The Fripturist

De ce avem nevoie de „Acţiunea Naţională”?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 27 Mar 2015 07:09:00 +0000

România a ajuns la o răscruce de drumuri. Unul e drumul său european pentru care s-a luptat Traian Băsescu, altul e drumul spre Moscova, insidios schiţat de puterea roşie de la Bucureşti. Încet-încet, cu „profunde” tăceri prezidenţiale şi cu flagrante încălcări parlamentare ale principiilor democratice, drumul Moscovei începe să prindă contur, în timp ce parcursul european se estompează pe zi ce trece. Deja România a devenit „ţara în care totul e posibil”, atunci când e vorba despre sfidarea naţiunii, a legilor ei şi a democraţiei în sens european. Oligarhii roşii autohtoni sunt tâlhari la drumul mare, guvernanţii se înfrupta fără perdea din bugetul naţional, iar parlamentarii le asigură tuturor acestor infractori imunitatea în faţa legii, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Economia, la rândul ei e într-o tot mai pronunţată degringoladă, în timp ce taxele şi impozitele cresc ameţitor, puterea de cumpărare a cetăţeanului scade vertiginos, educaţia a devenit o glumă proastă, iar sănătatea – un domeniu paranormal. Aceasta e pe scurt situaţia în care se afla ţara... În asemenea condiţii, într-o Românie aflată la cheremul unei găşti infracţionale ce practică fără ruşine „despotismul luminat”, trebuie să găsim o soluţie pentru a ieşi din marasm. Cine să o găsească? Noi înşine! Cum? Implicându-ne! Şi cum implicarea nu e posibilă fără o bază ideatica solidă, fără solidaritate şi fără o organizare adecvată, iată, apare „Acţiunea Naţională”!

„Acţiunea Naţională” nu e un partid (avem deja destule partide iliesciene), ci o platformă organizaţională ce va promova ideile naţionale creştin-democrate, prea mult timp îngropate adânc de politica, întâi comunist-ceaușistă şi apoi de cea stalinist-iliesciană. „Acţiunea Naţională” nu aduce nimic nou şi nu inventează „roata”, politic vorbind, ci doar îşi asuma sarcina de a dezgropa acele idei naţionale care au creeat România Mare. Putem şi trebuie să arătăm că politica se poate face şi în alte coordonate decât cele iliesciene. „Politica” nu înseamnă doar furt, minciună şi înşelătorie de stânga, ci şi credinţă, onoare, cinste, morală, demnitate şi muncă, acele caracteristici pe care azi doar în cărţi le mai atribuim românilor, dar care cândva ne-au definit ca popor.

„Acţiunea Naţională” se adresează, întâi de toate, celor care au înţeles că niciodată nu vom putea avansa ca naţiune, dacă ne complacem să ne bălăcim în mizeria politică iliesciană, dar şi celor care vor să schimbe ceva în politica românească. Trebuie să ajutăm tinerii să devină politicieni serioşi, pornind de jos, de la baza organizării politice, cei mai capabili dintre ei impunându-se ca nişte adevăraţi lideri creştin-democraţi. „Acţiunea Naţională” va lupta împotriva rasismului şi xenofobiei, a antisemitismului şi comunismului mascat în liberalism social, împotriva a tot ceea ce înseamnă intoleranţă de orice fel. Românii sunt un popor fundamental tolerant, iar asta trebuie să capete o formă concretă, ieşind din tiparele scrise de propaganda roşie. Fireşte, toleranţa românului nu trebuie împinsă până-ntr-acolo încât el să devină, ca azi, îndobitocit de manipulările savante pe care tele-vizuinile le pun în undă fără jenă. Să-i arătăm omului simplu, alegătorului, că el e cel care contează, nu parlamentarul infracţional care s-a căţărat acolo unde e, pe spinările cocoşate de impozite ale celor mulţi şi nebăgaţi în seamă decât o dată la 4 ani. Nu, cel care contează cel mai puţin e chiar „alesul”, în timp ce alegătorul este cu adevărat important. Azi, aceasta normalitate europeană e răsturnată, dar „Acţiunea Naţională” va lupta pentru revenirea ei în peisajul politic românesc.

Ţara nu mai are nevoie de partide de stânga, goale de idei şi pline de vorbe fără suport! Să arătăm că acele partide de „centru-dreapta” sunt creeatii bolşevice, schimonoseli jalnice a ceea ce ar trebui să fie partidele politice. Liberalismul de nuanţă comunistă şi-a arătat „virtuţile” şi, pe cale de consecinţă, eficienţa în a spolia bugetul naţional. În acest moment noi nu mai avem politicieni, ci doar o adunătură infracţională care sfidează o ţară întreagă, un sistem democratic şi o Europă ce asista perplexă la cele petrecute pe scena politică de la Bucureşti. E momentul ca toate astea să înceteze şi noi, cetăţenii obişnuiţi, să ne luăm ţara înapoi şi să o facem să meargă înainte, până când ea va ocupa locul meritat în peisajul european. Da, dar asta nu e posibil fără o şcoală de gândire, una care să promoveze superbele idei de dreapta pe care cu toţii le-am moştenit de la cei care au acceptat să-şi distrugă viaţa în lagărele comuniste, pentru a apăra ideile naţionale, la rândul lor moştenite, prin înaintaşi de seamă, de la „fondatorul” dreptei româneşti, domnitorul Ştefan cel Mare. Deviza lui „Crucea, Steagul, Moldova” a reprezentat secole la rând sinteza dreptei naţionale. Îmbrăţişând moştenirea istorică, „Acţiunea Naţională” va arăta că în politica naţională, ceea ce contează înainte de orice sunt credinţa străbună, poporul şi ţara.

Această platformă, această şcoală de gândire nu este deschisă oricui, chiar dacă asta ar spune orice „democrat”, ci doar acelora care azi sunt anonimi, dar cu inima mare şi deschisă. Politicienii de toate culorile sunt excluşi de la participarea activă în sânul „Acţiunii”. Nu dorim ca politicianismul iliescian să infesteze iar o organizaţie ce are menirea de a restitui cetăţeanului ceea ce îi aparţine de drept, dar vom lupta pentru promovarea oamenilor oneşti ce înţeleg să se dedice politic naţiunii care i-a ridicat. Vom combate vehement ipocrizia politică, minciuna de stânga şi coteriile de orice fel cu acele partide de inspiraţie comunistă. „Acţiunea Naţională” va fi mereu profund anti-comunistă, dar şi împotriva oricăror forme de manifestare mascată a flagelului care a afectat grav fiinţa naţională, comunismul. Nu mai acceptăm ca foşti activişti de partid comunist, azi să se erijeze în „stâlpi” ai... dreptei româneşti, nu mai putem tolera continuarea acestui model de politică, pe care azi îl vedem răspândit ca o ciumă roşie.

În altă ordine de idei, economia românească grav afectată are nevoie de dreapta. Se ştie că în orice ţară normală, alternanţa la guvernare dreapta-stânga este motorul democraţiei şi suportul pentru o economie stabilă. România a ajuns în starea economică de azi pentru că nu avem un partid de dreapta capabil să impună măsuri economice similare pentru a putea produce, iar apoi stânga să consume. Alternanţa partidelor de stânga socialiste şi liberale trebuie să înceteze, altfel economia se va îndrepta către un previzibil colaps. Într-o ţară în care o stângă e înlocuită de o alta, alternanţa clasică îşi pierde complet substanţa, iar societatea nu poate progresa, ci dimpotrivă. Aici trebuie să intervenim noi, cei mulţi şi să spunem „Gata! Vrem fapte, nu vorbe!”.

Avem nevoie de un sistem de învăţământ, unul care să formeze cu adevărat, de un alt sistem de asigurări de sănătate, unul în care asiguratul să dispună integral de banii pe care i-a plătită ca taxe, de medici liberi să profeseze, nu să stea cu mâna întinsă la un salariu bugetar, de taxe reduse şi de încurajarea iniţiativei private. Dacă stânga, fie ea socialistă sau liberală, suprataxează, avem nevoie de o dreaptă care să reducă taxele şi să producă astfel încât prosperitatea cetăţeanului să înceapă să-şi facă apariţia. „Acţiunea Naţională” nu va promite nimănui bunăstarea, dar va activa pentru ca fiecare om responsabil să poată să-şi construiască propria-i bunăstare. Vom face tot ce putem pentru ajutorarea săracilor, dar nu vom încuraja niciodată pomenile bugetare oferite fără măsură şi fără discernământ mituiţilor de bodegă. Vom arăta că ideile naţionale, politice şi economice sunt ideile ce vor salva ţara de la dezastrul moral, economic şi politic pe care stânga stalinist-liberală vândută Moscovei deja l-a rezervat României.

„Moartea” unui președinte

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 11 Mar 2015 04:05:00 +0000

Şi eu, ca foarte mulţi alţii, ani de zile m-am hrănit cu iluzia că finalmente avem un preşedinte ce va intra în cartea de istorie. Preşedintele Băsescu a fost foarte bun în funcţia pe care a ocupat-o, deşi din 2012 încoace a avut un parcurs deseori greu de înţeles (şi nu mă refer la ultimele 6 luni, pe care chiar el şi le-ar dori scoase din mandat; nu ştim de ce, dar ştie el...). S-a opus bine loviturii de stat, dar nu într-atât încât s-o contracareze, ci doar să o întârzie; o să spunem că nu şi-a dat seama şi că regretă... Fireşte, regretele ar fi tardive, acum când usl a acaparat absolut toate instituţiile statului de drept: de la Preşedinţie şi până la SRI, toate sunt conduse de puciştii ce şi-au desăvârşit lovitura de stat prin „alegerea” lui KlaUSLică drept preşedinte usl al României.

Pot înţelege greşeala, pot accepta inabilitatea, dar în acţiunile relativ recente ale lui Traian Băsescu nu despre greşeli e vorba, cu atât mai puţin despre inabilităţi. Să le luăm pe rând pe acelea care chiar contează, cele care fac o imagine corectă a ceea ce e „dreapta” la noi şi cui serveşte ea. Prima greşeală a fost nominalizarea ca premier a oligofrenului mitoman în absenţa unui plan bine pus la punct de supraveghere a sa şi a găştii pe care el o reprezintă. Atunci ar fi trebuit să numească un premier pdl, iar dacă el nu era acceptat de parlament, ajungeam la alegeri anticipate; apoi vedeam noi... O a doua greşeală a fost lipsa de reacţie în faţa rezultatelor halucinante de la locale, când şi un elev de liceu ar fi înţeles că ele au fost cumplit măsluite, altfel nu se înregistrau scoruri electorale ce le-au întrecut şi pe cele de faţadă, ale lui Ceauşescu (88,7% la locale în „epoca de aur” şi 90% Piedone de la PC în 2012; şi, că tot veni vorba, Piedone unde avea domiciliul în 2012, acolo unde şi-a luat permis pentru toate categoriile într-o singură zi sau în sectorul 4?). O a treia gravă greşeală a comis-o când a recomandat „răul cel mai mic” şi, apoi, când a spus că ar trebui susţinut Klaus cel Lent. De ce spun asta... Fără nici o discuţie, pnl este un partid clientelar şi client al Moscovei, aşa cum s-a văzut de foarte multe ori pe parcursul loviturii de stat continuate. Un Căcărău care, ca preşedinte interimar nu s-a sfiit să se afişeze cu ruşii sau rusofilii, un Hasotti care povestea cum va fi viitorul politic al ţării sau un Vosganian care a „haiducit” energie ieftină pentru miliardarii lor de mucava, toţi sunt dovada vie că liberalismul e de stânga şi în slujba „licuriciului” din Piaţa Roșie.

