Informaţii de actualitate ortodoxă

Nature Pharma

2013-05-14T22:07:00.000+03:00

Bine ai venit in coltul plin de viata Nature Pharma!
Va prezentam un nou magazin online plin de plante, remedii, tratamente si alimente sanatoase, ale caror efecte benefice le poti simti si tu. Acest site s-a nascut din dorinta de a veni in intampinarea voastra cu un magazin online cu profil naturist, care sa ofere o cat mai larga gama de produse si de a le furniza intr-un interval cat mai scurt de timp, insotite de servicii de calitate. Aici veti gasi produse pentru sistemul cardiovascular, imunitate, colesterol, prostata, vitamine, articulatii dar si multe altele. Vei vedea cat e de simplu sa te bucuri de beneficiile plantelor, sa simti ca ai forta, ca ai buna-dispozitie si ca poti realiza tot ce ti-ai propus de-a lungul zilei pentru ca ai destula energie. Iar daca esti la inceput de drum, e si mai bine pentru ca noi te ghidam cu sfaturi, articole, retete si toate ingredientele unui stil de viata uimitor! Dorinta Nature Pharma e sa ofere colete de "vitalitate", bunadispozitie si energie, ambalate si livrate cu profesionalism. Iata ce am pregatit pentru voi:* - Motivatie, exemple si ganduri noi in abordarea unui stil diferit de a trai, de a simti ca esti viu
* - Sfaturi si produse de prevenire si ameliorare si tratare a diverselor afectiuni
* - Solutii de relaxare, de rasfat, de ingrijire personala si sfaturi cum sa ne simti bine cu noi insine
* - Alimente pentru bucataria traditionala, vegana, pentru cei care tin diete si nu numai , precum si pentru stilul de viata raw food
* - Ghid de intretinere a sanatatii, trips and tricks
* - Cosmetice si detergenti
www.naturepharma.ro

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787

2012-10-12T19:34:00.000+03:00

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787

Prigoana contra clericilor si a credinciosilor care venerau icoanele se numeste iconoclasm (distrugerea icoanelor) sau iconomahie (lupta contra icoanelor).

Primul imparat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). Prima masura iconoclasta a fost porunca sa fie indepartate icoanele din biserici (726).

Din dorinta de a arata ca a lucrat in mod legal, Leon III a convocat pentru 17 ianuarie 730 un sfat al senatorilor si al celorlalti demnitari ai statului si ai Bisericii, cu scopul de a-i castiga pentru planurile sale iconoclaste.

Patriarhul Gherman care s-a opus iconoclasmului va fi inlocuit de Anastasie.

La Constantinopol toti crestinii erau somati sa-si aduca icoanele in pietele publice, spre a fi arse. Cine se opunea, era ars de viu sau torturat, taindu-i-se o mana sau un picior.

Impotriva iconoclasmului a scris Sfantul Ioan Damaschin. Respingand invinuirea ca prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie, el concepe icoana ca simbol si mijlocitor cu sfantul reprezentat. Astfel icoana are un rol multiplu : de a impodobi locasul de inchinare (estetic); de a invata din istoria Bisericii (pedagogic) ; de a insoti cultul divin (latreutic) si de a mijloci harul divin (haric).

Dupa moartea lui Leon, lupta iconoclasta o va continua fiul sau Constantin V zis si Copronymos (741-775).

Daca Leon al III-lea a lasat ca edictul de interzicere a icoanelor sa fie sanctionat de consiliul suprem al Imperiului, fiul sau Constantin al V-lea va convoca episcopii Imperiului la un sinod bisericesc pentru a se pronunta impotriva icoanelor. Astfel, in anul 754 s-au intrunit in mare sobor la Hieria. La 29 august 754, in forul din Constantinopol, s-au dat publicitatii hotararile eretice ale acestui pseudo-sinod. Ca urmare a acestiu sinod, cine indraznea pe viitor sa faca o icoana sau s-o cinsteasca, s-au s-o aseze intr-o biserica sau casa particulara, in cazul ca era episcop sau preot ori diacon, urma sa fie depus, iar daca era calugar sau laic sa fie anatematizat si predat autoritatilor civile spre a fi judecat, ca unul ce s-a declarat dusman al Tatalui ceresc si al dogmelor sfinte. Imparatul a dispus ca si moastele Sfintilor sa fie profanate

si arse.

Dupa inchiderea sinodului, Constantin V a ordonat ca toate sa fie impodobite cu tablourile imparatului, cu picturi inspirate din natura.

Urmasul lui Constantin al V-lea, a fost fiul sau Leon IV Chazarul (775-780), numit asa dupa mama sa Irina, prima sotie a imparatului Constantin V. Dupa moartea lui Leon IV, tronul bizantin a trecut in seama lui Constantin VI (780-797), un copil de 10 ani. In locul minorului, conducerea a fost preluata de mama sa Irina (+802), care oficial a impartit tronul cu fiul ei. Domnia ei a fost o binefacere pentru crestinii rasariteni, care au putut din nou sa cinsteasca icoanele.

Al VII lea sinod ecumenic s-a tinut la Niceea in anul 787. Sinodul s-a tinut intre 24 septembrie si 13 octombrie 787.

Imparateasa si fiul ei au fost reprezentati prin doi demnitari superiori, papa Adrian I prin arhipresbiterul Petru si abatele Petru de la Sfantul Sava, iar patriarhii Alexandriei si Antiohiei prin monahii Ioan si Toma. Din actele sinodului se stie ca sedintele au fost conduse de patriarhul Tarasie. Numarul episcopilor care au participat la acest sinod a fost intre 330 si 367. Afara de membrii cu drept de vot au mai fost prezenti peste 130 arhimandriti, egumeni si monahi. Sinodul a combatut punct cu punct hotaririle pseudosinodului de la 754, contestandu-i-se calitatea de "adunare ecumenica", intrucat la asa zisul "sobor bisericesc" nu au fost reprezentati nici patriarhii Rasaritului, nici episcopul Romei. Hotararea sinodului, orientata dupa precizarile Sfantului Ioan Damaschin, cuprindea urmatoarea decizie dogmatica : Este permis si chiar util si bineplacut lui Dumnezeu a face icoane religioase si a le venera; dar aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare, caci adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei si astfel ea nu este idolatrie.

Curand dupa inchiderea Sinodului VII ecumenic de la Niceea, Carol cel Mare (768-814) - care nu va recunoaste acest sinod - a primit traducerea latina deformata a actelor sinodului si atunci el a predat-o teologilor de la palat, comentand cu ei atitudinea ce urma sa fie luata fata de Sinodul VII ecumenic. Teologii franci au fost insarcinati sa alcatuiasca o scriere polemica impotriva celor stabilite la Niceea, cunoscuta in istorie sub numele de Libri Carolini.

Infrangerea suferita in luptele cu bulgarii hanului Krum a facut ca armata sa proclame imparat pe Leon V Armeanul (813-820), armean de origine si iconoclast. Din al doilea an al domniei lui Leon V, din 814 luptele iconoclaste au izbucnit din nou. La conducerea iconodulilor se aflau Teodor Studitul, Nichifor Marturisitorul si calugarii.

Leon V Armeanul a convocat un sinod. La sedinta I a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra celor prezenti la Sinodul al VII-lea ecumenic, anulandu-se toate hotararile aduse de acel sinod si declarand valabile numai hotararile pseudosinodului de la 754.

Mai tarziu patriarhul Metodie a convocat la sinodul de la Constatinopol, pe toti episcopii, egumenii si monahii, care in decursul luptelor iconoclaste au avut de suferit. Sinodalii au declarat valabile la 11 martie 843 toate hotararile celor sapte Sinoade ecumenice, restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor iconoclastilor. Episcopii iconoclasti au fost destituiti, locurile lor fiind ocupate de cei ce au avut de patimit in timpul domniei lui Teofil. La sfarsit a fost compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor; textul acesta si al tuturor dogmelor Bisericii, a intrat apoi intr-un "sinodycon" special ca decizie sinodala, spre a fi citit anual in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, ca un avertisment general. Cum masura a fost luata in ajunul primei duminici din postul pascal, duminica aceea, din 11 martie 843, a fost denumita "Duminica Ortodoxiei" ca sa fie spre amintire despre biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.

Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681

2012-10-12T19:30:00.002+03:00

Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681

Sinodul II trulan (quinisext) din 692

In vremea lui Eraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane spuneau ca daca Hristos constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa omeneasca urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o singura vointa si o singura energie.

Pentru imparatul Eraclie (610-641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre preocuparile lui principale se numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului i-a fost dat sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor. Impotriva acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de Eraclie a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa castige Imperiului pe monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Eraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si monofizism.

Cel care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost eruditul calugar palestinian Sofronie. El zicea : cel ce admite ca Hristos are o singura energie, nu poate sa admita decat o singura natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa admita o dubla sfera de actiune.

Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare sinodala celor mai insemnati conducatori bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi ale lui Hristos trebuie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline, deoarece vointa este o insusire necesara a firii. A sustine ca Hristos a avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o singura fire. Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu este altceva decat un monofizism prelungit.

Ca sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasaritului, Eraclie a dat la 638 un edict de credinta, in care se ordona cu asprime sa se admita numai o vointa in Iisus Hristos, interzicand intrebuintarea expresiilor "una sau doua energii in Hristos".

In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Eraclie cel Tanar.

Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite in septembrie 648 a emis un edict dogmatic, "Typos". Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului.

"Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe adevaratii monoteliti.

La 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in octombrie 649, a tinut in biserica Mantuitorului din palatul Lateran din Roma un sinod in care a condamnat "Typos"-ul si erezia monotelita, declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua vointe naturale, divina si umana si doua lucrari naturale, divina si umana in perfecta armonie.

Papei Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la staruintele patriarhului capitalei Paul II, imparatul i-a schimbat pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul 655.

O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul. Moare in fortareata Semalion, in apropierea localitatii Muri de astazi.

Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scaunului roman, noul papa Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de Reggio si Ioan de Porto, precum si alti clerici. Imparatul a instiintat pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si pe patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la sinod. Din cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub ocupatie arabo-islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si Gheorghe.

Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 la Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului imperial, din care cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174 episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita fara lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alcatuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului obligatorii pentru toti crestinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pedepsele cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si trimisa celor cinci scaune patriarhale.

Disputele monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bisericii. Tot mai mult s-a simtit nevoia intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse si.-Sinodul VI ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan". Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul quinisext" sau al "cinci-saselea" ecumenic.

Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc.

Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor Parinti bisericesti; s-a recunoscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare.

Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara drepturile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.

Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553

2012-10-12T19:27:00.002+03:00

Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553

Mitropolitul Teodor Askidas si imparateasa Teodora, l-au convins pe Justinian ca pentru a impaca pe monofiziti cu Biserica Ortodoxa, ar trebui sa fie condamnate "cele trei capitole", adica scrierile lui Teodoret de Cir contra lui Chiril al Alexandriei si contra sinodului din Efes ; epistola lui Ibas din Edesa adresata episcopului Maris din Ardasir (Persia) si persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.

La 544, imparatul va da un edict teologic de condamnare a "celor trei capitole".

Primii apuseni care au pornit in public lupta impotriva edictului din 544, au fost episcopii Daciu de Milan si Facund de Hermiane. Episcopul african Pontian a scris imparatului ca desi scrierile condamnate nu sunt cunoscute in Africa, infiereaza procedura intrebuintata, deoarece au fost sanctionati unii care nu se mai pot apara. La fel a procedat si diaconul Fulgentiu Ferrand din Cartagina.

La 547, papa Vigiliu a venit la Constantinopol, invitat de Iustinian spre a lua atitudine impotriva "celor trei capitole". Sosit in Capitala, a refuzat pentru o vreme sa stea de vorba cu patriarhul Mina si cu episcopii care semnasera edictul imperial. S-a lasat convins de argumentele imparatului si ale Teodorei si a aderat la condamnarea "celor trei capitole". La 15 aprilie 548, la un simulacru de sinod, la care au participat 70 de episcopi, care refuzasera sa semneze edictul imperial, Vigiliu, prin faimosul sau "Judicatum" trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia si a scrierilor indicate ale lui Ibas de Edessa si ale lui Teodoret de Cir si contra celor "12 Anatematisme" ale Sfantului Chiril al Alexandriei.

