Bine le zice Alina aici. Atât de bine încât nu mă pot abţine să nu comentez câteva situaţii pe care le-am observat în ultimele luni, de când am tot făcut plimbări lungi prin parcuri şi prin cartier.

1. Mamele se simt super-femei. Ca alea din filmele americane. De fapt, cred că atunci când au fost gravide s-au uitat prea mult la televizor. Nu-mi explic de ce merg pe stradă cu cărucioarele atunci când trotuarul e liber. Sau de ce tâşnesc pe stradă cu căruciorul la înaintare, în loc să-şi iţească acea minunată căpăţână blondă, roşcată sau brunetă înainte de a băga şoferii în puşcărie şi odrasla în spital. Am trei exemplare în cartier. Toate trei merg împreună la plimbare. Fiecare cu tănculeţul ei, locuit de propria odraslă. Pentru că juniorii sunt mai măricei şi nu dorm, ele au liber la pălăvrăgeală. Da’ pălăvrăgeala nu se poate desfăşura decât în paralel. Trotuarele sunt însă pentru un singur cărucior, nu pentru 3. Şi atunci, pentru că nu au loc pe trotuar, deşi e liber, se aşează în paralel pe stradă. Cât credeţi că ocupă? O bandă. Credeţi că au ochi la spate? Nici vorbă. Nici motorul nu îl aud când te apropii cu maşina. Pentru că vorbesc. Dacă le claxonezi, ca să treci de ele şi nu peste, se uită urât.

2. Mamele cred că copiii lor de 1-2 ani au ajuns adulţi peste noapte. Se duc cu ei în parc şi îi lasă liberi, chiar dacă abia ştiu să se ţină pe picioare şi să înţeleagă ce le spune mă-sa. Nu judec dorinţa de a oferi independenţă odraslelor dar ele, mamele, cred că ei, copiii, sunt suficient de maturi încât să nu mai necesite supraveghere. Ca urmare, copilul ţâşneşte către strada pe unde trec maşini, se bagă în fântana arteziană, se duc să smulgă florile din parc şi … plăcerea lor cea mai mare, să sară pe jucăriile altui copil sau chiar pe copil. Mamele, în tot acest timp, ce credeţi că fac? Socializează între ele sau cu bunicile, tăticii, aparţinătorii altor odrasle. Şi dacă observă că al lor a făcut ceva ce nu le convine, urlă la el/ea de la juma’ de kilometru depărtare. Între timp, şezutul, deseori considerabil de mare, stă frumuşel pe bancă şi se odihneşte.

3. Mamele uită repede…că şi odrasla lor a avut câteva luni şi a dormit pe afară, în landou/cărucior. Ca urmare, de fiecare dată când trec pe lângă un bebe dormind îşi găsesc ceva de urlat una la alta sau către propria odraslă. Fix atunci. Nu cu 5 metri mai devreme sau mai târziu, când ar fi mai puţine şanse ca vocea lor piţigăiată să întrerupă somnul celui mai mic dintre plimbăreţi.

4. Mamele care alăptează uită că totuşi un parc, o stradă, un autobuz, sunt spaţii publice în care se mai află şi altcineva în afara lor. Drept urmare, îşi etalează cu foarte multă dezinvoltură lăptăria, în plină producţie. Motivaţia că îi e foame copilului nu ţine loc de pelerină pentru alăptat în public. Am văzut la un moment dat la Zoso pe blog că nu ştiu ce asociaţii de femei/mame încurajează alăptatul în public. Nu am nimic împotrivă, dar odată cu campania mă îndoiesc că a venit şi un ghid de hrănit copilul la sân, în mod civilizat, aşa cum am văzut eu mai demult într-un tren în Danemarca. Nu de alta, dar vara poţi să faci şi pictoriale sexi prin parcurile Bucureştiului. Mă şi mir cum de nu s-au gândit la asta ăia de la Mami sau Superbebe.

Ar mai fi multe de spus, dar nu cred că ţine de mame şi odrasle, ci mai mult de bunul simţ sau de cei 7 ani de acasă. Şi, la urma urmei, ce ar fi dacă toate mamele astea ar avea aşa ceva? Nu ne-am plictisi în ţara asta?

Cred că ăştia de la conducerea ţării (băselu şi parlamentarii) ar trebui să patenteze jocul ăsta politic şi să-l numească “ba pe a mă’tii”. Doar că nu-şi spun în cuvinte asta. Comportamentul însă transmite mesajul de la sine.