Cu toate astea, Băsescu l-a sprijinit pe Klaus, unul şi acelaşi cu „premierul GRIVCO”, poate din nepăsare, poate accidental sau conjunctural, dar poate, totuşi, nu chiar... A fost un final de mandat penibil, în care luptătorul de mai ieri a devenit o umbră ce apărea rar şi vorbea deseori contradictoriu cu sine, de la o apariţie la alta. Jucătorul de ieri, inteligent, spectaculos, agresiv şi cerebral a devenit un personaj şters a cărui importanţă aproape că nu mai există; „cucul” care ieşea cândva, pe final de mandat se hodorogise şi nu mai anunţa nimic. „Ce putea să facă?”, ar spune un fan al său... Putea, şi putea multe... A ştiut perfect, atunci când a determinat apariţia Mişcării Populare, că liberalismul european e de stânga, dar nu numai că n-a pomenit o vorbă despre impostura liberală într-o „dreaptă” de operetă, dar a mai şi încurajat Mişcarea şi apoi Partidul să-şi asume că sursă doctrinară liberalismul clasic, deşi el l-a inspirat şi pe Marx, doar că ăla nu creea un curent de dreapta, ci de extremă stângă. Ca orice om de bună credinţă, am considerat asta o gafă ce provine dintr-un reflex indus de propaganda roşie post-decembristă, dar cele ce au urmat mandatelor prezidenţiale au arătat că nu e deloc chiar aşa...

Toată lumea a aşteptat revenirea pe scenă politică a lui Traian Băsescu şi, excepţie făcând fanii persoanei, nu şi ai unor idei, toate aşteptările au fost în van... Am crezut sincer că doar ce va reveni, că PMP va şi deveni un partid creştin-democrat autentic, naţional şi european, unul care să dea o garanţie partenerilor României, că democraţia n-a murit şi are cine se luptă pentru reafirmarea ei. În loc de asta, apare pe sticla televizoarelor un personaj deloc la fel de strălucitor, cu un discurs nu foarte clar, nu foarte concret, unul ce seamănă bine cu „limba de rumeguş” liberală. Ca urmare, Băsescu anunţă că vrea să facă din PMP o alternativă viabilă a... pnl! Adică nu un partid de dreapta, creştin-democrat, ci unul de stânga – liberal! E cât se poate de limpede că omul politic Traian Băsescu a „naufragiat” ca un petrolier, iar locul său a fost luat de un politician de duzină care face „cristiane” printre „jaloanele” deja înfipte de usl.

Nu ştie el că liberalismul românesc care singur se reclamă ca provenind din liberalismul clasic, este un curent de stânga? Efectiv nu are cum să nu ştie, atât timp cât pnl este afiliat la ALDE (grupul liberal european), grup aliat, ca şi în România, cu socialiştii europeni, nu cu popularii. Dar PMP este afiliat grupului PPE, deci teoretic poate fi de dreapta, aşa cum singur îşi şi spune. Atunci cum poate să adopte o linie de stânga, liberală? Toate au o singură explicaţie: liberalii manipulează o populaţie incapabilă să se informeze şi se declară de dreapta, iar popularii lui Băsescu le calcă pe urme, încercând să „le ia fata”, dar şi ei manipulând la fel de politicianist. În acest fel, PMP şi-a asigurat coada partidelor liberale, iar Traian Băsescu a naufragiat, în loc să intre în istorie. Mă despart net de un asemenea mod de a face politică! L-am susţinut pe fostul preşedinte atât timp cât am crezut în onestitatea lui şi în capacitatea sa de luptă, dar mereu eu am fost partizanul unor idei, nu susţinătorul tâmp al unei persoane, poate şi pentru că ideile rămân, pe când persoanele, iată, se schimbă, mor politic şi dispar.

Curs de manipulare (IV) sau „dictatura pentru vite”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 14 Feb 2015 07:53:00 +0000

Cândva, Silviu Brucan ne spunea cum vom avea nevoie de 25 de ani pentru a învăţa ce este democraţia. Nimeni nu s-a întrebat de unde ştie ceva despre democraţie, unul care „înfiera cu mânie proletară” în „Scânteia” şi care stabilea public „vinovăţii”, ulterior confirmate în instanţă, de către soţia sa, Alexandra Sidorovici. Iată că după 25 de ani, nu democraţia au învăţat-o românii, ci obedienţa dată de prostie! Azi, contrar oricărei democraţii, nişte tele-vizuini fac acelaşi lucru ca şi Brucan în anii '50: stabilesc vinovăţia Elenei Udrea, deşi în cazul ei nu sunt probe indubitabile, ci doar unele indirecte şi foarte interpretabile, pentru a nu vorbi despre cele contrafăcute. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul multiplului infractor Vosganian, el beneficiind din partea tele-vizuinilor de „prezumpţia de nevinovăţie”, în ciuda unui dosar cât China, la doar două zile după linşajul mediatic aplicat Elenei Udrea. În timpul ăsta, CNA tace...

Dacă acestea reprezintă grave atingeri aduse democraţiei şi jurnalismului adevărat, ele nu sunt nici pe departe cele mai grave... De ceva vreme, Parlamentul are un obicei, iniţial periculos, azi – de-a dreptul mortal pentru o democraţie: el este cel care se substituie Justiţiei, admiţând sau, de cele mai multe ori respingând, cererile de arestare preventivă formulate de DNA. Încet-încet, de parcă această imixtiune nu era suficientă, Parlamentul a trecut la „pasul” următor în campania de supunere a justiţiei, sub deviza „nu vom avea puterea totală până nu vom subordona Justiţia” şi cu largul concurs al Procurorului Şef al României. Ce vină are el? Păi dacă nişte oamenii ai legii nu ştiu că pot începe urmărirea penală fără nici un fel de acord parlamentar și-l solicită, atunci cine să mai cunoască legea?! Dacă totuşi DNA a formulat o cerere de a i se admite începerea urmăririi penale, atunci e limpede că şi DNA sfidează separaţia puterilor în stat şi acceptă să devină, din justiţiar – colaboraţionist obedient al puterii politice roşii.

Conform Constituţiei, Executivul, Legislativul şi Puterea Judecătorească sunt separate. Cu toate astea, în democratura românească, toate sunt altfel în fapt, decât scrie pe hârtie. Avem miniştri care sunt şi parlamentari, adică o struţo-camilă executiv-legislativă, dar avem pusă în practică şi obedienţa judecătorească faţă de un Parlament, iată, anti-democratic. Actualul Parlament e o fantoşă, o Mare Adunare Naţională, doar că e una infracţională. Practică manipulator şi ipocrit, atât limbajul de rumeguş al populismului celui mai fioros, dar şi un dublu „limbaj” când e vorba despre a „judeca”, în locul Justiţiei, fireşte. Pentru Elena Udrea au consimţit şi începerea urmăririi penale, şi era firesc s-o facă, dar şi arestarea preventivă, deşi ea nu era un pericol public şi fusese deja plasată sub control judiciar. Acceptul de a fi arestată a fost dat aproape de miezul nopţii, dar chiar şi aşa, el a fost publicat... imediat! Adică angajaţii de la Monitorul Oficial au stat noaptea la serviciu pentru atât sau avizul era deja publicat când Parlamentul a luat hotărârea? Acelaşi Parlament, în cazul infractorului Vosganian, a dat un aviz negativ începerii urmăririi penale. Adică el, Legislativul, a stabilit cumva că în acel dosar este vorba despre o urmărire generată de considerente politice? Adică DNA face poliţie politică şi „democraticul” Parlament s-a opus? Nu, nici vorbă de aşa ceva!!! Totul e mult mai limpede dacă judecăm cele întâmplate prin prisma mecanismelor democratice, specifice unui stat de drept.

Infractorul Vosganian a cerut „coledzilor” să nu-l dea pe mâna Justiţiei şi, în numele lui Dumnezeu, să-l pună pe el deasupra legii, împiedicând astfel Puterea Judecătorească să-l urmărească penal. Nici în discursul lui şi nici în comentariile ulterioare, n-a existat o singură referire la vreo acţiune politică, ocultă și/sau oneroasă, de natură a determina acel dosar extrem de voluminos. Cu toate astea, în dispreţul Constituţiei şi al democraţiei, Parlamentul infracţional a barat calea Justiţiei, împiedicând-o să-şi exercite atribuţiile în cazul Vosganian-Interagro. Acest lucru nu e doar o imixtiune a Legislativului în treburile Justiţiei, ci este de-a dreptul UCIDEREA DEMOCRAŢIEI!!! Un stat în care toate puterile sunt scârbos amestecate este un stat aflat într-o dictatură de grup, aşa cum e şi cazul nostru, ca ţară.

Azi o Elena Udrea trimisă în arest pe criterii de revanşă politică, mâine un infractor scăpat de braţul lung al legii, iar de poimâine – toate căile spre abuzurile cele mai fioroase sunt deschise. Să privim lucrurile în faţă şi să vedem că deja ţara se află sub cizma unui grup de derbedei, tâlhari la drumul mare, care au confiscat prin manipulare, furt electoral şi înşelăciune toate instituţiile statului de drept, cele pe care acum le „călăresc” cum vor. Proștii vor vedea dictatura şi vor spune că e democraţie, dar restul vor ieşi în stradă, dacă democraţia mai înseamnă ceva pentru ei... Dacă nu, şi jugul oferă vitei un anume grad de libertate, chiar dacă el nu e deloc democratic.

Curs de manipulare (III) sau „presa goebbelsian felixită”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 10 Feb 2015 01:05:00 +0000

Fără nici un fel de discuţie, manipularea prin presă a fost fundamentată de Goebbels... Nu foarte inteligent, nervos şi cumplit de frustrat, drul Goebbels a manipulat un popor întreg, unul care nu era deloc la marginile civilizaţiei, ci din contră. Deşi el era destul de redus, cei pe care îi avea în subordine îşi ştiau foarte bine bucăţica de manipulare şi erau bine pregătiţi. Maladiv şi persuasiv, Goebbels a introdus în cinematografe „jurnalele de ştiri” înaintea fiecărei proiecţii. Astfel, fiecare german afla despre „măreţele succese” ale regimului şi ale Führerului, personal. Tonul era laudativ-exaltat, iar privitorul, complet nepregătit să „lupte” împotriva propagandei, era o victimă sigură, fanatizată în interesul unui regim criminal.

După modelul nazist s-a luat şi Stalin, „fratele” ideologic al lui Hitler, când şi-a pus la punct propaganda la fel de odioasă. Dar, cum ruşii sunt mai profunzi decât nemţii, propaganda şi manipularea au fost corespunzător de elaborate. În 1947, Beria dădea o Direktivă ţărilor socialiste, în care explica amănunţit cum trebuie să procedeze serviciile secrete pentru ca populaţia să devină o masă de manevră lipsită de reacţie. Anterior am reprodus integral Direktiva şi v-o pun la dispoziţie şi aici; vă recomand o lectură foarte atentă a detaliilor, cele care fac cu adevărat diferenţa şi arată dimensiunea reală, dar şi importanţa pe care o are manipularea în exercitarea controlului de către un grup de indivizi, asupra unui popor întreg.

Perioada stalinistă a URSS a fost marcată de diverse producţii propagandistice. Serghei Eisenstein a excelat prin producţiile sale cinematografice absolut fără legătură cu realitatea istorică, dar prezentate prostimii ca documentare, „Crucişătorul Potemkin”, „Greva” etc. şi prin imaginile contrafăcute în al doilea război mondial, cele cu soldatul sovietic care înfige pe Reichstag drapelul URSS (în fapt, imagini filmate după ce încetase focul în Berlin). Întreaga arhivă sovietică referitoare la cel de-al doilea război mondial (câte 3 ore de film documentar dedicate fiecărui an, din 1939 şi până în 1945) este manipulată deseori grotesc, glorificând „vitejia”, „eroismul”, „sacrificiul” etc. popoarelor sovietice. Modelul a fost apoi preluat de către comuniştii români, care şi-au pus amprenta personală în mistificarea aplicată la noi.

Dar să venim la o epocă mai apropiată, cea a loviturii de stat din decembrie 1989 şi cea imediat următoare. Să spunem aici că 22 decembrie 1989 a marcat şi altceva decât fuga şi apoi asasinarea lui Ceauşescu, anume – schimbarea radicală a propagandei comuniste, eliminarea „fineţurilor” ceauşiste şi revenirea la manipularea kaghebist-stalinistă a anilor '50. Sub acest spectru funest s-a desfăşurat aşa-zisa Revoluţie din decembrie 1989. Imaginile şi discursurile se succedau pe ecranele televizoarelor într-un mod vizibil arhaic, forţat, deplasat. Vorbele puciştilor ieşeau fals şi greţos-populist, dovadă că nu fuseseră deloc pregătiţi ca discurs. A urmat celebra „Mircea, fă-te că lucrezi”, în modul cel mai evident, un aranjament conspiraţionist dinainte stabilit de către alţii, actorii interpretând prost rolurile, iar punerile în scenă nu s-au oprit aici, dacă e să ne referim doar la faza de început a neo-stalinismului „cu faţă umană”.