Diaconul Fulgentiu Ferrandus din Cartagina s-a ridicat impotriva atitudinii episcopului roman, criticandu-i actul de tradare. Episcopul Facundus de Hermiane a luat si el apararea traditiei apusene si a Sinodului calcedonian. Chiar si diaconii Bisericii romane, Rusticus si Sebastian, nepotul lui Vigiliu, s-au ridicat impotriva lui.

In Africa, Dalmatia, Scitia, Iliric si chiar in Galia, s-au tinut sinoade de protest. Episcopii din Africa au tinut un sinod la 550, excomunicand pe Vigiliu.

In vara anului 550, Justinian si Vigiliu au cazut de acord sa fie convocat un sinod ecumenic.

In vara anului 551, imparatul, indemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian contra celor trei capitole".

In urma acestui edict, Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina si cu Teodor Askida. Episcopul Romei s-a refugiat cu 11 episcopi latini si 2 africani in biserica Sfantul Petru, lovind cu anatema in patriarhul Mina si in Teodor Askida. Trecand prin mai multe peripetii, in noaptea de 23 decembrie 551 a reusit sa treaca Bosforul, adapostindu-se in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. De acolo, in ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului Mina si a lui Teodor Askida.

Presedintia sinodului V ecumenic a avut-o Eutihiu. La deschiderea sinodului au fost prezenti Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia, trei reprezentanti ai patriarhului Eustahiu de Ierusalim si alti 145 episcopi, din care numai 8 latini. Vigiliu nu a participat, motivand ca e bolnav. Sinodalii au lucrat in sase sedinte, pana la 19 mai.

Justinian a recunoscut autoritatea celor patru sinoade ecumenice anterioare, si a propus condamnarea "celor trei capitole" astfel, ca sa nu fie prejudiciata de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon; apoi a aprobat condamnarea lui Origen, a lui Didim cel Orb, si a lui Evagriu din Pont pentru adeziunea la apocatastasa origenista. Vigiliu in schimb a alcatuit separat un memoriu, numit "Constitutum", in care, la 24 mai, refuza sa recunoasca condamnarea "celor trei capitole". Acum gestul lui necesita o sanctiune. Astfel in sedinta a 7-a din 26 mai, a fost luat in dezbatere "cazul Vigiliu", pentru ca a absentat voit de la sesiunile sinodului si nu a avut o tinuta consecventa in problema "celor trei capitole", infruntand insusi sinodul. In sedinta a 8-a din 2 iunie, a fost formulata decizia de condamnare in sens ortodox a "celor trei capitole" si au fost din nou anatematizati Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. Intreaga condamnare a fost cuprinsa in 14 anatematisme, si publicata prin cele 13 puncte din edictul imparatului Justinian. "Cele trei capitole" condamnate sunt : Teodor episcop de Mopsuestia (392-428), persoana si opera; Scrierile lui Teodoret, episcop de Cir (433-458), indreptate contra Sfantului Chiril al Alexandriei si contra Sinodului III ecumenic din 431 ; Scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (435-457), adresata episcopului Maris de Ardasir, in Persia, contra Sfantului Chiril al Alexandriei.

La 23 februarie 554 Vigiliu si-a revocat primul memoriu publicand un al doilea "Constitutum", in care si-a retras toate afirmatiile anterioare, accentuand condamnarea "celor trei capitole".

Amintim ca opozitia episcopilor din Venetia si Istria impotriva sinodului de la 553, precum si impotriva scaunului roman, e cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana. In decursul acestei schisme, episcopii schismatici si-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de Aquileea, care si-a luat resedinta la Grado, in apropierea Aquileei pana la impacarea din 607.

Prin condamnarea origenismului a fost discreditata si metoda platonica, folosita in exegeza teologica, si in consecinta scolile de la Alexandria si Antiohia si-au pierdut din prestigiul vechi; acum ca metoda noua de exegeza biblica si teologica a fost adoptat sistemul aristotelis-mului, care a dat nastere scolasticii.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

2012-10-12T19:26:00.000+03:00

Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din persoana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumnezeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana.

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au participat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire". In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.

Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod episcopii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta Maria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Astfel s-a retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.

Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii ortodoxe despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mostenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor.

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvantarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: "Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431

2012-10-12T19:21:00.002+03:00

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul

Scoala antiohiana invata ca unirea dintre cele doua firi ale Mantuitorului a fost numai morala si consta numai din armonia conlucrarii celor doua firi. Concluzia acestei invataturi era ca nu se cuvine inchinare trupului Domnului, iar expresiile : "Nascatoare de Dumnezeu, Dumnezeu s-a nascut, Dumnezeu a patimit" - sunt eronate.

Dimpotriva, Scoala alexandrina invata ca cele doua firi erau unite in chip real. Expresiile "Dumnezeu s-a nascut, a patimit, Nascatoare de Dumnezeu" erau considerate ca ortodoxe.

Nestorianismul

Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane - persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Aceasta conceptie eretica despre existenta a doua persoane in Iisus Hristos ducea la afirmatia ca Dumnezeul-Tatal a avut doi fii.

Consecinta acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca sa merite a fi numita "Nascatoare de Dumnezeu" ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita "Nascatoare de om", sau cel mult "Nascatoare de Hristos".

La 11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care si-a insusit doctrina Sfantului Ciril in privinta hristologiei. Teoria lui Nestorie despre "cei doi fii ai lui Dumnezeu", a fost declarata erezie. Calugarul Casian, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a fost insarcinat sa studieze in amanunt invataturile lui Nestorie. Rezultatul cercetarilor sale a fost alcatuirea unui studiu cu privire la intrupare (De incarnatione), in care a combatut erezia nestoriana.

In noiembrie 430, Ciril a tinut un sinod in Alexandria. Hotararile dogmatice ale acestui sinod le-a cuprins intr-o lunga epistola sinodala, adresata lui Nestorie, aratand ca natura umana nu s-a cufundat in cea divina, ci Cuvantul s-a unit ipostatic cu natura umana. La sfarsitul scrisorii, a alaturat faimoasele sale "12 capitole", care contineau pe scurt tot ceea ce trebuia sa anatematizeze Nestorie, daca voia sa mai ramana in comuniune cu celelalte Biserici. Mai tarziu, celebrele "12 capitole" au fost numite Anatematismele lui Ciril din Alexandria.

Sinodul al III-lea ecumenic s-a tinut la Efes intre 22 iunie si 31 iulie 431.

Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in catedrala Sfintei Fecioare Maria din Efes. Nestorie nu a dorit sa se prezinte in fata sinodului, iar atat comisul Candidian cat si cei 68 de episcopi din Asia au protestat pentru deschiderea sinodului, pentru ca episcopii din Asia nu sosisera.

Cei 198 de episcopi, luand ca baza cele 12 anatematisme ale Sfantului Ciril si alte texte din scrierile Sfintilor Parinti, in deosebi, din Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nisa, au declarat ca in Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana, cea divina a Fiului lui Dumnezeu.

Nestorie a fost destituit din demnitatea arhiereasca si excomunicat la 22 iunie 431.

A doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii episcopi a fost adusa la cunostinta lui Nestorie, a credinciosilor din Efes si a clericilor si credinciosilor din Constantinopol. Contra ei a protestat delegatul imparatului. Cinci zile dupa deschiderea sinodului, a sosit la Efes si Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia. Informat de cele petrecute, si-a convocat prietenii la un sinod, declarand nule si fara valoare hotararile luate de Ciril si episcopii intruniti cu el. Ei au anatematizat pe Ciril, autorul celor 12 Anatematisme. Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si cel prezidat de Ioan de Antiohia, au adus la cunostinta imparatului Teodosie II hotararile lor. Dupa primirea rapoartelor, Teodosie II a trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca sa comunice episcopilor ca socoteste nule si fara valoare hotararile luate la 22 iunie.

Trebuie amintit ca sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei, s-au mai tinut in prezenta lor inca sase sedinte, conduse tot de Ciril. Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar in ziua de 11 iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile luate in sedinta din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei si prietenii lor, au fost excomunicati.

Imparatul a destituit atat pe Nestorie, cat si pe Ciril si Memnon, ordonand intemnitarea lor. Dupa indelungate negocieri imparatul a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al Alexandriei si Memnon al Efesului, reasezandu-i in scaunele lor. Dimpotriva, Nestorie a fost exilat in Manastirea Sfantul Euprepiu de langa Antiohia, unde fusese tuns in calugarie, iar in locul sau la Constantinopol a fost adus Maximiam.

Dupa inchiderea sinodului, sciziunea a continuat totusi intre cei din Alexandria si cei din Antiohia. Episcopii din Antiohia erau acum suparati si pentru alegerea lui Maximian la Constantinopol. In sinoadele tinute la Tars si Antiohia, s-a reinnoit anatema contra Sfantului Ciril. Imparatul Teodosie II a propus lui Ciril al Alexandriei si Ioan al Antiohiei sa se intalneasca la Nicomidia pentru impacare. Desi intrevederea ceruta de Teodosie II n-a avut loc, totusi, in urma multor discutii si tratative, s-a ajuns la un acord. Ioan al Antiohiei a trimis la Alexandria pe episcopul Paul de Emesa, cu o formula de credinta care recunostea expresia «Nascatoare de Dumnezeu» si invatatura ca in unica persoana a Mantuitorului sunt doua naturi: dumnezeiasca si omeneasca.

Impacarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei si Ciril al Alexandriei s-a facut, dupa doi ani de discutii si corespondenta, la 12 aprilie 433.

Nestorie moare in exil pe la 450. Din ordinul imparatului, toate scrierile lui Nestorie au fost arse. Persecutat fara crutare, nestorianismul si-a gasit un refugiu, dupa 431, la marginea Imperiului, in scoala de la Edesa. In 489, cand, din ordinul imparatului Zeno, scoala a fost inchisa, nestorienii, nemultumiti cu stapanirea Bizantului, au trecut in Persia. In Persia, nestorienii au infiintat la Nisibe o scoala sub conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian infocat. Din Persia, nestorianismul s-a intins, in Mesopotamia, Arabia, si chiar pana in India si China de Vest.

Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381

2012-10-12T19:18:00.003+03:00

Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul

1. Erezia pnevmatomahilor - a aparut ca o noua forma a arianismului. Negarea Dumnezeirii lui Iisus Hxistos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine in discutie si Dumnezeirea Sfantului Duh.

Denumirea de macedonieni li s-a dat dupa numele episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaun in 360 de sinodul din Constantinopol, ca eretic. Dupa moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a preluat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu de Constantinopol episcop de Nicomidia, de la care au primit numele de maratonieni.

Pnevmatomahii sau macedonienii au tinut in 376 un sinod, la Cizic. In acest sinod, au adoptat o formula de credinta, in care afirmau ca Sfantul Duh este creat.

In vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, intrunindu-se in sinodul de la Sirmium sub presedintia episcopului locului Anemius si a Sfantului Ambrozie al Milanului, au condamnat odata cu erezia arienilor si erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor, raspandita atunci in Rasarit.

Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrina bine precizata. Ei admiteau Dumnezeirea Tatalui si a Fiului, cei mai multi acceptau consubstantialitatea Fiului cu Tatal, dar refuzau sa recunoasca consubstantialitatea Sfantului Duh cu Fiul si cu Tatal, si negau Divinitatea Lui, socotindu-L doar "Duh" sau "Spirit", superior naturii spirituale a ingerilor.

2. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381.