Însă, în altă ordine de idei, urmărindu-i pe minoritari ieşind de la discuţia cu Liviu Negoiţă, am sesizat un pic de flexibilitate din partea lor. Pambu a spus destul de clar că l-ar susţine pe Negoiţă dacă nu ar fi Iohannis. So, concluzia este că dacă Iohannis ar renunţa să poarte drapelul PSD, PNL şi a aburitoarei majorităţi parlamentare, cel puţin o parte dintre parlamentari ar trece de partea lui Negoiţă.

De văzut ce se va întâmpla în următoarele zile. Nici Negoiţă nu e tocmai curat, dar cred că e aberant să creadă cineva vreodată că vreun politician ar fi. De administrator e bun. Eu stau în 3 şi îmi place cum a evoluat în mandatele lui de primar.

Am un feeling că Negoiţă are mai multe şanse decât Croitoraşu’ cel viteaz. Dar…la cât de aberanţi sunt alde Geoană şi Antonescu … nu se ştie niciodată.

Ca în fiecare an din ultimii nu mai ştiu câţi, Crăciunul se petrece în familie, în familia mea, că deh, io sunt “fata tatii şi a mamii”. La socri mergem înainte de anu’ nou şi de sfântul Vasile, adică pe 1 ianuarie. Deja e o tradiţie.

Da’ chiar dacă totul este aşa de bine stabilit şi nicio surpriză nu prea poate interveni, de fiecare dată stomacul începe să mă furnice cam cu o lună înainte. Nu ştiu de ce. Poate de emoţia Crăciunurilor de altă dată, alea din copilărie, când îl aşteptam pe Moş Gerilă (că de ăsta aveai voie să vorbeşti pe atunci şi el îţi era “predat” la grădiniţă) până în creierii nopţii ca să văd cum reuşeşte el să intre în casă, printre gratiile de la geamuri, şi să lase cadourile sub pom. Şi de fiecare dată ţin minte că mă trezeam a doua zi cu cadourile sub pom, plină de ciudă că nu am rezistat până la ora la care moşul se strecoară pe geam.

Mai ţin minte că aveam două nedumeriri: cât de subţire tre’ să fie moşu’ ca să încapă printre gratii (numai eu încăpeam şi doar la o singură cameră, căci doar acolo două dintre gratii se mişcau şi putea evada în grădina cu flori din spatele casei) şi cum poate el să intre când geamurile sunt închise foarte bine, dat fiind frigul de afară. La mine chestia cu coşul de fum nu a ţinut, deşi aveam sobe de teracotă în fiecare cameră. Probabil că era mai mult decât evident că nu are cum să încapă moşu’ prin coş. Mai degrabă printre gratii.

La un moment dat m-am prins eu că ai mei stăteau de şase până când adormeam şi mama strecura cadourile sub pom. Da’ cum m-am prins. Am găsit cadourile cu câteva zile înainte de Crăciun, sub un fotoliu. Eram în perioada în care începusem să explorez casa. Toată. Şi cam tot pe atunci s-a terminat şi cu credinţa în Moş Gerilă:).

Dar mai îmi amintesc ca şi cum ar fi ieri, cum împodobeam pomul împreună cu mama, cum mă rugam de ea să mă lase să agăţ eu însămi globurile mele preferate: nişte ciupercuţe, două berze care se prindeau cu o clemă de ramuri, nişte moşi şi mai ales globurile lunguieţe şi foarte colorate pe care le puneam cât mai sus:).

Acum, adultă fiind aproape că nu mă pot abţine să nu cumpăr globuri în fiecare an. Am câteva zeci pe acasă, unele chiar din sticlă pe care le păzesc mai ceva decât pe o comoară. Zilele trecute am primit un email de la o prietenă care mi-a adus aminte de Crăciunul copilăriei mele, de globurile de sticlă cu forme speciale şi care mi-a reînnviat tentaţia de a cumpăra din nou globuri. Ei îl văd în verde. Eu am ochi mai mult pentru globurile din sticlă, lucrate manual. Uitaţi-vă pe site să vedeţi ce frumoase sunt. Mie îmi place în mod deosebit cel cu bunicuţa. Cred că trebuie să-mi fac listă de cumpărături, acum că tot se apropie primul Crăciun în 3 plus 2. Dacă vă tentează şi pe voi, atunci merită să ştiţi că 25% din încasări se duc către Copacul de hârtie despre care probabil o să vă povestesc în alt post.