Încremenit în vechile idei staliniste, conform cărora presa trebuie să fie de stat, în special radio şi tv, „despotul luminat” a avut o perioadă de respingere completă a ideii de televiziune privată, cea de stat fiind folosită deseori grosolan la manipularea populaţiei. De notorietate este inexistenta „ceaţă” a lui Tudor Barbu, dar şi relatările despre încăierări în Piaţa Victoriei, înainte ca ele să înceapă. Sub presiunile internaţionale, „cârpa kaghebistă” a fost nevoită să accepte înfiinţarea de televiziuni private, dar dacă tot era musai, măcar ele să aparţină fidelilor sau şantajaţilor „sistemului”. Pentru ca ele să capete forţă şi notorietate, guvernele conduse indirect de ilici au rambursat TVA-ul tele-vizuinilor de partid, de la bugetul şi aşa subţiat de tâlhării, al statului. Ele au trecut brusc de la pierdere la câştig, dar au rămas datoare pe viaţă puterii roşii care a făcut din nişte rupţi în fund – moguli şi „mogulași” de presă, apţi să aplice fără ezitare propaganda neo-stalinistă. Dar până la aplicarea propagandei de stil vechi şi adaptat ca nou (asezonat perfect cu sfaturi moscovite) să facem o pauză edificatoare şi să vedem câte ceva şi din „spatele uşilor închise” ce se „deschid” de la Kremlin...

Imediat după război, relaţiile URSS cu Yugoslavia se răciseră întâi, apoi deveniseră ostile. Este momentul intrării în scenă a unui sârb, un personaj care va inspira mai târziu, după decenii, o Tavernă a Sârbului. Intrarea în rol a personajului a fost simplă, doar de el complicată aiuristic, la fiecare interviu oferind detalii contradictorii celui anterior. Absolvent al Academiei de la Frunze (se ieşea de la studii cu grad de colonel KGB), sârbul a venit în România trimis personal de Stalin pentru a conduce un post „ilegal” de radio ce făcea, aţi ghicit, propagandă sovietică împotriva lui Tito. Un asemenea „emisar” cu „însărcinări speciale” nu putea decât să fie excelent primit de către autorităţile comuniste ale României. Imediat a primit de la Partid o vilă pe Dorobanţi, gard în gard cu şeful Informaţiilor Externe, gen. Pleșiţă, dar şi alte avantaje şi facilităţi, ca pentru un membru de seamă al CC al PCR ce era. Postul de radio, teoretic ilegal, era finanţat de Stalin, personal şi şi-a încetat activitatea prin decesul marelui criminal. Activitatea ulterioară a sârbului nu ne interesează, până la momentele puţin anterioare loviturii de stat din decembrie 1989. Îl regăsim în aceeaşi conspiraţie kaghebist-iliesciană care l-a şi impus în mediile oculte ale politicii sovietofile. Venise momentul ca dinozaurii stalinişti să aplice ceea ce învăţaseră la Moscova, iar Ceauşescu nu-i lăsase să aplice în practică: propaganda de tip stalinist. Acum el face parte din Comisia de evaluare a profesioniştilor din TVR și se ocupă de „epurări”. Despre felul în care îl conducea pe Felix (că acum el e doar un puşcăriaş de drept comun) şi despre oficina pe care a pus-o la punct, încă nu e momentul şi nici locul să vorbim, dar detalii interesante puteţi găsi aici.

Sârbul a reprezentat un palier al manipulării prin presă, el însuşi lucrând sub acoperirea de jurnalist (chiar şi la peste 95 de ani). Cea de-a doua ramură a propagandei staliniste de tip „nou”, o reprezintă acea mass media considerată „normală”, aparent fără mari partizanate. Din acest palier fac parte atât tele-vizuini private sau jurnalişti „protejaţi” de serviciile secrete, cât şi javre bicisnice cu pretenţii de jurnalişti şi turnătorii dovediţi de cea mai joasă speţă. Unii la ordin, alţii din jigodism, servilism şi înapoiere mintală, cu toţii, de voie sau de nevoie servesc aparatului de manipulare neo-bolșevic. Rafinamentul moscovit a determinat ca brusc, tele-vizuini ce nu făceau decât să susţină lovitura de stat ce abia s-a încheiat, să se împartă în două: unele şi-au continuat „politica editorială” deșănţată şi fără o cât de mică legătură cu presa, pe când altele au intrat de la o zi la alta într-un proces de „spălare” şi de „democratizare”. Ca la un semn, „fractura” dintre tele-vizuini s-a manifestat şi la nivel politic, usl „rupându-se” în pnl şi psd, aşa cum, de altfel, se scăpase pe el şi Puiu Hașotti, cel care anunţa încă din 2012, în plină „glorie” infracţională a usl, că „pe viitor doar două partide vor mai exista şi care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Scăparea a... scăpat celor care ar fi putut preîntâmpina sau zădărnici planurile moscovite. Cum nimeni nu s-a deranjat nici măcar să denunţe minciuna ordinară cu care pnl clamează adevărul cel mai virtuos (”liberalismul e de dreapta”), cei care au pus în operă planul şi-au văzut obiectivele atinse: au pus mâna pe imensa majoritate a primăriilor, fireşte, prin fraudă electorală nedenunţată de un Blaga pe care azi îl regăsim oficial întovărăşit cu aceia cu care mai ieri încerca să se „lupte” neconvingător. După acest episod tragic pentru orice democraţie (asemenea scoruri electorale la locale, nici Ceauşescu nu avea tupeul, ci se oprea la 88% şi nu se cunosc exemple similare în democraţiile solide) au urmat alegerile generale (despre care voi mai aminti în alt episod), şi ele la fel de deșănţat „câştigate” de aceiaşi pucişti. Acum aveau în mâini parlamentul, primăriile, guvernul, aşa că au schimbat, deasemenea ilegal şi Avocatul Poporului şi au numit slugi politice la Curtea Constituţională. Un singur element le mai lipsea, pentru ca „dictatura cu faţă umană” cea de mult gândită, să devină totalitarism „luminat”: preşedinţia.

Revenind la presă, ambele ramuri ale propagandei şi-au făcut treaba, certificând prin luările de poziţie, că rezultatele fraudate de la locale şi generale erau „voinţa poporului”. Şi abia ce s-a produs „fractura”, că slugile mass media şi-au şi intrat în rol: unele îl criticau pe primul oligofren guvernamental, altele pe molâul magraon de limbă săsească. Atenţia tele-vizuinilor „democrate” s-a centrat pe oligofren, prezentându-l ca pe un mic dictator ce ameninţa să devină mare, un fel de Hitler chiar. În realitate, cel care va fi demis după cum e planificat, nu e nici un fel de dictator, ci doar o lichea măruntă, complexată de duritatea generalului său tată şi cam „dosnic” ca plăceri carnale puse la dispoziţia mentorilor săi politici; acel „da, să trăiţi!”, spus lui Dorin Cocos confirmă îndeajuns aserţiunea. Şi astfel, din cauza manipulărilor televizate, populaţia s-a decis, că mai anţărţ, să aleagă „răul mai mic”. Şi l-au ales, aşa cum spuneam încă din martie 2013, pe cel dorit de usl. Tacticile de manipulare, e limpede, nu le aparţin unor înapoiaţi ca Rizea sau birlicii ăia pe care tele-vizuinile îi invită să-şi spună stângaci poeziile învăţate la partid, ci unor adevăraţi profesionişti în tehnicile folosite de un aparat eficient de propagandă. Ca să vedem că aşa este, să privim lateral la susţinerea pe care o are Putin în rândul ruşilor şi vom înţelege că ei aproape au atins „perfecţiunea”. Zic să ne oprim aici şi să continuăm în alt episod... Curând, Doamne-ajută!

P.S. Când scriam aceste rânduri, Elena Udrea era linşată mediatic, condamnată înainte de a fi arestată, în timp ce Monitorul Oficial publica, în miez de noapte votul Marii Adunări Naţionale, cel care o transformă pe Elena în primul OM din România, „pus la zid” înainte de a fi judecat, primul după 25 de ani de moarte înceată a democraţiei. Acum ea trebuie arestată în regim de urgenţă, o urgenţă de cu totul alt tip decât cea aplicată în cazul puşcăriaşului Năstase. Sunt ALĂTURI DE ELENA UDREA, primul arestat politic, după 1989!

Curs de manipulare (II) sau „justiţia secretă"

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 09 Feb 2015 04:32:00 +0000

Într-un sistem bolșevizant, elementele sale sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu. Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”) vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din 1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă... în alt episod.

În puţine cuvinte, serviciile secrete româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.

Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...

În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu) sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR, şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept, stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”, ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.

Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”. Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte „datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.

Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe” filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii, nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea. Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici, SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi „ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva Elenei Udrea.

Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii „justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi, dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa. Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană sau moliceană.

Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație, liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură „juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei „vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...

Curs de manipulare (I) sau „ce vedeţi fără să vedeţi”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 07 Feb 2015 06:36:00 +0000

Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).

Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava. Va mai urma...

"Cine este socialist-liberalii şi ce face ei"?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 01 Feb 2015 05:31:00 +0000

Motto: La o librărie vine un miliţian care-i spune vânzătoarei: „Aveţi cartea scrisă de un miliţian „Cine este, ce vrea şi ce face miliţienii?”... Vânzătoarea îi răspunde: „Ne pare rău, e epuizată”... Miliţianul: „Nu-i nimic, daţi-mi-o aşa, epuizată”.

Cred că socialiştii şi liberalii, indiferent în ce ţara ar trăi sau de ce naţionalitate ar fi, au cu toţii ceva în comun cu miliţienii. Tot ce înseamnă „stânga” manifestă aceeaşi înapoiere şi aceeaşi incapacitate de a face ceva (în afară de lovituri de stat). Cum îi scoţi din mlaştina lor verbală, cum devin aerieni, sideraţi şi impotenţi. Toată „șforţa” lor stă în... limbă, precum a lui Samson în păr. Cu limba fac politică, tot cu ea trag sforile aranjamentelor financiare şi tot cu limba mint electoratul. Raţiunea existenţei lor, baza politicii lor de stânga e minciuna. Electoratul deloc educat politic ascultă cu un aer tâmp şi decerebrat cuvântările sforăitoare şi discursurile bombastice ale socialist-liberalilor „îngrijoraţi” de viitorul „ţărişoarei”. Ochii lor goi de orice expresie privesc în zare, în timp ce socialist-liberalul din faţa lor le promite că dacă îl vor vota pe el, pe cel „responsabil”, viaţa li se va schimba brusc şi radical. El ştie că munca înnobilează, dar lasă de înţeles că nici lenea n-a omorât pe cineva, că de-aia e el acolo şi, ajutat de voturile lor, și în parlament, nu doar pentru ca „toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim”, ci, mai mult chiar, pentru cei mai leneşi dintre beţivii satului, el are pregătite un set de „măsuri” care să le aducă numaidecât ajutoarele sociale de care au atâta nevoie pentru vodca lor de pufoaică.

Stânga socialist-liberală îşi bazează politica viermănoasă pe ignoranţa oamenilor, dar mesajul ei înşelător vizează înainte de orice electoratul format din drojdia societăţii – lumpenproletariatul. Din nefericire, în această sordidă categorie socială intră, din ce în ce mai mult, categorii sociale ce anterior nu se regăseau în destinatarii mesajelor stângii, iar asta este posibil din cauza mistificărilor pe care atât socialiştii, cât şi liberalii le ţes, pentru ca electoratul nepregătit să fie prins în păienjenişul lor. Tot acest păienjeniş al minciunii e ţesut cu răbdare, zilnic, ca urmare a unui plan subteran ţinut bine ascuns. Victimele sunt complet neştiutoare şi cred că între cele două aripi ale aceluiaşi partid de sorginte comunistă există o opoziţie, chiar dacă ea este în mod grotesc simulată şi deseori accentele false ar putea sări în ochi chiar şi unui şcolar; unui şcolar da, nu şi „bizonului” electoral...