In 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind sa restabileasca linistea si ordinea in Biserica, a convocat pe intaistatatorii Bisericii din jumatatea orientala a Imperiului sau la un Sinod ecumenic. Sinodul s-a deschis in Constantinopol, la inceputul lunii mai 381 si a durat pana la 9 iulie acelasi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seama au fost urmatorii : Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars s. a. La Sinodul II ecumenic a participat si Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanta), in Scythia Minor. Ceva mai tarziu au fost prezenti si episcopii din Egipt si Iliricul oriental, in frunte cu Timotei al Alexandriei si Aholiu sau de Tesalonic. La sinod, au participat si 36 episcopi pnevmatomahi, in frunte cu Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.

Papa Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic nici un delegat, deoarece episcopii din Occident si din provinciile Iliricului occidental pregateau tinerea unui sinod al lor, convocat de imparatul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie 381, la Aquileea.

Presedintia Sinodului II ecumenic a avut-o la inceput, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel mai in varsta dintre sinodali. Dupa moartea lui Meletie, la sfarsitul lunii mai 381, presedintia Sinodului i-a revenit, de la inceputul lunii iunie, Sfantului Grigorie de Nazianz, recunoscut de Sinod episcop al Bisericii din Constantinopol, in calitate de episcop al capitalei Imperiului de Rasarit, Roma cea Noua.

Episcopii egipteni, invidiosi pe prestigiul scaunului capitalei si pe Sfantul Grigorie insusi, suparati mai ales ca trimisul lor Maxim Cinicul a fost depus din treapta arhieriei si alungat in chip rusinos din Constantinopol, au refuzat sa ia parte la sfanta liturghie, oficiata de Sfantul Grigorie de Nazianz in fata Parintilor Sinodului, sub pretext ca alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necananica.

El a demisionat, dupa toata probabilitatea, la 30 iunie 381, atat de la presedintia Sinodului, cat si din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. In locul Sfantului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al Bisericii de Constantinopol un laic in varsta inaintata, Nectarie (381-397), catehumen inca, care a trebuit sa fie mai intai botezat, apoi a primit pe rand harul diaconiei, al preotiei si arhieriei.

Sub presedintia lui Nectarie, episcopii prezenti au rostit anatema, dupa cum ne confirma primul canon al Sinodului, contra tuturor ereziilor, indeosebi contra diferitelor fractiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiti in text si pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor - urmasii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor - aderentii lui Marcel de Ancira (+374), a fotinienilor - adeptii lui Fotin de Sirmium (+ 376), si apolinaristilor - sustinatorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei

(+ 392).

Parintii Sinodului au redactat de asemenea o definitie sau expunere dogmatica, prin care marturiseau consubstantialitatea si deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi, precum si intruparea desavarsita a Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu inca 5 articole de credinta, care stabilesc invatatura Bisericii despre Sfantul Duh si despre Biserica. Despre Sfantul Duh, se accentueaza ca El este "Domnul de viata facatorul care de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit".

Despre Sfanta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lamurit ca, potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, este "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca".

Recitarea regulata a Simbolului la Sfanta Liturghie a fost introdusa mai intai la Antiohia, in 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o masura contra hotararii dogmatice a Sinodului IV ecumenic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fara ca prin aceasta sa poata fi servita cauza lor.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512-518) a poruncit ca la fiecare slujba sa se rosteasca Simbolul niceean, simbol se rostea numai o data pe an, in Vinerea Patimilor, cand catehumenii il rosteau in vederea primirii botezului. Mai tarziu, in 567, Simbolul niceean a fost inlocuit, printr-un edict dat de imparatul bizantin Justin II (565-578), cu Simbolul constiantinopolitan, care se rosteste pana astazi la sfanta liturghie si la celelate servicii religioase, in toate Bisericile Ortodoxe ale Rasaritului.

3. Condamnarea apolinarismului.

Marturisirea sau expunerea dogmatica a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apolinarie de Laodiceea.

"Logosul insusi s-a facut trup, afirma Apolinarie, dar n-a luat ratiunea omeneasca, ratiune schimbatoare, iar Dumnezeirea este ratiune neschimbatoare, cereasca". Prin aceasta conceptie eronata, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinatatea firii umane a Mantuitorului, primita la intrupare, si punea astfel in primejdie intreaga Sa opera mantuitoare. Apolinarie a murit in 392, dar erezi s-a mentinut pana la jumatatea secolului V, cand apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Sinodul I ecumenic de la Niceea

2012-10-12T19:13:00.001+03:00

Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al Antiohiei. Dupa terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.

Din cauza neintelegerilor aparute, Constantin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie.

Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.

Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1. Dumnezeu-Tatal singur este principiul necreat si nenascut. Denumirea de Tata cuprinde inevitabil in sine intaietatea sau superioritatea fata de Fiul.

2. Fiul e creat din vointa Tatalui, dar nu din fiinta Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta inainte de timp, dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.

3. Desi Fiul este dupa fiinta Sa o creatura, schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar si timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creatia lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, caci s-ar intina de aceasta.

5. La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate imprumutata din divinitatea Tatalui.

Parintii Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie s. a. sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar altii, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta a prezentat in Sinod o formula de credinta in care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios "asemanator dupa fiinta cu Tatal" in loc de omoousios "deofiinta cu Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea ereziei ariene sub o formula camuflata.

Membrii Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu marturisirea: "Credem si intru Duhul Sfant".

In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiului, in partea intai, se recunoaste ca Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua, se anatematizeaza ideile principale ale lui Arie si anume : ca Fiul a fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta decat Tatal si este schimbabil.

Cei care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele lor si exilati in Iliric, dupa toata probabilitatea la sud de Singidunum (Belgrad).

Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai inainte.

Pe langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat si alte probleme : schisma lui Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt doar niste "puteri" impersonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li se ceara, in cazul cand vor sa revina la Biserica Ortodoxa, Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune ca cei hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul Alexandriei, prin punerea mainilor.

Simbolul de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe posturile avute. Drept garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa, marturisind ca vor respecta toate hotaririle Bisericii Ortodoxe.

Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi. Impotriva propunerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei. Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai departe viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celibatari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie.

Conciliul II Vatican

2012-10-12T19:06:00.000+03:00

La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane. Acesta avea să fie al XXI-lea conciliu al Bisericii Catolice, dar va rămâne în istorie drept Vatican II.

Vatican I
În efortul de a-şi menţine identitatea, unitatea şi universalitatea, Biserica Romano-Catolică adoptă o poziţie de izolare fiind reticentă la schimbări. În cadrul conciliului Vatican I (1869-1870), Biserica îşi expune poziţia (critică) faţă de de raţionalism, relativism, liberalism şi materialism. În contextul unei organizări ierarhice, autoritatea papei este percepută ca o garanţie a unităţii Bisericii. Aşa se face că în cadrul Conciliul Vatican I se ajunge la definirea [1] dogmei infalibilităţii papale. Acum, în mod explicit episcopul de Roma este proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii biserici fiind fără greşeală atunci când vorbeşte „ex cathedra”.

Progresişti şi conservatori
Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, şi nu se mulţumea cu accepţiunea tradiţională în care Biserica era prezentată aidoma unei cetăti asediate. Simţea că venise vremea pentru o biserică dinamică, mult mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii Catolice nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat percepţia bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în ansamblu impunând o atitudine generală de deschidere.
Lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa occidentală şi Orientul Apropiat ce se pronunţa pentru reforme prudente şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America latină şi ţările comuniste care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările în care catolicismul era prezent doar ca misiune erau scindate între reformişti şi conservatori.
Pe lângă participarea obişnuită a episcopilor [2] , la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe ca experţi consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi) care au avut chiar şi posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Printr-o astfel de organizare Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism [3].
Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările Conciliului Vatican II pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în patru sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat în 8 decembrie 1965. În cadrul fiecărei sesiuni se dezbăteau „schemele” (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma finală.

Tradiţionalişti Progresişti

Exclusivism catolic

Toleranţă^¹

Supremaţia papală – păstorirea bisericii este văzută ca fiind făcută de papă prin intermediul delegaţilor în mod ierarhic

Liturghia tridentină în limba latină

Orientare ecumenică

Libertate religioasă

Colegialitate – păstorirea bisericii este văzută a fi făcută de colegiul episcopilor condus de papă

Liturghia în limba poporului

1Toleranţa este o formă de generozitate manifestată de pe o poziţie de superioritae. Libertatea implică recunoaşterea implicită a egalităţii.

Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie – 8 decembrie 1962. Timpul a fost dedicat lucrărilor pregătitoare (formarea diverselor comisii) şi s-au dezbătut schemele propuse de comisiile pregătitoare cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Din păcate Ioan XXIII nu a putut să vadă nici un rezultat direct al Conciliului Vatican II deoarece a murit pe 3 iunie 1963. Conform procedurilor catolice, conciliul a fost automat dizolvat. Pe 21 iunie 1963 este ales un nou papă – Paul VI – care anunţă continuarea conciliului.
A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie – 4 decembrie 1963. Un document important votat în cadrul acestei sesiuni a fost constituţia despre liturghie care oferea un cadru corespunzător implicării laicilor şi se renunţa în mod oficial la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: “… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.” [4]
A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. Poate că a fost cea mai dramatică, deoarece şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: trebuia a fi discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate amintim decretul despre ecumenism („Unitatis Redintegratio”), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen Gentium”).

Relaţiile dintre foştii eretici şi Biserica Catolică
…. fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la botez, sunt încorporaţi lui Christos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.
Unitatis Redintegratio, cap I:3

În continuare Biserica Catolică se identifică a fi “Biserica unică a lui Cristos, (…) una, sfântă, catolică şi apostolică” [5] dar se recunoaşte că în afara Bisericii Catolice există biserici (referire la ortodoxia răsăriteană) şi „comunităţi bisericeşti” (protestante) care “nu sunt lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii”. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Această schimbare de paradigmă a făcut posibilă deschiderea Bisericii Catolice faţă de toate cultele creştine devenind promotoarea noului ecumenism. În conformitate cu actuala paradigmă, unitatea creştină este căutată acum prin dialog şi nu prin absorbţie ori fuziune (întoarcerea în staul).
A patra sesiune (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat într-un ritm alert pentru a definitiva multele din schemele rămase de dezbătut. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină („Dei Verbum”) care depăşea teoria clasică a celor două izvoare ale revelaţiei. Conciliul de la Trent (1545-1563), ca răspuns la pretenţia protestantă a autorităţii singulare a Scripturii afirma în mod clar două autorităţi: Scriptura şi Tradiţia. Din acest motiv, Biserica Catolică nu avea nevoie să-şi justifice teolgia pe baza Bibliei. Acum, la Vatican II se afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), dar care trebuie ascultat şi interpretat de către Biserică în lumina Tradiţiei.
Un alt document important a fost decretul privitor la libertatea religioasă („Dignitatis humanae”). În mod clar şi indubitabil Biserica Catolică devenea promotoarea libertăţii religioase (la nivel individual şi colectiv) oricare ar fi fost minoritatea religioasă implicată şi se detaşa de imaginea Inchiziţiei medievale. Este dealtfel o noutate, deoarece catolicismul tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, promovând libertea religioasă atunci când catolicii erau minoritari dar refuzau acest drept necatolicilor ori susţineau cel mult spiritul de toleranţă. La Vatican II se renunţă la pretenţia medievală de a apăra adevărul prin pedepsirea celui greşit şi se susţine libertatea de credinţă în conformitate cu conştiinţa proprie.

Efectele Conciliului Vatican II
După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului Vatican II, pe 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica Sfântul Petru şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc.
Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita liturghie tridentină care este exclusiv în limb latină. (facultativă)
Schimbările generate de Vatican II nu ţin de fond deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, în care renunţă la condamnare şi se asumă o poziţie afirmare şi susţinere.
Odată cu Vatican II, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un cuvânt putem spune că şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Romano-Catolică renunţă la poziţia exclusiv defensivă şi îşi asumă rolul de a fi o promotoare (la nivel social ori ecumenic). În realitate, Conciliul Vatican II a marcat doar începutul unei ere a schimbării în sânul catolicismului, care continuă şi astăzi [6].

