunea duhovnicească, adică darul rugăciunii neîncetate.

Anna spune că Dumnezeu dă rugăciunea, darul rugăciunii celui care se roagă în continuu. El dă darul Său celor care depun toate eforturile de a dobândi acest mare dar de la Dumnezeu.

Tot Domnul e Cel care binecuvintează anii Dreptului cu multe daruri duhovniceşti, pentru că tăria bărbatului e tăria sa duhovnicească şi nu tăria constituţiei sale fizice.

Nu în muşchi sau în bani sau în funcţii stă puterea bărbatului, ci puterea lui este duhovnicia lui. Dacă nu eşti bărbat duhovnicesc în faţa lui Dumnezeu eşti un bărbat slab. Şi de aceea bărbaţii nu mai sunt bărbaţi, pentru că sunt goi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Şi când eşti gol de har nu poţi să ai îndrăzneală la Dumnezeu, intimitate cu El.

Atunci te rogi şi nu primeşti. Sau nici nu mai îndrăzneşti să zici nici pâs în faţa Lui, pentru că ştii ce fel de oaie neagră eşti.

Cu alte cuvinte, unde nu e putere şi îndrăzneală duhovnicească, nu e nici har, nici vedenii, nici credinţă, nici teologie şi nici ceva autentic de împărtăşit altora.

V. 10 e o introducere în înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi Satana. Domnul, Stăpânul şi Creatorul creaturii Sale îl face/ îl arată slab pe adversar.

Însă adversarul nu e unul de acelaşi calibru cu Dumnezeu (pentru că aşa ceva nu există), ci adversarul [antidicon] e mai mult un cobitor, un vorbitor de rău, un răstălmăcitor al vorbelor Sale, un pigmeu care şi-a rătăcit calea.

Transformarea Satanei într-un adversar redutabil al lui Dumnezeu nu are de-a face cu o cunoaştere corectă a Revelaţiei dumnezeieşti, pentru că Revelaţia vorbeşte despre Dumnezeu, ca despre Cel atotputernic şi atoatestăpânitor, care îngăduie libertatea de manifestare a creaţiei, dar excesul libertăţii e păcatul şi păcatul personal, fie al demonilor, fie al oamenilor, îşi adjudecă depărtarea de El.

Nimeni nu poate fi un adversar real al lui Dumnezeu, pentru că El Îşi îngăduie adversarii, care au viaţă şi putere de manifestare de la El şi nu de la ei înşişi. Ei îşi folosesc prost, excesiv de prost potenţele primite de la El. Însă El le îngăduie această existenţă negativă, pentru că le-a dat libertate de manifestare şi adevărata libertate e comuniunea cu Dumnezeu.

Dacă înţelegem acest fapt, că demonii nu sunt luptători reali împotriva lui Dumnezeu, ci ei luptă împotriva propriei lor împliniri, înţelegem atât drama demonilor, cât şi drama noastră, ca oameni păcătoşi. Toate păcatele noastre nu sunt atât o luptă cu Dumnezeu, cât, mai degrabă, o urâţire a noastră, o desfigurare, o demonizare.

Nimeni nu poate lupta în mod real cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este fundamentul oricărei existenţe. Lupta noastră cu Dumnezeu, ca neacceptare şi neiubire a Lui, este o agonie personală, interioară, în primul rând.

Necredinţa nu are nicio şansă decât să fie nefericită. Omul e creat de Dumnezeu pentru a se împlini în comuniunea cu Dumnezeu. Orice altă opţiune în afară de aceasta e un eşec existenţial şi ontologic.

Domnul e Sfânt, e Atotsfânt, accentuează Anna. Mândria ivită din conştientizarea capacităţilor native sau din luarea în posesie a unor bunuri moştenite sau dobândite e o cugetare telurică şi nu duhovnicească. Adevărata laudă a omului, adevărata sa cunoaştere e înţelegerea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pe Dumnezeu Îl cunoaştem din multiple înţelegeri despre Sine. Toate ne duc la Sine, la o cunoaştere unitară, profundă despre Sine. Intimitatea cu Dumnezeu o trăim din aceea că ne simţim cu totul integraţi  în comuniune cu El şi ne simţim cu totul împliniţi în ascultarea de Dumnezeu, pentru că ne umplem de toată bucuria şi cunoştinţa care ne vin de la El.

Finalul v. 10 e deplin mesianic. Se profeţeşte despre înălţarea la cer a Domnului, care a fost ca un tunet pentru Puterile cereşti. A fost o uluire, o cutremurare dumnezeiască, când L-au văzut pe Cel ale Cărui mădulare sunt pătate de sângele răscumpărării noastre, urcând şi şezând, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui.

El, Hristos, va judeca marginile pământului, adică întreaga suflare omenească, pentru că va da putere regilor noştri, adică Sfinţilor Săi şi astfel cornul Său, al lui Hristos, al Unsului Său va fi înălţat mai presus de toate.

Cântarea Annei este, în concluzie, o splendidă vedere a timpului mesianic şi a celui eshatologic, dar, în acelaşi timp, o bogată pagină de teologie mistică, unde experienţa vieţii cu Dumnezeu se destăinuie şi vorbeşte grăitor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

[1] E pentru prima dată în LXX când substantivul mântuire este la singular (până acum apăruse doar de două ori în LXX, la plural, ca „jertfe de mântuire”, la Ieş. 20, 24 şi Num. 29, 39) şi înseamnă, conform soteriologiei ulterioare, trecerea dintr-o stare în alta. Pentru Anna mântuire înseamnă trecerea de la tristeţe la bucurie, pentru că Domnul a ascultat cererea ei şi i-a dat să nască pe Samuil.