În ianuarie 1990, ilici cuvânta în fata viitorilor săi complici întru prostirea populaţiei, unii viitori socialişti, alţii viitori liberali. Cu un tupeu formidabil, el afirmă că „Stalin era de... dreapta”, că „doctrinele sunt perimate” şi că partidele ce se înfiinţează ar trebui „să spună ce vor, să ştim şi NOI”. În acest NOI zace întreaga „filosofie” a dictaturii roşii, drapată după lovitura de stat din decembrie 1989, în „pluripartidism în interiorul fsn” sau, cum s-a numit ulterior şi se numeşte neoficial şi azi, „usl”. Astfel a marcat „cârpa kaghebistă” începutul mistificării comuniste, azi – socialist-liberale, căreia un întreg popor îi este prizonier. Popor cu o slabă memorie colectivă, românii reacţionează identic, chiar şi la aceleaşi manipulări dovedite; în mod repetat. În van le-a spus Puiu Haşotti că planul lor spunea în 2012, când usl era de o solidaritate infracţională ce a speriat Europa, că în viitor trebuie să rămână doar două partide, psd şi pnl, unul la putere şi altul în „opoziţie”, că bizonul electoral a votat ca şi când nimeni nu l-ar fi atenţionat involuntar asupra spectacolului „opoziţiei” dintre psd şi pnl, un „mezanplas” atent pus în scenă de către păpuşarul moscovit. Rând pe rând, instituţiile statului de drept au căzut în mâinile conspiratorilor naţionali, singura care încă mai „mişcă” fiind Justiţia, dar nici ea nu se simte foarte bine... Ascultaţi vorbele lui Felix, care v-a fost infractor kaghebist până ce a intrat temporar la puşcărie: „Nu vom avea puterea totală (dictatorială, altfel spus) până nu vom pune mâna pe Justiţie”; adică în scurt timp, cu Felix în libertate, deși e condamnat definitiv la 10 ani de recluziune și penitenţă.

Macovismul – un darwinism politic

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 28 Jan 2015 15:38:00 +0000

Darwin a găsit o fosilă pietrificată şi încercând să-şi explice formarea ei, a născut o întreagă teorie a evoluţiei speciilor, un fel de beţie a minţii, foarte populară în ţările comuniste şi cele cu pronunţate propensiuni de stânga, dar nimic altceva decât o fantezie cu pretenţii ştiinţifice. Într-o vreme când anticorupţia era o formă fără fond, Macovei a găsit-o şi a încercat să nască o mişcare capabilă să-l ia pe Mandela drept model, spunând, ca ilici despre Stalin cândva, că astfel se naşte o mişcare... civică de dreapta!

Încremenită în proiectul unei anticorupţii verbale, Macovei n-a observat că aceasta anticorupţie nu mai e apanajul electoral al unei stângi uriaş ramificate, ci ea a devenit un scop din ce în ce mai des atins de către DNA. În acest cadru general apare un nefericit mânat de fanatismul cel mai decerebrat şi naşte un termen, „macovismul”, încercând să dea un nume covrigului de la care mănânci doar gaură. „Macovismul” a devenit expresia celei mai complete inutilităţi, un proiect secondat de un „decalog” al generalităţilor utopice, o sumă de truisme pe care nimeni nu se deranjează să le mai enunţe. „Decalogul” macovistic nu e, aşa cum s-ar aştepta cineva, un compendiu de FAPTE pe care asociaţia cu nume de tanc, dar şi de pistol-mitralieră îşi propune să le transforme în realitate, ci doar un set de... dorinţe, unele justificate (stat de drept, cinste, corectitudine etc.); altele de-a dreptul fistichii („o țară europeană, demnă între marile culturi ale continentului, ancorată sigur în lumea liberă”, „o țară cu copii veseli, tineri încrezători, oameni activi prosperi și bătrâni senini”).

Ca asociaţie civică, deci de stânga, M10 nu are nici un fel de opţiune doctrinară, dacă nu explicită, pentru că un ONG nu are nevoie de vreo doctrină, dar nu are nici măcar o idee de orientare de vreun fel; este tipul „care nu este” al unei organizaţii care nu face altceva decât să „ceară”, să „îşi propună”, „să ia atitudine” şi „să promoveze”... Despre FĂCUT ceva, aşa cum e caracteristic unei formaţiuni de dreapta – nici un cuvânt. Din perspectiva dreptei (cea reală, creştin-democrată, nu cealaltă, rezultat al mistificării liberal-iliesciene), această „voce civică”, un fel de „uniţisalvăm” de mai mică amploare, este de un stângism pronunţat, unul care apropie asociaţia de liberalismul românesc clasic. De altfel, Macovei critică pnl-ul, dar demisia din partidul liberal încă nu şi-a dat-o şi nici nu manifestă interes în această direcţie.

Rostul unei asemenea asociaţii este „minunat, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, dacă rolul ei nu e cumva de a atrage electoratul năuc într-o „aventură” civică de stânga, dar declarată de „dreapta”, ca şi pnl-ul care a inspirat-o. Pe de altă parte, civismul nu este, cum vrea „macovismul” să acrediteze, o poziţie în sine, despărţită politic de tot ceea ce pot însemna partidele, ci el reprezintă o componentă a programelor acelor formaţiuni politice, mai apăsat afirmat în cazul partidelor de stânga şi mult mai atenuat, dar tot bine precizat, în doctrinele partidelor de dreapta. Un civism de sine stătător, aşa cum propune „macovismul” ar putea fi echivalentul doctrinar al unui partid de centru pur, doar că aşa ceva nu există; în anumite forme, el este o „umbrela” sub care se ascunde rânjind un partid sau uniune, de sorginte comunistă, un fel de moroi din Piaţa Roșie „interpretat” în „cheie” civică. Așa cum teoria falsă a lui Darwin nu a transformat maimuţa în om, tot așa nici „macovismul” nu va schimba ceva în peisajul politic românesc; cel mult poate fi de folos iluzoriei „reformări” a psd-ului în plan imagistic.

Decalogul după Macabei

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 17 Jan 2015 07:32:00 +0000

Motto: „Cei patru macabei erau trei, Sf. Luca şi Matei, dar şi ăla singur, iar cu sergentul Zece/ care-i şi întrece”. (folclor imaginar)

1. Iar Dealul Cotrocenilor fumega tot, că Se pogorâse Preşedintele liberal pe el în foc; şi se ridică de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor şi tot dealul se cutremură puternic.

2. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Monica grăia, iar Preşedintele îi răspundea cu glas.

3. Deci, fiind pogorât Preşedintele pe Dealul Cotrocenilor, pe vârful dealului, a chemat Preşedintele liberal pe Monica în vârful dealului şi s-a suit Monica acolo.

4. Atunci a zis Preşedintele către Monica: "Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Preşedinte, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei”.

5. Zis-a Monica către Preşedinte: "Nu se poate că poporul să se suie pe Dealul Cotrocenilor, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme şi ai zis: Trage hotar împrejurul dealului şi-l sfinţeşte cu inutilitatea Ta!"

6. Iar Domnul i-a răspuns: "Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Ponta; iar parlamentarii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Preşedinte, ca să nu-i lovească Preşedintele". Şi s-a pogorât Monica la popor şi i-a spus toate.

7. Atunci a rostit Preşedintele înaintea lui Monica toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Preşedintele şi Dumnezeul tău liberal, Care te-a scos din coada clasamentului electoral şi din casa anonimatului politic. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

8. „Să faci o asociaţie civică de stânga şi să spui că e de dreapta, tot aşa cum şi eu am spus fraierilor care m-au crezut, în campania electorală. Să o faci, dar să nu cumva să abandonezi stânga şi să-ţi faci chip basist cioplit. Să nu i te închini lui, nici să-i slujeşti, ca Eu sunt Preşedintele tău şi sunt un Preşedinte zelos, care pedepsesc pe copiii tăi politici pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam ideologic şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce fura şi păzesc hoţiile noastre bugetare”.

9. „Cinsteşte pe tatăl tău politic, ilici, cel care a făcut civismul tău să pară de dreapta, dar şi pe mama ta liberală, ca să-ţi fie ţie bine şi să rămâi mulţi ani în politica pe care ţi-o va da Preşedintele tău klausian”.

10. „Să-ţi aminteşti că şase zile vei minţi poporul tău cu liberalismul şi cu civismul tău şi în ziua a şaptea să te odihneşti. Iar ziua a şaptea să fie de odihnă şi să nu mai spui nimic, nici la tele-vizuini să nu mai apari, ci doar să te ocupi ca lumea să creadă că tu faci opoziţie”.

11. „Asociaţia ta să o faci împreună cu aceia care se ocupa de fondarea asociaţiilor fără rost, cu Marian Supradotatul şi cu Hadrian, ca tot ei au (în)fundat şi Mişcarea Populară care nu e”.

12. „Să nu ucizi! Dacă doar minţi şi înşeli, asta n-a omorât pe nimeni”.

13. „Să nu fii desfrânată! Să nu te înhăitezi cu ai lui Băsescu şi să nu întinezi nobilele idealuri ale liberalismului”.

14. „Să nu furi! De asta se ocupa apostolii socialiştilor şi arhanghelii roşii ai liberalilor”.

15. „Să nu mărturiseşti adevărul împotriva aproapelui tău liberal sau, Doamne fereşte!, împotriva stăpânilor din Piaţa Rosie!”

16. Să nu doreşti partidul aproapelui tău liberal, ci să-ţi faci tu unul. Să nu doreşti nici funcţia lui, nici bugetul, nici electoratul şi nici rolul pe care taika ilici i l-a hărăzit fiecăruia, ci să joci rolul tău de politician care dă interviu pisicii şi care îşi pune desene infantile pe paginile de internet”.

17. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut dealul fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat la telenovele, temându-se.

18. Şi a stat tot poporul departe, iar Monica s-a apropiat de întunericul unde era Preşedintele, în biroul cel luminos al lui ilici.

19. Atunci Preşedintele a zis către Monica: „Aşa să vorbeşti poporului şi aşa să vesteşti: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi, ci să-Mi laşi mie şi alor mei aurul şi argintul şi toată crema bugetului de stat. În tot locul unde vei pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez cu câte ceva din politică şi să nu te sui pe trepte la Palatul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta doctrinara!"

20. „Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor: Asociaţia să fie legată de numele tău şi pe numele tău, cum a făcut Neamţu, ca să-ţi fie uşor să treci înapoi la liberal-socialisti (să nu dai mai mult de 900 de arginţi pe ea, că nu face). Coteria să-şi propună cam tot ce e deja în Constituţie, iar obiectivele să fie cât mai generale, să sune frumos, dar să fie lipsite de orice conţinut; vrem stăpânirea poporului, nu deşteptarea lui”.

21. „Dacă vei avea nevoie de ajutor, să nu vii la Mine şi nici la Nelu Cotrocelu’, că îl ai pe Marean Supradotatul lângă tine, aşa că nu-ţi mai trebuie altul care să te-ncurce. Iar dacă vei împlini toate acestea, a ta va fi împărăţia politicii, chiar dacă undeva mai în dos, pe stânga”.

De ce "Charlie Hebdo"?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 12 Jan 2015 05:54:00 +0000

Motto: „Cea mai bună cale de a-ţi transforma visele în realitate este să te trezești”. (M. Sorescu)

„Charlie” a fost lovit, mişeleşte, criminal, dar „Charlie” rămâne soldatul cu peniţă şi pix în presă mondială, soldatul cu baston de mareşal în raniţă, pe care, tragic şi crud l-a primit prin moartea celor 12 victime, jurnalişti şi nu doar. Atacul a fost unul complet nejustificat în lumea civilizată, fie ca această lume înseamnă Europa, America, Asia sau Africa. Civilizaţia mondială are, indiferent de religie său nivel de pregătire a indivizilor, aceleaşi principii şi aceleaşi criterii de valorizare a spiritului uman. Mă aşteptam ca pentru abnegaţia dovedită şi pentru sfârşitul tragic la datorie, Preşedintele Hollande să-i decoreze post-mortem, nu doar să vină la locul tragediei şi să concluzioneze stupid: „A fost un atac terorist”. „Charlie” merită să fie respectat şi omagiat, dar merită în egală măsură ca adevărul despre atac să fie scos la iveală, dincolo de orice interese sau scenarii oneroase.