Libertate religioasă
Cu privire la eretici, două lucruri trebuie să fie observate: unul, de propria lor parte, celălalt, de partea bisericii. De partea lor e păcatul, prin care ei merită nu numai să fie separaţi de biserică prin excomunicare, dar şi să fie separaţi de lume prin moarte. Deoarece e un lucru mult mai grav să corupi credinţa care dă viaţă sufletului, decât să falsifici bani, care sprijină viaţa temporară. De aceea, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt condamnaţi la moarte de îndată de autoritatea civilă, e motiv mult mai puternic pentru eretici, de îndată ce sunt dovediţi ca vinovaţi de erezie, să fie nu numai excomunicaţi, dar chiar şi daţi la moarte.
Toma de Aquino, Summa Theologica, II:11, art. 3
… persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil. Dignitatis humanae, cap. I.2

NOTE:

1. Doctrina infailibilităţii papale era în mod implicit recunoscută de Biserica Catolică fiind asociată cu cea a primatului petrin. Sunt indicii care atată că această dogmă a fost susţinută în mod explicit de Peter Olivi, un teolog franciscan din a doua jumătate a secolui XIII-lea. Vezi Brian Tierney, Origins of Papal Infallibility, 1150-1350, E J Brill, Leiden, Netherlands 1972, p. 93
2. La acest conciliu participau 2540 de episcopi în comparaţie cu 700 câţi au fost la Vatican I. Vezi Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461 şi urm.
3. Justo L. González, The Story of Christianity, HarperSanFrancisco Vol 2, 1985, p. 354
4. Sacrosanctum Concilium, cap III Reforma Liturghiei sacre, 36:2
5. Lumen Gentium, cap I:8
6. Adesea se vorbeşte despre “spiritul Vatican II” care implică o atitudine de deschidere şi dialog. Vezi New Catholic Encyclopedia “Vatican Council II”, McGraw-Hill, New York, 1967 p. 563.
http://naturepharma.mykatapulta.ro/

Conciliul I Vatican

2012-10-12T19:00:00.000+03:00

Traditia canonică este asezată, referindu-ne la organizarea generală a Bisericii, pe principiul bunei înţelegeri şi al armoniei, pe unitatea de credinţă şi de comuniune a tuturor Bisericilor locale. Timp de mai multe secole, Apusul şi Răsăritul stiau că ideea unui episcop universal era în mod radical străină Tradiţiei Bisericii.

Dar atunci, cum a ajuns Biserica romano-catolică în 1870, după Conciliul I Vatican, să definească în mod solemn dogma infailibilităţii pontificale? Aceasta ar cere un alt studiu despre evoluţia teologiei Bisericii romano-catolice care a dus la promulgarea infailibilităţii papale, a Imaculatei concepţii, a Purgatoriului…
La fiecare inovaţie a Bisericii romano-catolice s-au ridicat oameni pentru a i se opune, însă Roma fie i-a izgonit, fie i-a supus. În legătură cu dogma infailibilităţii, Cardinalul Strossmayer a fost un opozant puternic… înainte de a i se supune, în ciuda luptei grele la care s-a angajat. În continuare vom prezenta intervenţia sa în Conciliul I Vatican, care exprimă admirabil adevărul istoric şi dogma Bisericii Ortodoxe. Cine era Cardinalul Joseph-Georg Strossmayer? A decedat în orasul Osseka la 26 martie 1905. A fost arhiepiscop romano-catolic de Bosnia, Diakovo şi Strensky. Viata acestui om deosebit a fost marcată de o mare activitate în folosul lumii slave şi mai ales al patriei sale, Regatul Unit al Croatiei, Sloveniei şi Dalmatiei, unde a ocupat scaunul arhiepiscopal timp de 55 de ani şi unde s-a bucurat de o popularitate fără egal.
Cardinalul Strossmayer era foarte apreciat de către papi care admirau darurile sale exceptionale, inteligenta sa luminoasă, bogata şi binevoitoarea sa activitate: Pius al IX-lea l-a numit “apostolul slavilor”. Însă monseniorul Strossmayer întretinea cu Vaticanul relaţii libere şi independente, neezitînd, în anumite cazuri, a-i denunţa abuzurile.
În 1870, Cardinalul Strossmayer a luat parte la Conciliul I Vatican, care reunea mai mult de 700 de prelaţi veniţi din toate ţările lumii. La acest Conciliu, Papa Pius al IX-lea va decide proclamarea în mod solemn a dogmei infailibilităţii. Monseniorul Strossmayer a refuzat recunoaşterea noii dogme. Ce definea noua dogmă?
“Când vorbeşte ex cathedra, adică atunci când împlinindu-şi oficiul de păstor şi învăţător al tuturor creştinilor în virtutea autorităţii sale apostolice supreme, când defineşte o doctrină, în materie de credinţă sau moravuri, ca obligatorie pentru Biserica universală, Pontiful Roman se bucură, în virtutea asistenţei divine ce i-a fost făgăduită fericitului Petru, de însăşi infailibilitatea pe care Mântuitorul a vrut să o dea Bisericii Lui în definirea doctrinelor privitoare la credinţă şi moravuri; urmează de aici că definiţiile de acest gen făcute de Pontiful Roman sunt ireformabile prin ele însele şi nu prin consimţământul Bisericii” (Conciliul I Vatican, sesiunea a patra).
După îndelungi dezbateri, Constituţia Pastor Aeternus proclama principiul infailibilităţii Suveranului Pontif, recunoscîndu-i papei “o deplină şi supremă putere de jurisdictie asupra întregii Biserici, nu numai în problemele ce privesc credinta şi obiceiurile, dar şi în cele ce aparţin de disciplina şi guvernarea Bisericii universale” (Conciliul I Vatican, sectiunea a patra, Pastor Aeternus, cap. 3).
Întelegem, parcurgînd aceste texte, reacţia Cardinalului Strossmayer. El a pronunţat în acest scop un discurs în care denunţa fără înconjur, cu o logică de necombătut, netemeinicia acestor teze. Iată ce spunea Cardinalul, adresîndu-se papei şi tuturor episcopilor, înaintea votului referitor la infailibilitatea papală.
Interventia Cardinalului Strossmayer la Conciliul I Vatican
“De la începutul acestui conciliu, primind imediat dreptul de a asista la sesiunile lui solemne, am urmărit cu mare atentie toate discursurile pronuntate în această adunare, în speranta ca o rază cerească să vină să pătrundă în întelegerea mea şi să-mi lumineze ratiunea, pentru a putea adera cu o convingere sinceră la deciziile acestui sfînt conciliu. Constient de responsabilitatea mea fată de Dumnezeu într-o problemă atît de gravă, m-am pus să studiez cu asiduitate Sfintele Scripturi: Vechiul şi Noul Testament. Am căutat în această nepretuită culegere de adevăruri sfinte răspunsul la următoarea problemă: este adevărat că sfîntul primat, presedintele acestei adunări este realmente succesorul Sfîntului Petru şi vicarul (loctiitorul - n.n.) lui Christos?
De la începutul căutării unui răspuns de netăgăduit la această problemă, a trebuit să mă transpun în spiritul epocii în care nu exista nici galicanism, nici ultramontanism, ci în care adevărurile Bisericii erau propovăduite de Discipolii lui Christos: Sfîntul Pavel, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan şi Sfîntul Iacob, a căror autoritate nu poate fi contestată de nimeni.
Am deschis sfintele pagini ale scrierilor apostolice şi ce-am găsit? Să îndrăznesc să spun? As putea să mă exprim? Nu am putut descoperi nici un indiciu, nici o aluzie ca papa să fie succesorul Sfîntului Petru şi vicarul (loctiitorul - n.n.) lui Christos. Nici un capitol, nici un verset nu face mentiunea faptului că Christos a conferit Sfîntului Petru primatul asupra celorlalti Apostoli.
Dacă Sfîntul Petru ar fi fost învestit cu înalta misiune de a-l reprezenta pe Christos, cum după credinta noastră îl reprezintă în zilele noastre Sanctitatea Sa Pius al IX-lea, ar fi fost posibil ca Christos să fi pronuntat cuvintele consacrării în această demnitate: “Cînd Mă voi întoarce la Tatăl Meu, de tine vor trebui apostolii să asculte, cum ei ascultă de Mine, şi tu vei fi vicarul meu pe pămînt!”. El nu a spus ceva asemănător.
Christos a promis însă tuturor Apostolilor dreptul de a judeca toate triburile lui Israel, fără a da prioritate Sfîntului Petru.
Ce concluzie putem trage din tăcerea lui Christos despre drepturile exclusive ale Sfîntului Petru? Nu există decît o singură solutie valabilă: aceea că Christos nu a vrut să facă din Sfîntul Petru conducătorul Apostolilor.
Cînd Christos si-a trimis Apostolii să propovăduiască Evanghelia, le-a dat tuturor puterea de a lega şi dezlega. Tuturor Apostolilor le-a dat făgăduinta Sfîntului Duh. Or, dacă ar fi dorit să facă din Sfîntul Petru Vicarul Său, lui i-ar fi putut încredinta comandamentele puterilor sale spirituale. Evangheliile ne învată că Christos a interzis lui Petru, ca şi celorlalti Apostoli, de a dori puterea şi autoritatea asupra credinciosilor, în felul regilor păgîni (Luca 12). Christos ar fi putut pronunta aceste cuvinte, dacă l-ar fi destinat pe Petru a fi papă? Or, după traditiile noastre, papa tine în mîinile sale două spade, simboluri ale puterii spirituale şi temporale.
Încă un fapt care m-a obligat să reflectez: dacă Petru poseda puterea unui papă, ar fi putut fi trimis cu Sfîntul Ioan, cu ceilalti Apostoli, să propovăduiască Evanghelia în Samaria? Ce gînditi, venerabilii mei confrati, dacă ne-ar fi îngăduit să trimitem în acest moment pe Sanctitatea Sa Pius al IX-lea cu Monseniorul Plantier la Constantinopol, cu misiunea de a-l convinge pe patriarh de a pune capăt schismei?