[2] Cf. ed. Biblia 1688.

*

Primele 6 fragmente

***

Inspiraţie

Am privit: luna
era un ochi
împrejurul unui
iris.

*
Flash

Pe perete: pasărea
zburând
în abis.

*

Recurs

Zbor prin
visul sărutului.

Orice zbor
are tendinţa de a fi numai
înalt.

Nu se concepe
sfidarea timpului
cu un abecedar
de sentimente.

Zborul se vrea un minus
de amintire.

Numai că
de zbor
se vindecă prin dor.

*

Linişte

De atâta linişte
simt că nu mai vin
şi nu mă mai duc
nicăieri.

Aştept.

Frunzele cântă de dor
şi sărut.

Aici sau acolo
este aceeaşi linişte.

Privesc.

Parcă înverzesc
şi mi-e frig.

*

Gheaţă

Îmi repet floarea.
Se face linişte
până târziu
în pădure.

Ce este mai frumos
este trist
şi adânc.

O urmă de frig
se aude
şi un alint pe obraz.

Un murmur
e tot.

*

Concert

Eu mă cânt înainte
de frunză.

Răsuflarea copilului
mă cântă înainte.

Eu dor.
Eu moartea îmi
simt
şi nu pot să mor.

Nu am un nebun soare
şi pentru ea,
ca şi pentru culoare.

*

Promisiune

Am să-ţi scriu poem
cu trupul tău,
ochi albastru,
cer fără stele
şi buze roşii, fără greutate
sau amorţire.

Mâna am să-ţi întind
şi am să te iau
sub aripa mea protectoare.

Visul am să îl fac
să te înveselească
iar zâmbetul
să-mi bucure inima
şi ziua.

Când am să ţi-l scriu
nu va fi nici târziu,
nici timp,
nici moarte.

*

Sentiment de existenţă

Dacă tot sunt
pământul să-mi fie prieten
şi steaua
şi vântul
şi iarba,
prieteni…

Gândul să fie vindecat
de culoare
şi de raza de soare.

Dacă tot sunt,
să fiu mai aproape
de tine,
mult mai înalt
şi mult mai iubit.

Dacă sunt,
să nu adorm în literă
amorţit.

*

Împotriva literei

Dacă nu te temi,
nici teama nu mai
are nimic să-ţi spună.

Eşti un orb care vede
şi nu mai este nimic de spus.

Nu mai este nimic de spus
nici pentru copac şi nici
pentru nor.

Tu nu te temi
şi eşti liber
să crezi orice.

Nu mai este nimic de spus
şi este fără sens
ca să se reamintească.

*

Indulgenţa lui eu

Să vorbesc despre mine
e un indescifrabil
curs al apei.

Vapoarele curg,
precum suspinele
în ochiul câinelui.

Eu sunt mai
nerepetabil ca ziua.

Mă văd pe mine
numai iluminând
câte o secundă
sau gustând o rază
şi numind-o…idee.

Eu sunt al tău
fără tine,
pentru că tu eşti al meu,
şi fără mine
al tău şi al meu.

Eu sunt
fără ca tu
să-mi atingi
atenţia,
că m-am numit sânge
sau zborul sângelui,
plutire
sau curgere necursă.

A vorbi înseamnă a tăcea,
pentru că numai tăcerea
vorbeşte
şi cuvintele îşi revelează
bucuria sau durerea,
lacrima
sau plânsul măiestru.

Eu vorbesc
despre ce nu există eu
şi eu despre ce nu înseamnă a vorbi ,
şi îmi schimb numele
şi fără nume
şi al numelui nenumit.

*

Ilustraţie

Înalt şi tot mai înalt.
Ochiul privea tăcut.
Umbra se rostogolea
în spatele umbrei.

Tăcerea lua locul
tăcerii.

Nu se făcea ziuă.

Era numai înainte
de răsărit.

Doar o imagine
respirată de gura
unei pisici negre.

*

Agonie

Când ating fiinţa
ninsorii
e mult târziu.

Somnul îşi ascute
ghearele în inima copacilor.

Numai când
fumul caselor
adie noaptea
refrenul e înlemnit.

Gheaţa se rupe în rânduri
iar focul arde
tăcerea în netăcere.

*

Libertate

Am libertate
oriunde se cântă
cu inima.

Cântecul meu cântă
sufletul unui ţăran,
care îşi priveşte tăcut
via.

Eu m-am gonit
din chipul femeii.

Eu nu m-am făcut
nici cristal,
nici insectă.

Când cântă
cântecul meu,
se aude iubirea valsând
şi atunci e lumină,
e paradis…

*
Din compasiune

Adun balada,
acel trist refren al nefericitului.

O adun
lângă inimă.

Niciodată Dumnezeu
n-a uitat singurătatea
lacrimei.

O adun
ca să fac din ea dragoste,
să fac din ea
tot ce se poate
admira.

O pun aici
şi plâng eu,
pentru ca apoi,
în locul meu,
să pot zâmbii înaltei
porunci a ierbii.

Aici,
în acest cuvios loc,
eu adun balada,
pentru ca nefericirea să se scrie
sfânt
şi cu evlavie multă.

*

Intraţi aici.