Circumstanţele atacului însă, nu sunt decât un şir întreg de paradoxuri, de bâlbâieli şi de lucruri inexplicabile. Să încercăm să analizăm inadvertenţele, începând cu momentul atacului şi terminând cu sfârşitul celor doi presupuşi asasini şi al complicelui lor de culoare.

Atacul s-a produs după tipicul unor oameni pregătiţi de un profesionist în tactică militară, judecând după modul în care au descins din maşină şi după cum au acoperit perimetrul. Cu toate astea, unul dintre atacatori, cel puţin, nu era foarte obişnuit cu armele, pentru că în momentul în care a apăsat pe trăgaci şi-a ferit capul de suflul pe care îl produce cartuşul în momentul declanşării capsei. Cu acelaşi prilej, încă două evenimente sunt de reţinut: în timpul atacului, un poliţist de origine algeriană (judecând după numele de familie, din estul sau nord-estul Algeriei) a fost rănit de agresori. Rănit fiind, a întins mâna spre cel care îl împuşcase, într-un gest de predare cu care implora să fie lăsat în viaţă. A fost inutil, teroristul executându-l cu un glonţ în cap, în cel mai pur stil mafiot, propriu mafiei ruse.

Execuţia arată straniu, dacă ai o idee clară despre mentalitatea nord-africanilor. Ei au o organizare implicită, neoficială, dar adânc înfipta în mentalul colectiv: organizarea tribală. În „trib”, în acea comunitate ermetică, toţi cei care vin din alte regiuni sunt toleraţi, dar niciodată acceptaţi ca membri ai comunităţii. Relaţiile în trib sunt mult mai strânse decât îşi poate imagina un european, el trecând deseori, ca importanţă, înaintea familiei. În astfel de comunităţi există o mentalitate comună ce transcende timpul, laicul sau religia, venind pe linie continuă direct din neoliticul târziu. În astfel de comunităţi răspândite cu desăvârşire peste tot în Africa de Nord, nu există noţiunea de „prieten” în vocabularul uzual, locul lui fiind luat de cel de „frate”, nu atât întru credinţă, cât frate tribal, acel copil care mic fiind era crescut împreună cu ceilalţi copii de către „mamele” tribului. Cei care cresc şi sunt educaţi în acest spirit tribal sunt incapabili să execute un „frate”, mai ales când acesta cere îndurare. Ca paradoxul să fie complet, asasinii i-au cerut, „într-o franceză perfectă” unei angajate să-i conducă în sediul revistei, dar pe această n-au executat-o, deşi era singura care i-a auzit vorbind.

Atacul a fost filmat de camerele de supraveghere ale unei firme din clădirea unde îşi are sediul revista. În mod straniu, camerele par a „veghea” asupra străzii şi nu a perimetrului pe care beneficiarul îl avea în vedere când le-a instalat. Dar chiar şi aşa fiind, presupunând că proprietarul a avut fantezia de a supraveghea strada, tot se nasc nişte întrebări suplimentare: 1. o ştire spune că sediul era sub observaţia serviciilor secrete franceze, atât de discrete încât... au lipsit cu desăvârşire? şi 2. camerele nu erau de jucărie, puse să sperie copiii, ci unele conectate la sistemul centralizat al poliţiei. Adică servicii discrete şi poliţişti care nu se dezlipeau de monitoare pentru a nu pierde finalul „filmului”? Nu e cumva prea mult pentru a exclude un scenariu?

Imediat ce asasinii s-au făcut nevăzuţi (fără grabă), poliţia a şi început să-i caute peste tot prin ţară; cei care vor să vadă cum s-a întâmplat asta, le recomand filmul „Compania a șaptea sub clar de lună”. De departe de un haz nebun a fost ştirea că unul dintre cei 80.000 de poliţişti şi jandarmi a găsit într-o maşină, o carte de identitate a unui francez de origine algeriană. Maşina nu era aceeaşi care a participat la atentatul terorist, dar „comisarul Obelix”, după nici un moment de gândire a concluzionat: cartea de identitate aparţine unuia dintre asasini. Aşa s-a pornit armata de oameni de ordine să „măture” Franţa în căutarea teroriştilor. După „doar” 3 zile de căutări, criminalii au fost localizaţi, nu datorită puzderiei de poliţişti, ci pentru că teroriştii, contrar uzanţelor, în loc să caute să fugă cât mai departe de Paris, dacă nu şi de Franţa, ei se băgaseră într-o tipografie (probabil părăsită, dacă nimeni n-a ştiut de existenţa lor acolo) pentru a-şi face... publicitate la o televiziune! Cu acest prilej, ei au declarat că sunt fundamentalişti Al Qaeda (au „omis” să spună cărui curent fundamentalist aparţin, wahabbit sau salafist) şi finanţaţi de... nu contează prea mult cine. Pentru ca ridicolul să fie perfect, undeva în Paris, un (probabil) camerunez cu muşchi, însoţit de o algeriană cam ciudăţică luau ostatici strigând „lăsaţi-ne prietenii în pace”, vrând să înţelegem că era vorba despre cei pe care poliţia încă îi cauta fără succes; nu e limpede cum puteau fi lăsaţi în pace; să nu-i mai fi căutat, oare? Sau luarea de ostatici a fost devansată, agresorii neştiind că fraţii algerieni nici nu fuseseră arestaţi? Într-un mod absolut bizar, comisarul însărcinat cu cercetarea "cazului Charlie Hebdo" a fost găsit sinucis în timp ce îşi pregătea raportul, duminică, 11 ianuarie, dimineaţa. În aceeași „notă”, mă întreb: când au fost „sinuciși” fraţii algerieni, înainte sau după atacul asupra „Charlie Hebdo”?

Aşa cum se ştie, cei doi presupuşi terorişti erau amândoi în jurul a 30 de ani, amândoi cu un trecut foarte comun multor magrebieni din Franţa: o activitate oarecare în lumea interlopă, indivizi care n-au învăţat cine ştie ce carte, ca toţi magrebienii şi, tot ca ei toţi, cu o propensiune pentru religie aproape de zero. Intrând în acest segment, cel al musulmanilor din Africa de Nord, să spunem întâi că ei nu sunt arabi, deşi în ţările Maghrebului araba este limba oficială şi literară. Dacă arabii sunt popoare semite, nord-africanii sunt, cei mai mulţi, hamiţi (de la cei doi fraţi biblici Sem şi Ham), „veri” undeva în străfundurile umanităţii, dar totuşi diferiţi ca sânge. Pe această structură hamitică, destul de barbară şi primară a venit Islamul, adus de invaziile arabe de la 1100 d.Cr., el urmând celor zece secole de creştinism amestecat cu iudaism. Nici una dintre aceste religii monoteiste nu a pătruns cu adevărat până în fibra corpului social, oricare dintre ele abia trecând de nivelul superstiţiilor păgâne încă prezente în popor. Islamul ca religie s-a împărţit în trei facţiuni principale, imediat după moartea Profetului: suniţii, shiiţii şi kharigiţii. Cei din urmă au predominat în Africa de Nord, puritanismul lor coranic şi respingerea extremismului marcând profund substratul social şi lăsând în urmă populaţii extrem de tolerante cu străinii, ca şi cu aparţinătorii altor religii decât a lor. Să spunem aici că în atacul asupra „Charlie Hebdo” şi-a pierdut viaţa şi fiul rabinului de la Tunis, aflat întâmplător la sediul revistei, conform presei tunisiene. Poate paradoxal, dar nord-africanii nu pot fi extremişti, decât contra cost, dar din convingere religioasă – niciodată. Aceasta componentă a religiei Islamului arătă că asasinii sunt departe de a fi franco-algerieni sau magrebieni.

O să închei cu nişte pasaje referitoare la kharigiţi, lămuritoare în privinţa capacităţii lor de a deveni asasini cu sânge rece în numele religiei (sursa: Wikipedia):

„Spre deosebire de sunniți, dar și de șiiți, kharigiții aveau încredere doar în Coran, bucurându-se, în același timp și de tradiția orală a triburilor arabe nomade. Acești puritani, depozitarii tendințelor egalitariste ale beduinilor, au recunoscut totuși legitimitatea primilor doi califi și cu unele rezerve, pe aceea a lui Utman și Ali. Deși gruparea a luat naștere înaintea apariției discuțiilor stârnite de școlile de drept canonic, ei au fost de acord, în mai multe probleme, cu soluțiile și ideile mutazilite. Refuză, de pildă, să accepte că textul Coranului ar fi necreat, așa cum nu sunt de acord să rezerve nemusulmanilor chinurile veșnice ale iadului. Ei acceptă că păcatul grav este incompatibil cu calitatea de credincios, că minciuna, blestemul, crima etc. întrerup curățenia rituală și obligă la repetarea abluțiunii. Interzic cultul sfinților, pelerinajele locale și frățiile sufite. În epoca modernă kharigiții sunt numiți, de obicei, ibadiți, de la numele lui Ibn Ibaḍ, conducătorul celei mai puțin extremiste dintre numeroasele subgrupuri în care s-au împărțit. Este, de altfel, și singura care s-a menținut până în zilele noastre, grație tendințelor ei mai puțin radicale. În zilele noastre, pot fi întâlniți, în grupuri restrânse, în primul rând printre berberii din nordul Africii, în Mzab si pe lângă Gardaya (Algeria)”.

Kapitalism - reteta noastra secreta

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 09 Jan 2015 06:00:00 +0000

The Soviet Story (2008)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 07 Jan 2015 05:51:00 +0000

Apocalipsa după Moş Gerilă - (re)Facerea

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 05 Jan 2015 04:45:00 +0000

1. La început a făcut Moş Gerilă biroul luminos al lui ilici şi a pus draperii.

2. Şi biroul era gol, lipsit de spiritul malefic al predecesorului său, iar duhul putinian plutea deasupra apelor tulburi usl-iste.

3. Şi a zis Moş Gerilă: „Să vină lumina de la Răsărit!”. Şi s-a făcut întuneric până şi în biroul cel luminos ideologic.

4. Şi a văzut Moş Gerilă ca întunericul e bun, pentru că la adăpostul lui se poate fura în linişte. Şi a amestecat lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul, până n-a mai putut nimeni să le deosebească.

5. Întunericul l-a numit Moş Gerilă „ziuă” şi lumina – „noapte”. Şi a fost seara, apoi noaptea minţii electorale: prima zi.

6. A făcut Moş Gerilă cerul usl, cu minciuni deasupra lui şi cu mistificări sub el. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a doua.

7. Şi a zis Moş Gerilă: „Să se adune minciunile şi mistificările şi să se ascundă uscăciunea de stânga ce zace în liberalism”. Şi aşa a fost.

8. Uscăciunea liberală a numit-o Moş Gerilă „dreapta”, iar minciunile – „principii liberale de dreapta”. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge.

9. Apoi a zis Moş Gerilă: „Din liberalism trebuie să hrănim toate acele guri care ne-au asigurat puterea deplină; lor trebuie să le dăm afaceri bugetare şi instrumente pentru a produce şi mai mulţi bani pentru ei şi pentru clienţii noştri, ca şi pentru stăpânii noştri de la Răsărit”. Şi a fost aşa.

10. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii electorale: ziua a treia.

11. Şi a zis Moş Gerilă: „Să nu fie luminători pe tăria cerului, care să lumineze pe pământ, pentru a nu se trezi prostimea din visul în care am băgat-o”. Şi a fost aşa.

12. A făcut Moş Gerilă cei doi intunecitori: intunecitorul cel mare, ilici care să mintă seara şi intunecitorul cel mic şi oligofren, mincinosul care să îngheţe apele noaptea.

13. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a patra.

14. Apoi a zis Moş Gerilă: „Să mişune pieţele de bani bugetari şi europeni şi la noi să scurgă toţi, nimic să nu ajungă aiurea, la populaţie”. Şi aşa a fost.

15. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele cele mari financiar-liberale şi socialiste care mişunau pe toate pieţele financiare şi „păsările de pradă” bugetară care n-au scăpat nici un sector nepreluat. Şi a văzut Moş Gerilă că tot îi merge.

16. Şi le-a zis Moş Gerilă: „Prăsiţi-vă şi înmulţiţi-vă şi umpleţi ţara de voi, pentru a asigura supremaţia usl pentru minim 20 de ani”. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a cincea.

17. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele liberale după felul lor putinian şi leprele socialiste după felul lor stalinist şi toate jigodiile colaboraţioniste. Şi a văzut Moş Gerilă că aşa le e lor bine.

18. Şi a zis Moş Gerilă: „Să facem omul nou, prostit şi ameţit de o biserică îndulcită la bani bugetari, după asemănarea mea, care să fie condus de noi la urne”.

19. Şi a făcut Moş Gerilă omul nou după chipul şi asemănarea sa; a făcut liberali şi socialiști-liberali.

20. Şi Moş Gerilă i-a cădelniţat patriarhal zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, stăpâniţi norodul şi tot ce mişcă să fie liberal şi socialist şi nimic altceva să nu mai fie”.

21. Apoi a zis Moş Gerilă: „Iată, vă dau mână liberă să daţi legi în favoarea voastră şi să sugeţi integral bugetul de stat. Aceasta va fi hrana voastră şi a noastră”.

22. „Iar poporului îi dau să mănânce iarba pământului şi răbdări prăjite, ca de unde atâţia bani la buget, ca să le mai dau şi lor”.

23. Şi a privit Moş Gerilă la câte a tot făcut şi minţit şi a fost mulţumit. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a şasea.

24. Şi mulţumit de felul în care se achitase de sarcinile de la Partid, Moş Gerilă le-a privit pe toate şi a decis că e momentul să se odihnească până la capătul celor două mandate. Şi a fost iar seară şi iar noaptea minţii: ziua a şaptea.

(Moș Gerilă (le Père Dugel) est un avatar du Père Noël, laïcisé en URSS sous le nom de Ded Moroz par la propagande communiste et adapté en roumain. Le Moș Gerilă, comme le Ded Moroz russe, a donc servi à déchristianiser le Moș Crăciun (Père Noël).) - Wikipedia

Autodafé – de la Savonarola la Klaus Iohannis

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 02 Jan 2015 17:22:00 +0000

Autodafé era un eveniment public organizat de către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare, nu executa pe nimeni, ci doar condamnaţii la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia erau impenitentes (nepocăiţi), în cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.

Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”. Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483, Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07 februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice, oglinzi, cărți imorale, ornamentele prea bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro Botticelli au dispărut cu această ocazie.

Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari „abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler, cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică, acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.

KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva, eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui Putin.

Spre deosebire de cartoforul Căcărău, gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret, tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată, dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au sugerat-o.

Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri. Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”, teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.

Cât de curând se va produce şi autodafé-ul prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug, la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului. Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.

Preşedinţii care nu este

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 01 Jan 2015 11:39:00 +0000

În politica mondială lucrurile sunt simple şi clare, la fel şi alegerile care dau un preşedinte, un parlament sau un şef de scară de bloc. În România uslașă („iliesciană”, dacă vreţi), lucrurile nu se desfăşoară deloc la fel... Întâi pentru că România nu trăieşte într-o realitate oricare ar putea fi ea, ci într-o deplină mistificare de tip sovietic şi apoi, românii sunt suficient de creduli încât ceea ce li se arată să o ia drept realitate de necontestat. „Presa” româna vine apoi să completeze şi să cimenteze alegătorului impresia că trăieşte într-o realitate, într-o democraţie etc.

În martie 2014 scriam despre mistificarea, despre manevra usl-ului de separare prin unificare, ca o cale de a-şi adjudeca fotoliul prezidenţial. Din nefericire, previziunea s-a dovedit adevărată, cu singura diferenţă că în locul lui Căcărău a fost KlaUSLică. Fireşte, asta nu e foarte important, având în vedere că faptele s-au petrecut deja, dar cred că scenariul iniţial ne poate face o imagine mai bună asupra adevăratei relaţii politice existente azi între preşedintele ţării şi foştii săi aliaţi-adversari (e treaba lui să-i califice). În teritoriu, pnl-ul lui KlaUSLică e la putere, în Marea Adunare Naţională pe stil nou e în „opoziţie constructivă”, iar în campania electorală prezidenţială discursurile psd şi pnl au fost similare: al psd – mai golănesc şi mai decerebrat, al pnl – mai nuanţat, dar la fel de antibăsist. Judecând după dăruirea pe care Preşedintele Băsescu a dovedit-o în apărarea valorilor statului de drept şi pentru ca România să ocupe un loc important la nivel european, orice opoziţie care se manifestă faţă de el este una cel puţin nesănătoasă pentru ţară. Ca urmare, în turul doi al prezidenţialelor am avut doi candidaţi care s-au manifestat diferit, dar congruent. O astfel de plasare politică nu poate conduce decât la o singură concluzie, aceea că usl, cea care juridic există, este o realitate şi în afara sferei juridice.

Spuneam acum aproape un an ca în condiţiile creionate în articol, e puţin important care dintre cei doi finalişti îşi va adjudeca preşedinţia, politica imprimată rămânând cea a usl. De aici şi „baletul de urşi” practicat de cei doi „opozanţi” în campanie: curtenitori între ei, cu puţine excepţii şi alea calculate pentru a certifica o falsă opoziţie dintre stânga socialistă şi „dreapta” liberală, altfel două partide cu aceeaşi doctrină şi cu ideologii-surori. Utilizând abil lipsa de cunoaştere a noţiunilor politice de către un electorat inocent, coteria politică de factură comunistă a reuşit, cu concursul inconştient al unora, dar şi cu cel interesat al altora, să îşi asigure finala prezidenţială. După „victoria” liberală, tot ceea ce era prea bine cunoscut s-a schimbat: primul oligofren a devenit peste noapte din scursură bulevardieră – democrat şi „atent” cu „opoziţia”, parlamentul cel atât de pornit împotriva statului de drept a început să asculte chipurile obedient, de indicaţiile unui preşedinte ce mai avea o lună până să intre în pâine, iar „baletul de urşi” politic a continuat, spre deliciul prostimii care s-a împărţit în „două”, adică... s-au „strânsunit” inconştient într-o singură tabăra: cea comunist-fascistă pe stil nou.

Nici nu intra în pâine noul preşedinte al usl, că a doua zi l-a şi convocat pe „adversarul” său, Oligofrenie, la Cotroceni. Nimeni nu ştie ce anume au avut de discutat pentru că subiectele nu sunt pentru prostime, cea care nu trebuie să ştie că preşul şi primul plagiator au convenit că, aşa cum s-au înţeles psd şi pnl înainte de intrarea lui KlaUSLică în pnl, acţiunea „proști, da’ mulţi” trebuie dusă „pe cele mai înalte culmi” ale taxării, imposturii, manipulării etc. Dacă această întâlnire „de taină”, în aparenţă, ar fi fost singulară (imposibil! Cei doi nu pot discuta şi reţine tot într-o singură conversaţie), concluzia ar fi fost, fără dubiu, că s-au pus de acord asupra acţiunilor comune viitoare. Când şi cea de-a doua întâlnire se petrece identic, în săptămâna următoare, fără informarea proştilor asupra conţinutului discuţiilor, situaţia cotrocenială e limpede „ca cristalul”: în Palatul Cotroceni avem o preşedinţie bicefală: un preşedinte „ales” şi un oligofren guvernamental. Cei doi sunt, cum ar spune telectualul „olandez” VanGhelie, preşedinţii „care nu este”, pentru că ori cu ei, ori fără ei, România e şi necondusă, dar şi neguvernată, iar aşa ceva chiar nu ne trebuie.

To Captain Bligh, with love !

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 21 Dec 2014 10:10:00 +0000

Cine s-ar fi gândit acum zece ani că Traian Băsescu va produce, el singur, o asemenea reacţie socială, o asemenea frământare, un asemenea şoc pe „piaţa” politică plină ochi de comunişti „răspopiţi”? Cine se gândea în urmă cu zece ani că Traian va pune, o spun din nou – el singur, „nava” numită „România” pe linia de plutire europeană la cele mai înalte standarde politice şi geostrategice?

După 15 ani de „comenduire” iliesciană, „România” devenise un „barcaz”, o ţară practic nereprezentată internaţional; cine în bătrâna Europă era interesat să afle punctul de vedere politic al „cârpei kaghebiste”? Cine era curios să ştie ce crede România despre NATO, UE sau orice altceva? „România iliesciană”, reprezentată astfel formal, mergea la summit-uri şi moţăia în scaun, ascultând discursuri, ca în vremurile „bune”, vremurile plenarelor, congreselor şi „nobilelor idealuri ale comunismului”. Nu, nu era România noastră, ci era România „lor”, a jivinelor roşii care mai târziu, când Preşedintele, de la tribuna Parlamentului condamna oficial comunismul, tropăiau, huiduiau şi urlau ultragiaţi de o asemenea îndrăzneală. El, Preşedintele, făcea astfel necesara reparaţie morală pe care un popor îndelung oprimat sub cizma bolşevică o merita. „Ei” în schimb, se simţeau ameninţaţi de acest „captain Bligh” care îşi permitea să le afecteze interesele. Atunci a început lupta „sistemului” cu Traian Băsescu... Azi, când Preşedintele îşi încheie mandatul, aceleaşi vietăţi care protestau împotriva condamnării comunismului, „bat” cruci peste cruci şi cuvântează ipocrit şi „anticomunist”; azi ei sunt socialişti şi social-democraţi, dar şi liberali şi conservatori, orice, numai comunişti nu.

Căpitanul nostru Bligh a pus stavilă în două rânduri „revoltei de pe Bounty”, care a fost Parlamentul. De fiecare dată, Traian s-a ridicat în faţa lor, deasupra lor şi, ca „un fleac, i-a ciuruit”. Zece ani frământaţi, zece ani în care coteria anti-nationala a încercat să-l anihileze pe cel mai periculos duşman al lor, zece ani în care jivinele şi-au încasat-o cu program, dar şi zece ani în care România s-a ridicat datorită „căpitanului” ei. Prin Traian Băsescu, România a devenit o voce autorizată la nivel european şi internaţional; în UE nu s-au „mişcat” multe fără ca liderii europeni să-i ceară părerea şi „căpitanului”, iar NATO şi-a găsit în el un stâlp de susţinere al luptei lumii civilizate împotriva expansiunii roşii şi a terorismului. Timp de zece ani, deseori aproape singur (dar nu şi de la distanţă), Traian a făcut o Românie frumoasă, o ţară respectată, o Românie modernă şi civilizată, care nu poate fi adusă înapoi în „evul mediu” mineresc nici de către ilici şi nici de către acoliţii săi socialist-liberali.

Dar, contrar aparenţelor, misiunea lui Traian Băsescu nu s-a încheiat, ci abia acum începe cu adevărat. Într-o viaţă trăită complet, întâlneşti greu oameni providenţiali; greu sau deloc... Pentru România, Traian a fost Preşedintele providenţial şi, n-am nici o îndoială, va fi Omul providenţial, cel care va duce „schimbarea la faţă a României” până la capăt. Din poziţia sa de Preşedinte, a făcut ceea ce putea face un preşedinte în limitele Constituţiei; ca lider politic, el va realiza ceea ce azi pare imposibil, după „normele” partidelor iliesciene: renaşterea politică a românilor, emanciparea lor şi, ca o lovitură dată „sistemului” (poate nu ultima) – implicarea alegătorului în politică şi „reanimarea” blazaţilor, a celor pe care atât de mult s-a străduit ilici să-i ţină departe de politică; de politica „lor”...