Dar există un fapt încă mai important.
Iată că la Ierusalim se reuneste un conciliu pentru a rezolva o problemă care dezbină credinciosii. Dacă Petru ar fi fost papă, nu lui i-ar fi revenit convocarea sinodului şi proclamarea deciziilor sale? Sfîntul Petru a participat la sinod, printre ceilalti apostoli, însă Sfîntul Iacob este cel care a convocat sinodul, ale cărui hotărîri au fost proclamate în numele tuturor apostolilor, după dreptul prioritătii de vîrstă.
Astfel procedăm noi în Biserica noastră?
Pe cît studiez Sfintele Scripturi, pe atît devin convins că în timpurile apostolice, Sfîntul Petru nu a fost considerat niciodată ca întîiul între apostoli.
Noi învătăm că Biserica a fost întemeiată pe Sfîntul Petru, în timp ce Sfîntul Pavel, a cărui autoritate este incontestabilă, afirmă că ea a fost întemeiată pe credinta apostolilor şi a profetilor şi că piatra unghiulară este Christos Însusi.
Acelasi Apostol Pavel credea atît de putin în suprematia lui Petru, încît îi dezaproba în mod deschis pe toti cei care aveau obiceiul de a spune: “noi suntem ai lui Apollo, iar noi ai lui Pavel”, după cum altii spuneau: “noi suntem ai lui Petru”.
Ar fi putut el adresa asemenea reprosuri adeptilor Vicarului lui Christos?
Acelasi Apostol Pavel, enumerînd marile vocatii ale Bisericii, vorbeste de apostoli, de profeti, de evanghelisti, de părinti ai Bisericii; putem noi presupune, onoratii mei frati, ca Sfîntul Pavel, marele apostol al neamurilor, să uite cu totul să mentioneze cea mai importantă dintre vocatii papalitatea - dacă ar fi fost convins de originea ei divină?
Dimpotrivă, după toată probabilitatea, ar fi consacrat o lungă epistolă unei probleme de o asemenea importantă. Nu am găsit nici o aluzie, nici o urmă de autoritate papală în epistolele Sfîntului Pavel, ale Sfîntului Ioan, sau a Sfîntului Iacob.
Tăcere a acestor sfinti, a căror competentă este neîndoielnică, mi s-a părut întotdeauna uimitoare şi chiar inexplicabilă dacă Sfîntul Petru era în mod papă înzestrat cu prerogative supreme. Însă ce m-a surprins mai mult, este tăcerea Sfîntului Petru însusi. Dacă era cu adevărat vicarul lui Christos, pentru ce motiv nu se manifesta ca atare? Nu a avut-o după Pogorîrea Sfîntului Duh, cînd a pronuntat primele sale cuvîntări. Nu s-a manifestat ca papă nici în primele sale epistole, amîndouă adresate Bisericii.
Afirm deci că ideea papalitătii nu a existat în timpurile apostolilor. Dacă ne încăpătînăm a dovedi contrariul, trebuie să aruncăm la foc toate Sfintele Scripturi ori să le ignorăm în întregime.
Însă aud din toate părtile strigătele: “Sfîntul Petru nu a fost la Roma? Nu a fost el răstignit cu capul în jos? Nu în acest oras etern se află străvechiul scaun de pe care învăta adevărurile evanghelice, şi altarele pe care, celebra Sfînta Liturghie?”
Onorabilii mei frati, prezenta Sfîntului Petru la Roma nu se sprijină decît pe traditie şi nu pe un fapt istoric. Dar chiar dacă admitem că el a fost episcop la Roma, putem trage concluzia ca episcopatul roman să-i confere întîietate asupra tuturor celorlalte Biserici?
Negăsind nici o urmă a papalitătii în timpurile apostolilor, mi-am spus: voi găsi ceea ce caut în cronicile Bisericii. L-am căutat pe papă în primele secole ale erei crestine, dar în zadar. Nu l-am găsit.
Sper că nimeni dintre voi nu se îndoieste de autoritatea marelui episcop al Hipponei, fericitul Augustin. Acest Părinte al Bisericii a fost secretar la conciliul din Mileve. Printre deciziile acelei venerabile adunări găsim aceste cuvinte remarcabile: “Acela care doreste să facă apel la cei care se găsesc peste mare nu va putea fi primit în nici o comunitate din Africa”.
Episcopii din Africa aveau atît de putină consideratie pentru episcopul Romei, că excomunicau pe toti cei care îi adresau plîngeri.
Aceiasi episcopi, la sinodul din Cartagina, l-au avertizat pe Celestin, episcopul Romei, că nu trebuie să primească nici apeluri, nici reclamatii de la nici un episcop, preot ori cleric african, şi că nu trebuie să introducă în Biserică orgoliul uman.
Or, este un fapt bine stabilit că din primele veacuri ale Crestinătătii, pontiful Romei a încercat a reuni toate puterile, însă tot atît de sigur este că nu poseda atunci nici o suprematie, care îi este atribuită în prezent de ultramontanisti.
În caz contrar, episcopii Africii, inclusiv Sfîntul Augustin, si-ar fi apărat ei dreptul de a face apel la tribunalul lor suprem?
Sunt întru totul de acord în a recunoaste că Patriarhul Romei ocupa primul loc printre demnitarii Bisericii. “Decernăm primul loc printre episcopi Papei de la Roma şi al doilea - Prea Sfîntului Arhiepiscop de Constantinopol-Noua Romă”.
“Înclină-te, asadar, înaintea suprematiei papei” - îmi spuneti. Nu fiti prea grăbiti în concluziile voastre. Legea lui Justinian nu a fost făcută pentru a vă justifica doctrina. Prioritatea este un lucru şi puterea jurisdictională altul.
Importanta episcopilor romani depindea de importanta orasului unde se afla scaunul lor.
Vin să spun că din primele secole ale erei noastre, patriarhii Romei au emis pretentia de a fi conducători supremi în Biserică. A lipsit putin ca ei să nu-si atingă scopul, însă, din fericire, împăratul Teodosie trebuia să aibă aceeasi putere ca cel de la Roma.
Părintii sinodului de la Calcedon au recunoscut, de asemenea, aceleasi drepturi şi aceeasi putere episcopilor celor două Rome, Vechea şi Noua (can. 28).
Cît despre titlul de episcop ecumenic care s-a dat ulterior papilor, sfîntul Papă Grigore I, în speranta că succesorii săi nu vor îndrăzni niciodată să se împodobească cu el, a scris: “Nici unul dintre succesorii mei să nu comită această impietate; căci crestinii nu cedau tentatiei de a-si atribui un titlu care inspira neîncredere confratilor lor”.
Aceste mărturii incontestabile (si vă pot prezenta sute) nu dovedesc cu o claritate orbitoare că primii episcopi ai Romei nu au fost niciodată considerati ca ecumenici, nici ca fiind sefi ai Bisericii?
Pe de altă parte, este cunoscut de către toti că între anul 325, cînd s-a reunit primul sinod de la Niceea, şi 380, anul cînd s-a tinut al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, printre cei 1.109 episcopi care au participat la sase sinoade ecumenice nu putem număra decît 19 episcopi din Apus. Este, de asemenea, cunoscut că sinoadele ecumenice au fost convocate fără avizul şi adesea contra dorintei papilor.
Ajung acum la argumentul major pe care vă bazati doctrina. Afirmati că Sfînta Biserică a fost fondată pe piatră - super petram - şi că această piatră a fost Petru-Petrum. Dacă acesta ar fi adevărul, toate discutiile ar fi inutile. Însă strămosii nostri, şi acestora cu sigurantă nu le lipsea competenta, gîndeau cu totul altfel.
Sfîntul Chiril (în a patra sa carte despre Sfînta Treime) scria: “Cred că sub cuvîntul PETRAM trebuie să întelegem credinta de neclintit a apostolilor”.
Sfîntul Ilarie, episcop de Poitiers, în a doua sa carte despre Sfînta Treime, spune: “Petra este numai piatra binecuvîntată a credintei mărturisite prin gura Sfîntului Petru. Pe această piatră a credintei, voi înălta Biserica Mea! “.
După Sfîntul Ieronim, Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe piatra credintei şi de atunci Simon a primit numele de Petru (a sasea carte despre Evanghelia după Sfîntul Matei).
Sfîntul Ioan Gură de Aur explică în a cincizeci şi patra omilie la Evanghelia după Matei: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, adică pe mărturisirea credintei!”.
Sfîntul Ambrozie al Milanului şi Sfîntul Vasile al Seleuciei dau aceeasi interpretare cuvintelor lui Hristos.
Printre Părintii Bisericii din antichitatea crestină, se distingea prin sfintenia şi eruditia sa Sfîntul Augustin. Ascultati cu atentie ceea ce spune în al doilea său tratat despre întîia epistolă a Sfîntului Ioan: “Ce semnifică cuvintele: “Voi zidi Biserica Mea pe această piatră”? Ele înseamnă: pe această credintă, pe aceste cuvinte “Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”". În al douăzeci şi patrulea său colocviu despre Sfîntul Ioan, citim această explicatie semnificativă: “Pe această piatră a mărturisirii tale de credintă voi zidi Biserica Mea”.
Asadar, piatra este Christos Însusi. Marele episcop era atît de departe de ideea că Biserica poate fi întemeiată pe persoana lui Petru încît, încă o dată, pronuntă în al treisprezecelea său colocviu adresat enoriasilor săi următoarele cuvinte: “Tu esti Petru şi pe această piatră - super petram - a mărturisirii tale de credintă, pe această piatră - super petram - a cuvintelor tale: Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, voi zidi Biserica Mea!”. Convingerea Sfîntului Augustin în legătură cu celebrul verset era aceea a întregii creştinătăţi din timpul său.
Redau în mod concis următoarele concluzii:

Iisus Christos a acordat tuturor apostolilor aceeaşi putere ca lui Petru.
Apostolii niciodată nu l-au considerat pe Petru ca vicar (locţiitor - n.n.) al lui Christos, nici ca învătător infailibil al Bisericii.
Sfîntul Petru niciodată nu a pretins a fi papă şi niciodată nu a acţionat ca atare.
Sinoadele primelor patru secole, toate recunoscînd înalta demnitate a episcopilor Romei, nu le atribuiau decît întîietatea de onoare şi nu aceea de putere, nici de jurisdictie.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii interpretau versetul evanghelic citat anterior în sensul următor: “Voi zidi Biserica Mea “super petram” (pe piatra) mărturisirii tale de credinţă şi “non super Petrum”, care era apostolul supranumit Petru”.

Bazîndu-mă pe toate datele raţiunii, logicii, bunului simţ şi conştiinţei creştine, declar în mod solemn: “Iisus Christos nu a dat lui Petru nici o supremaţie peste apostoli, şi dacă episcopii romani au devenit Capi ai Bisericii, este pentru că au reuşit să minimalizeze şi să înăbuşe în mod treptat drepturile episcopatului”.
Dacă recunoaştem infailibilitatea lui Pius al IX-lea, suntem obligaţi a o recunoaşte în mod egal şi pe aceea a tuturor predecesorilor săi. Însă atunci, onoratii mei frati, istoria-şi ridică vocea sa adevărată şi mărturiseşte că unii papi păcătuiau şi se înşelau.
Papa Victor (192) a început prin a încuviinţa erezia celui de-al doilea secol, montanismul, pentru a-l condamna apoi.
Papa Marcelin (296-304) era păgîn: intra în templul Vestei şi sacrifica zeiţei.
Îmi veti spune că el nu a făcut dovada decît de slăbiciune omenească. Vă răspund: Vicarul lui Christos trebuie mai curînd a muri decît a deveni apostat.
Papa Liberiu (352-366) a consimtit la condamnarea Sfîntului Atanasie, şi pentru a reveni din exil s-a convertit la arianism.
Papa Honoriu 1 (625-638) era monofizit, ceea ce a fost în mod definitiv dovedit de către părintele Gratry.
Sfîntul Papă Grigore numea antichrist pe cel care îndrăznea să se împodobească cu titlul de episcop ecumenic, şi cu toate acestea, Bonifaciu al III-lea (607) obtinu de la îngîmfatul împărat Foca atribuirea acestui titlu.
Pascal al II-lea (1099-1118) şi Eugen al II-lea (1145-1153) aprobau duelurile şi Pius al IV-lea (1559-1565) le-a apărat.
Eugen al IV-lea a recunoscut împărtăsirea sub cele două forme în Biserica Boemiei, Pius al II-lea a suprimat acest privilegiu.
Sixtus al V-lea (1585-1590) a editat Biblia aprobînd lectura printr-o bulă binecunoscută. Pius al VII-lea condamna pe toţi cei care citeau Biblia.
Clement al XIV-lea ( 1769-1774) a suprimat ordinul iezuitilor recunoscut de către Paul al II-lea (1534-1549); Pius al VII-lea ( 1816) l-a restituit.
Dar la ce bun a recurge la exemple îndepărtate? Sfîntul nostru Părinte, aici prezent, într-o bulă privind regulile acestui conciliu, nu a ordonat el distrugerea, în cazul morţii sale în timpul sedinţelor, a tot ce ar fi fost contrar hotărîrilor sale? Nu voi înceta niciodată a vorbi dacă ar trebui să prezint atenţiei voastre toate contradictiile papilor şi a doctrinelor lor.
Dacă proclamaţi infailibilitatea actualului papă, trebuie să declaraţi că după descoperirea Sfîntului Duh, de la care sunteti inspiraţi, infailibilitatea papală nu intră în vigoare decît începînd cu anul 1870. Îndrăzniti să o faceti? Este adevărat că poporul simplu se interesează puţin de lucrurile religiei şi că este predispus a trata în mod uşuratic problemele teologice pe care nu le înţelege cîtuşi de puţin; însă acelaşi popor în faţa faptelor concrete, poate să se comporte cu totul altfel. Nu vă faceti iluzii. Dacă admiteti dogma infailibilitătii papale, duşmanii noştri, protestanţii, o vor combate cu îndrăzneală, cu atît mai mult cu cît sunt pentru ei mărturii ale istoriei. Ori, noi nu avem a le opune decît opiniile noastre personale. Ce le-am putea răspunde dacă pun în evidenţă lipsa de demnitate, mîrsăvia anumitor episcopi romani predecesori ai lui Pius al IX-lea?
Papa Virgiliu (537-555) a cumpărat tiara de la Belizarie, general în armata lui Justinian, şi încă trădîndu-şi cuvîntul, nefiind achitată plata. Este îngăduit, după hotărîrile apostolice, de a cumpăra tiara? Al doilea sinod de la Calcedon a interzis categoric. Într-una din deciziile sale citim: “Episcopul care si-a cumpărat demnitatea trebuie să fie destituit şi excomunicat”. Şi cu toate acestea, Papa Eugen al III-lea (1145-1153) a urmat exemplul Papei Virgiliu.
Cine ar putea crede ca un papă care instalează comerţul la porţile edificiului de cult să fie inspirat de Sfîntul Duh? Îi putem recunoaşte dreptul de a învăţa şi de a conduce Biserica în mod infailibil?
Nu am nimic a adăuga la istoria Papei Formosus (891-896). O cunoaşteţi cu toţii foarte bine. Succesorul său, Papa Ştefan al VI-lea, a ordonat dezgroparea cadavrului său, dezbrăcarea de somptuoasele veşminte sacerdotale, şi de a i se tăia degetele cu care binecuvînta poporul; după care le aruncă în Tibru proclamîndu-l trădător şi nelegiuit. Pentru aceste fapte, Papa Ştefan al VI-lea a fost mai tîrziu aruncat într-o închisoare unde fu otrăvit şi sugrumat.
Papa Roman, succesorul lui Stefan al VI-lea, şi apoi Papa Ioan al IX-lea au reabilitat memoria lui Formosus. “Toate slăbiciuni”, îmi veţi spune. Ei bine, Monseniorilor, întîlniţi-vă la biblioteca Vaticanului şi citiţi-l pe Plotin, cronicarul papalităţii, precum şi cronicile lui Baronius (897). Veţi găsi fapte pe care aş dori mai bine, pentru onoarea Sfîntului Scaun să nu le divulg; însă aici fiind vorba de o dogmă capabilă să provoace printre noi o mare schismă şi avînd în vedere devotamentul nostru pentru Sfînta Biserică Catolică, Apostolică şi Romană, ne este permis a păstra tăcerea?
As vrea deci să continuu, şi vă rog să mă ascultati cu atentie: vorbind despre curtea papală, Cardinalul Baronius ne spune cum, în acele zile nefaste, Biserica romană era decăzută şi dezonorată, în mîinile curtenilor care vindeau, cumpărau şi schimbau demnitătile episcopale. Ei voiau chiar a instala pe tronul papal pe josnicii lor favoriti, falsi papi.
“Însă de vreme ce sunt falşi papi, nu este vorba deloc de papi”, îmi veţi obiecta. Dar în acest caz, cum putem afirma că succesiunea episcopilor a fost păstrată, Sfîntul Scaun fiind ocupat timp de cincizeci de ani de falsi papi? Şi Biserica cum ar fi putut exista în mod normal dacă era privată timp de cincizeci de ani de puterea conducătoare? Notaţi bine, pe toţi acesti papi îi veţi găsi în arborele genealogic al papalitătii. Putem să ne imaginăm cum celebrul Baronius trebuia să roşească transmitînd posteritătii uneltirile episcopilor romani.
Vorbind de Ioan al XI-lea (931-935), fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea (904-911) şi al Maroziei, el scrie în cronicile sale: “Biserica romană; a fost călcată; în picioare de acest monstru”.
Ioan al XI-lea, papă la 18 ani prin bunăvoinţa curtenilor, nu a fost mai rău decît predecesorul său.
Sunt jenat de murdărirea urechilor voastre, dragilor mei confraţi, prin toate aceste mîrşăvii.
Trec sub tăcere pe Papa Alexandru al VI-lea, tatăl şi amantul Lucretiei; îl ocolesc cu indignare pe Ioan al XII-lea (955-963) care nega nemurirea sufletului şi care a fost destituit de către Conciliul de la Constanţa. Nu insist asupra schismelor şi tulburărilor care, în acele zile nefaste, au aruncat atîta discreditare pe Biserică. Este suficient a spune că Sfîntul Scaun era ocupat de doi şi uneori trei rivali. Care era adevăratul papă?
Repet încă o dată: dacă veti recunoaste infailibilitatea actualului papă va trebui inevitabil să o recunoasteti fără nici o excludere pe aceea a tuturor predecesorilor săi. Veti putea afirma că îi considerati pe papii lacomi, incestuosi, asasini, simoniaci ca locţiitori ai lui Christos? Monseniorilor, ochii tuturor credincioşilor sunt fixaţi asupra voastră. Ei aşteaptă de la noi remediile care ar vindeca bolile nenumărate care dezonorează Biserica. Cât de mare va fi responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu dacă vom lăsa să treacă ocazia solemnă pe care ne-a trimis-o Dumnezeu pentru a purifica Biserica. Să profităm de această ocazie, fratii mei! Să ne înarmăm cu sfîntul curaj, să facem acest mare, acest nobil efort. Să revenim la nealterata doctrină apostolică fără de care am fi fost în tenebre, obsedati de false legende. Să ne folosim raţiunea şi forţele noastre intelectuale şi să recunoaştem ca singuri îndrumători infailibili, în ceea ce priveste mîntuirea noastră, apostolii şi profetii.
Inspiraţi de Sfintele Scripturi, tari şi de neclintit pe piatra credinţei noastre, să ne prezentăm înaintea lumii, şi ca apostolul Pavel în fata necredinciosilor să recunoaştem ca unic conducător al nostru pe “IISUS-CHRISTOS, SI PE ACESTA RĂSTIGNIT” (I Cor. 2,2).
Vom învinge predicînd “NEBUNIA CRUCII” după cum apostolul Pavel a învins savantii Greciei şi ai Romei. Si acesta va fi anul Bisericii Romane!”.

*** Acesta a fost discursul cardinalului Strossmayer rostit in cadrul lucrărilor Conciliului I Vatican. În încercarea de a-l convinge pe papă, cardinalul s-a aruncat chiar la picioarele papei, implorîndu-l să nu proclame dogma infailibilitătii, care desfigurează fiinţa adevărată a Bisericii.
Desigur nu a fost singura intervenţie remarcabilă în apărarea Adevărului.
Curajosul patriarh greco-catolic al Antiohiei, Grigore al II-lea Youssef, a afirmat cu ocazia Conciliului I Vatican că “Biserica nu este o monarhie absolută”, spunînd personal Papei Pius al IX-lea că definiţiile pregătite nu sunt în conformitate cu Tradiţia.
El a provocat celebra replică a papei: “La traditione sono io” (Eu sunt traditia), iar la interventia episcopului de Bologna, Guidi, replica “Io sono la Chiesa” (Eu sunt Biserica).
Şi pentru că patriarhul greco-catolic al Antiohiei, luîndu-şi rămas bun la încheierea Conciliului, se prosternase (după rînduiala ce exista) pentru a îmbrătişa papucul papei, acesta i-a pus cu asprime piciorul pe ceafă strigînd cu insistenţă: “Cap tare! Cap tare!”.
Prin noua dogmă proclamată prin enciclica Pastor Aeternus din 18 iulie 1870, s-a acordat papei, nu numai puterea supremă în Biserica romano-catolică, ci şi infailibilitatea ex cathedra, adică puterea spirituală supremă de a proclama în mod infailibil adevărul în materie de credinţă şi morală, iar aceasta ex sese, non autem ex consensu Eclesiae, adică de la sine, nu prin aprobarea Bisericii.
Declararea infailibilitătii papale (18 iulie 1870, în timp ce afară se dezlăntuise o furtună năpraznică - fulgere, tunete şi trăsnete) avea să producă noi sfîsieri în sînul Bisericii romano-catolice, mai ales în rîndul intelectualilor şi al profesorilor universitari, care s-au constituit în biserica autointitulată veterocatolică.
Această infailibilitate cu care se mîndreste Vaticanul, constituie, în ecleziologie şi spiritualitate, o dezarticulare a structurii ei treimice, o nenorocire pentru Biserică.
Ortodoxia nu poate accepta dogma infailibilitătii Romei fără a se nega pe ea însăsi. Nu poate s-o accepte şi să n-o trăiască (toate dogmele au fost încorporate în cultul Bisericii, au modelat şi pecetluit viata ei).
Biserica occidentală a confectionat această dogmă în modul ei propriu. A formulat-o în modul ei propriu. Si o trăieste în modul ei propriu.
Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o functie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui Cap vesnic este Adevărul, Domnul Iisus Hristos.
___________________
*) “Primatul papal şi mitul suveranitatii infailibile”, Sfînta M-re Bîrsana, 1999

Vezi programul Hramului Sfintei Parascheva- 2012

2012-10-09T13:40:00.000+03:00

Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012

(370 de ani de la Sinodul de la Iaşi din anul 1642)

Program 07-15 octombrie 2012

Duminică, 07 octombrie 2012:
• Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea, Vecernia și Paraclisul Maicii Domnului (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 18.00-19.30 – Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a IX-a – etapă din concursul organizat de Patriarhia Română (în Catedrala Mitropolitană).

Luni, 08 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Marţi, 09 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 13.00 – Vernisajul expoziţiei de fotografii Călător în ţara dorului (în Turnul Mănăstirii Golia). Expoziţia se va desfăşura în perioada 07-15 octombrie 2012 şi va fi organizată în colaborare cu Asociaţia Centrul de Promovare Turistică. Vor fi prezentate fotografii ale domnului Irinel Cîrlănarul.
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Miercuri, 10 octombrie 2012 :
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).

Joi, 11 octombrie 2012:
• Orele 06.30 – Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.
• Orele 08.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 17.00 – Lansare în format e-book a două lucrări: Sfânta Parascheva de la Iaşi (album) și Viața Părintelui Cleopa și lansarea oficială a lucrării Cuvioasa Parascheva - Sfânta populară a Ortodoxiei, în istoria și evlavia poporului român (autori: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan și Pr. Cătălin Adumitroaiei) – la Mănăstirea ”Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică.

Vineri, 12 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 11.30 – Sfinţirea apei (aghiazma mică) și Sf. Maslu în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.
• Orele 19.00-21.00 – Pelerinajul Calea Sfinţilor – Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva și moaștele Sf. Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane, pentru închinare.
• Orele 22.20 – Întâmpinarea, pe Aeroportul din Iaşi, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 21.00-01.00 – Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).

Sâmbătă, 13 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.00 – Întâmpinarea, la Catedrala Mitropolitană, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 10.00 – Sfinţirea şi inaugurarea noului sediu al Policlinicii Centrului Medical Providenţa, situat pe Bld. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 10.
• Orele 10.45 – Sfinţirea lucrărilor de modernizare la Casa Diaconia – Centrul Multifuncţional de Asistenţă Socială şi Educaţie (se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă).
• Orele 11.30 – Sfințirea Bisericii „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, Iași.
• Orele 17.00 – Inaugurarea expoziției de carte dedicată Sinodului de la Iași din anul 1642 și Mărturisirii de Credință a Mitropolitului Petru Movilă (la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică).
• Orele 19.00 – Concert de muzică ortodoxă corală românească și rusească al Operei Naționale Române din Iași – în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 21.00-03.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitană).

Duminică, 14 octombrie 2012:
• Orele 07.00 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.30-13.00 – Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).
• Orele 17.00 – Concert de muzică religioasă al Corului Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi și lansarea cărții „Creație și interpretare corală la Catedrala Mitropolitană din Iași”.
• Orele 20.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia).

Luni, 15 octombrie 2012:
• Orele 10.00 – Deschiderea Simpozionului Mărturisirea de credință – Locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe (Sala „Dr. Iustin Moisescu”).

Pr. George Aquaro oaspete la Serile Talpalari

2012-10-09T13:28:00.000+03:00

Marţi, 9 octombrie, începând cu orele 18.00, Părintele George Aquaro va conferenția în Biserica Talpalari din Iași, pe tema „Patimile şi vindecarea prin psihoterapia ortodoxă”.