Io’s curioasă de mor. Oare trece guvernul ăsta a lu’ Croitoraşu’ cel viteaz? Mă rog, viteaz nu prea e, da’ ştie să respecte ordinele. Cred că n-a trebuit Băselu decât să îi spună decât marş (sau dacă vreţi marches!, sper că mi-aduc bine aminte cum se scrie în franceză). Adicătelea, “te scoală şi mergi. Tre’ să îi ţii pe nebuni ocupaţi cât de mult poţi. Să fie haos!”.

Haosul ajută la referendum. Iar referendumul ajută la prezidenţiale. Că nu degeaba m-a sunat unu’ de la PDL într-o zi ca să mă’ntrebe dacă sunt de acord cu reducerea numărului parlamentarilor.

Să mă explicitez. Dacă e haos în parlament, omul de rând vede la tembelizor. Vede că din cauza lor, a ăstora din parlament care mănâncă banii poporului degeaba, nu avem guvern, nu avem conducere în ţară, în timp ce lumea ţipă de foame şi de lipsă de locuri de muncă, de gripă porcină sau de cine mai ştie ce. Pus că mai pierdem şi porcoiul ăla de bani de la FMI sau Banca Mondială.

Dacă ăştia de la parlament nu termină dracului odată mascarada asta, atunci omul de rând se duce la referendum şi taie numărul de parlamentari. Că aşa i se pare firesc. Fix ceea ce vrea şi Băselu pentru că un gând bun din partea omului de rând vis-a-vis de un proiect de-al lui nu poate decât să îl ajute la alegeri.

Parlamentul văd că îi face jocul deocamdată. Oare pentru că tocmai ce le-a dat şah atunci când l-a numit pe Croitoraşul cel viteaz în locul lui Boc cel mic? Deci care va să zică nu prea are încotro drăguţul de parlament. Geoană strigă că el îl vrea pe sibian, Antonescu (ce nume predestinat!) vorbeşte în versuri, vine şi Croitoraşu pregătit cu Blaga (poetul) de parcă am fi la proba orală de limba şi literatura română de la bacalaureat sau la clubul de poezie al mamaielor care au absolvit şcoala de fete în 1900 toamna.

Acuma, stând şi judecând la rece, oare parlamentarul de rând va marşa la îndemnurile ălor mari şi să voteze împotriva Croitoraşului? Sau se va gândi la scaunul propriu mai mult şi nu la doctrină, alianţe şi alte filosofii din astea politice?

Abia aştept să văd cum se termină circul şi cine va face următoarea mişcare. Să sperăm că nu va fi mat înainte de alegeri, nu?

Am evadat astăzi de acasă împreună cu prinţu’ consort ca să vedem This Is It la matineu. M-am dus cu emoţii la multiplex, recunosc. Nu ştiam la ce să mă aştept. Nu credeam că un material despre MJ la a cărui producţie el nu şi-a pus amprenta ar putea fi mai bun decât orice documentar despre oricare artist. Şi totuşi este. Este atât de bun încât oricât de fan ai fi şi oricât de multă tristeţe ţi-a adus trecerea lui în nefiinţă plecarea lui, nu poţi să nu te bucuri alături de el. Pentru Michael, muzica, scena, publicul a fost totul. Filmul transmite atât de multă bucurie, atât de multă dragoste, încât sentimentul că am pierdut pe cineva foarte drag, pe cineva pe care nu-l mai văzusem de peste 10 ani, pe cineva care urma să îmi umple sufletul în ianuarie la Londra, s-a însutit acum .

Am văzut un om, dincolo de geniu, un om care trăia ceea ce făcea cu atât de multă pasiune încât nu am putut să nu mă întreb dacă  există ceva la care fiecare dintre noi poate lucra cu atât de multă dăruire şi bucurie. Nu am un răspuns.

Sala era plină de părinţi cu copii, unul, doi, trei sau mai mulţi. Nu ştiu dacă ei, copiii, au dorit să vadă filmul, sau ei, părinţii, dar cert este că în puţinele momente de linişte de pe ecran, în sală nu se auzea nici măcar o respiraţie. Probabil că asta spune mai mult decât orice altceva.

M-aş duce să îl mai văd de 100 de ori şi personal îl recomand chiar şi celor care nu sunt neapărat fani. Duceţi-vă să vedeţi filmul. Lăsaţi-vă prejudecăţile acasă şi bucuraţi-vă. Nu pot comenta mai mult pentru că pur şi simplu nu există cuvinte pentru a descrie ce am simţit. This is it!