Sistemul politic de până acum, cel în care partidele ba colaborează, ba îşi fac „opoziţie constructivă” este unul care exclude din treburile „cetăţii” tocmai cetăţeanul. Conducerea efectivă a fost acaparată de o clică de politruci semidocţi (uneori chiar sferto-docţi), în beneficiul ei şi în slujba intereselor ei; ce vrea, ce gândeşte sau ce crede cetăţeanul – nu e deloc important pentru viermuşii roşii bugetofagi. Aceasta mocirlă politică, plină de mirosul pestilenţial al furtului, minciunii celei mai josnice şi al înşelătoriei de cea mai joasă speţă, vine Traian Băsescu, începând chiar de azi. El este cel care va asana mlaştina şi va elimina miasmele otrăvite de comunismul cu „faţă umană” conceput şi pus în „operă” de către „despotul luminat”, ilici. În viitorul imediat, el va face din PMP un partid altfel decât cele ridicate după modelul moșiliesc. „Altfel” nu e doar o vorbă, nu e o formă fără fond şi nu are nevoie de explicaţii literare. „Altfel” este, înainte de toate, credinţă, efort, implicare, onoare, cinste şi, nu în ultimul rând, suprema dovadă că politica nu e doar necinstită, ci că ea poate fi şi onestă, dar şi benefică pentru organismul social secătuit de energiile sale vitale, în anii de trecere de la comunismul abject la socialismul de tip fascist.

Traian Băsescu este Liderul! România de azi are o gravă boala politică: are conducători/şefi de partide, dar nu are lideri capabili să transmită cetăţenilor mesaje coerente şi credibile. Ele sunt conduse de nişte neterminaţi politic, nişte arătări puse în fruntea lor de către o camarilă nevăzută de multe ori, şefi de partide ce nu vor deveni niciodată lideri cu adevărat. Acesta e atu-ul lui Traian: carisma, inteligenţa şi discursul uman au făcut din el un conducător adevărat care acum vine să schimbe faţa politicii româneşti, aşa cum a făcut-o şi la nivel european ca Președinte. Aşa cum am spus-o nu o singură dată, sunt şi voi fi trup şi suflet alături de Preşedintele meu când şi dacă va avea nevoie de mine! Să faci, Traiane o ţară, ca soarele sfânt de pe cer!

Incendiul anarhiei

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 12 Dec 2014 05:46:00 +0000

În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”.

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 09 Dec 2014 05:02:00 +0000

Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.

Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

Dreapta din suflet

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 02 Dec 2014 06:34:00 +0000

Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.

A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

Dreapta și ieşirea din minciună

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 30 Nov 2014 04:58:00 +0000

După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.

Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.

Ce NU este politica?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 27 Nov 2014 06:00:00 +0000

Cred că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din lexic a ajuns să fie „politică”. Paradoxal, în România nu se face politică DELOC. A face politică înseamnă să te pui, cu tot cu partidul tău, în slujba cetăţeanului, dacă e nevoie - cu preţul pe care ţi l-ai asumat să-l plăteşti atunci când te-ai angajat în „luptă”. Nu, „politica” nu înseamnă banda de tâlhari la drumul mare instalată prin mistificări, furt electoral şi înşelăciune atât la guvernare, cât şi în parlamentul ce seamănă până la identitate cu Marea Adunare Naţională. A face politică înseamnă să te implici, să te străduieşti să rezolvi problemele cu care ţara se confruntă, nu să devii din sculer-matriţer - preşedinte de Cameră sau din puşcăriaş - parlamentar.

Sigur, dacă ar exista şi alte partide decât fostul pcr împărţit în aripi rebotezate, fiecare partid, că e de stânga sau că e de dreapta, ar propune soluţii practice (vorbe am auzit cu toţii vreme de 25 de ani) conforme cu ideologia fiecăruia în parte, dar cum aşa ceva nu există, avem doar o ideologie buruienoasă, fără nici un fel de identitate, cu socialişti „ultra-religioși” şi cu liberali „creştini”, din care se văd limpede rădăcinile roşii ale vânzării, furtului deșănţat şi al aroganţei ţigăneşti, a desculţului devenit „stăpân”.

Orice ţară, europeană sau nu, are oameni cu pregătire înaltă implicaţi în politică, unii prost plătiţi pentru ceea ce fac, dar, li se spune, nu pentru bani au devenit politicieni, ci pentru că au înţeles că sunt necesari ţării lor. În contrapartidă, în „bantustanul” numit România întâlnim pleava lumpenproletariatului, analfabeţi sau doar lipsiţi de pregătire, miştocari bulevardieri şi foşti/actuali puşcăriaşi. Cu toţii sunt dotaţi de către Partid cu „cabinete parlamentare” bugetofage, salarii, indemnizaţii şi diurne ce urcă hidos de nesimţit până la un total de cca. 50.000 euro pe lună de cap de vită parlamentară bugetar furajată. Şi pentru că nu era suficient, „omul gras” ţinut în cârcă de omul slab şi-a mărit efectivele până la aproape 600 de capete (că tot a vrut populaţia să se diminueze cireada).

Până la capăt, românul ar răbda şi sfidarea ce-i este aruncată în faţă de o adunătură de neisprăviţi, dacă ei n-ar forţa nota în permanenţă, pe motiv că alegătorii sunt „mulţi, da’ proști”. Dar cum şi răbdarea are nişte limite, cei care NU fac politică, dar care se joacă de-a „legea amnistiei” şi altele asemenea se vor vedea într-o situaţie deloc previzibilă pentru ei, aceea ca electoratul să se distanţeze definitiv de orice propunere venită din partea nicicând defunctului usl (a se citi „pcr”). În aroganţa care-i caracterizează, „haiducii” bugetari vor ignora posibilitatea, ştiind că au reuşit să pună bazele „democraturii de 30 de ani”, iar asta îi va pierde într-un ritm mult mai accelerat decât se pot gândi ei. Cei care NU fac politică, nu pot înţelege că alţii sunt capabili s-o facă, să ofere alegătorului ceea ce ei nu sunt în stare, să mobilizeze energiile blazate intenţionat de către aparatul de propagandă al Partidului, iar aceste energii, odată descătuşate de o ofertă de nerefuzat prin concreteţea ei şi prin soluţiile propuse, vor mătura din cale tot ceea ce lichelele cred că pot controla prin fraudă, minciună şi înşelătorie.

Ce mai înseamnă „politica” după deceniile de compromitere a ei? Aparent – nu prea mult. În fapt, o schimbare de strategie, o ofertă onestă făcută în respectul onoarei şi moralei creştine va schimba şi sensul termenului, dar şi peisajul politic contemporan. Asta nu e nicidecum o previziune, ci o realitate verificată istoric: un curent se naşte sau renaşte din necesitatea obiectivă a societăţii respective. O ţară ţinută în minciuna politicianistă nu poate suporta la nesfârşit sfidarea şi înşelătoria, tupeul şi aroganţa, furtul şi jaful bugetar. Când vor vedea „scânteia”, când vor întrezări că „dreapta” nu e doar o formă fără fond şi când „altfel” va căpăta substanţă, atunci vom putea marca sfârşitul funestului partid comunist, cu toate „piesele” partinice din care e el format azi. Cum spunea ilustrul Petre Ţuţea, „partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe poporul român le trimite la abator”, iar partidul comunist e mort de mult, rămăşiţele sale fiind doar nişte strigoi care îşi caută ieşirea din această lume.

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 25 Nov 2014 06:02:00 +0000

Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 23 Nov 2014 05:08:00 +0000

În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.

În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.

A început „Dansul pachidermului”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 21 Nov 2014 07:12:00 +0000

Ca un film prost, cu finalul la început, s-au terminat şi alegerile „libere” de orice „cogitare” populară. Cum era de aşteptat, „marele” câştigător a fost reprezentantul liberalilor, exact cum „prevestise” cu un an înainte de alegeri Puiu Hașotti şi cum a confirmat şi Dragnea, la doar 24 de ore după exit-poll: „preşedinţia la ei, guvernarea la noi”. Dar, tot ca în filmul prost, alegerile câştigate de usl (mort sau nu, moroi sau strigoi) nu ajungeau pentru ca democratura să fie definitiv instalată, aşa că nici nu s-au stins bine primele „clinchete” ale exit-poll-urilor şi scenariul moscovit s-a declanşat. Pentru o mai bună înţelegere a lui, să vedem ce ne învaţă istoria comunistă...

Una dintre „învăţăturile” kaghebiste destinate ţărilor socialiste spunea că este indicat ca puterea comunistă să creeze şi „opoziţie” la regimul oficial, astfel fiind asigurată poza de „democraţie” în respectivele ţări, altfel conduse totalitar. Ceauşescu nu a avut chef de aşa ceva, nici chiar deţinând controlul respectivei „opoziţii”, dar a admis că acea celebră „supapă” era necesară şi la noi. Aşa s-a născut „Cenaclul Flacăra”, locul unde se spuneau acele adevăruri care nu se rosteau de obicei, dar care nici nu dăunau regimului. Specialiştii sovietici în manipularea maselor stabiliseră că unele lucruri interzise trebuie spuse într-un cadru controlat pentru ca astfel corpul social să se elibereze de „presiunea” acumulată prin aplicarea „politicilor” restrictive de partid.

După „revoluţia” moscovită, în România s-a instalat a doua putere comunistă, dar care nu mai avea chef să fie asociată fostei, aşa că foştii activişti bolşevici şi/sau comunişti au creeat întâi Frontul. Cum presiunea populară s-a făcut simţită imediat, „despotul luminat”, ilici, a decis că „învăţătura” stalinistă poate fi aplicată cu succes şi la noi, aşa că a aprobat, după discuţii directe cu „întemeietorii”, apariţia partidelor-satelit, unele de stânga, altele... tot de stânga, dar calificate de el însuşi ca fiind de... dreapta. Şi aşa au apărut partidele „istorice” care n-aveau nici o legătură cu trecutul lor, alta decât numele, ele fiind conduse direct sau indirect de către foştii nomenklaturisti de mâna a doua. Astfel, atât PNŢ, cât şi PNL, cele de până în 1948, au fost partide declarat de stânga, tradiţie continuată de facto de cele de după 1990, atât doar că PNT-ului i-a ataşat Coposu particula „creştin-democrat”, în încercarea nefinalizată de a-l transforma într-un autentic partid de dreapta. De aceeaşi parte stângă a eşichierului politic s-a plasat noul PNL, dar şi Partidul Social-Democrat din România (PSDR). Toate trei au reprezentat „opoziţia de dreapta” în tulburii ani '90. Necunoscător până în ziua de azi, românul nu a înţeles, dacă măcar şi-a pus problema, cum ar putea un partid social-democrat să fie de dreapta şi nimeni nu s-a deranjat să-l informeze că nici PSDR şi nici celelalte două partide nu sunt de dreapta, ci doar din perspectiva extremei stângi comuniste ele pot fi considerate de „dreapta”, adică „mai la dreapta” comuniştilor, dar tot în stânga eşichierului. Că apoi PSDR de „dreapta” a fuzionat cu pdsr de stanga extremă, dând nastere actualului psd, asta nici nu mai contează...

În această ultimă campanie electorală prezidenţială, scenariul celor care anterior călcau în piciare împreună instituţiile fundamentale ale statului (usl) a fost de mare clasă, mai ales că subiecţii electorali erau atât de uşor de manipulat. Întâi de toate, psd a mizat pe o imagine a candidatului său pronunţat bolşevizată, deseori grotescă. Cum era de aşteptat, presa controlată tot de ei şi-a îndreptat tirurile „antirusești” împotriva candidatului oligofren al psd-ului, electoratul uitând repede de legăturile strânse pe care liderii liberali le aveau în timpul loviturilor de stat şi al suspendărilor ilegale prezidenţiale, cu apropiaţii preşedintelui Putin. În acest fel, „candidatul manciurian” al liberalilor apărea ca un prunc nou-născut în politică; laba lui Felix linsă de el anterior era uitată, scuzată, negată şi nimeni nu mai era interesat de trecuta afişare a lui alături de Geoană şi nici alăturarea sa de alţi infractori politici (Năstase, de exemplu, cel care lăuda „colaborarea cu primarul Sibiului”) nu mai era de actualitate. Cei doi candidaţi-„contracandidaţi” au avut mereu un discurs similar: amândoi contestau loviturile de stat date anterior de către cele două partide, amândoi l-ar fi pus pe contracandidat ca premier şi amândoi îl indicau pe Preşedinte ca responsabil de starea generală în care se afla ţara. Se lansa astfel „noutatea” politică paradoxală ce va marca România în anii următori: „puterea” şi „opoziţia constructivă” îl aveau ca inamic comun pe acela care s-a opus ani de zile ca usl să instaleze dictatura de grup: Traian Băsescu. Între ei, contracandidaţii nu aveau mare lucru de reproşat, iar ceea ce putea fi reţinut că „luptă” a celor doi erau doar generalităţi futile.