Părintele George Aquaro

Întâlnirea cu publicul din Iași are loc în cadrul Serilor Talpalari, găzduite în fiecare marți de lăcașul de cult situat în apropiere de Piața Unirii. Pr. George Aquaro este în recuperare din alcoolism şi convertit la Ortodoxie. A absolvit Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Vladimir” (Alaska) și a fost hirotonit preot ortodox în Los Angeles, SUA. În prezent, activează ca voluntar în cadrul Programului Naţional Antidrog (PNA) al Bisericii Ortodoxe Române și se află, în aceste zile, în Arhiepiscopia Iașilor, fiind invitat la conferințele preoțești prezidate de IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. (C.S.)
Doxologia.ro

Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii ( Despre ispitire şi făţărnicie )

2012-09-21T20:33:00.001+03:00

Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,
Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,
În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

Patericul Egiptean- Despre Avva Antonie

2012-01-18T00:56:00.001+02:00

1. Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea? Cum ma voi mantui?
Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezand si impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie.
Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.
2. Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.
Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!
Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari zburand si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura.
Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau.
3. Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand: Doctore, vindeca-te mai intai pe tine ( 1 )
4. A zis avva Antonie: socotesc ca trupul are miscare fireasca amestecata cu el, dar nu lucreaza de nu va voi sufletul, ci numai insemneaza in trup nepatimasa miscare. Este inca si alta miscare ce sta intru a hrani si a ingrasa trupul cu mancari si cu bauturi, din care fierbinteala sangelui zadaraste trupul spre lucrare. Pentru aceasta si zice Apostolul: nu va imbatati cu vin intru care este curvia. Si iarasi Domnul in Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor, zicea: luati aminte sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia. Este inca si alta miscare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrajmasia si zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a sti, ca trei sunt miscarile trupesti: una fireasca, alta din neluarea aminte a hranei si a treia de la draci.
5. A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu ?
Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba.
Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.
6. Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.
Cititi mai departe aici

IPS. TEOFAN ESTE ALATURI DE PARINTELE EFREM VATOPEDINUL

2012-01-05T12:12:00.000+02:00

Preacuvioşiei Sale,
Preacuviosului Părinte EFREM,
Stareţul Sfintei Mănăstiri Vatoped
şi cinstitei sale obşti
Preacuvioase Părinte Stareţ Efrem,
Venerabilă obşte a Sfintei Mănăstiri Vatoped,
Cu puţin timp înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului am aflat despre decizia autorităţilor judiciare elene cu privire la emiterea unui mandat de arestare preventivă a Preacuvioşiei Voastre, părinte duhovnicesc a peste 100 de vieţuitori ai Sfintei Mănăstiri Vatoped.

Am nădăjduit că este vorba despre o eroare judiciară care va fi curând elucidată şi Preacuvioşia Voastră veţi continua nestingherit lucrarea de egumen al mănăstirii. Din păcate, s-a ajuns la întemniţare, închisoarea fiind locul în care Preacuvioşia Voastră aţi petrecut slăvita sărbătoare a Naşterii Domnului şi ziua de Anul Nou.
Această tristă realitate m-a determinat să vă trimit scrisoarea de faţă ca un umil gest de împreună participare la durerea Preacuvioşiei Voastre, a frăţimii Mănăstirii Vatoped şi a numeroase persoane din lumea ortodoxă care şi-au manifestat mâhnirea faţă de nedreptatea şi abuzul la care sunteţi supus.
Prin voia lui Dumnezeu, vă cunosc, Preacuvioase Părinte Efrem, de mulţi ani. Pelerinajele Sfinţiei Voastre în România şi cele câteva zile pe care le-am petrecut în Mănăstirea Vatoped în anul 2010 m-au ajutat să percep în Preacuvioşia Voastră un părinte în adevăratul sens al cuvântului, un mărturisitor curajos, înţelept şi smerit al Bisericii Dreptmăritoare. Cititi mai departe aici

Mobilizare fără precedent: peste 50 de maşini cu ajutoare au ajuns la Valea Screzii

2011-12-19T19:49:00.000+02:00

Datorita mediatizarii de care a avut parte situatia copiilor de la Valea Screzii, mai mulţi oameni au dus duminică ajutoare la aşezământul condus de părintele Nicolae Tănase. Cititi mai departe pe Irinarh Roseti

Asociaţia transilvană ASTRA a împlinit 150 de ani

2011-09-20T13:03:00.000+03:00

Asociaţia Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român (ASTRA), veche organizaţie care a contribuit esenţial de-a lungul timpului atât la constituirea unităţii românilor din provinciile istorice şi nu numai, cât şi la unirea celor cu suflet de român, a ajuns în acest an la un veac şi jumătate de existenţă, după cum informează „Ziarul Lumina”.

Desfiinţarea abuzivă din timpul regimului comunist n-a ştirbit nimic din demnitatea şi spiritul ASTRA, astfel încât ea a dăinuit neîntrerupt până astăzi, chiar dacă abia în 1990, Asociaţia îşi relua activităţile în mod oficial. Momentul de mare sărbătoare a fost un prilej pentru toţi cei implicaţi în acest fenomen cultural de amploare de a se aduna în 'Mica Romă', cum este numit Blajul în cercurile ASTRA. Aici, ample manifestări culturale şi ştiinţifice au readus în actualitate istoria, marile personalităţi şi realizările Asociaţiei ASTRA. Aşa cum era firesc pentru o asociaţie naţională care a avut ca prim preşedinte pe marele mitropolit şi sfânt Andrei Şaguna şi care a primit dintotdeauna din partea Bisericii Ortodoxe Române binecuvântare şi sprijin necontenit, sărbătoarea a început sâmbătă, 17 septembrie, cu slujba de Te-Deum, oficiată de IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, alături de IPS Arhiepiscop Irineu al Alba Iuliei şi un sobor de preoţi, în prima biserică ortodoxă din Blaj, lăcaş de cult ocrotit de Sfântul Gheorghe.

După slujbă, sala mare de conferinţe a Centrului cultural 'Iacob Mureşianu' a fost plină de membri ASTRA, din toate 'Despărţămintele' din ţară, din Republica Moldova şi Banatul Sârbesc, alături de care s-au aflat oameni de cultură, profesori, intelectuali, politicieni, preoţi şi tineri veniţi să primească mesajele personalităţilor marcante din cadrul asociaţiei. La final, ierarhii au primit din partea asociaţiei diploma şi placheta jubiliară 'ASTRA - 150 de ani'. Manifestările au fost întregite de lansări de carte, expoziţii de fotografie, concerte de muzică clasică şi inaugurarea Muzeului de Istorie din Blaj. Ieri, participanţii, după Sfânta Liturghie oficiată în bisericile din Blaj, au depus coroane de flori pe Câmpia Libertăţii, iar apoi au participat la o manifestare dedicată portului popular şi spectacolelor folclorice.

Publicaţie bisericească pentru tineri

2011-09-20T13:01:00.001+03:00

Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, prin Biroul pentru catehizarea tineretului a lansat recent publicaţia „Tinerii în Biserică”. Cu un bogat conţinut, noua apariţie editorială este un supliment al revistei eparhiale „Graiul Bisericii noastre”.

„Ne-am gândit să ilustrăm activităţile cu tineretul pe care le desfăşurăm în biserică şi de aceea ne-am gândit să le reprezentăm şi într-un mod grafic. Ne-am hotărât împreună cu Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului să facem această revistă în care să apară mai multe chipuri de tineri, în care să apară reacţiile lor la toate acţiunile în care au fost implicaţi, precum tabere, concursuri, activităţi catehetice din biserică. De asemenea, am realizat această revistă şi într-un mod grafic care să fie mai atractiv pentru tineri şi pentru copii”, a precizat pentru TRINITAS TV Pr. Florin Stan, inspector de catehizare în cadrul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Primul număr este dedicat activităţilor catehetice derulate în această eparhie. Pentru început, suplimentul „Tinerii în Biserică” apare într-un tiraj de 1000 de exemplare.

Patriarhul României la hramul Mănăstirii Caraiman

2011-09-14T21:58:00.000+03:00

Credincioşii ortodocşi de pretutindeni sărbătoresc, astăzi, 14 septembrie 2011, Înălţarea Sfintei Cruci. Cu acest prilej Mănăstirea Caraiman din judeţul Prahova şi-a sărbătorit hramul. Slujba Sfintei Liturghii a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe o scenă special amenajată în apropierea bisericii mănăstirii.

După cum ne informează Radio TRINITAS, în cuvântul Său de învăţătură, Preafericirea Sa a evidenţiat necesitatea asumăriI Crucii de fiecare credincios în parte: „Crucea interiorizată în viaţa noastră înseamnă o luptă permanentă cu răstignirea egoismului din noi. Cu răstignirea patimilor, violenţei, lăcomiei, tuturor patimilor posesive, răstignim în noi toate patimile egoiste pentru ca să eliberăm iubirea adevărată, iubirea jertfelnică, iubirea care se dăruieşte altora. Epoca noastră este marcată de un individualism foarte puternic. Fiecare se gândeşte numai la sine. Chiar şi în familie nu mai există suficientă iubire smerită şi jertfelnică. Nu mai există adânca armonie între părinţi şi copii, între copii şi părinţi pentru că iubirea aceasta posesivă, egoistă care caută imediat plăcerea, reuşita, succesul imediat cu orice preţ dezumanizează oamenii. Iubirea însă pe care noi o cultivăm prin post, prin rugăciune, prin milostenie, prin participarea la slujbele Bisericii unde ne întâlnim cu iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos Care schimbă iubirea noastră lacomă în iubire darnică”.

De asemenea, Patriarhul României a subliniat faptul că investiţia în educaţia creştină reprezintă o investiţie pe termen lung şi etern, deoarece se pregătesc pentru viaţă generaţii întregi: „Nimic nu este mai de preţ, nicio investiţie nu este mai mare în lumea aceasta decât educaţia creştină, că formăm prin educaţie creştină nu numai cetăţeni ai patriei româneşti, ai României, ci şi cetăţeni ai Raiului, copiii crescuţi în credinţă, părinţii lor care au păstrat credinţa. Când vor trece din lumea aceasta în cealaltă vor fi fericiţi pentru că dacă L-au iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl vor iubi în veşnicie. De aceea, investiţia cea mai mare este creşterea copiilor în credinţă. Cea mai mare bogăţie este legătura omului cu Dumnezeu cel nemuritor, cel milostiv, cel iertător, cel dătător de viaţă. Educaţia creştină este investiţie pe termen lung şi pe termen etern sau veşnic. Felicităm pe părinţii care cresc copii în aşa fel încât să aibă cine să-i pomenească mai târziu, să se roage pentru ei”.

Totodată, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a anunţat că Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei va veni în ţara noastră la hramul Catedralei Patriarhale: „Dorim ca atunci când vine de la aeroport Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la Apostolat, pentru că el l-a chemat apoi pe Petru, pe fratele său, mai întâi să mergem la locul unde se zideşte noua Catedrală cu hramul Sfântul Apostol Andrei, să facem înconjurul fundaţiilor şi apoi să ne întoarcem la Patriarhie şi acolo vor fi depuse şi moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena ca moaşte care primesc pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a predicat Evanghelia lui Hristos în Dobrogea şi este încreştinătorul poporului român, de la el a început încreştinarea sau creştinarea poporului român. Iar după aceea toţi membrii Sfântului Sinod vor merge în procesiune la Sibiu unde vom face proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna”.

Pelerinajul Sfintei Cruci pe Calea Victoriei din Capitală

2011-09-13T20:15:00.001+03:00

Biserica „Sfântul Vasile” de pe Calea Victoriei, din Capitală, îşi va sărbători pe 14 septembrie, pentru prima dată, cel de-al doilea hram: Înălţarea Sfintei Cruci. Sărbătoarea este dublată de faptul că lăcaşul de cult adăposteşte şi un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci. Cu acest prilej, în ajunul sărbătorii, bucureştenii sunt aşteptaţi să participe la pelerinajul „Calea Sfintei Cruci - Scară către cer”, acesta urmând să fie organizat pe Calea Victoriei.