Pentru toate mamele care trec prin chinurile diversificării alimentaţiei la bebeluşi am creat un nou blog care se numeşte exact aşa: Reţete pentru pitici.

Sper că va fi un instrument care să ofere măcar nişte trucuri pentru perioada 4-12 luni şi ceva idei pentru hrana piticilor mai măricei.

Pentru că nu sunt o sursă inepuizabilă de reţete:) şi nici fii’mea un permanent “cobai”, invit mămicile interesate să împărtăşească din aventurile gătitului pentru pitici direct pe blog, fie la comentarii, fie cu guest posturi. Promit că voi testa înainte orice reţetă pe care o pun pe blog.

Meditam zilele trecute la faptul că nu mă mai enervează aşa de mult ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi. Nu mai am pur şi simplu niciun fel de speranţă că România se va schimba în următorii 20 de ani. Brucan a fost optimist. Probabil că acum se răsuceşte în mormânt sau râde pe sub mustaţă amuzat de faptul că el a scăpat şi noi nu.

Nimeni nu ne mai poate salva. Europa nu se bagă. E clar că suntem roata a cinşpea de la căruţa care oricum scârţâie din toate încheieturile. Nu au de gând să mai trimită vreun Carol I pe aici. Nu atât timp cât nu valorăm nimic. Nu avem ce să le mai oferim. Ţara asta, oricât de mare potenţial ar avea, va rămâne la stadiul de potenţial. Nimeni nu e interesat să ungă osiile sau să construiască ceva. Nimeni dintre cei care pot face ceva. Eu, oricât mi-aş dori, nu pot să fac mare lucru. Abia reuşesc să îmi fac spaţiul meu personal un pic mai confortabil, astfel încât atunci când intră în contact cu lumea exterioară românească să poată funcţiona ca un scut cât de cât flexibil, fără să se spargă în mii de bucăţi la prima dovadă de agresiune.

Am renunţat să sper că pot schimba ceva. Nu am ce. Societatea asta se degradează cu fiecare secundă care trece. Şi să dea naiba dacă secundele astea nu trec uimitor de repede. Cine speră că ai noştri copii vor prinde peste 20 de ani o Românie cât de cât comparabilă cu oricare ţară din Europa civilizată nu e decât un visător incurabil. Nu există aşa ceva Nu va exista. Nu poţi să ignori mizeria decât dacă stai toată ziua în casă sau dacă cercul în care te învârţi e ca un cocon elitist care te protejează de majoritate. Nu poţi ignora nesimţirea decât comunicând cu un număr foarte limitat de persoane din propriul tău cocon şi dacă îţi baricadezi urechile în faţa zgomotului de fond.

Dar ce te faci dacă zgomotul ăsta al unei societăţi deviate nu te lasă în pace? Dacă îl tot auzi. Continuu, continuu. Ca un picamer care nu se mai opreşte. Îţi vine să-i iei câmpii, nu?

Mie da. În ultimul timp m-am apucat să citesc cărţi pentru adolescenţi, îmi amintesc tot mai des de anii de liceu şi visez cu ochii deschişi la o plimbare în doi, foarte matinală, prin Hyde Park sau St James. Printre picături de ploaie care să spele imaginea dezolantă pe care sunt nevoită să o văd zi de zi. Ca să scap.

În urmă cu câteva zile am înţeles de unde unde provine frica mea de doctori. Mă rog, nu chiar faţă de toţi doctorii. Nu vă imaginaţi că nu merg la stomatolog sau la diverse consultaţii. Merg, şi chiar periodic. Niciodată nu am fost bolnavă grav.

Şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică mai degrabă de sistemul medical de la noi. Mă simt atât de neputincioasă şi de neajutorată în faţa lui, încât mă rog zilnic să nu am nevoie de doctori pentru ceva mai serios, nici eu şi nici vreun membru al familiei mele.

Mi-e frică că dacă copilul face o temperatură mai mare sau vreo reacţie alergică, nu am pe cine să sun ca să îmi spună ce să fac. Şi totuşi copilul are medic pediatru bun. Mi-e frică să mă internez în vreun spital public din România. Mi-e silă să dau şpagă deşi ştiu că ei, medicii, o merită. Nu ştiu să dau şpagă, nu ştiu cât să dau, prefer să mi se afişeze tariful ca la clinicile private.

Mi-e frică de momentul în care va trebui să dau şpagă. Nu ştiu să găsesc buzunarul doctorului, îmi tremură mâna căutând banii prin buzunarul meu. Mi-e frică să nu mă vadă cineva.