Odată cu exit-poll-urile a început şi „Dansul pachidermului”, un hidos spectacol de sunet şi lumină care îi betona candidatului Iohannis imaginea de „herald al anticorupţiei” lipsit de orice acţiune susceptibilă a fi interpretată ca una de luptă împotriva corupţiei şi de „anticomunist”, deşi în afara discursurilor sale sterile nimic nu a fost reţinut în acest sens. Brusc s-au petrecut şi „minunile” politice de stânga/”dreapta”: discursul primului oligofren, de tristă celebritate bulevardieră anterior, era acum diametral opus, ca şi cel folosit de ceilalţi complici politici de partid. Nimic din vorbirea lor nu mai era susceptibil a reprezenta vreo opoziţie, ba din contră... Discursurile fasciste ale analfabetului VanGhelie deveniseră brusc „democrate”, primul bulevardier se arata „cuminte” şi „timid”, ceilalţi „martori ai lui ilici” – corespunzător de docili. Doar câştigătorul alegerilor avea voie să fie vehement, doar el putea cere sentenţios (deşi încă nu avea calitatea de a o face) ca legea amnistiei să fie trântită spectaculos şi să înceapă urmărirea penală în cazurile de parlamentari până atunci protejaţi de Partid. „Ruşinaţi” brusc, majoritarii pesediști au consimţit fără ezitare să pună în practică ceea ce anterior refuzaseră, chiar şi la insistenţele UE şi SUA; a fost suficient ca proaspătul şi încă neconfirmatul preşedinte ales să o ceară în trei cuvinte rostite în patru minute, că majoritatea s-a şi conformat.

„Baletul” elefanţilor roşii a continuat... Întâi Iohannis a rostit grav ca pnl trebuie să preia puterea în 2015. Imediat, a ieşit şi „cârpa kaghebistă” pentru a confirma „justeţea” cererii, văzând şi el ca pe un act de normalitate ca „opoziţia” să devină „putere”. Că acest lucru nu se poate realiza decât prin alegeri anticipate şi că aceste alegeri anticipate nu pot avea loc fără largul concurs al psd, asta devine „secundar”. Bătrânul trădător n-a explicat de unde această bruscă dorinţă a unui partid aflat la putere de a trece în opoziţie, un fapt fără precedent în istoria politică mondială. Pe scurt, în politica românească se desfăşoară o acţiune ce n-are nici o legătură cu firescul politic din alte ţări: majoritatea se conformează imediat cererilor minorităţii şi, mai mult decât atât, îşi doreşte nu rămânerea la putere, ci trecerea în opoziţie înainte de alegeri!

În această piesă de teatru absurd, alegătorii au identificat un „ideal” la fel de „înalt” ca şi nivelul lor de inteligenţă: un preşedinte „stângaci” de „dreapta”. Pachidermul roşu patinează netulburat pe cerebelul neted ca podul palmei al celor care văd în noul preşedinte o opoziţie la expansionismul rusesc şi nimeni nu poate face ceva pentru a–l opri. Noapte bună, copii‼

Repetabila povară

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 09 Nov 2014 15:07:00 +0000

În „Ferma animalelor” a lui George Orwell, porcii au ucis democraţia, instalând dictatura; în „Ferma animalelor” numită România – tot ei pun cruce democraţiei. Repetabilă povara...

Urmând fidel Direktiva NKVD trimisă de Beria, în 1947, tuturor ţărilor fidele Moscovei, „cârpa kaghebistă” în complicitate cu compania sa trădătoare, dar şi cu ajutorul unor „consilieri” ruşi („turişti”, fireşte!) a pus în practică planul de salvare a partidului comuniştilor din România, în pofida interesului naţional. Vânzarea ţării în beneficiul Moscovei nu e pentru ei o chestiune financiară (au furat şi fură bugetul naţional, deci n-au nevoie şi de o altă plată), ci este strict una ideologică.

Să ne amintim de celebra dorinţă a „cârpei kaghebiste” de a realiza „pluripartidism în interiorul Frontului” şi apoi să privim la punctul 5 al Direktivei NKVD: „Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete”. Dacă dorinţa a fost exprimată în 1990, ea a căpătat o formă oficială prin constituirea usl. Chiar şi azi, în ajunul turului doi al alegerilor prezidenţiale, în jurul primului oligofren s-au strâns toate entităţile ce mereu au fost subordonate „partidului”, fie ca ele sunt formal partide sau doar persoane. Cu toţii s-au „strâns/unit” în jurul „partidului” pentru ca debilul său candidat la preşedinţie să figureze că are „o largă susţinere”. Fireşte, nici psd şi nici acoliţii lui nu au o bază în susţinerea populară reală, dar cu toţii pot justifica scorul electoral pe care îl vor frauda cu o halucinantă neruşinare.

„Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”, spune la un moment dat Direktiva. În conformitate cu spiritul ei, psd îşi promovează subteran aliatul ce pare adversar uneori – UDMR-ul, cel care la rândul lui se face purtătorul unui discurs anacronic, dar foarte util psd-ului care astfel poate să pară naţionalist. În realitate, ca orice partid comunist/oid, psd este o organizaţie antinaţională ce-şi bazează politica pe dezbinarea diverselor categorii sociale, în general, dar cu atât mai mult în ajunul „finalei” prezidenţiale. Minciuna grobiană şi înşelătoria cea mai joasă sunt „argumentele” pe care gaşca de la putere le folosesc pentru a atrage voturile prostimii şi o fac fără nici un fel de complexe, natural. Minciună după minciună, care mai de care mai grosolană, curg şi invadează spaţiul public manipulând un electorat care încă nu a înţeles că dacă vrea democraţie, ea se apară în stradă, nu la televizorul care găzduieşte generos cea mai abjectă colecţie de minciuni pe care spaţiul românesc le-a putut vedea și auzi. Şi în trecut („Moarte intelectualilor” în timpul mineriadei), dar şi acum în discursurile primului oligofren, dezbinarea şi marginalizarea celor care sunt potenţial incomozi regimului sunt prezente, ca şi când România ar fi o ţară subdezvoltată, populată de vietăţi incapabile să discearnă binele de rău. Şi, din păcate, prea mulţi compatrioţi arată la vot că realitatea lor nu e neapărat urmarea „cogitatului”.

„Terenul” alegerilor a fost şi el pregătit după indicaţiile „licuriciului” moscovit... Vorbind în cea mai perfectă „limbă de lemn” despre democraţie (şi Ceauşescu o făcea fără zgârcenie, deşi practica dictatura) şi acuzându-i pe alţii de propriul lor bolşevism, cei care huiduiau golăneşte condamnarea oficială a comunismului ca doctrină criminală, azi se bucură de roadele punerii în practică a indicaţiilor lui Beria: profesorii au salarii mici, medicii sunt bugetari (singura ţară europeană în asemenea situaţie), iar pensionarilor li se „dă”... ceea ce anterior tot pesediștii le luaseră. Fireşte, în discursurile lor mincinoase, nu uită să amintească despre „tăierea pensiilor de către Băsescu”, ceva ce nicicând nu s-a întâmplat, dar şi despre felul în care ei „vor face şi vor drege”, minciuni demonetizate prin insuportabila lor repetare, fără ca în fapt să se petreacă. Să ne amintim vorbele lui Beria: „Se va urmări ca funcţionarii de stat să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere, mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist”.

Urmând litera şi/sau spiritul Direktivei, neobolșevicii actuali şi-au ţesut repede păienjenişul de legi strâmbe, regulamente nedemocratice şi mecanisme menite să împiedice populaţia de a controla ceea ce poate controla: decizia electorală. Astfel, pe de o parte ei şi complicii lor au fraudat savant alegerile în primul tur, iar pe de altă parte au imaginat un mecanism sofisticat pentru a-i împiedica pe românii din străinătate să influenţeze rezultatul electoral. Fireşte, numărul secţiilor de votare din diaspora este acelaşi şi chiar pe acest număr au pus ei accentul când se dezvinovăţeau ipocrit. Ceea ce nu au spus e că respectivele secţii nu sunt toate în aceleaşi locaţii ca anterior; ei „doar” le-au desfiinţat pe cele unde comunităţile de români erau importante şi le-au reînfiinţat acolo unde nu prea are cine veni la vot. În plus, acolo unde ar fi fost bătător la ochi să desfiinţeze secţia de votare, de exemplu la Torino, au adus cu autobuzele ţigani care să blocheze secţia de votare, în încercarea lor de a completa nişte inutile formulare impuse deloc întâmplător, ci tocmai pentru ca la vot să poată participa cât mai puţini alegători tradiţional ostili neobolșevicilor.

Nu este deloc un secret că pnl este doar aripa liberală, tot de stânga, chiar dacă au acaparat ipocrit şi mincinos dreapta cea lipsită complet de efective partinice, iar o finală prezidenţială între aliaţii politici care simulează alegerile libere era chiar de evitat. Un pnl cinstit, unul care să fie mândru de trecutul său de stânga, n-ar fi ezitat să-şi afirme apartenenţa la o stângă ce e bine să există în orice democraţie. Să nu uităm că „stânga” nu înseamnă doar comunişti şi fraţii lor ideologici – naziştii şi fasciştii, ci şi cei care promovează adevăratele politici social-democrate, socialiste şi liberale, oricât ne convine nouă sau nu asta. În loc să facă asta, demonstrând astfel criminala complicitate dintre psd şi pnl, acesta din urmă şi-a aninat din senin particula „creştin” unei „alianţe” dintre ei şi... ei, confiscând formal un pol de dreapta, altfel inexistent încă în România. Cred că de aici poate să apară întrebarea „cât de cinstit poate fi Iohannis, când îşi declamă apartenenţa la dreapta, el făcând parte dintr-un partid tradiţional de stânga?”.

Când autorii loviturilor de stat (psd-pnl-pc) au încercat să acţioneze după capul lor, s-a văzut imediat că sunt nişte înapoiaţi, nişte ciomăgari de duzină cu pretenţii conspiraţioniste, aşa că, la indicaţiile „fratelui de la Răsărit”, au aplicat ceea ce deja era studiat cu atenţie în institutele de specialitate ale KGB/FSB. Planul rezervat alegerilor prezidenţiale a fost excelent gândit şi nu se putea să nu reuşească, în condiţiile în care nimeni nu a fost interesat de el, cu atât mai puţin să vrea să-l contracareze. După o campanie electorală în care psd şi pnl au practicat un penibil „balet de urşi” simulând opoziţia în timp ce candidaţii lor şi-l doreau ca premier pe contracandidat, primul tur pare a fi adus o surpriză chiar şi pentru liberali: după o şedinţă scurtă, în care „cârpa kaghebistă” le-a explicat magraonilor din subordine care este cu adevărat decizia „partidului”, adică preşedintele trebuie să fie de la psd, discursul primei jivine guvernamentale s-a modificat, el descoperind josnic şi grobian că are drept contracandidat un... „lucru”. Dacă „lucrul Iohannis” ar fi fost de dreapta, adică dacă punea înaintea a orice interesul naţional, cu siguranţă că ar fi aplicat singura manevră în stare a contracara frauda masivă ce se va petrece la turul doi al alegerilor de către fasciştii pesediști: s-ar fi retras din cursa prezidenţială din cauza fraudelor comise la primul tur şi susceptibile a se amplifica pe 16 noiembrie. Dar Iohannis nu va face asta, fără nici o urmă de îndoială, va pierde ruşinos, chiar dacă prin fraudă şi nu va acuza falsa democraţie hoţească a psd pentru că, nu-i aşa?, ştiu şi pesediștii „câte ceva” despre faptele liberalilor, chiar şi ale candidatului lor. Şi uite-aşa „o mână (infracţională) spală pe alta şi amândouă faţa (ruşilor)”...