Potrivit declaraţiei părintelui Cristian Trandafir, parohul Bisericii „Sfântul Vasile” - Calea Victoriei, pe 13 septembrie, în ajun, începând cu orele 16:30, se va săvârşi slujba Privegherii, adică Vecernia Mare, Litia şi Acatistul Sfintei Cruci, în faţa raclei cu Lemnul Sfintei Cruci, acolo unde se află şi moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ale Sfinţilor Trifon, Teodor Tiron,Elefterie, Haralambie şi Paraschevi. După această slujbă de Priveghere, se va începe procesiunea pe Calea Victoriei începând de la Biserica Sfintei Cruci şi a Sfântului Vasile cel Mare şi se va merge pe Calea Victoriei până în Parcul Nicolae Iorga, unde se va înconjura acest parc cu cântări şi rugăciuni. Se va susţine un concert de cântări închinate Sfintei Cruci de Corul Tronos al Catedralei Patriarhale şi se vor sfinţi cruciuliţele pe care credincioşii le vor purta în această procesiune-pelerinaj.

Sfânta Liturghie din ziua hramului va fi oficiată de un delegat al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Programul slujiri Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române la Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

2011-09-13T20:10:00.001+03:00

La Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române slujesc după următorul program pe care îl aflăm de la Radio TRINITAS:

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române va sluji la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” din Caraiman.

Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului va sluji la Mănăstirea Sădinca din judeţul Sibiu.

Înaltpreasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va sluji la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” - Căşiel, din judeţul Cluj.

Înaltpreasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei va sluji la Mănăstirea Jitianu, de lângă Craiova.

Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord va sluji împreună cu Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei la Catedrala Mitropolitană din Nurenberg, Germania.

Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale va sluji în Parohia „Înălţarea Sfintei Cruci” din Dublin – Irlanda.

Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului va sluji la Mănăstirea Dervent din judeţul Constanţa.

Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor va sluji la Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci” din Volovăţ.

Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei va sluji la Mănăstirea Lupşa din judeţul Alba.

Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului va sluji la Mânăstirea Graiul Lupului din judeţul Vâlcea.

Înaltpreasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei va sluji la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Buzău.

Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului va sluji la Mănăstirea „Negru Vodă” din judeţul Argeş.

Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos va sluji la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi.

Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului va sluji la Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” - Feredeul.

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Iustinian al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului va sluji la Mănăstirea Rohia din Maramureş.

Înaltpreasfinţitul Nicolae, Arhiepiscopul celor două Americi va sluji la Catedrala „Sfinţii Împăraţi” din Chicago.

Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului va sluji împreună cu Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei şi cu Preasfinţitul Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor la Crucea Eroilor de pe Muntele Mic.

Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei va sluji la Metocul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Staţiunea Băile Felix.

Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor va sluji în Parohia ”Adormirea Maicii Domnului” din Călăraşi.

Preasfinţitul Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului va sluji la Mănăstirea Prislop din judeţul Hunedoara, împreună cu Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, cu Preasfinţitul Daniil, Episcop-locţiitor al Daciei Felix şi cu Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului va sluji la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusu” din Giurgiu.

Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii va sluji la Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Topolog, judeţul Tulcea.

Preasfinţitul Petroniu, Episcopul Sălajului va sluji la Capela Liceului Ortodox „Sfântul Nicolae” din Zalău.

Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei va sluji în Parohia „Înălţarea Sfintei Cruci” - Torino II din Italia.

Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord va sluji în Parohia românească „Naşterea Domnului” din Munchen - Germania, împreună cu Preasfinţitul Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului.

Preasfinţitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande va sluji în Catedrala Episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Melbourne, Australia.

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor va sluji la Mănăstirea Ianculeşti.

Preasfinţitul Vasile Someşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului va sluji în filia Cătălina a Parohiei Sărata, Protopopiatul Dej.

Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei va sluji la Mănăstirea Cebza din judeţul Timiş.

Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului va sluji la Mănăstirea Râşca din judeţul Suceava.

Preasfinţitul Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale va sluji în Comunitatea „Înălţarea Sfintei Cruci” din Malvialle – Franţa.

Preasfinţitul Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi va sluji la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” – Wentworth din Quebec - Canada.

Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului va sluji la Mănăstirea Săpânţa - Peri.

PRECIZARE PENTRU DONATORI

2011-09-12T12:15:00.000+03:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE, ne informează:

Din dorinţa de a evita suspiciunea şi confuzia privind destinaţia reală a donaţiilor pentru Aşezământul românesc de la Ierihon, facem precizarea că părintele Alexandru Argatu de la parohia Boroia (jud. Suceava) nu are binecuvântarea Patriarhiei Române sau acordul Părintelui Arhimandrit Ieronim Creţu, Delegat al Patriarhiei Române la Sfintele Locuri şi Superior al Sfintelor Aşezăminte Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, să colecteze bani în acest scop.

Prin urmare, donaţiile pentru Aşezământul românesc de la Ierihon pot fi făcute la Patriarhia Română de care depinde canonic aşezământul menţionat mai sus (Cont: RO57 RNCB 0075 0048 9503 0037 (dolari), RO84 RNCB 0075 0048 9503 0036 (euro) sau RO14 RNCB 0075 0048 9503 0035 (lei), cod SWIFT, RNCBROBUB 40, cod fiscal RO4430779, BCR, Bucureşti, sector 4, bd-ul Unirii 63, PATRIARHIA ROMÂNĂ - Aşezământul Ortodox Român de la Ierihon).

Cuvântul lui Dumnezeu – lumină și hrană pentru sufletul creștinului

2011-09-12T12:07:00.001+03:00

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la cel de al XIX-lea Congres Ecumenic Internaţional pentru Spiritualitate Ortodoxă, Bose (Italia), 7-10 septembrie 2011, cu tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa spirituală”:

Cu multă bucurie, ne adresăm dumneavoastră, participanţilor la cel de al XIX-lea Congres Ecumenic Internaţional pentru Spiritualitate Ortodoxă, care are ca temă „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa spirituală”, oferindu-vă mesajul nostru.

Centrul vieţii spirituale a Bisericii îl constituie Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să dăruiască omului viața veșnică în comuniunea Preasfintei Treimi.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu se află mistic prezent în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, ambele păstrate de Sfânta Biserică. De aceea, Biserica - Trupul tainic al lui Hristos – este luminată și călăuzită de acelaşi Duh Sfânt Care a inspirat Scripturile și are misiunea de a recepta şi mărturisi prezenţa activă a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, ca pregustare a Împărăţiei cerurilor. Părinţii Bisericii arată că în Biserica lui Hristos ne hrănim din conţinutul spiritual al Sfintelor Scripturi, ca şi din pâinea euharistică, deoarece conţinutul spiritual al acestora este Hristos Însuşi – Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul vieții.

Întrucât Hristos Cel Răstignit și Înviat rămâne mereu prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20), citirea Sfintei Scripturi, prin care noi intrăm în comuniune cu Hristos – Cuvântul vieţii, este mai mult decât un act de cultură teologică, ea este un act de comuniune și creștere spirituală în iubire față de Dumnezeu și de oameni. Această activitate spirituală este foarte necesară mai ales în lumea de astăzi, marcată de fenomenul secularizării, perceput ca înstrăinare a omului de Dumnezeu, şi afectată de individualism, perceput ca însingurare a omului în relaţia sa cu semenii, dar și o lume invadată de inflație de cuvinte și imagini mediatice fără un conținut spiritual profund. Însă, Cuvântul lui Dumnezeu prezent și ascultat în viața Bisericii ne învață și ne ajută să simțim că sufletul omului valorează mai mult decât toate bunurile materiale terestre și că omul este creat nu pentru a sfârși în moarte, ci pentru înviere, adică pentru a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, viața creștinului pe pământ trebuie să fie pregătire pentru bucuria vieții eterne, în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu cu oamenii din toate timpurile și din toate locurile.

În Biserica Ortodoxă ascultarea și contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu se realizează și se exprimă în multe moduri, și anume: prin lecturi biblice, muzică sacră, icoane, fresce, sculptură, miniatură și alte forme de artă sacră. Toate acestea sunt modalități de exprimare solemnă și mistică a comuniunii omului credincios cu Hristos – Cuvântul vieții, în Biserică și în viața personală cotidiană.

Astfel, Adevărul, Iubirea și Lumina lui Hristos, prezente în Sfânta Scriptură, unifică şi sfințesc viața comunităţii creștine şi a fiecărui creştin în parte, dăruindu-i bucurie și pace, speranță și curaj, când acesta uneşte zilnic rugăciunea cu lectura biblică sau cu audiţia biblică radiofonică.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să binecuvânteze pe toţi organizatorii şi participanţii la această întrunire spirituală şi misionară, pentru ca lucrările ei să aducă lumină și bucurie în sufletele tuturor!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Hram la Mănăstirea Recea

2011-09-09T10:35:00.000+03:00

În Arhiepiscopia Alba Iuliei, unul din lăcaşurile de cult care şi-au sărbătorit hramul de praznicul Naşterii Maicii Domnului şi Mănăstirea Recea de lângă Târgu-Mureş. La Sfânta Liturghie, care a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, au luat parte un număr mare de credincioşi.

După cum informează TRINITAS TV, cu această ocazie, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu a declarat: „În această zi de praznic, ne-am adunat în număr mare la Mănăstirea Recea ca să aducem preacinstire Maicii Domnului, patroana cerească a acestui minunat aşezământ monahal. Prezenţa Stăpânei Cereşti în viaţa Bisericii este o mângâiere pentru durerea noastră, o uşurare pentru osteneala noastră şi un ajutor puternic în pelerinajul nostru spre patria cerească”.

Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de corala „Andrei Mureşanu” din municipiul Bistriţa.

Hramul Parohiei Zlătari din Bucureşti

2011-09-09T10:32:00.000+03:00

Cu ocazia Praznicului Naşterii Maicii Domnului, Parohia Zlătari din Bucureşti şi-a serbat, astăzi, 8 septembrie, hramul.

Sărbătoarea a început încă din seara zilei de miercuri, 7 septembrie, când a fost săvârşită slujba de Priveghere unită cu Litia, de către un sobor de preoţi format din părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu, parohul bisericii, părintele protopop Dinu Pompiliu al Protoieriei III Capitală, părintele consilier patriarhal Nicolae Dima şi părintele prof. Ioan Stanciu împreună cu părintele Florin-Ovidiu Constantin, preoţi slujitori ai Bisericii Zlătari.

În ziua hramului, Sfânta Liturghie a fost oficiată de părintele paroh Nicolae Dascălu alături de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a numeroşi credincioşi.

Biserica Zlătari este situată pe Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei, între străzile Stavropoleos şi Lipscani, în apropierea Muzeului Naţional de Istorie a României, într-o zonă încărcată de vestigii istorice ale Bucureştilor de altădată.

A fost construită, la început probabil din lemn, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, pe timpul domnitorului Matei Basarab, de nişte zlătari, aurari sau argintari, din mahalaua „popii Manta”, pe locul Zlătarilor de la Sărindar, donat Elenei, fiica lui Radu-Vodă Şerban şi mamă a Cantacuzinilor din Muntenia.

Comoara cea mai de preţ a bisericii Zlătari este, de două sute de ani, racla cu moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian. Într-o casetă de mici dimensiuni, se află în faţa Altarului, mâna dreaptă a sfântului, făcătoare de minuni. Creştinii de pretutindeni vin ca să se închine cu evlavie la moaştele Sf. Mucenic Ciprian, sărbătorit împreună cu Sf. Muceniţă Iustina la 2 octombrie, în fiecare an.

Tradiţionalişti	Progresişti
Exclusivism catolic Toleranţă^¹ Supremaţia papală – păstorirea bisericii este văzută ca fiind făcută de papă prin intermediul delegaţilor în mod ierarhic Liturghia tridentină în limba latină	Orientare ecumenică Libertate religioasă Colegialitate – păstorirea bisericii este văzută a fi făcută de colegiul episcopilor condus de papă Liturghia în limba poporului