Mi-e frică că dacă nu dau nu mă bagă nimeni în seamă. Şi asta chiar dăunează grav sănătăţii. Lipsa de atenţie din partea oricărui personal medical.

Ceea ce arată nu numai că sistemul medical de la noi e la pământ, ci că e cu amândouă picioarele în groapă. Nici nu vreau să îmi închipui cum se simte un pensionar care are o anumită vârstă, care poate are şi o boală ceva, care are nevoie mai mult de medici decât am eu şi care are o pensie de mizerie din care nu poate da şpagă la doctor, şpagă la anestezist, şpagă la asistente, în fiecare tură, şpagă la paznic şi aşa mai departe.

Dacă aş fi Oprescu, fost director la două spitale mari din Bucureşti, aş miza întreaga mea campanie electorală pe ridicarea în picioare a sistemului sanitar. Cum aş face-o habar nu am. Poate el ar şti. Măcar să-şi ia revanşa pentru porcăria cu autostrada suspendată.

Curios lucru. Cică Adevărul se distanţează de politică în campania asta electorală. Ce înţeleg eu din reclama de la TV? Că Patriciu scoate un ziar de ‘jde pagini fără niciun pic de politică. Nici reclame de la “clienţi” politici, nici altfel de politică. Ca fost lucrător prin presă nu pot să îmi imaginez un ziar fără măcar o pagină de ştiri politice. Pentru că oricât de neimplicat ai fi ca patron în zona politică, sau oricât ai dori să dai impresia asta, cititorul nu citeşte ziarul numai pentru mondenităţi şi ştiri economice. Totuşi, dacă vrei să pari neutru păstrezi măcar o pagină cu ştiri luate ca atare de prin diverse conferinţe sau declaraţii pe care le prezinţi fără să intervii, în mod echitabil.

Mai ales în perioada asta de maximă bălăcăreală în parlament, guvern şi tot ce înseamnă instituţiile statului, a refuza să informezi măcar omul de rând despre ce se întâmplă acolo “sus”, mi se pare că îţi dai foc la valiză singur singurel. Eu înţeleg că Patriciu e dispus să pompeze bani în Adevărul, căci are şi de unde. Pare-mi-se că e primul în topul Forbes România ca avere. Dar nu asta e problema. Una e să nu accepţi reclame din partea partidelor sau candidaţilor şi una e să renunţi definitiv la paginile cu informaţii politice. Încercând să pară cât mai distanţat faţă de aventurile prin care România se pregăteşte să treacă, Patriciu refuză cititorului Adevărul dreptul la informare. Şi parcă nici nu convinge că e total neimplicat politic. Părerea mea.

Am pus un zâmbilici în titlu ca să se prindă lumea că e uşor glumeţ. De fapt, I really mean it. Am descoperit ieri la Bobby Voicu una dintre cele mai mişto campanii de marketing desfăşurată în plină “criză” economică, poate un pic mai către sfârşitul ei pentru industria auto decât acum 3 luni, spre exemplu. Despre Proiect4 de la Mercedes vorbesc.

Campania are trei protagonişti. În afară de Bobby Voicu, care vrea să dea o nouă imagine cetăţilor din România, au fost selectaţi pentru proiectul Mercedes Sandra Stoicescu care s-a implicat în ultimul timp în proiecte umanitare foarte interesante şi Cătălin Ştefănescu. Toate trei proiectele sunt interesante şi pare că Mercedes i-a lăsat pe protagonişti să vină cu propriile propuneri, ceea ce face ca întreaga campanie să aibă şi 3 picături de suflet, nu doar mult marketing.

Deocamdată cei trei strâng propuneri pentru cetăţile din România, pentru un drum către comuna Bătrâna din Hunedoara (care nu are curent electric decât la primărie, în secolul 21!!!) şi pentru renovarea şi dotarea şcolii din satul Letea cu calculatoare şi bibliotecă.

Îmi amintesc cât de mult am apreciat acum vreun an când am vizitat Adamclisi, la îndemnul prietenului Zvoner.ro, şi am descoperit că unele ruine din România mai au şi explicaţii (chiar dacă sumare şi doar în română) şi ghid (apropos, ghidul de la Adamclisi, de la monument, face toţi “banii”). Aşa că mă bucur foarte mult atunci când cineva cu o idee excelentă găseşte şi o ureche care să îl asculte. Să sperăm că toate trei proiectele vor avea şi rezultate. Voi sta cu ochii pe ei.